AMINTIRI DIN COPILĂRIE (9)

Dacă îmi amintesc eu bine, prietenul meu din clasa întâia care mi-a fost și coleg de bancă la început, până Doamna Agafiței a fost nevoită să ne despartă – de Paul Jerbas fac vorbire – a plecat cu părinții din Iași într-o altă garnizoană, cred că la București, unde taică-su a fost mutat la Marele Stat Major. Cel puțin așa mi-a spus Paul, dar trebuia să țin asta secret, că așa îi spusese lui tatăl, că nu are voie să spună la nimeni. Eu unul m-am ținut de cuvânt până acum…

Când ne-a despărțit Doamna din bancă eu am ajuns coleg de bancă cu cea mai cuminte și mai grațioasă fetiță din clasă, dar și foarte bună la învățătură.  Karina Ghițescu era numele ei. Cred că taică-su era ori un mare procuror, ori un mare securist. În orice caz, Karina era o fetiță bine educată, manierată, liniștită și nu părea să mă bage în seamă cu toate prostioarele pe care le făceam prin recreație împreună cu Paul. Misiunea ei de „pionier de frunte” admisă în prima tranșă, era „să mă liniștească”, să devin un băiat cuminte și să nu mă țin de prostii, că „fondul era bun”…. Ea a luat-o în serios, dar eu o tratam ca pe o surioară mai mică căreia trebuie să-i mai intri și în voie din când în când, „să nu te pârască lui mama”. Îmi amintesc că purta părul cu două cozi simetrice, pe lateral, neîmpletite, dar legate obligatoriu cu două funde mari din panglică albă pe care i le lega maică-sa zilnic înainte să plece la școală. Mie pur și simplu îmi venea să îmi înfig mâinile în cozile ei și să trag de ele. Asta în semn de prietenie, desigur. Totuși știu că mi-am înfrânat pornirile și am început cumva să-i arat că dacă vreau sunt mai cuminte ca ea la ore și că sunt cel puțin la fel de bun la învățătură. Au început să curgă „decarii” pe caiete și Doamna să mă laude lui mama care venea zilnic să mă ia de la școală. Multe lucruri ne-a învățat Doamna Agafiței în clasele primare, iar astăzi nu-mi dau seama dacă alea erau în Programa școlară sau pur și simplu veneau de la ea. Cert este că și fete și băieți am învățat în clasele primare să coasem cu acul  pe pânză, să cârpim șosete găurite, să ne coasem singuri nasturii căzuți la haine și să venim obligatoriu curați la școală, fără murdărie în urechi și fără negru sub unghii. Ne-a pus să aducem la școală pantofi de-ai noștri sau ghete de iarnă și ne-a arătat cum să ne dăm încălțămintea cu cremă fără să ne atingem nasul și urechile și apoi să o lustruim „oglindă”.  Ne-a învățat Doamna să ne facem singuri tartine unse cu unt sau cu untură de porc, sau cu paté de ficat, să tăiem pâinea în felii subțiri cât să fie suport pentru stratul uns. Evident că ea a adus la școală din banii ei unt, pateu, măsline, 2 franzele sau pâine baghetă „București”, cuțit ascuțit, cuțit rotund la vârf pentru uns. Ne-a învățat să decorăm tartina cu ardei roșu sau gogoșar în oțet, măsline fără sâmburi, sau altă murătură. Totul ca să dezvolte în noi un simț estetic și mai ales să știm singuri să facem lucruri acasă. Știa că unii nu au posibilități, că nu vor face niciodată tartine, eventual doar să mănânce, dar asta nu trebuia să nu ne egalizeze pe toți ca nivel de cunoștințe. Chiar niște salam sau mușchiuleț trebuia tăiat cu grijă, „pieziș” și așezat pe platou sau farfurie cu scobitori înfipte în mijloc ca să ai de ce să apuci și să muști. Nu puteai să vii ca „gheorghe” și să iei felia de salam cu lăbuța ta nespălată și să o bagi în gură. Astea erau lucruri elementare în educația unui viitor matur – chiar dacă școala lui s-ar fi oprit în viață doar la cele patru clase primare. Mulți aveam aceeași educație și conduită și acasă, dar aici era pentru cei fără posibilități.

Pe timpul ăla venea mereu în clasă în timpul orelor noastre un profesor de sport pe care îl chema Larmanter. Era evreu. Astăzi, dacă mă gândesc cu mintea de acum înțeleg că omul era și „clopotarul de serviciu”, că îi cam trăgea clopotele Doamnei. Doamna era o femeie foarte frumoasă, foarte manierată, cu o mare delicatețe, iar acest lucru nu putea să-i scape profului de sport al școlii, care ar fi fost cam cu maximum zece ani mai în vârstă decât Doamna. Larmanter era cunoscut de toți copii dintr-a-n tâia până într-a șaptea (pe atunci gimnaziul era de 7 clase, ulterior s-a făcut de opt). Dintr-a cincea, făceai sportul cu Larmanter, iar la acțiunile pionierești de 1 Mai și 23 August, el cu alți profesori din oraș conducea instrucția pentru defilarea pionierilor. Era dur, avea o voce tabacică, îți trăgea imediat un șpiț în cur dacă cumva îi stăteai în cale când trecea el. Toți se temeau de el, dar când intra el la noi în clasă, ne sculam respectuoși în picioare și spuneam în cor „Bună ziuaaaa!”, iar el ne făcea semn cu mâna să nu ne formalizăm și să luăm loc. Doamna iradia de fericire când îl vedea, se ridica de la catedră și se retrăgeau amândoi lângă geamul din fața clasei de lângă tablă. Doamna era mereu cu fața la clasă să ne vadă ce facem, iar Larmanter cu spatele la noi vorbea în șoaptă cu Doamna. Noi eram bucuroși că eram lăsați „de voie” și vorbeam între noi unii cu alții cu voce scăzută „să nu deranjăm”. Fiecare era cu ale lui…

L-am prins înntr-a cincea un trimestru pe Larmanter la ora de sport, iar din trimestrul doi m-am mutat la „generală 21”. Larmanter umbla pe stradă cu haine „sportive”, în sensul folosit azi drept „casual”, cu niște pantofi de piele, sport , cu o bluză sport cu fermoar la piept, eventual un sacou deasupra, dar în mână obligatoriu cu un mini sac cilindric strâns la gură de două mânere subțiri ca un șiret din piele. Așa era moda atunci. La ore venea cu un trening albastru de lână, tricotat, scump. Era un tip „bine”, în jur de vreo cincizeci de ani.

Chiar mutat de la „Trei Ierarhi” aveam să mai dau de el în viață cu ocazia defilărilor pionerești când vorbea cu profesorii mei de sport.

Dintr-a patra, noi băieții mergeam la orele de „atelier” într-o casă veche naționalizată și adaptată aflată în curtea școlii la marginea terenului de sport. Băieții făceau „traforaj”, iar fetele rămâneau în clasă și învățau cu Doamna sa cu o altă maistră, croitorie.  Eu știam mute de astea de la mama și de la tanti Viorica, unde auzisem și înțelesesem cum se face un tipar de hârtie și apoi cum se croiește un material, ce este aia să așezi „în bié” sau normal materialul. La traforaj, fiecare băiat aveam trusa noastră, cumpărată de părinți din librărie, dotată cu: un fierăstrău, o mini-menghină, o mini-coarbă și un mini-ciocan. Aveam o legătură de 10 pânze subțiri pentru fierăstrău care se rupeau repede datorită neîndemânării noastre și a frecării de placaj fără pauze. Mai aveam o bucățică de săpun în trusă pe care o tăiam acasă din săpunul de rufe ca să ne ungem pânza. O pânză costa la librărie 25 de bani, dar un corn cu marmeladă era 50 de bani.

Tot la librărie se găseau de vânzare bucățele de placaj cam de 15 x 15 cm cu diferite figurine desenate pe el, ca de ex. un urs, un câine, sau un cocoș, iar noi trebuia să decupăm cu fierăstrăul pe contur desenul și la urmă să-l montăm pe un suport tot de placaj (o talpă) care se îmbina. Măiestria consta să decupezi exact pe marginea desenului și să lași să se vadă acest desen, nu să „muști” din el. Erau unghiuri și curbe care îți puneau la muncă îndemânarea, mintea și răbdarea. Unde trebuia decupat de exemplu un desen cu un gol, trebuia să dai cu mini-coarba o gaură în placaj cât mai aproape de linia desenului. Apoi desfăceai șurubul fluture de la fierăstrău și eliberai pânza de traforaj la un capăt, o introduceai prin gaură și o strângeai înapoi în rama fierăstrăului. Continuai să decupezi după desen. Erau unele care trebuiau tăiate cu mare precizie, deoarece erau elemente de îmbinare și trebuiau să intre „fest”, fără să fie largi sau prea strâmte. Ajustai cu o bucată de șmirghel ca să intre piesa în locaș. Unii eram mai îndemânateci, alții dimpotrivă, mai tolomaci și mai nerăbdători. Rupeai pânzele fierăstrăului, nu mai aveai, împrumutai de la colegi „pe datorie”. Tema ți se dădea pentru acasă, iar aici, care era tolomac, apela la tata sau la un frate mai mare să execute piesa. Ne-a prins bine și asta, că am învățat totuși să facem ceva cu mâna noastră. De aici vine vorba „lucru manual”, căreia i s-a dat ulterior altă interpretare…

Într-a cincea, băieții au trecut la orele de lucru manual – cărora le mai spuneam „atelier” – de la lemn, la metal. Acolo am învățat să ajustăm grosimile unei piese cu pila de diferite asperități despre starea uneltelor care trebuiau să fie conforme, etc. Aveam profesor un maistru de fabrică care ne arăta cu mâna lui cum trebuie să facem și ne-a dus la „Nicolina” la sculărie, să vedem cu ochii noștri cum lucrează muncitorii. Ne-au învățat cum arată și ce se face cu un strung, cu o freză sau o raboteză. Totul ne fascina și ni se părea floare la ureche să faci singur de exemplu un ciocan de fier. Cu un burghiu gros se dădeau două găuri în bucata de fier una lângă alta, iar apoi, cu pila se pilea până cele două găuri alăturate se uneau. Cu pila, un copil într-a cincea, cred că putea termina treaba în vreo 14 ani, dar tata o dădea la un muncitor de la sculărie și acolo o prelucra că era gata ciocanul în jumate de oră. Noi trebuia doar să-i punem coada pe care o ajustam după gaură.

În clasele 1-4 am fost în echipa de premianți ai clasei. Doar într-a-n-tâia am luat premiul întâi cu coroniță, probabil pentru încurajare, că apoi s-a ținut seama de prietenia dintre mine și Paul Jerbas și pedepsele cu statul la colț sau în genunchi. Am luat premiul doi și trei, dar oricum mama era mulțumită de mine și asta îmi ajungea.

Când am trecut într-a treia, ai mei s-au mutat în locul bunicilor în locuința lor din Pavilioanele CFR Nicolina. Bunicul a ieșit la pensie și a făcut la Vaslui casă nouă pe terenul din curtea străbunicii Ruxandra. Așa a rezolvat și problema cu străbunica – mama lui bunicu Mihai – care ajunsese la venerabila vârstă de 98 de ani. A murit la o sută. Mi-o aduc aminte, era „o mână de om” mică și slabă, cu un gheb în spate, legată cu o broboadă albă în loc de batic pe cap, indiferent de anotimp, iar vara umbla desculță prin curte și în casă. Străbunica avea „albeață” la ochi, era ceva de parcă nu avea pupile. Ochiul stâng era complet alb. Se uita la mine când vorbea aplecând capul pe o parte ca o găină și îmi zicea „Relu”. Degeaba îi spuneam eu că mă cheamă Gabi, ea din Relu nu mă scotea, bunica Luța se distra, că și ea avusese de la străbunica Ruxandra cam același tratament de la soacră pe care încerca bunica să-l aplice cu mama, însă diferența era prea mare pentru mintea și puterea ei. Dar ceea ce mă uimea pe mine la străbunica Ruxandra era faptul că la 98 de ani băga ața în urechea acului fără ochelari de vedere, că nici nu purta. Avea „camera” ei, patul ei, în bucătărie, care era cumva lipită de casă, unde bunicu construise sobă cu plită nouă și acolo se gătea iarna iar acolo lângă sobă avea patul străbunica. Între bucătărie și camera bunicilor era diferență de nivel la pardoseală și trebuia să urci o treaptă la nivelul casei cele noi. Casa cea nouă avea împrejur un cerdac cu stâlpi și leațuri orizontale ca să susțină un parapet de lemn, dar niciodată bunicu Mihai nu s-a învrednicit să-i pună și parapet de scândură, cu toate că nu ar fi costat o avere. Pur și simplu cred că nu-i vedea utilitatea, pentru că în cerdac nu ținea nimic. Casa era „tip vagon” și continua cu încă două camere, unde era „camera de zi” și dormitorul bunicilor în același timp, cu un pat dublu, cu tăblii din lemn sculptat și cu un covor oltenesc pe perete lângă pat în chip de carpetă. Alături, pe  o măsuță rotundă stătea aparatul de radio marca „Ogoniok”, pe care tata li-l făcuse cadou că noi cumpărasem un aparat nou cu pick-up; urma un holișor cu ușă de intrare principală în casă și o cămară „rece”, iar de acolo intrai în „camera din față”, de la stradă, care era camera mea când mergeam în vacanță vara la bunici. Curtea cu grădină era de-a  lungul casei de la stradă și până în spatele curții, unde să găsea un șopron pentru lemne, de unde se intra în „zămnic”, adică o groapă săpată în pământ, care era foarte „lutos” acolo, de aproximativ 3/4 m și adânc de vreo 2,5 m. Peste groapa asta erau așezate niște grinzi di lemn de salcâm peste care s-au pus dulapi de stejar și peste ei s-a pus pământ rezultat din săpătura gropii care s-a bătătorit bine în straturi udate succesiv. cam de un metru grosime. Era ca o movilă de pământ de formă trapezoidală ca un acoperiș de casă străpunsă de un burlan ce funcționa ca aerisire la beci. Zămnicul era de fapt beciul în care vara se țineau alimente la rece, băuturi, harbuji, iar iarna se depozitau cartofi, rădăcinoase. În beci se cobora pe o scară din lemn simplă, fără mâner sau parapet.  Casa era ca o casă de gospodari la țară, deși era la doar 10 minute de centrul Vasluiului sau de Piața centrală. Casa bunicilor era pe strada Cuza Vodă la nr.14. Azi sunt blocuri pe acel loc.

Deci într-o zi îmi spune mama când am terminat eu a treia că urmează să ne mutăm din locuința de la Hală în Pavilioane, în locul bunicilor Mihăilă. Urma să avem trei camere, magazie/bucătărie de vară proprii, apă curentă în casă, WC în casă. Urma să am și eu camera mea, iar curticica de cca 100 de metri patrați  părea să fie visul mamei, să aibă o grădiniță cu flori. Știam locul, știam deja mulți copii din zonă, așa că bucuria a fost și a mea. Problema era că dintr-a patra, trebuia să merg la școală din Pavilioane și nu de lângă Hală cum fusesem învățat. Practic se cam triplase distanța..  Acolo, la maxim 50 de metri de locuința noastră trăia la o casă nouă, „tip”, o familie pe nume B, în care doamna lucra cu tata la „Nicolina”, la contabilitate, iar domnul B era maistru tâmplar la fabrica de mobilă de la Ciurea.  Era un rând de case noi pe strada Decebal, de aproape de lângă Podul de Piatră (piața de azi) și bulevardul Cantemir. De la aceste case noi și până la actuala Șosea Națională era un cartier de case particulare, unele mai bune, altele mai slabe, ca într-o mahala a Iașiului. Alte străduțe înguste pietruite legau str. Decebal de acum de Șoseaua Națională, perpendiculare pe ambele. Părinții mei erau prieteni cu familia B, deoarece fratele domnului B din cartierul Pavilioane era casier central la „Nicolina” și era în subordinea directă a tatălui meu. Că între timp, tata plecase din funcția de economist la Sfatul popular la uzina Nicolina în funcția de Șef al Serviciului Financiar. I se mărise leafa substanțial și acum eram și noi cu puțin mai mult „cheag”. Când ne-am mutat în Pavilioane ai mei au cumpărat o garnitură de mobilă nouă din lemn de nuc, cu sculpturi și ornamente la pat și la șifonierul cu trei uși care o făceau pe mama foarte fericită. Tata i-a cumpărat și mașina ei de cusut proprie, marca „Ileana”, ca să nu mai fie nevoită să meargă la tanti Viorica când dorea să coase ceva cu mâna ei. Au mai luat pentru „sufragerie” – unde au pus ei mobila de dormitor nouă – un covor mare de iută, cu niște flori vișinii și gri. De „persane” încă nici nu putea fi vorba la timpul ăla. Și covorul l-a luat tata cu „pile”, prin foști colegi de facultate ajunși să lucreze în comerț.

WC-ul – aflat la intrare în locuință – era făcut de mama „bec”, l-a văruit și a vopsit geamul îngust care dădea spre curte.  Pe perete era montată o chiuvetă mică exact ca și cele din toaletele de tren. De altfel tot timpul aveam să asemăn WC-ul din Pavilioane cu o toaletă de vagon de tren. Pardoseala era dintr-o gresie model vechi (tot ca la toaletele din tren), ca niște rinichi alb/negru. O cameră mică de vreo 1,5/2,5 mi-a devenit „camera mea” unde dormeam. Aveam doar un pat și o veioză deasupra capului ca să pot citi. Lecțiile mi le făceam în camera de zi care fusese cu aceeași destinație și pe timpul bunicilor mutați. Locuința toată avea pe jos dușumea de scândură cu nut și feder, iar mama, după ce le-a frecat cu peria de paie și săpun de rufe, le-a vopsit cu o vopsea de ulei de culoare vișină putredă, iar casa a fost văruită și pereții în tonuri diferite de crem sau vernil deschisn cu rulou cu vopsea contrast. Așa se purta pe atunci. Nu exista la noi nici tapet, nici var lavabil. Exista doar var alb care se putea colora și „humă”. Dacă văruiai casa cu humă te lua naiba când doreai să renovezi, că trebuia frecată de pe pereți ca să aplici un strat nou. Varul se cumpăra de la prăvălie în bulgări de var stins, ca o pastă albă ca și pasta de dinți. Acasă se dilua cu apă, se strecura prin tifon și cu bidineaua se vopseau pereții și tavanul, care în prealabil se reparau la crăpături sau coșcoveli, cu ipsos (ghips). Mama a fost și zugravul și „disainerul”. Tot cu mâna ei a vopsit lemnăria la geamuri și uși cu vopsea albă culoarea  „untului”, cu pensula. Totul a făcut cu drag și multă mândrie. Mirosea a nou și a curățenie. Alături aveam vecini foarte buni cu care ai mei au strâns o mare prietenie și adeseori jucau împreună table (domnii cu domnii, doamnele cu doamnele). Alături locuia familia Ba., iar deasupra lor, familia I. Și domnul Ba și domnul I lucrau cu tata la Nicolina, iar doamnele erau casnice ca și mama. Se făceau campionate „în patru”. De obicei aduceau o sticlă cu vin și  mama avea gustări și sifon să înmulțească șprițul. Sau invers, când mergeau ai mei la vecini.

Familia B. avea un băiat, Valentin, mai mare cu un an decât mine, care învăța tot la „Ghe. Asachi”, dintr-a-ntâia și mama cu doamna B  au hotărât să mergem împreună la școală și să ne așteptăm unul pe celălalt când terminăm orele ca să venim tot împreună. Valentin a devenit astfel ca fratele meu mai mare și aproape tot timpul eram la el acasă unde taică-su ne-a făcut o masă de ping-pong și jucam chiar și cu alți copii. Evident că eram cei mai buni și jucam cu alții pe „1 leu setul”, făcând bani de timbre.

Erau vremuri prin anii 58-65 când toți băieții colecționau timbre. Aveam clasoare, iar în Piața Unirii exista magazinul „Filatelia” care o mai fi și acum la primul turn din stânga, la mezanin. Avea și Poșta de vânzare timbre filatelice, dar Filatelia era mai faină și devenise un club al filateliștilor. La magazin mergeam adesea să schimbăm timbre cu alți filateliști, ăia mai mari ne prosteau și ne luau pe nimic la schimb cele mai valoroase timbre pe care le aveam. Până am început și noi să ne pricepem. Se vindeau plicuri cu timbre. Era 4 lei un plic cu „românești” și 7 lei unul cu „străine”. Erau amestecate, rareori prindeai o serie completă de timbre, dar aia îți scotea banii investiți în plic. Timbrele neștampilate aveau valoarea nominală înscrisă pe timbru, putea să fie o liră britanică sau o monedă „botswaneză” de azi, că Botswana încă nu apăruse ca stat. Timbrele ștampilate valorau cam 10% din cât scria că este valoarea timbrului. Nu trebuiau să fie „filate”, adică să aibă pe față sau pe verso nicio ciupitură sau rosătură. Altfel erau hârtii fără valoare. Eram încurajați și la școală să fim filateliști, deoarece asta ne lărgea orizontul de cunoștințe pentru că eram îndemnați să aflăm din cărți cât mai multe lucruri despre o țară de unde aveam timbre, să o localizăm pe hartă, iar asta ne dezvolta în noi fără să vrem un imbold să aflăm lucruri noi.

Pe lângă școala Gheorghe Asachi, în drumul spre casă – pe str. „Mareșal Malinovski”, actuala str. Palat – cam pe unde este acum curba pe care o face linia de tramvai ce trece drept prin fața Casei Dosoftei, locuia într-o curte cu poarta la stradă un domn căruia toți copiii îi spuneau „Colonelul”. Cred că era un „fost” ofițer al armatei regale, cu același statut ca și unchiul meu Săvescu, doar că ăsta era chiar un ins scăpătat, locuia într-o locuință veche, dărăpănată, cu maxim două camere și cred că era singur, fără familie. La  el erau mereu copii, mai ceva ca la magazinul Filatelia, că vindea timbre, dar și cumpăra timbre. Făcea de fapt comerț cu timbre prostindu-ne pe noi copiii, că nu eram noi deștepți ca dânsul. Se uita ce avem de vânzare, dădea un preț, nu doreai, mai punea el 50 de bani sau un leu și atât. Nu voiai nici așa, te expedia scurt că nu pierdea vremea cu fraierii care nu știu să „facă afaceri”.  De vândut vindea la preț dublu față de magazinul de stat, dar noi proștii ne închipuiam că ale lui sunt mai valoroase, că nu are statul ce are el. Cred că avea zeci de clasoare puse într-o bibliotecă veche și de acolo ne punea să ne alegem. Sunt sigur că avea legătură cu magazinul de unde la cumpăra și el și ni le vindea nouă la suprapreț. Eu și Valentin ne opream în drumul spre casă la Colonel și vindeam sau să cumpăram. Drumul spre casă în Pavilioane trecea prin fața vechiului Tribunal, o clădire cu etaj aflată pe locul unde este acum turnul de cetate renovat, de unde cobori spre Palas Mall. Vis-a-vis era o străduță care cobora spre str. Sf. Andrei, pe care iarna ne dădeam cu sania sau chiar pe ghiozdan la vale. În zonă erau curți și case cu copii care ne erau colegi de școală, mai mari sau mai mici. Era un băiat Enda, mai mare cu vreo 2-3 ani. Jucam fotbal cu el la școală. Apoi, când coboram, era casa colegului mei de clasă de mai târziu, Eduard Spiță, al cărui tată lucra la ACB și era bun prieten cu tatăl meu. Edi  Spiță s-a căsătorit cu o colegă de clasă de primară de a mea, o fată foarte cuminte și bună la învățătură pe care o simpatizam, D.C. Mai la vale, pe strada asta locuia la ultima casă pe dreapta fostul coleg de grădiniță Nicușor Stancu, cel pe care l-a lovit un camion când ieșeam de la grădiniță. El a mers la Școala de pe Costachi Negri devenită ulterior Liceul nr.6. Mulți colegi de primară s-au mutat la școala Vasile Alecsandri, că era școală nouă construită.

Treceam strada Sf. Andrei atenți să nu vină vreo mașină și continuam până la Bahlui unde era podul de lemn „Trancu”. Pe colț, unde sunt acum blocurile turn de pe malul Bahluiului, era o bodegă „La Amarandi”, o crâșmă veche unde povestea tata că se opreau și ei când erau liceeni sau studenți la o bere sau „una mică”. Blocurile turn s-au construit sub privirea noastră când făceam drumul la școală. Când s-au înălțat blocurile, taverna aia a fost închisă și acum cred că este un punct de lucru al „Salubris”.  Treceam podul peste Bahlui cu un miros înțepător în nări a gudroane deversate și a canalizare, care mai ales vara îți întorcea stomacul pe dos. Animale moarte și tot felul de gunoaie erau aruncate în râu. Mă opream cu Valentin la mijlocul podului și scuipam „la țintă” câte un gunoi ieșit din apă. Apoi ne continuam drumul până în Șoseaua Națională, cam pe locul unde este acum „piramida lui Dubeț”. Pe colț, pe stânga, unde se află azi o grădiniță și bulevardul care face legătura între Podul Cantemir și bvd. Dimitrie Cantemir era un pichet al unei Unități Militare de Grăniceri sau de Securitate. Nu erau mulți soldați acolo, nu mai mult de o companie, dar au stat multă vreme până a dispărut Unitatea. Cu Valentin aveam 2 căi să ajungem lângă casa lui, la egală distanță, iar de la el, eu mai aveam vrei 50-80 de metri să ajung la poarta mea. Pe prima stradă spre stânga, peste drum de Unitatea militară era o străduță, iar pe colț era brutăria lui „Pșait”. Ăsta era un brutar renumit în Iași încă dinainte de război, iar după naționalizare  el cu toată familia lui făceau pâine caldă. Nu știu unde aveau cuptorul, poate în Podu Roș, lângă actuala biserică Sf. Neculai, lângă Sala Sporturilor, sau poate spre  Socola. Pe strada noastră pe unde mergeam eu cu Valentin era însă un mic magazinaș unde se vindea pâine. Lumea aștepta cuminte și forma rând așteptând să vină de la fabrică căruța sau mașina cu pâine. O descărcau vânzătoarea magazinului ajutată de șofer în lăzi din lemn. Pâinea de 1 kg era așezată față în față, câte două, cam 10-12 buc într-o ladă.  Câteodată, punea mâna și câte un bărbat aflat la coada rândului, ca să cumpere primul după ce se descărca. După ce primea toată pâinea, lumea intra în ordine în prăvălie și cumpăra. De obicei pâine neagră, sau intermediară cu cartofi, că franzela albă nu prea avea căutare. Pâinea proaspătă mirosea de cred că scula și morții di cimitirele Iașiului dacă bătea vântul corect. Noi copiii eram trimiși de părinți să cumpărăm pâine de la „Pșait”. Ne strigau mamele când jucam mingea pe stradă în cartier și eram trimiși fără comentarii să luăm pâine.  Nu aveam ce zice și gașca pleca în corpore la „Pșait” unde încingeam alte jocuri până sosea pâinea. Eram dotați de acasă cu plase împletite din nylopn, gros ca firul de pescuit la crap, de i mm, doar că nylonul era colorat galben, albastru, roșu sau verde. Plasele se întindeau și încăpeau lejer și 4 pâini în ele.

În drum spre casă fiecare ciupeam din coaja crocantă a pâinii de jur împrejur „să nu se cunoască”. Pe drum întâlneai câte un alt drăcușor de copil care nu fusese trimis la pâine, dar mirosul înnebunitor îl obliga să-ți ceară de la tine o bucățică de pâine, iar tu erai educat să fii milos și îi dădeai fără supărare. Chiar dacă ajungeai acasă cu aproape o jumătate de pâine rotundă ciupită ca de găini, nimeni nu se supăra pe tine, pentru că  pâinea era ieftină și a doua zi cumpărai alta. Vara copii umblau îmbrăcați doar cu chiloții de lenjerie intimă, negri, albaștri sau foști albi când erau noi, indiferent că erau băieți și de 14 ani chiar sau fetițe până la 9-10 ani. Umblam desculți sau cu niște „târlici” dintr-un pantof rămas mic căruia i se tăia ștaiful. Era lejer, nu îi era nimănui rușine cu „ținuta de vară”, iar tricourile au apărut mai târziu.

În noul cartier din Pavilioane nu existau încă clădiri noi, moderne, complex comercial sau ceva similar. Nu. Exista pe Calea Gălății – cam în spatele actualului Complex comercial Podul de Piatră – pe unde era sifonăria, o Alimentară într-o veche clădire pe colțul străzii. Aproape de Moara Bălaia. Peste drum de ea era celălalt pod din lemn care traversa Bahluiul și ieșea în capătul străzii Ipsilante de azi și de atunci. Ăsta era îngust, i se zicea „punte” și nu ar fi încăput pe el o mașină. Încă de pe când locuiau bunicii mei în Pavilioane învățasem drumul la Alimentara unde mă trimitea bunica să cumpăr câte ceva, având grijă să-mi dea și bani în plus pentru „bumboane”. Erau magazine în stilul vechi al băcăniilor de mahala cu „de toate”, cu rafturi înalte până la tavan acoperite cu perdele din tifon găurit de vreme, ascunzând vederii polițele cu borcane și sticle cu diferite produse, conserve, etc. Câte 1-2 produse erau scoase în față ca să vezi că ele există de vânzare și cu o etichetă pe care scria prețul. La intrare în Alimentara dădeai cu ochii de niște butoaie mari din lemn cu măsline marinate, scrumbie de Dunăre sărată sau  afumată, sau o salată de hamsii cu ceapă și morcov tăiate „peștișor”.  Mai era tot „la butoi”, metalic, ulei de floarea soarelui, în care era băgată o sondă  din tablă cu o pompă manuală care scotea lichidul și îl vărsa într-o pâlnie tot din tablă cu care ți se umplea sticla de ulei cu care veneai tu de acasă. Măsline sau salată de hamsii se lua cu o palmă cu găurele, un fel de polonic mai plat, cum avem cu toții pentru spaghete. Conținutul paletei era pus pe o hârtie groasă de ambalaj, eventual „cerată” pe o parte ca să nu curgă lichidul prin ea și se punea pe cântar. Cântarele erau de multe ori cu greutăți omologate de 1 kg, 2 kg și submultipli de până la 50 de grame, cu tirizie și tară, arareori erau cântare nemțești de tip balanță. Aveam să le întâlnesc și prin anii 80 prin Ardeal, chiar fdacă apăruseră cântarele electronice. Alte mărfuri se vindeau la vrac, se luau cu o scafă de tablă din niște lăzi din lemn aflate la baza rafturilor de perete și se turnau într-o pungă de hârtie, începând cu făina de mălai, de grâu, gris, orez, sau zahăr tos. Rareori găseai un aliment gata ambalat. Pardoseala era din dușumea de scândură tratată din belșug cu „bradolină” ca să nu reziste microbii sau gândacii.  Bradolina mirosea puternic a rășină de brad amestecată cu benzină. Mie îmi plăcea că îmi gâdila nările plăcut. Și untul sau untura de porc pentru gătit se găsea la calup. Cereai câte sute de grame doreai, ți se cântărea, se împacheta cu hârtie de ambalaj și se vindea. Unt gata ambalat de fabrică găseai doar la magazinele din centru, dar era mult mai scump. Doar domnii cu stare cumpărau de pe acolo. Și halvaua și săpunul de rufe și marmelada de prune. Toate se găseau la vrac ambalate în cutii de carton sau lădițe din lemn. Marmelada venea în lădițe din lemn de brad cu șipci foarte subțiri, iar mai târziu erau și din carton. Acolo mă  mai trimitea mama când uita ea să cumpere ceva mai devreme, ca să cumpăr eu.

În grădinița din fața casei mama făcuse straturi și semănase lobodă, mărar, ceapă, usturoi, leuștean, pătrunjel. Ba chiar avea și flori lângă gard. „Regina nopții” nu lipsea și nici „nemțișorii”, crinii sau condurașii. Zambile și crizanteme înfloreau și ele pe rând. De la munte, de la Putna, au adus 3 puișori mici de brad pe care i-au plantat în mijlocul grădiniței. Cu pietre la rădăcină, cu nisip în loc de pământ negru. Doi s-au prins și azi ar trebui să fie înalți cât blocul dacă nu or fi fost tăiați de cei care au venit după noi. Strada pe care locuiam – aflată între primul rând de Pavilioane și rândul de case noi „tip”, cum stătea și Valentin B. era pietruită. Avea și trotuare de partea pavilioanelor, încadrate cu borduri tot cioplite din piatră de carieră. La fel erau și trotuarele, pietruite. La marginea trotuarelor erau plantați la linia bordurii plopi, care făceau un puf ce îți intra și în gură. Vara însă făceau umbră la care noi ne jucam feriți de soarele arzător. De tăiat nu aveai voie să îi tai și să pui de exemplu castani sau tei. Cu aceeași piatră „spărtură de carieră” împănată cu nisip de râu erau pavate și trotuarele din fața pavilioanelor. Mama a adus de pe undeva sămânță de portolac de toate culorile lumii și a semănat pe trotuar cât ținea lungimea gardului nostru. Anul următor călcai pe un covor multicolor de portolac care s-a înmulțit singur de la vânt și s-a extins și la vecini. Multe vecine veneau să îi ceară voie mamei să strângă și ele sămânță de portolac să semene în fața caselor lor. În Pavilioane era o viață patriarhală, semirurală, fiecare se cunoștea cu fiecare, copiii ne jucam cu toții în funcție de mărimi. Ăla era „a lui ăla” celălalt era al lui „cutare”, iar părinții erau în general colegi de muncă la „Nicolina” sau la „Țesătura”, femeile. Drăcăraia cartierului învăța cu mici excepții la „Generală 21” care era școala nouă din cartier. S-a construit sub ochii mei. Din cărămidă roșie. Aveam să învăț și eu acolo un trimestru într-a șasea. Valentin avea de la nenea Grișa (taică-su) bucăți de furnir adus de la fabrica de mobilă. Tot el ne-a învățat să tăiem șindrila – că așa i se spunea fâșiilor de furnir – în benzi înguste de maxim 1 cm lățime. Le trasam întâi cu creionul și le tăiam cu vârful cuțitului ascuțit de o piatră de bordură. Din foaie albastră de învelit caiete de la librărie confecționam zmee de hârtie. Prima dată mie mi-a arătat mama să fac un zmeu, iar în loc de șindrilă – pe care nu o aveam – a despicat un stuf subțire în două. Le lipeam cu pap din făină de grâu amestecat cu apă și le lăsam să se usuce. Era un clei foarte bun. Apoi am luat de la bunelu Vasile clei de oase pentru tâmplărie, care era și mai bun decât papul. Am ajuns expert în cartier la confecționat zmee de hârtie și mama mă învățase să le pun „zbârnâitoare” și cozi din cârpe care să le contrabalanseze greutatea. Mai târziu le și pictam cu acuarele cu fețe fioroase de zmeu. Mama văzuse în copilărie la frații ei mai mari cum construiau zmee și cum le înălțau pe malul Bahluiului. Nu a uitat și m-a învățat și pe mine. Le legam cu ață pescărească foarte rezistentă, iar mai târziu cu fir de nylon de pescuit. Când era vânt afară mergeam cu toți copiii pe maidanul din fața școlii și înălțam zmee și la 80-100 de metri. Veneau cu noi chiar și tații sau băieții mai mari.

Vara jucam „Țurca”. Ăsta era un joc foarte popular între noi băieții. Chiar și fetele mai băiețoase jucau cu noi.  Aveai o paletă din lemn făcută dintr-o scândură mai ușoară, cu un mâner de apucat cu mâna, ca un tocător de lemn. Îi ziceam „lopată”.  O bucată de lemn provenită dintr-un nod de copac, mai greluț și mai dur, căruia îi spuneam „pichi” era folosit în loc de minge de tenis. Jucătorul ales prin tragere la sorți să stea „la bătaie” făcea un cerc cu o cretă sau o bucată de cărămidă în jurul său.  Cam de 2 metri în diametru. Ceilalți  jucători se răspândeau la o distanță pe care o apreciau ei că pot prinde pichiul, față de „Bătăuș”. Cel aflat la bătaie arunca pichiul în sus și-l lovea cu lopata cât mai puternic, ca și cum ar servi la tenis, să ajungă cât mai departe ca să nu-l poată prinde nimeni. Dacă totuși era prins din zbor de un jucător (de obicei cu o căciulă în mână ca să aibă suprafață mai mare de prindere și să nu se lovească de la vreo așchie), acesta imediat lua locul în cerc celui care a fost la bătaie. Dacă nu, unul dintre jucătorii aflați mai aproape de locul unde a căzut pichiul fugea și-l lua în mână. Apoi, de pe locul unde căzuse bucățica de lemn neprinsă în zbor trebuia să arunce în cercul apărat de Bătăuș cu lopata. Dacă Bătăușul reușea să lovească pichiul „retur” din zbor și să-l arunce departe de cerc, măsura cu lopata câte „lopeți” are de la marginea cercului și până la pichi: 70, 100, 600, etc. Dacă era mult de măsurat că pichiul căzuse departe de cerc, cei doi „negociau”. „Câte lopeți îmi dai de aici?” întreba cel din cerc aflat la bătaie. 200. Nooo, 350, răspundea cel din cerc care respinse pichiul. Dacă nu erau de acord, cel de la bătaie număra pe pământ cu lungimea lopeții și cât ieșea, aia era. Puteai să pierzi, sau să câștigi. De multe ori pichiul sărea prin curțile și grădinile vecinilor și trebuia să sari gardul și să-l cauți printre straturile de zarzavat. Dacă te zărea vecina, era mare problemă la gura ei dacă nu juca cumva și fiul ei și ăla era pus să sară gardul la el acasă. Un joc se juca cât se convenea de la început. Până la o mie, trei mii sau cinci, sau zece. Când unul atingea scorul, jocul se încheia. Presupunea multă mișcare fizică, cu zeci de aplecări și sărit garduri în curți.

(va urma)

„AMINTIRI DIN COPILĂRIE (8)”

Atât de multe amintiri din vremuri de mult uitate mi se învălmășesc și mi se amestecă în minte, că nu aș putea să am o coerență cronologică în depănarea lor… Pur și simplu îmi vin în minte lucruri petrecute pe sărite, de la vârste diferite ale copilăriei, pe care nu mai pot să le pun în ordinea în care ele s-au întâmplat, dar până la urmă nu asta contează, ci doar să trecem în revistă o frescă asupra unor timpuri pe care maturii de azi – care sunt la rândul lor părinți de tineri aproape maturi, nu le cunosc cu adevărat, nu le știu – pentru că o mare greșeală a generației noastre este aceea că noi nu am făcut cu copiii noștri ceea ce au făcut părinții și bunicii noștri cu noi! Noi nu am avut niciodată timpul suficient să le vorbim despre adevărurile pe care le-am trăit în copilăria noastră, cu bune și rele, cu adevăruri despre ce spunea Propaganda și ceea ce era în realitate. Noi ne-am mulțumit „să fim integrați”, să mimăm pentru „bunul mers al familiei” că suntem „destoinici comuniști”, că suntem o familie model pentru „societatea socialistă multilateral dezvoltată”, că înțelegem eforturile țării pe care le face pentru prosperitatea României, că știm să ne sacrificăm și să trăim cu mai puțin confort, pentru mai puține  dorințe  îndeplinite, bla, bla, bla… Trebuia să poți face pe dracu-n patru să te primească în Partid, că asta era condiția minimă necesară și aproape suficientă să poți înainta pe scara ierarhică profesională – singura care îți aducea o mărire de salariu odată cu o funcție puțin mai mare, dar și cu o răspundere și mai mare. Astea toate la un loc, „frica” de a intra într-o biserică de parohie de mână cu familia ta într-o zi de duminică, de a-i apropia pe copii de biserică, de preot, de învățămintele sfinților părinți ca „să nu se supere” tovarășii de la Partid, era iarăși o metodă cu care fuseserăm crescuți și de părinții noștri, că ei trăiau vremuri radicale în care se făcea exces de putere politică pentru ca România să devină o țară atee, să ne rupă de datinile și obiceiurile creștine. aici s-a produs ruptura dintre generații, aici i-am pierdut noi practic pe copiii noștri, nu atunci când s-au deschis granițele și Băsescu i-a îndemnat să emigreze pe toți aceia care vor mai mult de la viață pentru că Țara nu poate oferi mai mult… „Să trăiți bine!”

Declicul exodului românesc s-a produs după venirea pe tronul budei de la Cotroceni a lui Trăian Băsescu, Javra ceacâră care a exterminat efectiv România. Astăzi știm, astăzi conștientizăm, dar când trăiam acele evenimente eram orbiți de lucrătura Diavolului și eram atrași de mirajul unei îmbogățiri peste noapte, de acumularea în timp scurt a unor averi la care am jinduit ca proștii uitându-ne la filme și crezând că totul este ușor „afară”. Nu am mai fost atenți la educația copiilor noștri. Pe timpul comunismului eram absorbiți de muncă la fabrici și uzine, lăsând educarea copiilor în seama Școlii și a corpului profesoral format din tovarăși comuniști ca și noi, care au și ei la rândul lor copii și care îi educă și pe ai noștri la fel ca pe ai lor… I-am crescut „de la sine”. În creșe, cămine, grădinițe, școli primare, gimnaziale, licee, facultăți, paralel cu dezvoltarea lor de la „șoimi ai patriei”, pionieri, uteciști și comuniști, unde se învăța „sănătos”, unde erau formați pentru viață, fără grija părinților puși „să dea totul tovarăși”, țării și „Partidului iubit”.  Așa am reușit să facem în 25 de ani sub Ceaușescu ce nu reușisem să facem înainte cu secole. Am construit România modernă cu tot ce avea teoretic și vestul capitalist. E drept, la standarde mai slabe în unele domenii, dar se făcea cu materie cenușie românească. Femeia comunistă trebuia să fie soție, mamă eroină, să țină gospodăria casei, dar să mai și muncească în  producție și să activeze în organizații de partid sau obștești precum sindicatul sau FDUS (Frontul Democrației Unității Socialiste). Tata a gândit doar pe jumătate ca mama să rămână casnică și să se ocupe doar de educarea mea, cum era firesc, dar s-a oprit aici cu gândirea și nu a mai făcut compromisuri să continue în același timp să fie el însuși, așa cum a fost crescut și educat de părinți, să fie un bun ortodox, fără inhibiții. Acest compromis a dăunat de fapt și azi am regrete. Nu aș fi fost niciodată preot, dar poate că o practicare pe față a obiceiurilor și ritualurile religioase mi-ar fi adus acum mai multă liniște sufletească. Nu numai eu, ci cu siguranță o întreagă generație.

Familia era împreună doar duminica și două sâmbete libere pe lună și în concediul de odihnă. Atunci socializau membrii ei, atunci petreceau timpul împreună la mare sau la munte, în  stațiuni moderne, cu bilete de la sindicat. În acest timp prea scurt, părinții nu găseau timpii utili să educe copiii așa cum fuseseră ei educați, nu creau obiceiul de a merge sistematic cu ei la bunici, pentru  ca aceia să le povestească lucruri de pe timpul lor. Nu era nici timpul, nici obiceiul acesta. Nu mergeau la biserică, iar asta s-a repercutat enorm asupra adulților de astăzi. Chiar și preoții au devenit un fel de activiști formali ai Partiduluii, erau supuși unei presiuni constante de către Securitate să toarne lucruri auzite la spovedanie. Și mulți care doreau o viață mai bogată, doreau de exemplu să aibă o Dacie nouă, că bani aveau, se conformau, iar Biserica a devenit o Instituție a statului și nu una a lui Dumnezeu. Biserica era necesară doar să oficieze slujbele la cununii religioase și la înmormântări, că „așa cere datina”, iar totul se transformase într-un formalism care ne-a îndiavolit pe toți ca popor. Paștele și Crăciunul deveniseră „obiceiuri și datini strămoșești” cu care se ținea încălzit patriotismul de operetă românesc, deși Ceaușescu a fost în mintea sa un real patriot – comparativ cu toate jegurile ce aparțin actualei clase politice.

Viața noastră a fost închinată țării, prosperității ei, chiar sacrificându-ne proprii copii, care au ieșit oameni adulți cu copiii lor care nu mai au aceleași sentimente autentic patriotice și iubire de românesc ce ne-a fost nouă insuflată de părinți și bunici.

De asta am ajuns acum ca tinerii care performează încă din școala primară și gimnazială să se gândească la învățătură ca la un motor care să le asigure emigrarea în țări străine unde să plece imediat ce termină un liceu. Așa ne piere neamul, așa ne piere sămânța. Ne uităm la ei cu lacrimi în ochi, dar puțini conștientizează că noi suntem vinovați „in corpore” pentru ceea ce am ajuns azi.

De la bunici ascultam – fără să avem timp să respirăm -povestirile din viața lor. Nu erau citite din cărți, cărți, erau chiar viețile bunicilor și părinților noștri povestite de ei și asta le dădea o mare autenticitate și credibilitate. Nu aveam mijloace de informare în masă cum există astăzi. Niciun „device”, niciun „smartphone”, fără Tv, fără laptop, fără internet, fără „wirrless”, ba chiar și fără electricitate de multe ori după război…

Noi, generația  noastră am trăit și văzut cu ochii noștri, am  contribuit cu mâinile noastre la revoluția tehnologică care a fost cucerită pas cu pas ca și un copil nou  născut pe care îl vezi cum merge mai întâi de-a bușilea, apoi cu mergătorul, cu pașii nesiguri, cum aleargă și din ce în ce mai mult devine un sportiv campion. Așa s-au făcut toate, așa a fost posibil. Am pierdut însă mult mai mult decât am câștigat. Pe plan sentimental, pe plan emoțional, pe plan uman. Omul e făcut cu suflet, iar lipsa acestuia face viața aridă și fără nicio valoare. Degeaba avem tehnologii care ne ușurează munca și viața, ne asigură comunicarea peste mări și țări, dacă ne rămân creierele subdezvoltate și chiar atrofiate.

Noi percepeam lumea din jur prin poveștile auzite de la bunici și părinți, ne făceam o idee despre viață până să ajungem la școală, ascultându-i pe cei mari cu povestirile lor.

Așa cum am spus, bunelu Vasile avea ca meserie de bază, tâmplar de mobilă. Anii interbelici, criza economică, au făcut să fie nevoit să abandoneze meseria lui, a dat faliment atelierul său de mobilă. Avea opt copii de crescut, de ținut la școli, de hrănit, de îmbrăcat. Atunci a acceptat îndemnul fraților săi mai mari și s-a alăturat lor la magazinul de carne din Hala mare. Frații Alexandrescu erau casapi, măcelari, făceau cu mâna lor preparate de carne la mod manufacturier, „de casă”, pe care le vindeau. Tot ei făceau și negustorie cu animalele, care erau sacrificate la Abator contra unei taxe plătite și unde lăsau pieile animalelor sacrificate. Așa era negustoria și comerțul atunci. Povestea bunelu – și mama din cele ce auzise povestite la ei în casă, de la frații ei – că bunelu cu doi dintre băieții mai mari au plecat undeva lângă Roman la un târg zonal de vite și animale vii să cumpere animale pentru sacrificat. Vitele mari, oile și caprele de exemplu erau mânate pe jos pe lângă șosea și drumul până la Iași se făcea chiar în 3-4 zile cu căruța alături trasă de doi cai. De fapt era o iapă și un cal matur al acelei  iepe care trăgeau căruța. Întâmplarea făcuse ca bunelu și cei doi unchi ai mei tineri să se întoarcă la Iași numai cu căruța, fără animale. Nu le-a convenit ce găsiseră, nu erau prețuri convenabile. Aveau o sumă mare de bani asupra lor. Drumul spre Iași îi prinse în pădurea de la Strunga într-o seară de vară toridă cu o boltă plină de stele care împreună cu  lumina lunii revărsau asupra drumului un iluminat puternic. Coborau la vale prin  pădure șu la un moment dat bunelu le spune băieților. „Fiți atenți, țineți-vă bine că vom fi atacați. Lăsați-mă numai pe mine să vorbesc, dar să fiți pregătiți că voi lovi iapa cu biciul sub burtă și ea va țâșni din loc împreună cu calul.” Atâta a apucat bunelu să le șoptească băieților săi și din șanț, la vreo zece metri în fața lor au ieșit două siluete de bărbați. „Bună sara omeni buni!”– s-au adresat cei doi către cei din căruță. „Opriți puțin să ne urcăm și noi până devale la prima casă când ieși din pădure, că ne-a prins noaptea pe drum și suntem rupți de picioare, că venim tocmai de la Săbăoani pe jos.”

Bunelu s-a prefăcut că încetinește căruța, le-a spus celor doi că îi ia cu plăcere, dar a observat că pe partea cealaltă a drumului se mai mișcă niște siluete lângă tufișuri. Când aproape a ajuns în dreptul celor doi, bunelu a lovit cu putere cu biciul burta cailor și iapa a luat-o nervoasă la fugă în galop cu căruța după ea. Bunelu o biciuia cu putere punând toată frica în bici. Băieții se țineau de marginea coșului de la căruță ținând strâns și cele două oi pe care le cumpăraseră, dar care erau legate de picioare. Se uitau în urma lor și îi transmiteau lui bunelu că fug după ei vreo 5-6 oameni. O piatră le-a vâjâit pe lângă urechi. Bunelu mâna caii strigând la ei să-i îndemne strunind hățurile cu disperare. După aproape un kilometru, când tâlharii de drumul mare nu se mai vedeau și s-au apropiat de sat, bunelu a lăsat caii în voia lor până ce aceștia au încetinit și au intrat în pas normal. Trecuseră printr-o mare cumpănă, o spaimă soră cu moartea, dar Dumnezeu i-a apărat.

O altă întâmplare ale acelor vremuri – pe când mama avea vreo șapte anișori – se povestea la masă când eram adunați mai mulți din familie, iar mama povestea și ceilalți o completau. Bunelu avea gardul din fundul curții de după casă vecin cu curtea Casei parohiale al bisericii Sf. Vasile de pe str. Vasile Lupu. Pe vremea aia slujea acolo Părintele Niculiță, care avea și el vreo 3-4 copii care erau de vârste apropiate cu mama și frații ei. Erau chiar colegi de clasă cu unii, cântau în corul bisericii, iar bunicii erau nelipsiți la slujbele de duminică, unde mergeau însoțiți de copii. Într-o noapte de primăvară s-au auzit împușcături și țipete afară. Lumea din vecini a ieșit din case să vadă ce se petrece. O gașcă de tâlhari mascați, cu baticuri de femeie pe cap, cu rochii și straie femeiești, cu foi de ceapă decupate puse în gură ca o dantură înfricoșătoare, vopsiți pe obraz și pe buze cu ruj, cu ochelari negri din pânză ca o mască de carnaval, intraseră în puterea nopții cu forța în casa preotului Niculiță.. Țipau și făceau gălăgie să sperie orice om care ar fi îndrăznit să se apropie de ei. Intraseră în casă la părintele Niculiță cu un pistol și îl amenințau să le spună unde sunt banii.  Evident că în mintea lor preotul era un om bogat în cartier și credeau că au ce fura. De la oricine altcineva nu aveau de ce să riște închisoarea. Ieșită și ea cu toți din casă să vadă ce se petrece, mama s-a urcat pe marginea cerdacului și se ținea cu mâinile de stâlp împreună cu sora ei mai mare numai cu un an, tanti Margareta și țipau cât le ținea gura: „hoții la Pălintele, hoții la pălinmtele! Săliiți, hoții la Pălimnytele”! Noi copiii ne prăpădeam de râs împreună cu mama care râdea împreună cu bunicii și cine mai era cu noi la masă.

La bunicii din Ciurchi mergeam cu drag iarna, că acolo erau verișorii mei Mioara și Doru și acolo ne dădeam cu sania cât e ziua de lungă pe dealurile din jur. În Pavilioane, era loc drept și acolo iarna stăteam mai mult în casă.

Bunicul Mihai m-a învățat de exemplu o urătură de când era el copil și umbla el cu uratul în satul Tanacu de lângă Vaslui. Mi-a aduc aminte în mare parte și acum.

„Hodiniți, boieri, hodiniți,

Dar la noi, plugărași nu gândiți,

C-afară-i vară, primăvară,

Vrăbiile țârâie, cucoșii cârâie,

Găinile cotcodăcesc, plugarii la câmp pornesc.

• Dați-ne, dați-ne marea cu sarea și Oltul cu totul!

Că n-am venit să vă luăm șoldul porcului

Din fundul podului!

Am venit să ne dați câte-un gologan

Să luăm sare de la huligan,

Că sărat n-am mai mâncat, de când mama m-o fătat!

Hăiii, hăiii.

Și unde nu s-a sculat într-o seară Vasile Drăgoi, care-i strigoi

Și s-a urcat într-un plug de 12 boi, boi bourei, în frunte țintăței,

Nu ca plugul lui Tărâță tras de 12 pui de mâță,

Unul lung și altul scurt, dă colacul să mă duc!

Ia urați măi! Hăii, hăi…

Bună sara la obloane, la boieri și la cucoane, cavaleri și domnișoare.

Eu mă recomand acuma Moșneguțu Handabuțu

De culoare foarte sură,

Cu barba cât o găină și de rață îmbârligată,

Roata Costăchel odată!…”

Hăiii, hăii!

Urături am învățat și de la mama, care stătea cu mine iarna și mă învăța să spun urătura cu intonație, ca un actor, nu mă lăsa să înșir vorbe ca un patefon pe care să nu le înțeleg. M-a învățat urătura pe care o învățase și ea la școală cu Bădica Traian.

„S-a sculat mai an,

Bădica Traian,

Peste câmpuri s-a uitat

C-a s-aleagă-un loc curat

De arat și semănat.

Și-a strâns finii și vecinii

Și vreo trei babe bătrâne

Care țin rândul la pâine.

Și pe toți i-o dus

Și pe toți i-o pus,

În bătaia vântului

La munca pământului…

Ei cu stânga apucau

Și cu dreapta secerau,

Snopii mândri înălțau

De păreau că înotau …”

Îmi explica mama că Bădica Traian este Împăratul Traian, strămoșul nostru care a cucerit Dacia și a format poporul român.  Totul îmi spunea logic, parcă vedeam oamenii la câmp cum ară cu plugul, seamănă și culeg grânele.

Noi, generația noastră – cel puțin cei crescuți la oraș – nu am avut voie de la școală să umblăm cu colindul și nici cu Steaua. Astea erau chiar obiceiuri religioase aflate în contradicție contondentă cu filozofia ateistă comunistă ce îl nega pe Dumnezeu Tatăl, pe Maica Domnului și pe pruncul Iisus, prin urmare nu puteai să vestești Nașterea Domnului. Preoții umblau din casă în casă cu Ajunul Crăciunului și cel al Bobotezei, dar lor li se permitea, erau tolerați, iar atunci orice comunist putea să sărute mâna preotului și icoana la el în casă fără să-l știe altcineva decât poate Securitatea. dacă preotul răspundea cerințelor de a informa despre ce vede și aude, însă de obicei nimeni nu vorbea nimic și toată lumea se prefăcea a fi mulțumită.

Putea să fie și Primul Secretar de Raion sau Regiune, că tot ținea cu familia sa Paștele, Crăciunul și alte sărbători mari de sfinți, măcar cu ocazia zilelor onomastice. Nu mergeau la biserică,  „să dea exemplu” lumii proaste care credea în Dumnezeu, dar pe furiș, mai trăgeau câte o fugă la o  mânăstire sau la un schit izolat din munți și păduri unde nu îi vedeau alți oameni. Așa erau timpurile și așa au crescut și  generațiile de copii care sunt oamenii maturi de acum. Ateiști, fără frică de Dumnezeu,, fără să cunoască și să înțeleagă filosofia creștină și mai ales tâlcul învățăturilor ei.

Mie unul mama mi-a explicat pe înțelesul meu de copil cine este Dumnezeu Tatăl, cine este Iisus Hristos și cum s-a născut Pruncul într-o iesle lângă Bethleem, cine a fost Iuda și cum l-a trădat iudeii pe Iisus, care a fost răstignit și omorât de romani pe cruce, cine era hoțul Barabas, cum a Înviat Domnul Iisus Hristos că s-a auzit o bubuitură și au fost găsite stâncile de la mormânt date la o parte, iar trupul lui Iisus nu mai era, că plecase sus în ceruri la Tatăl Său și al nostru… Știam ce sunt îngerașii și mă învățase să mă închin pe pernă seara la culcare cu 

„Înger, îngerașul meu

Ce mi te-a dat Dumnezeu,

Eu sunt mic, Tu fă-mă mare,

Eu sunt slab, Tu fă-mă tare.”

Până am mers la școală într-an-tâia, mama mă ducea cum am mai spus și mă împărtășea în posturile mari ale anului. Mai întâi mă spovedea, mă învăța din timp să nu spun minciuni preotului, să răspund cu sinceritate la tot ce mă întreabă, că altfel este mare păcat și mă bate Doamne-Doamne. Am crezut și cred și acum că Dumnezeu există și că dă fiecăruia după faptele și meritele sale. Asta mă ține încă în viață, asta mă ajută să trec peste toate obstacolele. Chiar dacă nu îmi convine ceva care nu se întâmplă cum îmi doresc eu, știu că așa a hotărât Dumnezeu în privința mea și că poate fi o pedeapsă pentru păcate făcute sau pentru a mă lovi de pragul de sus ca să-l văd pe cel de jos. Pe Dumnezeu nu te poți supăra, nu poți tu, făptură umană făcută de El, să-l judeci sau să-i ceri socoteală. Omul este supus păcatului permanent, dar una este să păcătuiești involuntar, din nevolnicia ta, iar alta este să păcătuiești cu bună știință, fiind conștient de păcatul pe care îl comiți. Cred că cel mai mare câștig pentru omul credincios – spre deosebire de cel ateu – este tocmai că prin credință nemărginită în Creator poate să treacă mai ușor în viață peste momentele grele, poate să spere și să aibă năzuințe, dar mai ales poate pur și simplu să se înfrâneze, să aibă un scop pentru a fi mai bun și de a nu cădea pradă diavolului.

Dup ce am mers la școală, părinții au aplicat asupra mea acea „protecție” -prostească cum o văd eu astăzi – supunându-se și dânșii rigorilor vremii. În fond dacă nu ar fi ascultat de acele percepte impuse mai mult prin vorbe rostite în ședințele de Partid, nu avea să li se întâmple mare lucru, decât poate acela că tata ar fi rămas poate pentru totdeauna un simplu economist într-un birou oarecare și salariul primit nu ar fi fost niciodată de ajuns să putem trăi toți trei la limita decenței. O fi fost bine, o fi fost corect sacrificiul? Eu cred că nu, iar cea mai mare consecință avută asupra mea este că și eu la rândul meu am tratat în tinerețe cu superficialitate religia față de fiica mea care a crescut ca o atee. Fata a fost botezată acasă, la Miercurea Ciuc, în mijlocul unui fief de protestanți catolici, iar creștinii ortodocși din oraș aproape îi numărai pe degete. Ei erau mai mulți, dar biserica ortodoxă era vis-a-vis de Comitetul  Județean de Partid și preotul ortodox din oraș era un om discret, care înțelegea perceptele timpului.

Fata nu a fost scăldată în cristelniță cum era normal, nașii, mama mea și o familie de prieteni au venit la botez și preotul a turnat cu paharul de cristal cu picior apă sfințită pe capul copilului ținând slujba de botez. Am avut atunci un junghi în suflet și mi-am reproșat multă vreme că am fost laș și m-am temut degeaba să botez copilul după cum era cutuma ortodoxă.  Noi însă, am avut totuși curajul să creștinăm o fetiță ortodoxă de aproape doi ani care nu avusese nicio cunoștință în oraș creștini ortodocși, pe care să îi cunoască părinții. Am creștinat-o normal, la Catedrala ortodoxă, cu cristelniță și tot ce era nevoie.

Pedeapsa Domnului este că fiica mea nu este foarte atrasă în religia creștină și vede totul ca pe niște ritualuri sau obiceiuri populare. Asta mă doare cel mai mult în suflet, pentru că omul care nu știe cât de cât filozofia creștină nu poate înțelege și nu poate îndura multe din necazurile vieții. La fel o crește departe de biserică și de credință și pe fiica ei, nepoata mea. Cred că prin acest lucru m-a pedepsit Dumnezeu și sunt gata să duc pe umeri această cruce a păcatului care este a întregii noastre generații, cu unele excepții.

Chiar dacă nu mergeam cu colindul precum copiii de la țară spre exemplu și nu am învățat să cânt colinde, mama și tata cântau multe colinde pe care le ascultam fermecat și intram în spiritul Crăciunului. Cu ei cântau toți mesenii și noi copiii ascultam atenți.  Mama era o mare cântăreață și era rugată să cânte sau să dea tonul unor colinde. Se forma în jurul meselor bogate și lângă pomul minunat împodobit de părinți – și de mine mai târziu – adevărate coruri care interpretau în surdină colinde. Nu de frică, ci doar de fiorul interpretării și al înțelesului cuvintelor.

De la școală aveam permisiunea să umblăm cu Plugușorul, că acolo era vorba despre munca câmpului și de obiceiul ancestral de a culege roadele pământului. În urături nu prea era vorba despre Dumnezeu, așa că nu puteau comuniștii să interzică nimănui. Doar că îl înlocuiseră pe Moș Crăciun cu Moș Gerilă, iar asta era ceva la mica înțelegere, adică lumea vorbea de Moș Crăciun iar comuniștii se prefăceau că aud de Moș Gerilă. Pentru noi copiii, nu conta, că amândoi erau puși pe dat cadouri.

De la grădiniță – dar mai ales de la mama – învățasem o droaie de poezii lungi, pe care le recitam cu intonație artistică cum mă învățase mama la orice serbare cu Moș Gerilă. Mergeam la tata la serviciu la Sfatul Popular și Moșul aducea două caiete, un creion și radieră, o ciocolată mică cu lapte și câteva bomboane de pom sclipicioase în staniol. Le spuneam „Moș Crăciun, Moș Crăciun, tu ești darnic și ești bun…”. Mai târziu, ca student, gașca noastră de prieteni a parodiat poezia și o spunea: „Mos Clăciun, Moș Clăciun, tu ești dalnic si esti bun, eu îți spun asa să stii, că nu sunt ca alți copii și mă pis pe jucălii!” Mult s-a chinuit mama să îmi bage în cap să spun darnic și nu harnic cum tot spuneam eu la repetiții… Am și câștigat printr-a patra un concurs pe oraș la recitat poezii spunând „Scrisoarea a treia”, toată, în aplauzele sălii pline și a juriului.

Mai târziu, în alt capitol,  după ce am să mai cresc puțin la vârstă, am să vă povestesc mersul meu cu uratul. Acum mă opresc aici, după ce am descălecat din șa și v-am spus povestea așa…

(va urma)

„AMINTIRI DIN COPILĂRIE (7)”

Începusem să mergem în fiecare duminică – pe rând – la cele două perechi de bunici. În Ciurchi, la bunicii Alexandrescu și în Pavilioane, la bunicii Mihăilă. Chiar dacă eram mic de vârstă îmi amintesc perfect traseul pe care ajungeam la casa celor doi bunici. De la Hală, unde locuiam noi, pe A. Panu, apoi pe str. Sf. Lazăr, imediat la stânga, pe Ghica Vodă, coboram pe Elena Doamna în Bucșinescu și printre blocuri, intram pe str. Ciurchi. Treceam prin dreptul părculețului devenit un maidan cu buruieni de peste drum de școala unde învățase mama, la „Carmen Silva”. Intram și la Barnovschi în biserică și aprindea o lumânare. Îmi povestea de domnitorul Ghica căruia i se tăiase capul de otomani că nu a vrut să se supună lor. Bustul era în paragină, camai tot orașul de altfel… Strada Ciurchi era o stradă patriarhală, de mahala specifică acelor ani. Unele case erau mari, din cărămidă, cu grădini cu flori (mai ales liliac), cu regina nopții și viorele mov sau albastre, agățătoare pe la cerdac sau pe stâlpi și ornamentele fațadei. Garduri învechite, „într-o rână”, strâmbate de vreme sau de suflul unor bombe căzute deasupra Iașiului… Strada Ciurchi de pe care intram pe Fundacul Delfini la casa lui bunelu, era o stradă chipurile pavată, însă pavajul era ori foarte vechi și fără fundație, cu multe gropi și dâmburi – că nu aveam încă „expertiza” să mă pronunț… Canalizare nu exista. Lumea avea budele în curte, săpate direct în pământ. Apă curentă exista trasă prin unele curți, dar la robinete aflate aproape de poartă, în interiorul curților, unde se racorda un furtun pentru udatul grădinii sau pentru umplut găleata care era dusă în casă pentru băut sau gătit. Lumea arunca zoaiele direct în stradă, peste gard, sau în fața porții, cu speranța deșartă că se va scurge într-un gaigher cu grătar ce era stingher la câte un colț de stradă – în general lângă o cișmea stradală montată de primărie pentru aceia care nu aveau apa în curte.  Din acest motiv, al lipsei de canalizare, vara muștele bâzâiau peste tot că îți intrau obraznice în ochi și în gură. Mereu vedeai oameni dând din mâini pe lângă față să alunge muște, chiar mergând pe stradă. Asta este o imagine bine întipărită în memorie și a rămas încă vie. Lumea nu avea site la geamuri. Eventual o perdea de tifon la ușa de la intrare care era mereu deschisă „să intre aer” de afară, dar intra căldură și muște. Cișmele existau în tot orașul prin toate cartierele și cișmeaua era o țeavă cam de 1m înălțime cu un capac bombat în capăt, un mâner metalic ca o pârghie pe care trebuia să te apeși cu toată greutatea corpului ca să curgă apa. Un puriu de vârsta mea și de talia mea pe care o aveam atunci, nu prea avea șanse să bea apă de unul singur. Mai trebuia unul mai mărișor care să țină apăsată pârghia cișmelei, iar eu de exemplu să stau cu gura la țurluiul prin care curgea apa potabilă. Pe vremea aia Iașiul era alimentat numai cu apă de la Timișești, care venea prin forța gravitației la stația de pompare și de aici era distribuită în tot orașul. Pe la jumătatea străzii Ciurchi care se termina brusc în spatele primelor două blocuri din intersecția Bucșinescu de acum, acolo pe unde ar fi acum Hotelul „Ceramica”, sau cum naiba s-o mai fi chemând azi. Când intram pe Ciurchi, la vreo 30-50 m pe partea dreaptă era o „fabrică” de umplut sifoane. Era a unui evreu cu numele „de scenă” Fante. Era o clădire din cărămidă roșie netencuită, ca o hală, cu ferestre înalte cu multe ochiuri pătrate din care unele erau sparte, iar celelalte erau  atât de murdare de trecerea anilor, că mi se pare azi greu să cred că mai intra lumina soarelui de afară. Când treceam cu mama și tata pe acolo – chiar dumineca – se auzea zgomotul compresoarelor de aer care pufăiau continu. Zăngănit de sticle ale sifoanelor manipulate manual și puse în lădițe din lemn special compartimentate pentru sifoane mari și sifoane mici, a câte 12 bucăți fiecare cele mari și 24 cele mici. Lădițele aveau niște orificii speciale laterale prin care erau prinse cu mâna. Când erau umplute sifoanele din fiecare tip, lădițele erau scoase în curte și stivuite una peste alta. Acolo erau preluate de căruțe în stil platformă, special făcute pentru cărat sifoane. Când erau gata încărcate, acele căruțe plecau prin cartierele Iașiului cu câte un vizitiu pe capră care mâna calul sau caii, dacă erau doi și strigau în gura mare: „Sifoaneeee! Hai la sifoaneee!” Oamenii care doreau sifon ieșeau la poartă cu câte sifoane goale aveau ei în casă și le schimbau punând în lăzi sifoane goale și luau sifoane pline. Sifoanele erau în mod obișnuit de două feluri.: normale, de 1 l și mici, de 0,5 l. Apăruseră și sifoanele de 2 litri, cu sticla învelită în plasă de sârmă ca să nu împrăștie schijele în caz de explozie. Mult mai târziu au apărut sifoane artizanale din inox fabricate manufacturier prin fabricile Iașiului de meseriași, de până la 5 – 10 litri, că trebuia să spui sifonarului câți litri are balonul sifonului. La Fante se mai umpleau și sucuri în sticluțe de 250 ml de culoare roz, de „căpșuni”, sau galben, de „lămâie” sau „portocale”. Erau niște sucuri concentrate care se dozau la un dozator special și apoi se umpleau cu sifon. Se capsau cu niște dopuri speciale, nu cu capse ca de bere, erau ca un fel de porțelan cu o garnitură de cauciuc ușor de deschis prin ridicarea unei sârme îndoită ca un mic zăvor. Asta îmi amintesc când mă chinuiam să merg cu piciorul meu mic prin hârtoapele și pavajul pus mai mult de formă. Un drum de acasă până la bunica mă obosea teribil, iar tata era nevoit la scâncetele mele să mă pună pe umerii lui după gât să mă aducă acasă.

Iarna era minunat, pentru că mergeam cu sania mea specială la care tata îi atașase un spătar din fier beton pe care l-am scos când am crescut și puteam să mă dau singur cu sania. Tata trăgea sania pe zăpada mare și bătătorită de pe străzi, iar bucuria mea era când mergeam iarna pe str. Otilia Cazimir, trecând de pe Ghica Vodă pe str. Zlataust și pe O. Cazimir. La vale îmi dădeam drumul până în Bucșinescu, dar mă opream înainte de intersecție să nu ajung sub o mașină.

Mașinile erau destul de rare. Mai mult camioane mari pentru marfă. Nu existau TIR-uri decât cel mult niște dubițe de mărci străine achiziționate înainte de război. În rest, circulau camioane carosate, nu autobasculante care aveau să apară prin 1960. Erau „Steagu Roșu” românesc fabricat la Brașov (pe atunci Orașul Stalin), sau „ZIS”, „Molotov”, rareori câte un „KRAZ” de 8 to. Câte un „GAZ” și mai târziu, IMS-ulromânesc din licența luată de la ruși pentru „GAZ”. IMS-ul a fost fabricat la Câmpullung Muscel și a fost precursorul autoturismului românesc de teren ARO. După 1960 uzinele „Steagu Roșu” au scos noile modele de camioane marca „Bucegi” echipate cu motor pe benzină. Pe șasiul „Bucegi”-ului s-au făcut apoi tot felul de autoutilitare: cu dubă, cu benă basculantă, pentru transport pâine, pentru transport deținuți, etc.  Tramvaie model vechi, cu remorcă, la care biletul costa 30 de bani în vagonul trăgător, la „clasa I” și 25 de bani la remorcă, la „clasa a doua”. Și vagonul cu motor și remorca aveau taxatoare proprie, că nu puteau comunica între ele decât la capăt de linie. Înafară de tramvai, existau și autobuze pe benzină. Motoarele Diesel nu apăruseră, nu erau încă la modă. Aveam autobuze românești marca „T.Vladimirescu”, niște cutii de tablă cu motorul în interiorul mașinii, sub o carcasă din vinilin situat în dreapta șoferului. În dreapta motorului, mai era un scaun pentru un călător, lângă parbriz, care avea o ușă de urcare stil portieră separată de ușile pentru ceilalți călători. Când se defecta ceva la motor, șoferul ridica capota interioară din autobuz și repara de pe scaunul său de la volan. Dacă putea. Dacă nu, atunci cobora toți călătorii și pleca remorcat la garaj. După 1960 au apărut pe străzi autobuzele marca „Karossa” care erau fabricate de uzinele Skoda din Cehoslovacia. Cred că astea au fost printre primele motoare Diesel intrate pe scară mare în România. Benzina – numai cu cifra octanică 75 – se găsea pe toate drumurile și costa cam 25-30 de bani litrul. Erau ani când șoferii erau plătiți și socotiți la cât consumau carburant, așa că mulți vărsau benzină la canal dacă nu aveau cui să o dea mai mult de pomană, cu 10 bani litrul. Doar era benzina statului.

Vis-a-vis de Fante cu sifonăria lui, stătea Moș Pavăl, un vechi prieten de-al lui bunelu Vasile. Avea și el fete și băieți care fuseseră în copilăria lor prieteni cu frații și surorile mamei, sau colegi de școală. Erau de acum oameni la casele lor, dar când treceam pe acolo, mama îl saluta pe Moș Pavăl dacă îl vedea în curte. Moș Pavăl vindea borș proaspăt pe care îl prepara chiar el și iaurt de casă. Fiecare mahala avea „borșarul” său, iar copiii erau trimiși de mame să cumpere „o sticlă” cu borș. Când am mai crescut și pe mine mă trimitea mama la cineva din cartier să cumpăr borș, până ce mama însăși s-a apucat singură să umple borș pentru casa noastră și dacă avea surplus, mai dăruia și vecinilor noșttri cu care eram prieteni. Nu vindea nimănui, că nu se ocupa cu asta, dar făcea borșul cu dichisul ei, lua tărâțe pentru „huște” și adăuga mirodenii care îl făceau extraordinar. De multe ori când intram însetat în casă de la joacă, beam pe nerăsuflate o cană cu borș acru ca să îmi potolesc setea. Era de unde.

De la Moș Pavel spre casa lui bunelu Vasile, ajungeam la colț cu str. Dlfini, unde era casa familiei Rotariuc. Omul era infirm de ambele picioare, ceva cu „i le tăiase trenul”, din câte mi-a explicat mama. El cânta foarte bine la acordeon și stătea afară lângă casa la stradă pe un scăunel și cânta toate șlagărele vremii. Asta era cam singura sa ocupație, că altceva oricum nu mai putea face. Mă opream să-l ascult, iar mama și tata îl salutau cu respect. Rotariuc avea o fiică ce fusese în copilărie cea mai bună prietenă și colegă de școală a mamei. Când se întâmpla să ne întâlnim cu ea se îmbrățișau și stăteau puțin la povești, dar eu o luam înainte la bunici. Îmi aduc aminte că am fost la nunta acestei doamne colegă cu mama, împreună cu mama și tata. Nunta a fost în curtea lor, sub un cort cu prelată de la armată. Asta este prima nuntă de la care am amintiri de copil. Pentru muzicanți s-a făcut o scenă din niște mese pe care s-a pus un covor. Eu m-am urcat „pe scenă” și nu mi-am luat ochii de la acordeon, că aveam treabă să bat tactul ca să țină ei măsura. Pe fundacul Delfini, când urcam spre casa bunicilor locuia aproape vis-a-vis de poarta lor, familia Prof.univ. Obreja. Domnul Profesor preda la Facultatea de Geografie din câte îmi amintesc și avea o fiică pe care mai târziu cred că am întâlnit-o bibliotecară la Biblioteca „Ghe. Asachi” care funcționa la Palatul Culturii. Se saluta mama cu familia domnului Profesor și cred că a fost colegă și cu fiica domnului Profesor. În capătul Fundacului situat pe o pantă, erau 3 porți. De la stânga la dreapta, erau poarta și curtea Prof. Obreja, la mijloc curtea fam. Popovici, care aveau un băiat Ticu, mai mare decât mine, iar apoi poarta și curtea lui bunelu Vasile unde locuia și sora mai mare a mamei cu verișorii mei Mioara și Doru. Mioara este mai mare cu 3 ani decât mine și Doru cu 7 ani. Tot în zonă, puțin mai încolo, pe str. Mahu, locuia și fratele mai mare al mamei, nenea Vasilică. Era căsătorit cu tanti Magdalena și aveau doi copii: Titi și Mariana. Mariana este de vârstă cu vărul Doru , iar Titi era și mai mare. Cu ei nu mă jucam, că era mare diferență de vârstă, dar mă îndrăgeau și mă alintau că eram cel mai mititel văr al lor. Deseori mergeam în vizită la nenea Vasilică, chiar și singur, când eram la bunici, deoarece nenea Vasilică care lucra ca tâmplar la Fabrica de mobilă, avea pasiunea să crească iepuri pentru blană și porumbei voiajori, chestii care pe mine mă interesau enorm și doream să știu cât mai multe amănunte. Nenea Vasilică mă ducea la padocul cu iepuri care din câte îmi amintesc erau puși pe rase, pe culori, pe vârste, puii erau separați de adulți că îi omorau dacă nu îi separa imediat după naștere.  Nenea Vasilică mergea pe șesul Bahluiului, pe locul actualului campus studențesc și căra pe șaua bicicletei „Ucraina” o sarsana plină cu „buruiană” pentru iepuri. Padocul era format din niște cuști mari de3/4 m cu plasă de rabiț în loc de pereți, cu scândură pe jos pe unde curgea mizeria pe care toți ai casei se ocupau să o strângă și să facă mereu curat. Porumbeii voiajori erau întră-o cușcă înaltă, la vreo 3 m de la pământ, pusă pe un par înalt și gros. Aflasem că are un porumbel campion pe care dăduse o sumă mare de bani și era membru în Asociația columbofililor din România. Făcea schimb prin poștă cu alți crescători din Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia, ba chiar și din R. D. Germană. Odată, vărul Titi – care era cred la liceu – a făcut dintr-o galenă de telefon pe care l-a demontat el – un post de transmisie unde a pus microfonul la colțul din deal al casei, iar galena cu difuzorul, era la colțul din vale, la peste 10 metri. Eu eram cu Titi la microfon și m-a pus să-l imit pe Ion Ghițulescu cum transmite el un meci între CCA București și Dinamo București. Îmi mergea mielița perfect și chiar dacă aveam 4 sau 5 ani știam jucătorii de la radio, că tata asculta toate meciurile. Cei din jur care mă auzeau cât de bine imit crainicul de la radio se stricau de râs la capătul cu difuzorul.

Iarna ne dădeam cu sania cui verișorii mei pe fundacul Delfini, pe str. Delfini, care coboară din Vasile Luăpu în Ciurchi și nu era  nici măcar pietruită, doar din pământ, cu niște făgașe adânci ca niște șanțuri făcute de  căruțe sau tractor când erau noroaiele mai proaspete. Practic era greu să mergi chiar cu piciorul, pe un trotuar făcut de oamenii din vecini ca să ajungă la Biserică, din pietre de râu puse strâmb, care nu avea mai mult de 30-50 de centimetri lățime. Nu circulau pe acolo mașini de niciun fel, nici vara nici iarna, însă când era pământul înghețat bocnă și făgașele erau pline cu zăpadă înghețată, săniile alunecau ca pe niște pârtii de bob. Un alt loc de săniuș, dar pentru copiii mai mari, că era periculos de la panta abruptă și strada îngustă, ca o trecătoare, era str. Miorița, o uliță de fapt, acum pietruită în trepte. Ne dădeam din Vasile Lupu și ajungeam jos în Ciurchi, până la intersecția cu Delfini. Vis-a-vis de vărul Titi Alexandrescu pe colțul străzii Mahu cu Ciurchi, stătea Andrei Parascovei, un băiat prieten și coleg cu Titi. Cânta la chitară și avea un sombrero din pai ca să imite pe cântăreții sudamericani la modă: Los Paraguayos… Cânta cu Titi foarte frumos. Melodii precum „Celito-Lindo” . „Jalisco, jalisco”, erc

Apropo de muzică și șlagăre. În acei ani se schimba în gusturile ascultătorilor muzica veche ușoară românească pe care o cântase Zavaidoc de exemplu, înainte de război, cu un stil nou, de mzică ușoară. Vedetele vremii deveniseră Gică Petrescu, Luigi Ionescu, Aida Moga, Zizi Șerban, Constantin Drăghici, Mia Braia, Ioana Radu, Ion Luican, Maria Tănase, Ileana Sărăroiu și încă mulți alții care se ridicau. Lumea aprecia foarte mult romanța, care era un gen foarte ascultat de părinții mei, iar mama era o mare interpretă de romanțe. Știa zeci de romanțe și cântece de petrecere și era mereu pusă să cânte când era în anturajul familiei sau a prietenilor. Avea o voce și o ureche muzicală excepțională. Mama era altistă și avea o întindere de aproape trei octave, ceea ce îi permitea să treacă de la vocea gravă a Mariei Tănase sau Ioana Radu să zicem, la tonuri înalte de soprană. Tata era bariton, dar se chinuia câte odată să atingă notele unui bas, iar când nu reușea se enerva și se lăsa păgubaș. Am crescut de mic cu dragoste de muzică de toate genurile și învățam fără să mă chinui ce cânta mama zilnic când gătea. Cânta de toate, de la canțonete italiene, la romanțe sau muzică populară, cu șlagărele vremii. Le știa din tinerețe, dar le prindea și ascultând difuzorul, iar apoi radioul.

Dincolo, la bunicii din Pavilioane era alt tip de distracție și de jocuri cu copii din vecini. Ascultam povestirile bunicului Mihai care le depăna cu tata de pe vremea războiului. În război, bunicul nu luptase efectiv pe front, pentru că era mecanic de locomotivă și erau mobilizați la locul de muncă, trebuind să tragă trenuri cu muniție și trupe, cu alimente sau diferite alte mărfuri care se cereau pe front. Nefiind graniță cu Basarabia, mergea des cu trenul la Chișinău sau dincolo de Nistru, chiar. Povestea bunicu că mergea cu trenul și dintr-o dată veneau spre ei în picaj avioanele „Stukas” germane care executau mitraliere și bombardare asupra trenului. Oprea locomotiva și lumea din tren sărea disperată în șanțuri sperând să scape de explozia bombei și de gloanțele mitralierei. După ce se termina atacul, dacă trenul nu fusese lovit, pornea mai departe cu mare precauție să nu fie întrerupte șinele de fier. Îmi amintesc că îi povestea lui tata că opreau trenul într-o gară la Pârlița, aproape de Chișinău și acolo trebuiau să stea 1-2 zile până îi încărca sau descărca trenul. Spuneau că la Pârlița era 1 leu „o burtă de vin”, că burta putea fi mai mare sau mai mică. Beai cu un leu cât puteai duce, te făceai praf și pulbere și tot un leu plăteai, atât de ieftin era vinul în Basarabia. De mâncat, intrai în ograda omului, spuneai că vrei să mănânci și gospodina imediat rupea gâtul la un pui de 1 kilogram bucata sau tăia un cocoș să facă un borș de casă. Puiul îl făcea la ceaun, cu mujdei de usturoi, sau o tochitură de porc cu brânză sărată de oaie și ochiuri cu mămăligă. Stăteam cu gura căscată atent la toate amănuntele. Bunicu mai povestea când a fost la băi la Herculane că suferea de reomatism sau gută, de la munca pe locomotivă. În cabină dogorea focul și vara și iarna, iar nu îți puteai permite să închizi ușa metalică de căldura emanată din tender. Afară erau minus 20 de grade și curent  de la viteza trenului. Toți mecanicii și fochiștii se îmbolnăveau de picioare și abia mai puteau merge cu cârje de la  o vârstă. Bunicul avea pe atunci aproximativ 50 de ani și se afla în prag  de pensie, că ei, ceferiștii ieșeau la pensie la 55 de ani. Povestea bunicul cu tata că a plecat la Băile Herculane cu bilet de la sindicat și un tratament dura 21 de zile. A plecat de la Iași cu cârje, că abia s-a putut urca în tren și când s-a întors a lăsat cârjele acolo că era sprinten ca la 30 de ani. Îmi amintesc uniformele lui bunicu Mihai de ceferist, cu veston cu nasturi metalici la piept și la mâneci, la buzunarele mari și mici, cascheta lui bleomarin cu un paspoal gri deschis, din „Corpul mecanicilor”. Avea un ceas de buzunar primit de la CFR care mergea cu mare precizie, marca „Helvetia”, dat de la Depou  tuturor ceferiștilor din Divizia Mișcare. Ceasului din argint îi făcuse bunicul o carcasă metalică de protecție, să nu-l zgârie, cu un plexiglas galben în loc de geam. L-a purtat toată viața legat de lănțișorul care era agățat la o butonieră de la sacou, vestă, sau la o bridă de la cureaua pantalonilor. Avea legitimații diferite de acces la Depou, la Clubul CFR din orice oraș care avea Club CFR, avea permise de clasa I-a cu bunica. Câte 24 de călătorii pe an, dar nu le putea consuma. Mai avea bunicu medalii de merit de diferite Ordine și clase, cu baretă, cu brevet în sul din carton. Diplome fără număr, că erau toate și însoțite de premii în bani sau creșteri de salariu.

Bunicul era un mare miștocar. Îi plăcea să ia în balon pe bunica și pe tata, iar eu cred că pe el l-am moștenit. Avea un pronunțat simț al umorului. Tata îi purta respect și nu a îndrăznit niciodată să fumeze în fața lui. Bunicul nu a fost fumător, dar știa că tata fumează. Îmi amintesc că la un moment dat, la un pahar cu vin, insista la tata: „Hai măi Neculai, fumează o țigară, ești om mare acum, ai casa ta, familia ta, știu că fumezi din liceu. Mă-ta știa, că îți găsea tutun în buzunare și mi-a spus de atunci.”

„Nu fumez tată, fumatul e una, părinții sunt alta. Așa m-ați crescut, eu am luat viciul de la alți băieți, nu pot pur și simplu să fumez în fața matale.” Ieșea eventual în curte și apoi intra în casă. Lui bunicu îi creșteau penele ca la curcan când se înfoaie… Se bucura că și-a crescut bine fecioru… Îi spunea „matale”, nu vorbea cu tatăl său la „pertu”. Mai târziu, după ce a murit bunicu în 1972 călcat de un camion pe trecerea de pietoni la Vaslui, unde se mutase. Tata a fumat de față cu bunica Luța. Față de taică-su nu a putut.

Bunelu Vasile în schimb, era mai în vârstă decât bunicu Mihai cu vreo zece  ani. Avea în viață opt copii, patru fete și patru băieți. Bunelu Vasile a făcut Primul Război Mondial. A luptat în Cadrilater din câte ne povestea. În cel de-al doilea Război, nu a fost recrutat pe front, deoarece avea opt copii și vârsta depășită pentru încorporare. Așa că a fost lăsat în civilie și s-a ocupat să-și ducă familia în refugiu în Argeș unde au fost repartizați. A făcut vreo trei drumuri cu căruța cu doi cai între Iași și Argeș.

Multe avea de povestit bunelu Vasile. Era o istorie vie a vremurilor și îl ascultam cu toții cu mare atenție și îi puneam întrebări. Trecuse prin multe, văzuse multe. Băieții îi fuseseră încorporați cu toții și trimiși pe front, dar Dumnezeu i-a adus pe toți acasă. Doar fratele cel mai mic al mamei, unchiul Mihai, s-a întors cu un sindrom apărut în urma unui bombardament când a fost pur și simplu îngropat de pământ de la explozia în apropiere a unei bombe. A albit și a asurzit și avea un râs nervos, ușor isteric, pe care nu l-a avut înainte de război. Și el era ceferist după război la Gara Iași unde a lucrat ca manevrant de vagoane. Fratele celălalt al mamei, Gigea, a ajuns Șeful Gării din Grădinița, iar apoi Putna, la Suceava; a fost impiegat de mișcare la Botoșani și înainte de pensie era Inspector la Regulatorul CFR Suceava. Am avut deci î familie trei ceferiști. Cel mai mare frate al mamei, de la București, era radio-telegrafist în armată, a mers cu frontul până în munții Tatra, a căzut prizonier la nemți, a evadat cu ajutorul unor evrei(știa evreiește perfect) și pe jos, prin Serbia, ajutat de partizanii sârbi, a comunicat cu telegraful că este viu și trăiește și că vine pe jos spre casă. După război a lucrat ca radio-telegrafist la Agerpress. Vara era trimis ca director la Tabăra de copii pe Valea Prahovei, la Bușteni.

Când se reunea toată familia în curtea casei bătrânești din Ciurchi și ne întâlneam toți verișorii de la toți frații mamei, era un adevărat festival de bucurie și fericire. Mama și surorile din Iași pregăteau din vreme mâncăruri minunate acasă la ele și aduceau la bunici în grădină unde se întindeau mese afară cu fețe de masă albe, apretate, ca să  încăpem cu toții. Se povestea, se cânta, se depănau amintiri… Ne apuca noaptea târziu și stăteam sub luna plină și  puzderia de stele cu o lampă cu gaz pe masă.

Cred că aceia sunt cei mai frumoși ani pe care i-am trăit în viață. Fără griji, fără răspundere, fără dușmani, fără prejudecăți.

(va urma)

„AMINTIRI DIN COPILĂRIE (6)”

Din vremea „copilăriei mici”  am mai multe amintiri decât mi-aș fi putut închipui. Nu știu, poate că „buretele” era încă prea uscat… Bună oară drumurile făcute de mine cu părinții în acele vremuri aveau trei direcții principale de la locuința de lângă Hală: la bunicii din Ciurchi, la bunicii din Pavilioane și la tanti Viorica, pe Sărărie. Asta cu excepția când mă remorca mama de mâna ei și mergeam pe Ștefan cel Mare pe la magazine, pe Cuza Vodă, Piața Unirii și cel mult până în Târgu Cucului traversând Hala și apoi pe Costache Negri cam de la actuala esplanadă din spatele noii clădiri a Halei și până lângă rondul de tramvai din Cucu.  Străzile erau toate pietruite în zona centrală cu un pavaj din pavele „transilvănene” sau „dobrogene” cum aveam să învăț eu, hăăăt… la facultate. Nu vă fac teoria pavelelor sau a pavajelor, că tot la biscuiții din beton presat am ajuns.Trotuarele erau în schimb asfaltate, dar un asfalt vechi și denivelat, spart de pe la bombardamente și peticit cu pietriș bătătorit. Nici trotuarele și nici străzile nu aveau planietate, iar asta observam și singur de la 3-4 ani fără să fi terminat facultatea de hopuri și dâmburi, deoarece piciorul meu mic de copil trebuia să urce și să coboare la tot pasul pe denivelările străzilor sau a trotuarelor. Precizez că pe acele vremuri nu începuse încă „marea asfaltare” de sub îndrumarea directă a Sfatului Popular, care avea să demareze cam după 1960. În schimb, la străzile principale, cu fluctuație pietonală (de ex. str. Lăpușneanu din Piața Unirii și până la str. Ghe. Dimitrov cum se numea atunci actualul bvd. Independenței, se turna asfalt preparat la colțul străzii în niște cazane mari prevăzute cu roți metalice și un proțap tot metalic care putea fi legat de un cal sau tras de mai mulți oameni. Erau niște puncte de lucru ad-hoc pe străzile din centru, în jurul cărora roiau câte 8-10 muncitori. Erau oameni de la țară, îmbrăcați vara în pantaloni de salopetă spălăciți și decolorați de soare, îmbrăcați cu maieuri a căror culoare inițială nu o mai puteai bănui, că fiind „haine de lucru” nu mai erau spălate niciodată până se rupeau și erau înlocuite. În picioare muncitorii aveau bocanci cu talpă din lemn care îi fereau de arsurile asfaltului fierbinte. Basca decolorată de pe cap purtată și pe caniculă și pe ploaie mocănească le definitiva aspectul. Cazanele de făcut asfalt „turnat” – după cum aveam să învățăm târziu la facultate – ca un fel de istorie a drumurilor modernizate, erau niște cilindri mari cam de 1,5-2 m diametru și cam 3 m lungime, încadrați pe exterior cu niște cercuri din fontă dințate care se așezau și ele pe șasiul cazanului pe alte roți mici dințate care erau legate cu un cardan (ax) ce se termina cu o manivelă mare cu mâner de lemn la un capăt al cazanului. În jurul lui erau grămezi de nisip de praf de piatră concasat de carieră și nu nisip de râu, pentru că acum știu exact ce vedeam eu când eram copil… Alături erau saci cu un praf alb ca făina de grâu și eu chiar credeam că este făină de grâu, până când bostanul s-a umplut cu știință și am aflat că era filer de calcar. Iar ultimul material era ambalat în niște butoiașe de carton a câte 100 de kilograme și toată lumea îi zicea smoală. Ei, bine, smoală îi spunea lumea profană, dar la facultate am aflat că i se spune bitum. Smoala venea din țări precum Albania, cu vapoare în portul Constanța sau pe Dunăre pe la Giurgiu, Galați, Brăila cu șlepurile, pentru care nu știam eu de ce ne tot spune la radio „cotele apelor Dunării”. Muncitorii le tăiau cu târnăcoapele care erau răsucite unele cu „botul de rață” în toporiști bine ascuțite, care deveneau cu timpul boante. Smoala era tare, casantă și se spărgea în bucăți ca o ceramică masivă. În zilele când se prepara asfalt, dimineața erau aduse la punctul de lucru și niște lemne tăiate la metru care erau băgate într-un focar special sub cazan și când focul ardea cu flacără puternică, scoțând un fum negru și înecăcios, muncitorii învârteau cilindrul cazanului de manivelă și aruncau „din ochi” cantități de nisip cu lopețile, bucăți de smoală și „făină” albă. Dup aproximativ o jumate de oră sau o oră de amestecare, ei veneau cu roabe metalice la gura cazanului  când focul scădea mult din intensitate, iar în focar erau doar cărbuni încinși. Atunci apreciau că șarja este gata și veneau în șir indian cu roabele la încărcare. Manivela cazanului se rotea în sens invers și – tot la facultate abia am aflat – cazanele aveau în interior pe pereți sudate niște aripioare elicoidale ce împingeau efectiv afară prin gura de alimentare amestecul din interior sub formă de asfalt „turnat”. I se spune chiar așa, asfalt „turnat”, deoarece starea sa era semifluidă și el se împrăștia în locul de așternere așezându-se singur ca un fluid, care tinde la o stare de planietate. Nu mai trebuia cilindrat ca asfaltul clasic al cărui proces de fabricație și de așternere aveam să-l văd pe străzi abia peste câțiva ani mai târziu. Aveam o plăcere imensă să casc gura la asemenea puncte  de lucru unde munceau muncitorii la străzi. Mama trebuia să stea cu mine lângă ei ca să văd eu ce se întâmplă. Era se pare scandal mare cu mine dacă nu vedeam eu cu ochiul viitorului specialist cum lucrează oamenii aceia… Vreau să vă spun că în anii 50 România era într-o stare foarte precară a economiei în general și chiar și în particular. Tehnologiile mecanizate în utilaje nu existau pe atunci pe la noi, iar arareori când vedeai un utilaj cum ar fi să zicem un excavator, era unul de fabricație rusească, cu motor cu aburi chiar, ca la locomotive, cu acționare cu cabluri de oțel răsucite, acționate de niște roți dințate și cardane cu secțiune hexagonală sau octogonală. La fel un autogreder, sau un buldozer văzut pe stradă, sau un cilindru compactor. Erau totuși niște rare buldozere marca „KIROV” care ridica lama grea de oțel cu niște scripeți puternici, care oricum nu aveau finețe în mișcare. Mult mai târziu, poate peste  două decenii au apărut utilajele hidraulice cu toate organele de lucru acționate hidraulic, care se construiau și în România. Mă refer aici la excavatoarele fabricate la „Progresul” Brăila, sau utilajele terasiere făcute la Iași, la „Nicolina”. Cu astea, România a construit în mare parte tot ce s-a făcut trainic în țara asta, plus niște câteva alte utilaje aduse din import din America sau Japonia, din Germania sau Italia. Dar acum mai e mult până departe…

Asfaltul se căra cu roabele pe distanțe de până la 30 de metri, unde se descărcau și un muncitor cu o sculă din lemn pe care ulterior aveam să învăț că i se spunea „dârg” sau „driglă” în Ardeal, întindea și netezea asfaltul turnat cu roabele în mici grămăjoare alăturate. Când se răcea, adică a doua zi, rămânea o suprafață netedă asfaltată. Necazul era că vara, la călduri toride, acest asfalt se topea de la soare și le rămâneau în el tocurile doamnelor impregnate ca niște găurele în asfalt. Ba… li se lipeau și rămâneau în asfalt „flecurile” de la tocul cui și erau nevoite să meargă la cizmar ca să le pună flecuri noi. Meseriașii erau foarte căutați încă în acele vremuri. Lumea repara, nu arunca imediat și cumpăra altceva nou. În România nu exista „societate de consum” cum auzeam noi de la Propagandă că se întâmplă în „țările imperialiste”. Mergeai la cizmar să îți repare pantofii, să-și pună „pingele” și fețe la tocuri. Pingelele din piele de vită sau de porc erau „cu scârț” sau fără scârț. Dacă un domn se respecta și era înțolit festiv cum ziceam noi în derâdere, la costum gri și pălărie de pai, cu gravată asortată la cămașă albă sub sacou, era musai să aibă și pantofi cu scârț  Adică la fiecare pas făcut când se îndoia talpa pantofului odată cu laba piciorului se auzea în urma sa un sunet de scârț, scârț… Chiar și cucoanele bine cu care se încrucișa își dădeau coate admirativ și aruncau discret o privire peste umăr ca să-l vadă și din spate. Neapărând încă „diplomatul”, purtau o servietă cu burduf din piele de porc. Așa arăta renumitul meu profesor Gheorghe Buță care ne-a îndesat în cap literatura română, chiar și acelora care eram la secția real… Și alții ca el.

Acum că am povestit cum a răsărit în mine microbul drumarului ce avea să se dezvolte fără să simt nimic, să vă spun ceva despre alte aspecte din acele timpuri staliniste, când se încropea noua orânduire comunistă după ce se abolise în 47 Monarhia. Tata lucra la Sfatul Popular ca economist la Gospodăria comunală. Aveam să aflu că acest Serviciu de Gospodărie Comunală era de fapt inima orașului, era creierul și plămânul și brațele musculoase care constituiau un individ imaginar care face tot ce trebuie. Sfatul Popular avea în frunte un Șef suprem, numit în ziare Președinte al Sfatului Popular și care în același timp deținea și funcția supremă la Partid, adică era Prim secretar al Comitetului orășenesc de Partid. Împletea utilul cu plăcutul… Pe atunci, la Sfatul Popular nu erau mai mult de 60 de salariați funcționari. Atât.  Partidul nu dorea să dea salarii unor „neproductivi”, ci unor oameni ai muncii, care chiar scoteau ceva util de pe urma lor. Prin urmare, la Sfat, cei care lucrau răspundeau de sectoare foarte precise, de activități bine delimitate. Când era nevoie de o acțiune cu multă forță de lucru, Sfatul Popular organiza „muncă patriotică”, sau „voluntară” cum se numește acum și cerea întreprinderilor să trimită un număr de oameni cu sau fără scoatere din producție, fie prin rotație între întreprinderi, fie până când terminau obiectivul pentru care se angaja secretarul de partid pe întreprindere. De exemplu să împădurească un deal la marginea orașului cu versant alunecător. Cei de la Sfat, de la Serviciul de Gospodărie comunală, aveau în subordine STS-ul adică Secția Tehnico-Sanitară, nu ceea ce astăzi este o instituție de oprimare a noii securități mascate care încă face poliție politică.

Cu tata de mână cu IMS-ul primăriei (IMS – turism de teren  preluat de la armata rusă, ca precursor al autoturismului de teren românesc ARO) care le era alocat după un grafic precis să se deplaseze în anumite acțiuni, am fost cum vă spun cu tata la STS. Era pe Șoseaua Națională, pe locul unde astăzi este strada de legătură dintre Podul Cantemir și capătul bvd. Cantemir. Curtea STS era chiar pe malul Bahluiului, între str. pietruită Șoseaua Națională și râul Bahlui. Pe acel timp Bahluiul era ca aspect o gârlă mizerabilă, cu malurile pline de buruieni necosite, cu mici neregularități ale aliniamentului albiei, din care vedeai că ies din apă diverse gunoaie metalice sau roți de camion, lighene sau sobe de metal aruncate în Bahlui. De la Moara Bălaia și până dincolo de Podu Roș, el traversa orașul. Din loc în loc, pe ambele maluri vedeai guri de scurgere betonate prin care curgeau dejecții din canalizarea orașului. Când spun canalizare, nu mă refer doar la canalizarea pluvială… tot! Vara, când traversai pe podul de lemn aflat la vreo 80 de metri amonte de actualul pod din beton Cantemir, în dreptul „piramidei lui Dubeț”, ți se întorcea nasul de duhoarea pestilențială. Și oriunde te apropiai de Bahlui pe tot parcursul său, după oraș. Prin urmare STS era o Întreprindere din subordinea primăriei care făcea și salubritate și spații verzi și alte acțiuni dispuse de Sfatul Popular ca de exemplu ridicarea tribunei de 1Mai și 23 August, sau amenajarea Orașului Copiilor. În curtea STS vedeai niște perii cilindrice din sârmă oțelită al cărui ax era racordat la un șasiu metalic în formă de unghi ascuțit, cu o manetă aflată exact lângă „capră”, adică acel scaun cu spătar de 2 locuri de pe șasiu. Totul se prelungea cu o oiște de lemn în vârful ascuțit al unghiului, de care erau legați doi cai de tracțiune care erau folosiți de Sfatul Popular. În curtea STS mai erau niște grajduri pentru cai și după mintea de azi cred că aveau în jur de 8-10 cai, cu grajd comun și grăjdari angajați care erau și lucrători pe utilajele trase hipo. Acolo erau parcate dricurile primăriei, care erau folosite la înmormântări. Vreau să vă spun doar că atunci înmormântările se făceau cu dricul negru tras de 2 sau 4 cai care erau „mascați” cu valtrapuri negre cu un tiv alb și tot cu acel tiv alb în jurul ochilor cailor, cu un loc liber pe unde li se scoteau urechile. Caii aveau pe cap și pe corp un fel de mantie neagră cu un locaș pentru coadă, cam așa cum este la șepcile de astăzi pe care le poartă fetele cu „coadă de cal”. Pe mine m speria asta de îmi venea să țip și să fug unde văd cu ochii. Mama mă învățase că și calul este un animal domestic și că este blând cu oamenii, dar m-a învățat că nu e bine să mă apropii niciodată de cal, nai ales din spate, dar nici din față, ca să nu mă muște dacă este mai sălbatec, sau se sperie. Un cal se poate speria și de o albină sau o viespe care îl înțeapă și atunci are reacții nebănuite. Cu mama de mână aveam curaj să mângâi calul pe crupă, dar niciodată nu mă apropiam chiar când îi vedeam înhămați. „Paza bună trece primejdia rea”. Ei bine, mă uitam cum înhamă caii la dric, dar când le puneau valtrapurile și deveneau mascați, împungeam fuga. Mi se păreau fioroși și îi asociam cu moartea, iar mama a înțeles lucrul acesta și a căutat tot timpul să mă ferească de înmormântări – chiar și a unor rude din familia ei. Când a murit o mătușă de a mamei – pe undeva cred că pe str. Călărași, că mai toate rudele mamei erau tătărășeni – mama nu avea cu cine să mă lase acasă și a fost nevoită să mă ia cu dânsa. Totul a fost bine și m-am comportat normal, am văzut-o chiar și e Tanti Ana în sicriu fără nicio problemă, dar când a sosit dricul la poartă cu caii mascați, am început să plâng cu țipete că mama nu putea să mă liniștească. A trebuit să se sacrifice o mătușă de a mea care era sora mamei și locuia în curtea bunicilor Alexandrescu și să meargă cu mine acasă. să stau cu verișorii mei. Eram teribil de speriat. Înmormântările se făceau de obicei cu fanfare tocmite special de familie ca să însoțească alaiul mortuar de la casa defunctului și până la groapă. Obiceiul a rămas și azi la conaționalii noștri care s-au mai modernizat și bagă boxele de 100 de wați cu cântăreții îndrăgiți de mort, care le tânguie la maxim șlagăre  orientale. Uite, așa se păstrează obiceiurile, cu toate că noi românii, nu avem voie, că suntem băgați în… UE. E bine, nu zic nu, este mai civilizat și mai corect că s-a dat legea înmormântărilor.

Tot în curtea STS stăteau vara aliniate vreo zece pluguri puse ca și periile pe același șasiu în „V” ca și periile metalice. De fapt acel „V” era făcut din niște dulapi grei din lemn de stejar care erau la partea de jos cu care călca pe zăpadă căptușit cu o tablă în formă de „U” ce îmbrăca scândura pe cant. Asta era ca să nu se roadă lemnul care freca direct pe pavajul străzii. La plug se înhămau câte doi cai din grajd, care porneau pe străzile orașului conform unui grafic și când treceau pe stradă, plugul greu din lemn cu talpă de fier împrăștia zăpada pufoasă în lături, făcând niște gulere de zăpadă la marginea străzii spre trotuare. Era doar o pârtie îngustă de cel mult 3 – 3,5m lățime, pe unde umblau apoi și mașini și pietoni, că nu toate trotuarele erau curățate. Muncitorii salubrității aveau ordin să acționeze doar în centru, iar în rest, fiecare deținător de imobil la stradă avea obligația să curețe trotuarul de zăpadă în fața casei sale. Noi locuind în centru, nu eram obligați la asta, că venea Salubritatea și făcea deszăpezire. Muncitorii de la salubritate – mulți de origine romă, „orășenizați” – aveau câte un „rotocar” din acela cu roți mari pe axul unei cuve, care s-a păstrat pentru proprietățile sale practice și în zilele noastre și chiar și în alte țări din Europa vestică, după cum am văzut. Umblau în perechi sau mici echipe de 3-4. Un bărbat împingea rotocarul și în jurul său câte 3-4 femei cu măturoaie din nuiele și făraș metalic, sau cu o lopată, adunau gunoiul măturat manual în grămăjoare mici pe care le încărcau tot manual în rotocar. De aici, se adunau la un punct unde îi aștepta un camion al primăriei de 3-5 tone sau căruțe mai mari trase de câte doi cai și tot ce era în rotocare se transfera în camion sau căruțe. De aici, se transporta gunoiul la niște platforme amenajate special pe malul Bahluiului sau la malul râului Căcaina și erau descărcate în albie. Mai târziu, când aveam să mai cresc și să înțeleg, am aflat de la nașul meu ing. Neculai Cenușă care lucra la IGLL și de la prietenul comun al tatei și al lui Nanu – nenea Vasile Bârcă – ajuns și el inginer de drumuri la Primărie, pe care l-am prins încă în activitate când am lucrat chiar eu la „Citadin” că s-a început construcția unui „canivou” din zidărie și beton, ca un tunel subteran ce s-a construit ca o rețea subterană să acopere suprafața Iașiului Are cam 2 metri înălțime și cam tot atâta lățime. Așa s-a acoperit râul Căcaina, de la intrarea în oraș și până la deversarea în Bahlui, care apoi, după ce s-a regularizat Bahluiul și mai târziu, s-au betonat malurile, canivoul a fost obturat la vărsarea în Bahlui și apoi a fost condus spre o stație de epurare a apelor uzate. Astăzi sunt două direcții principale ale canivoului subteran pentru apele uzate din canalizările orașului care colectează dejecțiile din toate cartierele și le conduce la stația de epurare – modernizată după „revoluție” – de la Dancu. Dar pe atunci….

În anii 50 și chiar până târziu, peste anii 70, Iașiul era străbătut pe toate străzile – chiar acelea principale – de căruțe trase de cai. Și la transport marfă către piețele orașului, dar și la transport persoane cu trăsuri cu regim de taxiuri care prestau servicii. În centru, lângă statuia lui Cuza, în față la „Traian” și în față la Palat, erau permanent 5-6 birje cu câte un „muscal” pe capră în așteptarea clienților. Erau îmbrăcați de obicei cu un fel de uniforme avute cine știe prin ce miracol din vechi armate austro-ungare, sau din cea țaristă, sau cine mai știe, cu livrea gen tunică, cu fireturi foste „aurite”, cu nasturi de asemenea metalici suflați cândva cu aur coclit „de trompetă” care arăta deja vechimea timpului. Pe cap purtau un chipiu milităresc din armata gardistă rusească. Pe  genunchi purtau pleduri groase de lână pe timp de iarnă care era dat și eventualilor călători. Caii „fârnâiau” din nări pe timpul geros de afară și scoteau aburi ca în povești. Erau înveliți și ei cât stăteau pe loc cu pături groase de lână ca să nu răcească. Muscalii aveau o mare grijă pentru caii lor, că doar cu dânșii câștigau pâinea. Iarna, birjarii schimbau trăsurile cu roți cu șasiul de sanie, care în sus avea același cupeu cu coviltir ca vara. Caii aveau cât staționau un fel de „sarsana” din pânză de sac la boturi, care le erau umplute cu fân, iar la coadă aveau un fel de mică prelată cu p ramă ce era agățată meșteșugit pentru ca baliga să fie imediat colectată și să nu cadă pe stradă. Doar ei se pare că aveau această obligație, pentru că restul căruțașilor care străbăteau tot orașul nu aveau nicio problemă dacă se băligau caii pe stradă, din mers. Prin urmare, vedeai des prin tot orașul, chiar și pe străzile din centru, din loc în loc, baligă de cal și chiar de la vitele ce trăgeau carele cu boi ce aduceau marfă la piețe însoțite de țăranii agricultori din jurul Iașiului. Tot vara, vedeai umblând desculțe femei amărâte de prin mahalale sau din sate limitrofe care umblau pe străzi cu găleți agățate pe umăr cu câte o „cobiliță”, însoțite de 1-2 țânci mai mult dezbrăcați, care adunau cu mâna goală balegă de cal sau de vacă pe care o colectau în gălețile alea de pe umerii mamei. Baliga – în amestec cu lutul – se folosea pentru „grijirea” caselor bătrânești, țărănești, din vălătuci și chirpici, de prin mahalalele Iașiului sau din satele mărginașe. Înaintea Paștelui se refăcea tencuitul caselor rudimentare care crăpau de la ploaie și vechime și se cereau „lipite” cu lut, cu palmele goale, fără mistrie de zidar cum se face tencuiala cu ciment. Apoi se văruiau cu var alb, în care gospodina punea și „sineală”, pentru o tentă intensă de alb. Jos, lângă pământ, pe o înălțime de o jumate de metru să dădea un „brâu” din var colorat cu leșie din cenușa sobei. Era o culoare de gri închis care contrasta cu albul pereților.

Orașul avea atunci un aspect aproape rural, cu excepția zonei centrale plină cu monumente istorice vechi și cu magazine. Periferia se numea mahala și avea aspect rural, de sat. Doar străzile erau pietruite, chiar dacă erau cu multe denivelări. Lătrau peste tot din curți câini când treceai pe stradă prin fața porții. Din curte răzbătea strident cucurigu al câte unui cocoș căruia nu-i venise încă rândul să fie făcut un borș. Cârâitul și cotcodăcitul găinilor care se ouau sau guițatul porcilor în coteț, ca și cârdul de gâște și rațe care umblau libere pe uliță, era ceva cât se poate de normal și de banal. Roțile căruțelor încă erau confecționate din lemn, cu obadă metalică făcute de meșterul fierar care potcovea și caii. Meserii precum rotar, fierar, cizmar, tâmplar, zidar, geamgiu, etc erau cât se poate de comune și căutate. Mult mai târziu au  apărut cele de strungar, de electrician și apoi de electro-tehnist, electronist… Viteza de deplasare era mică, fiind dominată de căruțe trase de animale. Rareori auzeai un claxon de mașină care de obicei făcea „bi-biii!”. Tramvaiele vechi circulau pe niște trasee fixe, spre Socola – din Podu Roș – până prin dreptul Frigoriferului, spre Nicolina, stăteau la barieră să treacă trenul pe undeva spre Frumoasa; mergea înspre Copou, până la rondul de azi de la Regiment și mai apoi s-a extins până la rondul actual la Agronomie. Mergea spre Tătărași, pe  traseul de acum, pe Aurel Vlaicu și mai târziu s-a extins până la rond Dancu. Cam atât. Nu exista oraș dea-a lungul Bahluiului. Pe locul unde este acum Campusul studențesc T. Vladimirescu era toloacă, pășteau vitele oamenilor din mahala. Vaci, cai, capre, chiar și porci priponiți. Erau stâne cu oi care pășteau în lungul albiei Bahluiului. Șesul de o parte și de alta a râului Bahlui și Nicolina ținea până departe, și pe fosta zonă industrială. Abatorul din Tătărași avea curtea la marginea orașului. Dincolo, peste calea ferată de la Gara Mare era tot numai toloacă și câmp de pășunat până la Bahlui și dincolo de Bahlui. La fel. Erau animale și stânele de lângă oraș, care alimentau Iașiul cu brânzeturi proaspete prin piețe. După ce ne-am mutat în Pavilioanele CFR Nicolina mergeam cu gașca de copii în „expediție” dincolo de calea ferată, vis-a-vis de Gara Internațională. Era o mare mlaștină în care dacă cădeai nu te mai găseau nici rușii cu americanii împreună. Aveai senzația că pe ochiurile de apă sulfuroasă te filează ochi de caimani gata să te înșface. Șerpi de apă erau la vedere cu capul ițit deasupra. Cu o sculă făcută dintr-o sârmă de fier beton de 6 îndoită ca un cerc la un capăt cu un diametru de 20-30 cm mergeam la balta din smârcuri și cu un ciorap de damă rupt, de-ai mamei, luam ca și cu un ciorpac de pe suprafața apei „pureci de baltă”, pe care îi puneam în borcanul cu apă din plasă și îi duceam acasă ca să dăm hrană peștișorilor „Gupi” sau Scalari pe care îi aveam în acvariul făcut de tata pe la fabrică. Acolo erau izvoarele saprofelice ale viitorului Spital de Recuperare, și ale Băilor Purcica. Noi mergeam și ne făceam plute din panouri de cofrare aruncate pe șantierele din cartierul Cantemir care tocmai se construia atunci. Le legam cu sârme și le băteam cu cuie mari între ele făcând platforme de câte 4/5 m unde ne urcam câte 3-4 draci împielițați. Pluta o împingeam cu niște prăjini lungi de 3-4 m pe care le înfigeam în mâl ca să traversăm balta până la o insulă aflată acum cam pe la poarta de intrare auto la Recuperare. Dincolo de balta mlăștinoasă, era Galata, cu gașca ei de „golani” de care ne era frică și nu ne duceam mai departe. Pe locul unde azi este Complexul comercial din Cantemir și Liceul Dimitrie Cantemir – unde aveam să mă pregătesc să devin un savant de talie galactică – erau tot mlaștini saprofelice, cu nămol binefăcător și acolo erau pe vremuri Băile Purcica. Erau delimitate de actualul bvd, D. Cantemir și str. Decebal care trece prin fața Liceului și a Școlii Generale 23 de acum. Băile Purcica erau un alt punct de atracție al băieților di cartierul Pavilioane CFRm de pe la 10, la 20, 30, 70 de ani… Perimetrul plajei era îngrădit cu un gard cu stâlpi de beton și rogojini din papură împletite, legate cu sârmă întinsă între stâlpi, Lumea făcea nudism, în două țarcuri. Pentru Bărbați și pentru Femei. Gardul care împrejmuia ștrandul cu nămol era plin de privitori de toate vârstele, atât la bărbați, cât mai ales la femei. Cei dinăuntru știau că sunt urmăriți cu mare atenție de dincolo de gard și fiind „în turmă” li se diminua mult sentimentul de rușine. Așa că se crăcănau cu „ele” la soare ca să înghită toată lumina și să se înfierbânte. Cu nămol se ungeau doar la coate și pe genunchi, rareori se ungeau cu nămol pe tot corpul de parcă erau africani din țările cu care ne-a împrietenit proaspăt Johannis și „duamna” Carmen. Nu exista limită de vârstă la curiozitatea și  plăcerea masculină de a te uita la corpuri de femei goale, începând de la cele care puteau să-și arunce sânii după gât că le atârnau până la burtă, dar și câte o „prospătură” mai  tânără după cere le curgeau balele celor mai mari, care cunoșteau femeia și din alt punct de vedere..,. Din când în când luai câte un șpiț în părțile moi ale fundului și o palmă ușoară peste cap de la câte unul care nu avea loc la gard și te apostrofa: „bă țâcă, nu ți-a rușine să te uiți la femei goale prin gard? Nici nu ți-au crescut  tiuleile și deja ți sa făcut de născătoare? Fugi la mă-ta acasă și uită-te la ea ca să vezi pe unde ai ieșit” și nu aveai încotro, că omul era sărit bine de 30-40 de ani. Plecai tu de lângă gard să cauți alt loc de priveghi, că el era imediat în locul tău eliberat, dar făcea o gaură mai sus, după înălțimea lui. La bărbați ne uitam doar să ne amuzăm, că vedeam acolo „eroi” căzuți la datorie și câte o pungă mare cu ouă clocite care atârnau încurcându-le mersul. Mama nu știa pe unde umblam noi cu gașcalionul de copii, când credea că batem mingea pe maidanul din fața școlii. Dar acolo mi-am format și o opinie cât de cât autorizată care mi-a dat ulterior altă viziune despre „ce este femeia și ce vroiește ea”.

Până să merg la școală, când locuiam la Hală, duminicile erau cu regularitate împărțite între cele două perechi de bunici. O duminică la Bunelu Vasile, în Ciurchi, următoarea duminică în Pavilioane, la Bunicu Mihai. Îmi plăcea egal de mult în ambele locuri. Dacă la Bunelu Vasile în Ciurchi aveam o grădină mare cu pomi fructiferi din care mâncam pe săturate verzături spre disperarea mamei care se temea să nu fac diaree, că le haleam din copac fără să mi le spele ea personal și mă întâlneam cu verișorii Mioara și Doru mai mari cu 3 respectiv 7 ani decât mine, m-au învățat de mititel jocuri minunate ale copilăriei precum „spânzurătoarea” și ȚOMANAP, un joc în care trebuia când îți vine rândul să spui STOP când un jucător spunea în gând alfabetul și se oprea la o literă. Ei, cu litera aia trebuiau fiecare pe rând să spună să zicem nume de țări (de la inițiala Ț) care începeau cu litera la care se oprise jucătorul. Așa am învățat de mic numele unor țări înainte de a merge la școală și de a începe Geografia. Ulterior, când am mers la școală mi-am dezvoltat aptitudinile colecționând timbre, ca mai toți copiii. După ce completam pe Ț treceam la O care însemna orașe, apoi la M care însemna mări sau nunții, A erau ape, iar P nu mai țin minte, că sunt bătrân și neajutorat… Mai jucam FAZAN, care era felurit. Pe nume de filme, pe nume de actori, pe nume de fotbaliști, pe ce dracu o mai fi fost el. Un lucru este sigur. Acele jocuri ale copilăriei ne dezvoltau fără să știm o cultură solidă pe domenii diverse care bat probabil Wikipedia lui Google.

Bunicii Mihăilă din partea tatălui nu aveau o curte mare, dar aveau în fața apartamentului lor de la parter – cu două camere plus bucătărie, plus WC în casă și o magazie boltită din cărămidă, pentru depozitat lemnele de foc-  care vara era transformată în „bucătărie de vară” unde gătea bunica și apoi mama, când ne-am mutat noi în locul lor. Bunica gătea iarna în casă la plita din bucătărie, care era și sobă de încălzit încăperea. În bucătărie se găsea un pat cu tăblii din lemn lăcuit, solid, dar tare, cu o saltea din iarbă de mare pusă pe un grilaj de scândură. Pe patul înfățat, cu cearceaf cu dantelă la margine, stătea o cuvertură aspră de lână care mă înțepa dacă eram cu pantaloni scurți. Pe perete, lângă patul lipit, era o altă cuvertură plușată, cu „Răpirea dn Serai”, care se găsea la toate bâlciurile vremii sau erau aduse de basarabeni care aveau neamuri peste Prut.. Deasupra difuzorului de radioficare de pe peretele comun cu WC-ul, trona un mileu bătut oblic, ca să încapă, cu un desen cu p gospodină în papuci de casă și șorț de bucătărie lângă o plită cu lemne pe care stăteau două oale cu capac din care ieșeau norișori de abur. Deasupra plitei, pe marginea mileului, era brodat „în urma acului” un text pe care îl țin minte și acum: „N-am știut ce e iubirea, până în ceasul de acum!” Pe peretele acestei „sufragerii/bucătării” mai erau prinse niște tablouașe cu o fotografie a cuplului bunicilor din ziua nunții lor, alta cu bunicul la Herculane și o poză color dintr-o revistă cu Castelul Peleș. Toate înrămate cu o ramă îngustă de lemn și geam de sticlă. Tot în bucătărie exista și un bufet de bucătărie, de modelul clasic de atunci, cu un fel de vitrină ovală pe bufetul format din două sertare mari și un dulap la bază. În dreapta bufetului, sub acea vitrină care putea să aibă și sticlă glisantă sau nu, după cum dorea gospodina, era o ușă pe orizontală cu cheie și balamale care se deschidea de sus în jos, prin rabatare. În partea stângă, simetric, era un gol fără ușă de aceeași dimensiune cu ușa orizontală. În dulapul dotat cu ușă de obicei stătea pâinea. Pe bufet era aproape obligatoriu un mileu apretat. Vremuri…

Acolo, bunicii ne primeau la masa de prânz. Bunicii Mihăilă creșteau de obicei câte un porc pe an al cărui coteț era între bucătăria de vară și clădirea blocului, într-un coteț cu țarc unde era turnat beton de ciment și un robinet cu  furtun cu care bunica spăla mereu mizeria din coteț și țarc. În magazia de vară erau saci cu „uruială” pentru porc cumpărată de la piață, din care bunica fierbea mâncare afară, sub un trepied de care era agățat un ceaun mare de tuci. Ca la țară. În partea opusă cotețului porcului, în „grădiniță”, așa cum avea să o facă mama după ce ne-am mutat noi acolo, era o poiată făcută din scânduri de la vagoane CFR casate și aduse de bunicu pentru acasă. În poiată erau cam 5-6 găini porumbace și un cocoș. Bunica avea tot timpul ouă proaspete de găină și când plecam acasă, le punea în bagaj lângă  ce ne dădeau ei ca alimente de la dânșii: Cârnați de porc sau jumări, sau carne cu untură la borcan, afumate, ca să gătească mama mâncare în timpul săptămânii din ele. De fiecare dată bunica Luța scotea pe furiș ca să nu o vadă nici bunicu și nici ai mei și îmi dădea câte 5 lei și-mi spunea „uite Găbișor, să iei bumboane de la bunica”. Bunica așa cum v-am mai spus era născută și trăită la țară, înntr-un sat de la Răducăneni. Era de religie catolică, dar a trecut la ortodoxie când s-a măritat cu bunicul. Era analfabetă, nu știa să scrie și să citească. Părinții ei au ținut-o pe lângă gospodărie până s-a măritat. De loc, bunicul Mihai era din satul Tanacu, la 4 kilometri de orașul Vaslui, trecând un deal. Renumitul sat Tanacu. El a făcut gimnaziul și apoi Școala profesională și a ieșit mecanic de locomotivă.

Bunica avea niște cuvinte pe care le stâlcea și nu se putea dezbăra de ele. Pronunța de exemplu „ureț” în loc de orez, „zahár” în loc de zahăr, ogheal în loc de plapumă și cine mai știe… Tata încerca să o mai corecteze, dar se încăpățâna să spună numai ca ea.. „Sopon” în loc de săpun.  Mama nu încerca niciodată să o contrazică pe bunica de față cu ea pentru că bunica Luța a fost o soacră standard din bancuri și povești cu soacra acră. Era tipul soacrei care dorea să domine nora, să-i facă mizerii și răutăcisme ca „să-i știe de frică” nora, însă mama era prea inteligentă pentru bunica și nu cădea niciodată în capcanele ei. Lăsa de la dânsa, dar nu se certa cu bunica. Pe drumul spre casă însă avea să-i spună tatei toate câte simțea ea că le spuse bunica chiar ca tata să nu fie de față, pentru că oricum tata lua apărarea lui mama, nicidecum ei. Asta o enerva la culme pe bunica că nu și-l putea face pe tata aliatul ei. Și bunicu Mihai o mai blefturea când vedea că încearcă să-i facă mizerii inutile mamei. „Mai taci fă Luță, mai lasă mielița aia, că Florica e fată bună, e o noră cumsecade și ea are grijă de bărbat și de băiat cum știe ea și cum se face azi, nu e ca la mă-ta acasă la țară”. Și bunica iar tăcea și înghițea, dar după ce plecau ai mei se certa cu bunicul că ea știe și vede ce nu vede el. Asta aflam când rămâneam de exemplu la ei și nu plecam acasă cu ai mei ca să mă joc cu copiii din Pavilioane.

Cartierul Pavilioane era ultimul rând de clădiri până la linia ferată care este și acum,  care vine dinspre Gara Mare și merge spre Vaslui, pe la Gara Internațională. Lângă linie, era o „Cabină”, unde era un acar care schimba acele înainte ca  trenul să intre în Gara Nicolina. Era gara mică, mai târziu s-a construit Gara internațională. De exemplu bunicul pleca azi cu trenul la București, cu acceleratul sau rapidul. Sau conducea  până la Bârlad un tren de marfă pe care îl preda altui mecanic din Depoul București și se întorcea cu alt marfar preluat din Bârlad pe care îl aducea la Iași. Pe vremea aia oamenii nu aveau telefoane acasă ca mai târziu, iar bunicu îi lăsa consemn lui bunica când pleca la drum că la data de, la ora de, să fie la Cabină cu un căruț de mână făcut de el la Depou. Când trecea cu trenul, bunicul încetinea sau oprea câteva secunde și cobora la acar un sac sau un bagaj cu ce cumpăra el de pe unde mergea. Sau poate îi  lăsa un sac cu cărbuni de tip ouă, care se numea lignit sau cox, cu care îmbunătățeau focul în timpul iernii la teracote. Era un miros urât de la acel cărbune, dar avea o putere calorică mare și conta mai mult asta. Aducea de exemplu saci cu cartofi, cu varză pentru murat, ardei grași sau harbuji de pe la Tecuci și le lăsa la cabină de unde îi lua bunica cu căruciorul și îi aducea cam 200 de metri acasă. Bunicul ducea trenul la gara Iași, parca locomotiva la Depou unde o da în primire și după ce făcea duș venea acasă de la gară. Îmi plăcea nespus în Pavilioane pentru că erau mulți copii de seama mea prin vecini cu care mă jucam. Într-o vară, știu că bunica avea o scroafă imensă, ceva cu pete negre. Era legată de un picior cu o sfoară groasă ca să nu o ia razna prin cartier. O mai scotea din coteț în fața porții și o lega de plop, ca să mai stea la soare, că la țarcul ei era mereu umbră. Eu și cu alți copii de seama mea, un ciopor de băieți și fete, am dezlegat sfoara scroafei de la copacul din fața porții și am încălecat pe ea ca pe un cal. Cu o vărguță o atingeam sub  burtă cât să o fac să meargă cu mine în spate. Copii o țineau cumva de piciorul cu sfoara ca să „nu scape”. Așa cu șatra după mine am făcut înconjurul celor două Pavilioane unde stătea bunica. Am plecat pe o parte și ne-am întors prin capătul opus. Pe drum, se adunau în cârd din ce în ce mai mulți copii care doreau fiecare să-i las să facă și ei un tur pe spinarea scroafei. Bunica a ieșit la un moment dat afară și a văzut că nu mai este scroafa în fața curții și s-a speriat tare, că pierduse munca ei de un an. Când întreba disperată vecinii dacă nu au văzut scroafa ei, deodată aude în capătul străzii o larmă mare de copii și un alai, de s-a frecat la ochi. Și mă vede pe mine triumfal călare pe scroafă îndemnând-o cu vărguța înconjurat de drăcăraia carterului. Ne lasă să ajungem în fața porții și îmi spune nervoasă, dar și pufnind în râs. „Măi Găbișor, dar scroafa este cal de călărie? Vrei să o omori și să nu mai avem ce mânca la iarnă?” Bunicu Mihai nu era acasă. Alți copii doreau să-mi ia locul în „șaua” imaginară, dar bunica și-a vărsat nervii pe ei și i-a luat la bătaie cu vărguța cu care eu cravașasem scroafa. Când au venit ai mei după mine, bunica și bunicul le-au povestit aventurile mele cu hohote de râs, dar mama s-a speriat tare de întâmplare făcând fel de fel de scenarii ce se puteau termina tragic. 

(va urma)

„AMINTIRI DIN COPILĂRIE (5)”

Din anii copilăriei „mici” – respectiv anii de grădiniță – nu am foarte multe amintiri care să mă fi marcat. Cred că am avut o copilărie fericită în general, pentru că aveam cam orice ar fi putut să aibă un copil singur la părinți în acele timpuri. Mă refer aici la o familie normală, de oameni normali, care nu fuseseră înainte de a forma un cuplu nici foarte bogați, dar nici foarte săraci.

Era imediat după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, când toată omenirea implicată își pansa rănile care încă mai supurau și se trata din mers, ca să își reia viața cât mai normală. Totul se petrecea în România concomitent cu preluarea de către comuniști a puterii politice și administrative, care se făcea cu o mare rezistență subversivă a fostului regim „burghezo-moșieresc”, așa cum aveam să învăț în următorii ani la școală și cum ne intoxica propaganda cu orice prilej. Preluarea puterii de Partidul Comunist Român – redenumit după 1947 Partidul Muncitoresc Român, se  făcea în prezența „sovieticilor”, care aveau în toate structurile de vârf ale statului „tovarăși” cu funcții  atotputernice de „comisari ai poporului”. Pe stradă, lângă tine, nu-i vedeai, nu-i simțeai, pentru că „tovarășii” erau la București, la ministere, la Comitetul Central și suflau în ceafa conducătorilor români numiți de sovietici după ce fuseseră prealabil școliți și verificați la Moscova. Eram prea mic eu ca să înțeleg ce se petrecea în jurul meu, iar mama și tata nu prea aveau discuții în casă despre situația politică; pur și simplu cred că evitau să  vorbească despre astfel de subiecte. Erau și ei înregimentați în „turmă” așa cum erau majoritatea oamenilor împinși de societate de la spate să meargă spre comunism. Atunci nu era cale de mijloc. Mergi cu turma, sau ești împotriva ei, iar asta putea să-ți aducă imediat pedeapsa capitală, fără nici măcar o mascaradă de judecată, ci doar un  glonte tras de un pistol scos iute din toc de vreun securist cu funcție care știa că nu i se va întâmpla nimic rău, ci poate doar o avansare. Pe lângă urechile mele treceau nume precum Ana Pauker, Vasile Luca, Pantiușa, Gheorghiu Dej, Chivu Stoica, Ion Ghe Maurer, Ștefan Voitec, Petru Groza… Nu aveam să aflu decât târziu în viață cine au fost ei de fapt și ce nemernicii au comis ca să acapareze cât mai multă putere politică asupra noului stat român care abolise monarhia de curând și dorea să implementeze cu forța pumnului în gură o nouă orânduire. Deocamdată părinții mă fereau din răsputeri să asist la discuții pe teme „sensibile” pentru un copil mic, deoarece probabil știau puterea mea de „absorbție” pe banda de magnetofon care încă nu se inventase, iar apoi, cu redarea în momente neașteptate, fără să țin cont cine se afla de față. Gândeau, cred, că „paza bună trece primejdia rea” și așa că procedau în consecință. Cine nu aude, nu are ce vorbi. Totuși, pe măsură ce se înmulțea kilometrajul meu de la bord cu zile, luni și ani, mama îmi introducea în minte date noi despre istoria pe care o trăiam din mers, dar și adevăruri despre ce fusese nu cu mulți ani înainte, când ea era adolescentă și traversase anii războiului plecând cu surorile și bunica în refugiu în Argeș. Ascultam poveștile mamei și puneam întrebări cât mai multe și mai amănunțite în dorința firească de a înțelege și de a ști cât mai bine cum a fost „pe vremea ei”. Eram ca un burete uscat care se îmbibă imediat cu orice picătură de umezeală pe care o întâlnește. Cred că orice auzeam mi se întipărea în minte și apoi căutam să fac conexiuni punând cap la cap informații apărute pe „hard disk”. Cu siguranță că toate acele adevăruri care mi se spuneau atunci, de la acea vârstă, au putut fi comparate în mintea mea pe parcursul anilor când învățam la școală fel de fel de date la Istorie, o istorie scrisă de scribii fideli propagandei comuniste, că altfel nu puteau să trăiască dacă ar fi spus adevărul. Tot de foarte mic am fost învățat de părinți (de fapt de mama, că ea era cu mine în majoritatea zilei și ea avea misiunea „să mă educe”), că nu am voie să povestesc absolut nimic nimănui din ce aud vorbindu-se în casă și în familie, sub semnul unei taine, a unui secret absolut pe care eu trebuia să îl apăr. De foarte mic mi s-a insuflat și apoi întipărit în creier că un secret odată aflat, nu ai voie să-l divulgi nimănui, că este „un mare păcat” și Doamne-Doamne te pedepsește aspru. Când promiteai cuiva că vei ține secretul, atunci trebuia cu orice chip să te ții de cuvânt și acel secret să fie închis pe veci în capul tău. Așa am fost educat. Dacă tata îmi cerea să țin un secret față de mama sau invers, eu trebuia să promit că nu îl divulg. Și nu o făceam, că știam ce păcat mare comit. Cred că de multe ori mă verificau amândoi, că ei doreau să vadă cât de loial sunt în păstrarea unui secret și nu țin minte să fi „picat” vreodată la un interogatoriu…

Când locuiam lângă Hală și apoi, mai târziu, când ne mutaserăm în Pavilioanele CFR Nicolina, mama era des rugată de sora ei mai mare tanti Viorica, să vină să o ajute la croitorie. Așa cum v-am spus, tanti Viorica era o croitoreasă de lux al Iașiului, avea o clientelă stilată, din cucoane „foste” sau actuale doctorițe, avocate, profesoare, care își făceau haine pentru ocazii deosebite și veneau cu materiale cumpărate pe la București să lucreze la mătușa. Când era aglomerată și nu făcea față, tanti apela la mama să vină să o ajute, că știa cât de talentată și ce rafinament are. Mama lucra la finisaje, la „surfilat”, la butoniere, la mici broderii, la călcat rochiile pentru clientă, în timp ce mătușa croia și pregătea materialele pentru prima sau a doua probă. Mătușa avea acasă, pe str. Sărărie la nr.148 (?), o vilă cu un etaj și demisol – o sufragerie imensă la parter cu ferestre în capetele opuse, spre grădina din față și spre curtea din spate, iar acest living pe lățimea vilei putea fi compartimentat la nevoie închizând un fel de glasvand din uși pliante tip acordeon, pe înălțimea camerei, care se puteau lipi de perete. El delimita cele două jumătăți ale livingului. În prima jumătate, sub fereastra ce dădea în logie era mașina de cusut „SINGER”, fotolii și o canapea. Livingul avea uși care comunicau cu holul de la intrare ce era paralel pe lățimea casei cu livingul. Deci se putea intra direct de afară prin holul de intrare. Mai exista o ușă între hol și living și în a doua jumătate, unde de obicei stătea la o masă care era și banc de lucru și birou, Nenea Nicu, soțul mătușii Viorica. Pe ușa de la hol din cea de a doua jumătate se intra în bucătăria casei, care era situată pe partea dreaptă a holului ce ținea de la intrarea din față până la ieșirea din spate, în curte. În a doua jumătate a livingului despărțit la nevoie de glasvand, exista o masă mare, masivă, din lemn de nuc. Era alonjabilă și când era deschisă puteau sta lejer în jurul ei 12 persoane. Tot în acea jumătate exista un dulap masiv cu vitrină cu geamuri de cristal cu niște desene sculptate în sticlă ca nișe flori de gheață care fuseseră executate manual, prin șlefuirea cristalului cu un diamant. După ușile transparente ale vitrinei dulapului se vedeau mai multe servicii tot de cristal, de pahare de diverse dimensiuni. Pentru țuică, pentru vin, cupe pentru șampanie sau înghețată, căni de mărimea „țapului” pentru bere.  Erau garnituri pentru 12 persoane. În dulapul de jos ascuns vederii erau 2 servicii diferite de 12 persoane cu farfurii și platouri. Fiecare avea supieră, platou oval și rotund, vase pentru smântână sau alte mizilicuri. Toate cu același desen și model. Unul era cu un model suflat cu aur pe margine, iar al doilea, cu un model floral, stil „porțelan de Sevres”, cu bleo și albastru, ca o chinezărie. Tacâmurile erau în sertarul care despărțea dulapul de jos de vitrina de sus. Numai din argint original, care nu ruginea sau nu se îngălbenea cum se întâmpla cu tacâmurile de alpaca de la bunica de acasă. Nenea Nicu cu mâinile lui a făcut un set de cuțite de masă din inox lucrându-le niște mânere speciale, delicate cu plastic transparent și negru pe care le-m moștenit de la maică-mea și eu. Toate acele tacâmuri și argintărie erau  moștenite de Nenea Nicu de la prima lui soție, care fusese austriacă din Linz, după cum v-am mai spus. Fuseseră primite ca dotă de ea de la părinții ei austrieci când s-a căsătorit.

Îmi plăcea tare mult să merg cu mama la mătușa Viorica. Mă jucam toată ziua pe jos pe covorul persan gros, mare cât o jumătate de living, cu mașinuțele mele. Mă jucam de minune cu cățelușul pechinez Țuchi, pe care îl învățam să sară peste o vărguță de care știa și de frică când făcea pozne sau lătra că enerva toată casa. Tanti Viorica avea cu Nenea Nicu o mulțime de fotografii de familie cartonate special, la studiouri foto de prin Viena, București și cine știe pe unde. Eu le foloseam punându-le pe jos una lângă alta construind pe covor șosele netede și poduri peste râuri imaginare pe unde îmi conduceam mașinuțele. Se prefigura fără să îmi dau atunci seama viitoarea profesie. Mă foloseam de cuburi ca să fac pile de pod și fotografii ca să fac platelajul. În acest timp, mama și cu tanti coseau și făceau croitorie, iar  Nenea Nicu lucra la masa lui în celălalt capăt al livingului, sub fereastra care dădea în curtea din spate a vilei. Nenea Nicu – fost căpitan de cavalerie în armata Regală – fusese „clasat” și avea o pensie mizerabilă cu care abia se putea întreține teoretic, dar împreună cu tanti Viorica și cu chiverniseala specifică tuturor familiilor vremii, se descurcau. Fiul din prima căsătorie a unchiului Nicu Săvescu, Sergiu, era student în ultimii ani la Politehnică. Studia Mecanica, a ieșit inginer mecanic. Unchiul Săvescu mă îndrăgea foarte tare și vorbea mult cu mine răspunzându-mi cu răbdare la tiruul meu despre armată, despre cai, despre puști și despre Rege. Avusese întotdeauna Ordonanță, așa cum aveau toți ofițerii câte un soldat de la țară care devenea o slugă credincioasă cât satisfăcea stagiul militar. Nenea Nicu avusese ca ordonanță băieți curați, cuminți, de familii bune, de oameni gospodari și cu stare, de la țară, parcă de prin zona Tecuciului, iar între timp se împrietenise la cataramă cu părinții și rudele unuia cu avere și vii prin zona Focșaniului. Rămăseseră prieteni de familie, iar ei când veneau la Iași la vreun medic, trăgeau la Nenea Nicu, venind toamna încărcați cu bunătăți de struguri de masă, fructe și struguri pentru vinificație. De altfel unchiul Săvescu era un mare maestru al făcutului vinului și îmi aduc aminte beciul casei unde erau aliniate damigenele mari de 50 de litri cu fierbătoare și când el trăgea vinul de pe boască punându-l în damigene mai mici sau în sticle. Am în nări mirosul proaspăt îmbătător de struguri, mere, pere, gutui, de pătlăgele crude pentru pus la murat, țelină proaspătă sau mărar uscat, pregătite pentru pus la murat. Mirosea pe tot demisolul casei în fiecare toamnă. Merele aduse de la Tecuci erau învelite fiecare în hârtie de ziar sau reviste ca să nu se atingă unul de celălalt. Erau ținute în lăzi din lemn sau așezate ordonat pe rafturile din beciul casei care funcționa și ca o cămară. Avea un geam îngust care dădea prin fundație afară, la nivelul trotuarului. În lădițele cu care se aduceau merele, se punea nisip, în care se îngropau rădăcinoase precum morcov și pătrunjel, care se transformau iarna în salata Boef.

Nenea Nicu vea o manualitate de artist. Era un mare pasionat al jocului de remi carte obișnuia să-l joace cel puțin o dată pe săptămână, de obicei cu familia Zipa. Familia Zipa – Alecu și Zoe, parcă – Zipa, a fost o familie renumită de boieri ai Iașului, mari proprietari ai viilor de pe dealul Bucium. Naționalizarea i-a deposedat de toată averea, nu mai aveau  nimic, nici casă măcar, iar Nenea Nicu le oferise generos o cameră dormitor la parterul vilei sale , la intrare imediat pe dreapta, cu acces la baie și bucătărie. Erau prieteni de-ai săi din tinerețe. Cei doi erau în vârstă când mi-i amintesc eu, de peste 70 de ani. Doamna Zipa era o doamnă vopsită cu un păr roșcat. Erau „de viță veche” și asta răzbătea din  comportamentul lor, din atitudinea lor, din tabieturile lor. Deși locuiau în aceeași casă, nu-și permiteau să intre în livingul unchiului meu decât îmbrăcați în haine de oraș, cu o „haină de casă” sau cu un capot din mătase perfect curat și călcat.  Se respectau pe ei și așa îi respectau pe toți ceilalți. Nu conta că sunt musafiri sau nu, erau chemați la masă, erau considerați ca făcând parte din familie. Așa au fost timpurile. Deci unchiul Săvescu era enorm de mult pasionat de remi. Avea în casă din tinerețe pachete noi de cărți de joc pentru poker, belotă, canasta, whist și alte jocuri de societate, ca și o ruletă de masă, mică, cam cât o farfurie mijlocie, care avea un buton cu arc care arunca bila în jurul axului și se oprea pe o adâncitură existentă în dreptul fiecărui număr colorat cu roșu sau cu negru. De mic învățasem cum se joacă multe jocuri. Ruleta o avea Nenea Nicu de la prima sa soție din Austria. Acum nu se mai juca ruletă, cazinourile fuseseră închise, iar practicarea clandestină a jocurilor de noroc se pedepsea cu închisoarea. Remi aveai voie să joci, dar nu pe bani. S-a apucat să facă cu mâinile sale un joc de remi din marmoră albă. Nu știu să vă spun cum și de unde a făcut rost de o placă de marmoră albă și cum a tăiat-o pe grosime la 3 mm. Dar după ce a reușit să aibă o placă cu grosimea de 3 mm a împărțit-o în caroiaj de dimensiunile unei piese de cca 3×2 cm pe care tot el le-a tăiat în 110 piese cât are jocul cu tot cu 2 jokeri.  O piesă era destul de grea, dar era o mare plăcere să joci cu acele piese după spusele mamei și ale tatălui meu care jucau frecvent. Apoi, a luat piesă cu piesă și cu niște dăltițe speciale pe care el le avea și un ciocănel micuț a cioplit cifră cu cifră și semn cu semn cu cele 2 emoticoane pentru joker. A șlefuit fiecare piesă pe canturi și în interiorul cifrelor cu șmirghel fin și diverse unelte care îi permiteau accesul la toate colțurile sculptate. Cu vopsele „duco” amestecate de el în nuanțe frumoase de bleo, galben, roșu și negru a vopsit cifrele jocului. Cu un penson fin de pictură pentru fiecare culoare separat. Când au fost gata piesele, a confecționat manual și cele 4 table de joc din placaj prelucrat de dânsul cu niște lame îndoite din alamă drept suport și rama care forma prin glisare cutia. Asta s-a întâmplat aproape sub ochii mei de  copil care îl priveau  fascinat de îndemânarea lui și de poveștile pe care mi le povestea din viață în timp ce lucra. Purta la ochi un monoclu de ceasornicar când lucra, ca să vadă  perfect fiecare detaliu.  Unchiul avea pentru uz curent jocul cu piese din plastic, dar la ocazii „speciale” scotea jocul din marmoră.

De Paște, Nenea Nicu vopsea ouăle. Cam 50 cel puțin. De vopsit, le vopsea ca nimeni altcineva. Își făcuse din două mine de pix cu pastă metalice, prinse de el cu o tăbliță de la o conservă, în unghi drept, printr-un nit făcut dintr-un bold de croitorie. Îi spunea „suflai”. Partea cu tija mai lungă, cât toată lungimea pastei de pix o băga într-un pahar cu vopsea duco și celălalt capăt îl băga în gură suflând. Îi obturase  capătul opus celui din gură al țevii, încât vopseaua ieșea ca fiind pulverizată fin în stropi mici pe oul fiert pe care îl ținea în mâna înmănușată și îl rotea. Fiind vopsea duco pe bază de diluant, ea se usca aproape instantaneu. Însă lucra să zicem cu vopsea de culoare beo. Termina de vopsit cu acea culoare și apoi trecea să zicem la roșu. Vopsea roșu peste bleo, sau altă culoare, să zicem galben, sau verde. Ouăle căpătau nuanțe în degrade cu stropi mai intenși sau mai rari, mai mici sau mai mari că îți luau ochii. Lacul le făcea lucioase și ochioase. Printre ele erau intercalate frunze de salată sau de mărar și pătrunjel când erau pe masă în paner. Multă pricepere, bun gust și o meticulozitate în tot ce făcea și punea mâna. Dintr-un far vechi de camion a confecționat un abajur de veioză în două culori, vopsit tot cu suflaiul său, de ziceai că era de fabrică. Pe toate le-am văzut cu ochii mei.

Tot de atunci, îmi amintesc că de multe ori tata venea de la serviciu de la Sfatul Popular unde lucra, direct în Sărărie unde eram eu cu mama. Era servit imediat cu masa de prânz și apoi stătea de vorbă cu Nenea Nicu la un șpriț de vin și o țigară. Tata fuma, iar Nenea Nicu le suda pur și simplu. Nenea Nicu fuma și țigări „Select”, niște țigări mai scurte, într-un pachet din carton galben, așezat „pe orizontală”, nu pe verticală. Fuma obligatoriu cu țigaretă, care putea fi una din abanos, neagră, sau din lemn de cireș pe care le cumpăra din Tutungerie odată cu țigările. Cele din lemn de cireș le-am folosit și eu mult mai târziu, când fumam „Carpați fără filtru” de Sfântu Gheorghe.. Țigaretele le curăța des Nenea Nicu, folosind un băț de chibrit pe care îl înfășura cu o bucățică de vată făcând o sculă băgată în țigaretă. Ieșea neagră ca smoala și mirosea înfiorător a gudron și nicotină. Pe mine mă tot învățau cu toții să nu fumez nici când voi fi mare, că „uite ce se depune pe plămâni”! și îmi arătau vata aia îmbibată cu nicotină. „Dar voi de ce fumați dacă știți asta? Vreți să muriți?” îi luam și eu la întrebări. „Noi am fost proști când am fost tineri. Nu a avut cine să învețe că nu e bine să fumezi. Așa era moda și am crezut că e bine să fii la modă” venea răspunsul prompt. „Tu să nu faci ca noi, că nu este sănătos deloc!” . Din nefericire, Nenea Nicu a făcut cancer pulmonar de care a și murit după vreo doi ani de chinuri și operații costisitoare la Parhon, la medicii vremii de care îmi aduc aminte doar numele Profesorului dr. Chipail. I-au făcut morfină, care se găsea cu mare greutate și cu cheltuieli enorme. Eu nu le-am ascultat sfatul și într-a 12-a m-am apucat de fumat, lucru care a ținut până la 54 de ani, când am hotărât să mă las pe viață.

Cât stăteam pe Sărărie la mătușa, în timp ce mă jucam în legea mea sau stăteam la povești cu Nenea Nicu, mergea nonstop aparatul de radio. Era un aparat mare, o ladă imensă așezată pe o măsuță „roco-co” în mijlocul livingului. Acasă aveam doar difuzor de radioficare, dar la mătușa era aparat de radio. Pe acele vremuri Radio București emitea continu tot genul de muzică, dar predominantă era muzica simfonică. Abia apoi urma muzica ușoară și cea populară, în emisiuni distincte. Aproape la fiecare două ore se transmitea „Buletin de Știri”, sau „Radiojurmnal” dimineața la 6, la 14 și seara la 20. Cred că în capul meu toată muzica aceea simfonică pe care o auzeam, cu precizările făcute – gen „ascultați Concertul în Re minor pentru pian și orchestră” de Mendheson Bartholdi, de Beetowen, de Ceaikovski, de George Enescu,, sau concertul pentru vioară și orchestră numărul… în do minor sau în sol major de Paganini, de George Enescu, de Yehudi Menuhin, etc, mi-au format în subconștient o cultură muzicală pe care probabil nu aș fi avut-o niciodată dacă de mic nu eram învățat să aud  o muzică pe care nu o înțelegeam, dar care mai târziu m-a învățat să o ascult fără să o resping. Erau transmise arii din opere, operete, canțonete; li se spunea titlul, compozitorul și solistul. Se preciza că solista este soprană sau mezzo-soprană, că solistul este tenor, bariton sau bas. Astea îmi intrau firesc în cap și așa cred că mi-am format de mic o idee despre muzică ce mi-a fost de folos până azi…

Câteodată, când rămânea și tata peste noapte că pe mama și pe tanti le apuca ora zece seara și tot nu terminaseră ce aveau de terminat ca să predea clientei programate pe a doua zi, noi mergeam să ne culcăm pe canapeaua extensibilă din living, iar mie îmi așterneau patul pliant de la Sergiu  pe care îmi plăcea mult să dorm, în aceiași încăpere. Tanti Viorica și Nenea Nicu dormeau în dormitorul de la etaj. Mai târziu, la etaj au închiriat un apartament cu două camere și bucătărie unei familii de avocați tineri, de fapt cred că doamna era profesoară. Cred că Sfatul popular impunea celor care aveau casă mare cu excedent de spațiu să ia în chirie alte familii care nu aveau locuință.  Decât să le fie repartizată cine știe ce familie numeroasă de la Sfat, au preferat să primească această familie în care domnul era avocat și soția profesoară. Ei aveau o fetiță de o seamă cu mine cu care mă mai jucam prin curte vara.

Nenea Nicu era pasionat de fotografie. Avea din tinerețe un aparat de fotografiat german, cu trepied și chiar cu un mic burduf, cu care putea face și fotografii color, dar cu greu se găseau filme fotografice, iar transpunerea unui clișeu pe hârtie fotografică era foarte scumpă și se făcea doar în Studiouri speciale.

Însă pasiunea lui Nenea Nicu l-a făcut să aibă și laboratorul său fotografic propriu la demisolul casei, lucru ce-l învățase și-l pasionase și pe Sergiu când era la liceu. Nenea Nicu făcuse cu mâna sa diapozitive color pe ramă din tablă, cum erau ele la începuturi. Între timp, au apărut și prin librării diapozitive cu rame din plastic, cu povești de Ion Creangă, Frații Grimm, etc, un fel de rame pe care le puneai într-un aparat cu un bec puternic în spatele unei lupe care proiecta pe perete sau pe un ecran de pânză o imagine ca de film. Se numea „epidiascop”. Nenea Nicu avea așa un aparat, iar mama îmi cumpăra povești pe care eu le vedeam la epidiascop. Îmi amintesc că avea nenea niște rame cu imaginea lunii făcute vara pe un cer senin. Mi-a explicat că  pentru a poza luna, a trebuit să fixeze aparatul pe ea și să îl acopere cu o pânză neagră care acoperea și obiectivul și burduful, ca să nu vină alte lumini din lateral să diminueze imaginea. Aparatul stătea pe imaginea lunii și o oră, făcea experiențe repetate, își nota și când developa, trăgea concluzii cum este mai bine. Mai târziu, când eram într-a șasea, aveam să merg și eu la cercul foto  și să învăț arta fotografică.

Tot ce v-am povestit până acum se întâmpla la vârsta preșcolară a mea, încă nu mergeam la școală. Apoi, după  îmbolnăvirea lui Nenea Nicu Săvescu, tanti Viorica cu Nenea au hotărât să vândă casa din Sărărie și cu banii primiți au cumpărat o jumătate de casă nefinisată exterior, cu două camere și baie, dar cu o curte mare, în Copou, pe str. Istrate nr.6, exact vis-a-vis de Liceul Negruzzi. Restul de bani care a rezultat din vânzare a fost cheltuit pe doctori și medicamente în ultimii ani de viață al unchiului. După ce a vândut casa din Sărărie, ca să le ajungă banii pentru cheltuieli, unchiul a fost nevoit să se angajeze în serviciu, găsind un post de impegat de mișcare la ITA, adică Întreprinderea de Transport Auto Iași. Nu știu dacă a apucat să lucreze mai mult de cinci ani până a murit. Tanti Viorica a continuat să facă croitorie din care se întreținea. Sergiu a terminat facultatea, s-a însurat cu o sibiancă care i-a fost colegă de facultate și  au plecat la Brașov. După moartea lui Nenea Nicu nu cred că l-am mai văzut decât o singură dată pe Segiu, când întâmplător, am mers într-o delegație de serviciu la Brașov.

Despre familia lui Alecu Zipa care era de acum în voia sorții – și dacă nu ar fi fost Nenea Nicu nu știu ce ar fi fost cu ei – îmi amintesc și azi că jucau remi cu unchiul și mătușa mea, iar câteodată, când venea tata și mătușa avea treabă cu mama,  tata juca cu unchiul contra familiei Zipa. Nu jucau pe bani, ci pe puncte, care erau  meticulos notate pe coloane individuale pe un caiet special destinat, în care se trecea data și persoanele care jucau. Stabileau de la început pe câte puncte jucau ca să facă un joc. Pe 5000, pe 10000, în funcție de câte ore doreau să se termine un joc. Între timp, lângă fiecare jucător exista un pahar cu picior negru, cilindric, pentru „șprițul!” de vin cu sifon. Se bea de plăcere, maximum 2 litri în patru-5 oameni într-o seară de joc. Vinul era „vinul casei” făcut de Nenea Nicu toamna. Ținea  până după Paște, când venea domnul Dănescu de la Tecuci cu alte damigene pline.

Eu eram primit lângă tata să chibițez, dar cu interdicția de a vorbi la masă. Mi se punea în față un pahar ca să beau și eu sifon și o farfurioară pe care primeam ca și jucătorii o tartină făcută de obicei cu unt și un peștișor stavrid cu un șfichi de lămâie, sau cu paté de ficat și gogoșar în oțet, sau cu zacuscă de casă, orice, ca să fie „bază” în stomac să le meargă șprițul. Dacă mă împingea naiba să-l întreb cumva pe tata de ce nu coboară jokerul, eram imediat pus la punct și mi se amintea că „rolul chibițului este să-și țină gura”. Nimic! Nicio vorbuliță. Mă uitam doar și nu aveam voie să spun nimic. Dar nu mă puteam abține și cum vedeam și tabla de alături a doamnei sau a  domnului Zipa, îi spuneam lui tata la ureche că are joker de exemplu. Tata îmi spunea imediat: „bine, stai cuminte. Vorbim acasă.” Și eu înțelegeam că am călcat embargoul.

Pe Sărărie, la mătușa, ajungeam cu tramvaiul luat de la capăt de linie, din Târgu Cucului. Era tramvaiul 4. Avea stația de capăt exact pe locul stației de autobuz actuale înainte de linia de tramvai. Nu exista legătura între linia lui 4 și linia tramvaiului care venea dinspre Elena Doamna și continua ca acum, pe Cuza Vodă, pe la Golia. Nu exista nici actualul rond din Cucu, unde întorc tramvaiele azi. Acolo erau case la stradă care continuau spre actuala esplanadă de pe  str. Costache Negri care unea Tg. Cucului cu str. Ștefan cel Mare și ieșea unde este acum Casa Cărții. Era o stradă îngustă de 6-7 m, cu pavaj de piatră cubică, cu magazine și locuințe evreiești. Târgu Cucului era aproape de casa noastră de la Hală. Pe Sărărie existau două tramvaie. Unul urca, altul cobora, după un grafic aproape precis. Linia era simplă, nu dublă, vagonul era vechi, fără remorcă, ușile erau glisante manual, nu se comandau din cabina vatmanului. Vagonul avea pantograful ca o bară în unghi față de plafonul tramvaiului. I se zicea „viglu”. Când au apărut în anii 70 tramvaiele „Tatra” am auzit de „pantograf”. Ăsta avea forma de azi, ca două trapeze în oglindă. Vatmanul avea postul de conducere la ambele capete ale vagonului la tramvaiul 4. Nu avea scaun, ci stătea în picioare în timpul mersului. Purta un fel de uniformă mai mult civilă, amestecată cu costum  bleomarin sub care purta jachetă sau flanelă de acasă de orice culoare, iarna avea pe el o „scurtă” de stofă îmblănită cu blană de oaie iarna. I se zicea șubă și era haina universală a bărbaților salariați care aveau locul de muncă în aer liber.. Pe cap purta o caschetă ca la ceferiști și iarna căciula din blană sintetică, „țărănească”, sau de oaie, sau chiar căciula îmblănită „rusească” cu urechi. Când era ger afară și conducea tramvaiul neîncălzit, avea în picioare cizme de postav sau bocanci. Mănușile îmblănite cu un singur deget îi dădeau aspectul final. În tramvai erau puține locuri pe scaune, care erau din lemn lăcuit cu niște șipci subțiri care urmau un șasiu curbat. Pe spătar era un mâner metalic de care te puteai ține în timpul mersului dacă stăteai în picioare lângă scaun. Sus, era bară de prindere cu un fel de mâner culisant, din piele. Linia șerpuia și în plan vertical și în plan orizontal, că era veche și deformată. Câteodată aveai senzația că sare de pe șine și că se răstoarnă. Lumea striga la vatman: „mai încet omule, vrei să ne răstorni? Cari oameni, nu saci cu cartofi!” Și vatmanul asculta docil și mai învârtea manivela reostatului micșorând viteza…

Lângă „urcare” era un scaun cu spătarul lipit de geam și o cușcuță cu o poartă rabatabilă ca să permită așezarea pe scaun. Era masa „taxatoarei”, cu o platformă mică și un sertar compartimentat în 3 compartimente pentru ținutul banilor mărunți puși pe căprării. Când urcai în tramvai treceai prin fața taxatoarei. Te opreai, luai bilet pe care îl rupea dintr-un carnețel mic și cu un clește ca la CFR îți perfora biletul unde știa ea, într-o pătrățică numerotată care reprezenta probabil cursa, ora, cine știe… Arareori în tramvai se urca „controlorul”, care îți cerea biletul la control ca să vadă dacă taxatoarea cu vatmanul nu fac „bara-bara” și bagă banii în buzunar. Erau controlați și călătorii, dar și angajații ITI-ului. (Întreprinderea de Transport Iași).

Pe traseu, în dreptul „grajdurilor regale”, cam unde este azi Hanul Sărărie, era „bucla”. Acolo era o bucată de linie dublă ca să se încrucișeze tramvaiul care urcă cu cel care coboară. Acolo tramvaiul care ajungea primul îl aștepta să vină pe celălalt. Atunci treceau unul de altul și continuau cursa spre capăt. Capătul de sus de pe Sărărie al tramvaiului, era undeva în Târgușorul Sărărie, dincolo de Căminele studențești 1 Mai, dincolo de actualul sediu al IPJ Iași. Cam aproape de capătul „pârtiei de schi”, de lângă acel punct PECO al Petrom. De la capătul liniei mai departe, șoseaua coboară pe la „Ursulea”, șerpuind pe versantul alunecător de mai jos de Agronomie, spre Cârlig. Târziu, cred, că prin anii 80 a fost scoasă ca nerentabilă linia lui 4 de pe str. Sărărie. S-a asfaltat și a rămas doar auto.

Când era casa plină cu musafiri la Nenea Nicu și veneau invitați cu diverse evenimente – cum ar fi Sf. Neculai, Paște, Crăciun, etc – tanti Viorica își etala talentul de mare gospodină. Era un rafinament special, dobândit în școala absolvită de ea despre care auzisem că se numea „Pensionul de fere”. Pe acele timpuri fetele învățau înafară de carte și metode de comportament elevat în înalta societate, să aranjeze o masă, să gătească lucruri rafinate, să servească  după o etichetă, să poarte o conversație, să aibă „bune maniere”, să se îmbrace cu gust, să asorteze culori, etc. Chiar dacă nu aveau „dotă” de la părinți cu stare materială, o fată „de pension” era foarte căutată pentru „o partidă” de căsătorie de un om cu stare – chiar mai în vârstă – care dorea o soție cu care să nu-i fie rușine „să iasă în lume”. Ofițerii de armată și funcționarii superiori erau primii care vânau să se însoare cu fete educate la „Pension”. Tanti Viorica era una dintre ele.

Când se pregătea o masă festivă pentru mai mulți musafiri, pregătirile erau foarte complexe. De multe ori apela și la mama pentru gătit mâncăruri sau pentru alte treburi. Și mama apucase înainte de război să facă un an cred de „pension”, așa că nu era străină de ceea ce i se cerea de tanti Viorica. Cu ocazia asta învăța și ea lucruri pe care nu le știa.

La masă – tot timpul, indiferent dacă eram numai cu mama sau când erau musafiri – mă învățau bunele maniere. Și mama și Nenea Nicu și tanti Viorica. „Furculița se ține așa, nu așa, cuțitul se ține obligatoriu cu mâna dreaptă. Nu se vorbește și nu se gesticulează la masă. Mai ales cu tacâmul în mână. Nu ține coatele pe masă! Dă-le jos, lipite de corp. Șterge gura cu șervețelul, că de aia ai șervețel. Stai cu spatele drept, că-ți va ieși gheb în spate. Nu clefăi, că nu ești purcel. Tacâmurile se  așează la masă obligatoriu cu cuțitul de masă în dreapta farfuriei și lingura cu furculița în stânga. Șervețelul se așează ca un cornet în paharul din fața farfuriei.”

Toate acestea îmi răsună și acum în urechi rostite de tanti Viorica și de mama care mă dăscăleau de la 3-4 ani. Când ieșeam cu părinții la restaurant, nu le era rușine cu mine că nu știu să mănânc sau să țin un tacâm în mână. Învățasem că în restaurant, politicos este ca bărbatul să deschidă ușa și să intre primul, urmat de femeie și la urmă copilul. În restul ocaziilor, bărbatul deschide ușa și face loc doamnei să intre prima. Cu astea „m-am născut”, am fost educat de mic copil. Știu azi că mi-au folosit enorm în viață.

În acei ani lumea se și distra, nu numai muncea din greu. Chiar cu sărăcie, cu salarii mici, fiecare sărbătorea cum putea și Paștele și Crăciunul, dar și zilele onomastice din familie sau chiar aniversările. Era prilejul de a se întâlni rudele, prietenii, de a întări legăturile cu verișorii, care la noi în familia numeroasă a mamei erau considerați frați. Exista un fel de cult al familiei, în care nu aveai voie să critici sau să vorbești de rău pe nimeni, în care toți se străduiau să fie buni unii cu alții și să transforme întâlnirile în prilej de bucurie și nu de necazuri sau certuri. Evident că existau diferențe între frați, disensiuni datorate unor puncte de vedere, dar toate se lăsau deoparte când  măcar o dată pe an se aduna familia la bunicii din  Ciurchi. De obicei de Sf. Maria mică, deoarece era vară și grădina toată înflorită, iar mesenii stăteau în curtea din fața cerdacului casei bătrânești cu un imens boschet de liliac ca un fel de perete verde, la o masă „rudimentară” din lemn făcută de bunelu Vasile din doi dulapi de scândură rindeluită cu gealăul, pe patru pari de lemn bătuți adânc în pământ. De o parte și de alta a mesei erau două bănci tot din scândură, făcute de bunelu cu mâna lui de tâmplar. Când ne adunam cu toții, se scoteau din casă pături și cuverturi care se puneau pe bănci. Se adunau toate scaunele existente pentru ca toată lumea să aibă loc. Bunica singură trona adunarea din cerdac, nefiind lăsată de mama și de surorile ei să facă nimic, ca să nu se obosească. Era o femeie blândă și răbdătoare care dăduse naștere la opt copii, 4 fete și 4 băieți, fiecare om la casa lui. Astea erau zile când ne întâlneam cu toții, venind la Iași fiecare de pe unde era plecat, cu copiii lui, ca să ne vedem toți verișorii. Cred că eram 10-12, de mărimi diferite. Ne jucam fugărindu-ne în curtea bunicilor și jucându-ne de-a „ascunsa” prin jurul casei bătrânești sau în boscheții de liliac. În ordinea mărimii părinților eram și noi, copii, în ordine descrescătoare. Eu eram mezinul dintre verișori, că mama a fost mezina familiei, până ce s-a născut Liviu de la Brașov. El venea între noi mai târziu, după ce noi ceilalți crescuserăm mai mari.

(va urma)

AMINTIRI DIN COPILĂRIE (4)”

Nu sperați să trec prea repede peste acei ani din „copilăria mică” pe care am trăit-o, deoarece intenția mea declarată a fost și este să fac o frescă a unor vremuri despre care prea puțini au lăsat mărturii scrise, având în vedere incomoditatea regimului comunist să recunoască cum a reușit el cu forța pistolului să impună o „viață nouă”. Dar nici să nu vă așteptați acum să fac în aceste scrieri de amintire vreun rechizitoriu al unui timp care face parte din viața generației noastre. Mi-aș dori să fiu cât mai obiectiv în relatări și eu, sau cei din jurul meu, să fie doar niște personaje auxiliare, niște martori vii al unor timpuri trecute, chiar dacă sunt văzute prin ochii unuia care nu a trecut indiferent prin viață, ci a fost educat de viață și de societate să lase ceva în urma lui.

Prin urmare, să revin la anii școlii primare. Să înțelegeți puțin din felul în care se educau pe atunci copiii care vor fi mai târziu generații ce au făurit o Românie modernă, care au construit și exploatat fabrici și uzine, care făceau export și care nu prea aveau la îndemână informații așa cum sunt astăzi la dispoziție prin intermediul Internetului. După cum se știe, legăturile inginerilor ș ale cercetătorilor români din toate domeniile – începând cu medicina și terminând cu orice, în orice domeniu – se limitau cuceririle științifice din blocul țărilor socialiste membre în Tratatul de la Varșovia, în  frunte cu URSS.

URSS la rândul ei, avea fel de fel de schimburi și contacte cu alte țări industrializate din occident, precum SUA, Franța, Germania, Marea Britanie, etc ca o mare putere militară care era, fie prin spionajul economic sau prin schimburi reciproce cu acele țări din vest sau din est, ca în cazul Japoniei.

Prin urmare, România a folosit puterea creativă a propriului popor aflat în competiție sau în colaborare punctuală pentru realizarea unor obiective economice reciproc avantajoase. Ăsta a fost contextul epocii generației noastre. Că nu puteai decât cu mare greutate să părăsești perimetrul țării, că nu aveai voie să ai legături de nicio formă cu persoane străine fără știrea Securității, astea erau adevăruri în care noi am trăit, am muncit și am crezut ca proștii că ne va fi mai bine. Nu a fost așa, am fost ulterior împinși să renegăm ce am trăit și de asta azi mă simt vinovat în numele unei întregi generații din care fac parte.

Deci, am intrat la școală în cl.I-a, la Școala Generală  Nr.1 „Ghe. Asachi”, la clasa doamnei învățătoare emerite Cornelia Agafiței. În 1959.

Pe timpul acela, la grădiniță, copiii au fost – cei care au frecventat grădinița –  învățați să facă pe caiet niște semne ca niște cârligele sau bastonașe menite să îi ajute când vor merge la școală, să le lege și să scrie litere de mână. Se ținea mare taină pentru copii la ce le vor folosi lor în viitor acele cârligele și bastonașe, de parcă erau elemente secrete care ar fi putut păzi bomba atomică. Bine… la doamna învățătoare, tabla avea în colțul din stânga sus niște liniaturi de două feluri, făcute cu vopsea roșie pe tabla neagră: liniaturi de caiet de a I-a, cu un caroiaj puțin oblic spre dreapta și dedesupt, un alt caroiaj cu pătrățele egale, de matematică, așa cum erau și caietele din ghiozdanele noastre de două feluri. Cel de Scriere, cu liniatură oblică și de Aritmetică, cu pătrățele. Mai aveam un Caiet de Desen, care avea un format A4 pe orizontală, cu coperți cartonate, iar fiecare foaie albă era dublată de o foaie de hârtie pergament, subțire, ca să protejeze desenele viitorilor mari maeștri.

Cărțile erauu două și ele: Abecedarul și Aritmetica pentru clasa I-a. Pe vremea aceea nu apăruse pixul banal cu pastă! Școlarii și miniștri aveau la dispoziție doar tocul cu peniță și cerneală, sau creionul. Miniștrii mai aveau în buzunar, desigur și un stilou cu cerneală, care a fost invenția românească a unuia pe nume Poienaru, ce a revoluționat scrisul. Ei, bine, miniștri aveau peniță de aur la stilou, ca să li se vadă funcția. Azi au secretare de aur.

La clasa I am început să scriem cu aceleași semne pe care cei care fuseseră la „grădi” le știau deja și erau sictiriți că trebuie să le repete pentru „proștii” care nu fuseseră la grădi. Învățătoarea nu ținea cont de proști sau deștepți, că era obligată să ne ia pe toți de proști, ca să ne scoată pe toți deștepți… Așa că… bastonaș la stânga, bastonaș la dreapta, cârligel la stânga, cârligel la dreapta, buclă la stânga, sau buclă la dreapta, linie curbă, linie dreaptă și alte hieroglife care ne făceau nerăbdători pe noi „deștepții” să le legăm odată în litere. Vă reamintesc faptul că „moa” citisem deja în urmă cu trei ani „PINOCHIO” lui C. Collodi singur și le povesteam colegilor acțiunea. Deci cunoșteam literele de tipar, dar încă nu le știam să le scriu pe acelea de mână.

Și într-o bună zi din trimestrul al doilea, vine „tovarășa” după vacanța de iarnă în clasă cu o planșă imensă pe foaie „Ciocan”, cam de un metru de ruletă pe 50 cm, cu două baghete de lemn prinse cu pioneze pe capetele planșei și o sfoară cu care se agăța de stativul metalic de lângă sobă. Eu, din banca a treia din rândul din mijloc, am bunghit imediat că erau desenate pe un caroiaj litera „A” mare și lângă ea, alături „a” mic de mână. De fapt erau pictate  caligrafic. Ulterior, când eram mai mari, doamna învățătoare ne-a dezvăluit secretul că literele de pe planșe fuseseră realizate de domnul Agafiței, care era pictor emerit și o ajutase să realizeze planșe pentru școală de care se foloseau și alte colege de ale doamnei de la clasele paralele. Pe rând, când treceam la altă literă, doamna aducea la oră planșa corespunzătoare acelei litere scrise ca de mână.

Pe tablă, doamna ne învăța să scriem, purtând creta cu măiestrie pe caroiajul tablei apăsând puternic creta când mâna cobora în jos și abia atingând tabla când mâna urca sus, drept, sau oblic. Aflasem că acest obiect prin care se scriau literele de mână în mod artistic se numește Caligrafie, iar noi aveam din Trimestrul 2 în Orar, Caligrafie, Citire, Aritmetică, Desen, Muzică și Educație Fizică.

Scrierea se făcea la Caligrafie, iar cititul se învăța la Citire, pe Abecedar.

După ce ne arăta calm și de câteva ori la tablă cum trebuie scrisă litera, doamna ne punea să scriem și noi câte un rând pe caiet folosindu-ne de tocul cu peniță și călimara fiecăruia care o aveam ținută în dulăpiorul din clasă. Fiecare bancă avea „sculpătată” o gaură în dreapta fiecărui elev, la marginea de sus, unde intra pe jumătate călimara cu cerneală. Nu umblam zilnic cu călimara acasă, unde aveam altă călimară, ca să nu avem ocazia să ne murdărim cărțile din ghiozdan sau să ne pătăm șorțurile cu cerneală. Totuși „marca” de elev, sau stigmatul fiecăruia dintre noi era pata de cerneală albastră pe care o aveam la mâna dreaptă între degetul mijlociu și arătător, unde țineam tocul pe care îl muiam până la maxim în călimara plină. Cerneala nu se ducea de pe piele nici acasă, unde mama ne punea să frecăm bine cu săpun și să clătim cu apă. Se ducea totuși de pe piele dacă frecai cu sare de lămâie. Tot mai rămânea o urmă albăstrie, ca semn al profesiei noastre…

Deci Doamna venea la fiecare în parte și în fața ei trebuia să scriem litera zilei, adică „A” mare sau „a” mic, în funcție de ce era pe tablă. Dacă erai dibaci și reușeai să poți să scrii corect cum te învățase și îți arătase ea, te lăuda pe loc și mergea la alt copil, dar nu înainte de a te încuraja să continui să scrii la fel încă un rând, două, zece, ca să ai ocupație și să ții liniște cât ea mergea la fiecare elev.

Dacă vedea că nu ai îndemânare și nu îți iese, se așeza cu răbdare lângă tine sau se apleca deasupra ta și îți lua mâna ta cu mâna ei prinzând tocul cu cerneală și purtându-ți mâna în timp ce explica cu voce tare să audă toți inteligenții și proștii. „Când  coboară penița, apăsăm puțin vârful ei în coborâre, ca tocul să scrie mai gros, mai lat, iar când urcăm, atingem doar penița de caiet, ca linia să iasă subțire, subțire…” După vreo trei litere scrise împreună cu Doamna, mai mult cu mâna ei, te punea să faci și tu la fel în prezența ei, că nu trecea la alt copil până nu vedea că ți-a scos semințele de bostan și a băgat acolo pricepere. Stătea lângă tine până vedea că repeți și începi să scrii corect. Evident, nu ne ieșea la toți la fel, deoarece Caligrafia este și o artă, mult dezvoltată de exemplu la popoarele asiatice precum japonezii și chinezii, care au penițe și pensoane speciale, să scrie semnele care pentru ei sunt chiar și cuvinte, nu numai litere. Caligrafia urma să o avem și la clasa a II-a, până la a III-a. Pe acele timpuri nu aveam decât alternativa să scriem cu tocul cu peniță sau cu creionul. Deși a apărut și pixul cu pastă albastră între timp, nu se dădea voie încă să îl folosim „ca să u ne stricăm scrisul”. Abia dintr-a patra țin minte că am trecut la pix și stilou. Care cum dorea.

La Desen de exemplu, eram învățați cum trebuie să ne ascuțim creioanele. Dacă ziceai „creon”, automat luai „cinci la palmă”. De la zero, adică de la capătul cilindric al creionului și până la vârful minei. Trebuia să fie un con alungit, perfect pe toate laturile și nu doar un bont cioplit în scurt, ca să descopere doar un vârfuleț de mină. După ce ascuțeai lemnul ca să descoperi mina, pe lungime de cca 3 mm, trebuia apoi cu lama să razi meticulos pe o hârtie pusă sub mină, fin, tot sub o formă de con, ca să iasă un vârf cât la un ac de croitorie, ca să poți scrie cât mai subțire. Mai târziu, cred că prin a treia, am învățat să alegem „tăriile” minei de creion în funcție de literele care erau înscrise pe un capăt al său. Erau mine „naturale”, din grafit natural și prelucrat  apoi de fabrică în grosimi diferite și mine „artificiale”, „chimice”, fabricate din substanțe chimice care îi dădeau culoarea. Știam cu toții – proști și deștepți –  că minele marcate cu H, 2H, 3H, etc erau dure, foarte tari ca și scriere, puteau zgâria hârtia, iar cele B, B1, B2, B3, etc erau moi, se aplicau ușor și chiar se puteau „întinde” pe hârtie. Ni se recomanda să căutăm și să cerem la librărie creioane marcate HB, care aveau consistența „medie”, optimă la scrisul pentru notițe pe „Maculator”. Pentru că trebuie să știți că aveam de la clasa I-a  două tipuri de caiete: maculatorul și „caiettul de curat” pentru acasă. Pe maculator – pe care scriai în clasă – puteai să ai mâzgăleli, porcușori de cerneală sau răsături de radieră până la gaură, dar pe cel de curat era total interzis.

Am fost învățați să tragem o linie la marginea caietului la 2,5 cm de cotor sau de marginea filei, pe care nu aveam, voie să o depășim, ca și când ne puteam curenta. Linia de margine putea fi făcută și cu un creion roșu dublată cu unul albastru, ca să fie estetică.

Erai obligat până aproape de pedeapsa capitală  pe scaunul electric să începi orice scriai pe caiet fără să începi cu data zilei în care erai, în partea dreaptă sus, astfel încât ultima cifră a anului să ajungă aproape de linia caietului, cu o pătrățică mai înapoi. Asta se și sublinia apoi cu creionul și liniarul. Te făcea să-ți intre bine în conștient data anului în care trăiai. Mai târziu, după „a treia”, trebuia să avem în ghiozdan înafară de penarul care conținea toc cu peniță plus una de rezervă, creion, radieră, lamă de ascuțit creioane, hârtie de sugativă pentru cerneală și două rechizite minime, adică un raportor, un florar, un echer și poate și un liniar de 30 de cm. La început rechizitele erau numai din lemn, dar pe măsură ce a apărut plasticul au apărut și rechizitele din plastic, transparent, sau mat.

Vedeți că tot spun „când a apărut plasticul”, ca să înțeleagă cei care nu au prins acele timpuri cam care era stadiul științei și a industriei. Deci și al  vieții oamenilor. Evident că  se putea trăi, nu aveam  probleme de acest fel, pentru că nu știam că vor exista și alte alternative.  Viața era adaptată la acel nivel de tehnologie care exista atunci, care oricum evoluase uimitor față de perioada interbelică de exemplu.

La Desen bunăoară, ni se punea pe catedră de către Doamna un obiect pe care noi trebuia să încercăm să-l desenăm cât mai bine și cât mai fidel. Ni se explica despre proporții, despre unghiul de vedere, din care priveai modelul, despre unghiul luminii și despre umbră. Amănunte menite să ne deschidă mintea la lucruri care altfel treceau neobservate de privire. Aveam creioane colorate fiecare, dar ne împrumutam fără probleme unul de la altul orice lucru.

Aveam ore speciale de „Lucru Manual”. Una pe săptămână. Ei, bine, la început, și băieții și fetele eram învățați de Doamna învățătoare să coasem pe pânză cu acul „în urma acului”, după un oarecare model desenat pe acea pânză. Eram puși să venim de acasă cu o bucată mică de pânză cât o batistă, cu o ață colorată orice culoare în contrast cu pânza albă, un ac de cusut și chiar un foarfece. Cine voia, aducea pânza gata desenată de mamă sau chiar cumpărată din piață gata desenată cu un creion chimic albastru, că apăruseră special pentru școlari fel de fel de pânze imprimate cu desene ca și cum ar fi fost cu creionul, asemenea unor cărți de colorat, în care sunt desenate doar contururi pe care trebuia să le umpli cu culori. Noi însă,  învățam să coasem exact pe urma desenului, „în urma acului”. Maică-mea,  despre care v-am spus că era o croitoreasă „super” bună, se ocupa în timpul liber și cu lucru de mână, gen croșet, lucrare pe etamină, etc A înțeles imediat ce ni se cerea la școală și mi-a dat o cârpă albă pe care mi-a desenat cu mâna ei cu un creion chimic o floare cu o coadă cu frunze pe care eu să cos. Ne-a învățat Doamna cum să ținem pânza pe deget, cum să folosim degetarul ca să nu ne înțepăm cu acul și cum să punem ața în ac. În amănunt, deși eram copii de 7-8 ani. Nu se făcea deosebire de gen. Azi ar fi greu la câte genuri incerte există. După ce am învățat să coasem pe desen în culori diferite de ață ca să ne iasă desenul colorat ca și cu un creion, Doamna ne-a cerut într-o zi să venim la școală cu câte o șosetă curată – a noastră sau de adult – care să aibă o gaură de la purtare la călcâi sau la vârful degetelor. Vă rog să rețineți că eram în anii 50 și lumea era săracă, mulți nu-și permiteau să umble încălțați cu șosete și pantofi, unii încă se încălțau – mai ales la țară – cu opinci făcute din cauciuc ca de mașină sau piei de animale, legate cu sârmă sau sfoară și în ele înveleau piciorul gol în cârpe, care se numeau „obiele”. Nimănui nu-i era rușine, pentru că asta era o stare de fapt a societății de atunci.

Urma să învățăm se ne cârpim singuri ciorapii, ca să nu mai fim neajutorați și să nu mai depindem în viață de mama sau de nevastă, mă refer la băieți. Se băga în ciorap – exact la gaura de cârpi -t o ciupercă de lemn special făcută și special destinată acestui scop, ce se găsea de vânzare la orice Mercerie, iar în lipsa ei, se folosea un bec cu fasungul ars care era păstrat tocmai pentru asta. Cu mâna stângă se prindea ciuperca și șoseta bine întinsă, cu gaura pe bec, care era un suport mulat pe gaură, iar cu acul cu ață se cosea „în urma acului” pe conturul găurii, ca să se oprească destrămarea firelor mai departe. Apoi, după ce marginea era stopată pe contur, se trecea cu acul dintr-o parte în cealaltă, exact opus, fir lângă fir, până se acoperea gaura ca o urzeală, urmând ca pe direcția perpendiculară să petreci acul cu ața „printre” firele pe care le-ai cusut ca urzeală. Era lucru de migală și de îndemânare, dar cred că din 100 de copii băieți să zicem, 30 cel puțin tot au rămas pe viață cu deprinderea și știința de a cârpi o gaură într-un material textil. Ceilalți, doar au avut habar și le-a folosit în armată cel puțin. La fete, probabil că procentul o fi fost de cel puțin 90%. Treaba era că multă lume – chiar o majoritate – nu își permitea să arunce un ciorap sau o șosetă la gunoi pentru o gaură. Lumea se chivernisea, că viața era grea și luxul încă era  departe. După cârpitul ciorapilor, Doamna ne-a învățat pe toți să coasem nasturi. Din cei cu 4 găuri  și cei cu 2 găuri. În cruce sau în pereche de câte două, cu picioruș pentru închidere. Cât de bine mi-au prins în timpul vieții aceste învățături practice! Știind că am învățat la școală, mama mă punea să-mi cos singur nasturii la cămăși sau pantaloni când se rupeau sau erau gata să se rupă.

Abia după 1960 au început să se construiască blocuri și clădiri moderne care constituiau cvartaluri de locuințe, se sistematizau străzi care au devenit bulevarde. Asta s-a putut face prin transformarea multor bărbați și femei de la țară în muncitori în construcții, care ulterior au avut unde să locuiască în oraș și copiii lor au învățat la școli profesionale și  licee tehnice, care au format „clasa muncitoare” din fabrici și uzine. Populația fusese mult diminuată de război, multe familii se destrămaseră, era sărăcie, salariile erau mici.

În paralel cu asta, vă spun că fosta „clasă burgheză și moșierească” fusese deposedată de averi prin Naționalizare, iar mulți dintre „foști” erau deja bătrâni și fără venituri, fără un serviciu stabil, că nu prea știau vreo meserie, iar lor li se ofereau doar munci brute, necalificate, care îi înjoseau intenționat și îi făceau să refuze. De aia ei își asigurau subzistența vânzând la negru prin talciocuri lucruri personale care le aparținuseră și le rămaseră prin casă, de la obiecte de artă până la îmbrăcăminte elegantă din blănuri și stofe fine, din anii interbelici. Au fost puternic persecutați de noua orânduire, au fost alungați din serviciu pe bază de „dosar”, copiii lor nu erau primiți la liceu sau facultate tot pe bază de dosar, deși erau bine educați și capabili la învățătură, însă se dorea ca ei să se rupă social de „noua clasă muncitoare” care se ridica din mers.

Norocul meu a fost că atât tata, cât și mama nu au făcut parte din familii de „chiaburi”, pentru că bunicul de la tată era ceferist, bunica casnică, provenită din Răducăneni-Iași, iar  ai mamei, bunicul – deși fusese mic negustor cu  Căsăpie în Hală – după Naționalizare s-a angajat la Depoul CFR Iași ca tâmplar de întreținere, că știa și această meserie. Bunicul avea acasă toate sculele necesare unui tâmplar de mobilă, „stoler” cum se mai numeau aceștia. Pe Ciurchi, pe Fundacul Delfini, pe undeva pe lângă biserica Sf. Vasile de pe str. Vasile Lupu – a cărei curte se învecina în spate cu curtea lui bunelu, era o magazie cui toate sculele sale de tâmplărie, cu toate dimensiunile de rindele și cu „gealău mare”, toate cu cuțite din oțel nemțesc, ascuțite, fel de fel de fierăstraie, banc de lucru de tâmplărie, etc. Bunelu făcea în primii ani după ce rămase fără Măcelăria din Hală, ferestre în 2 sau 3 canaturi, uși din lemn de diferite esențe. Multă lume își construia case sau le repara după întoarcerea din refugiu pe cele vechi, găsite degradate de bombardament sau jefuite. Toți aveau nevoie de zidari și de tâmplari. Pentru pensie însă, bunelu Vasile s-a angajat tâmplar la CFR Iași. Aveau atelierul într-o clădire lungă, fără etaj,  chiar la peronul 1 înspre direcția Socola de lângă „Gara Mare”, cam în dreptul actualului Oficiu de Poștă de la Gară. Mergeam ades cu mama la el la Atelier și îl găseam lucrând cu alți colegi la fel de fel de lucruri care erau comandate de șefi. Tot acolo se reparau scaune, mese și bănci de prin trenuri, sau mobilier de la birouri. Cred că făceau și mobilier. La bunelu în atelier era un miros puternic de lemn de brad și de clei care mă fascina. Talaș și rumeguș, din care mama lua câte o pungă în loc de surcele cu care să aprindă iarna focul la sobe.

Cât eram școlar – după ce am fost făcut pionier, în seria „a doua ”- pentru că tata nu era muncitor, ci funcționar, am intrat pe alt făgaș… Pionier m-au făcut într-a treia. Cam la o lună după ce alți vreo 12 colegi din „elită” fuseseră  deja în prima serie. Erau vârfurile clasei, adică  niște fete care erau fiice de doctor, de procurori sau de securiști. Deși nu erau muncitori numaidecât, apartenența la Partid, funcțiile avute în noua clasă politică în formare, al părinților, le-a putut sălta în ordinea accesului la cravata roșie. Nu m-am supărat de fel, nu am avut nicio supărare sau regret, pentru că mama mi-a spus din timp, știind de la Doamna cum avea să fie, că ordinea în care suntem făcuți pionieri nu are nicio importanță, că ar  fi o tragere la sorți, bla, bla, bla, că oricum vor fi pionieri toți copiii.

Ceremonia de primire a cravatei  roșii însă, te copleșea, se făcea atâta caz și atâta tam-tam, se lăsa cu serbare, cu ritual cvasi militar, cu steagul Unității de pionieri care reprezenta Școala, cu cel al Detașamentului, care reprezenta clasa. Grupa nu avea steag, erau 2-3 grupe pe clasă. Am „încăput” în Grupa I-a în a doua serie, iar până la terminarea clasei a treia, clasa avea deja toți elevii pionieri pe trei grupe. Poate 1-2 excepții, de corijenți sau repetenți tip „elevul Bulă”, care chiuleau mult de la școală nu au fost făcuți pionieri. Dacă pronunțai „pioner” în loc de pionier, puteai lua o palmă peste meclă sau un șut în tur de la un ștab mai mare ca tine.  Vreo unul de atunci care nu a ajuns pionier și s-a lăudat că el nu a fost membru de partid, o fi poate azi în parlament? Nu m-ar mira…

Organizarea pionierească era cumva aproape militară. Fiecare Detașament avea comandant de Detașament, comandant de Grupă. Toți comandanții aveau cusute pe mâneca bluzei albe trese, în număr îndestulăto,r ca să li se vadă funcția. Existau puzderie de funcții la pionieri, pentru ca toți să fie mândri și mobilizați. Vorba aia, „stați la rând, că avem marfă pentru toată lumea”… Ca la armata engleză sau americană. Comandantul de Detașament avea un „egal” roșu pe mânecă (2 trese). Cel de Grupă, doar o tresă. Comandantul de Unitate – care era un elev din ultimul an de primară – avea pe mână o singură tresă lată, cât două. Cravata era o pânză din mătase roșie, tivită la margini. Mai târziu, când terminam eu liceul, a primit pe margini și Tricolorul. Eram învățați de „șefi” să facem nodul la cravată. Era ceva simplu, doar că trebuia să ai „sarmaua” în față, pe linia nasturilor de la cămașă. Odată cu apariția Tricolorului pe tivul cravatei a apărut la librărie și „nodul” de plastic, care era un fel de inel transparent, mare cât o măslină prin care treceai colțurile cravatei și strângeai până îți ieșea limba afară din gură, împreună cu basca albă pentru ceremonii. Când nu era un eveniment, pionierul mergea la școală cu uniforma normală, iar la festivități cu cămașa albă și fustă plisată  bleomarin la fete, sau pantaloni scurți sau lungi la băieți. Apăruse și centura bej cu cataramă la fel ca și insigna din pieptul de aramă.  Mai târziu a intrat în uniformă și basca, bleomarin.  Dacă ajungeai la școală cu  cravata boțită în cute ca și cum ai fi dormit cu ea la gât, era mai rău ca dezertarea în război… Te luau în primire șefii ierarhici de grupă și Detașament, care te prelucrau, te admonestau, te obrăzeau, că ce fel de pionier ești? Mai bine nu veneai la școală decât să primești atâtea perdafuri. Mă-ta trebuia – așa ruptă de muncă, cum venea ea de la serviciu – să-ți spele și să-ți calce proaspăt cravata. Trebuia să ai musai vreo trei ca să te descurci. O soră mai mare putea fi salvarea.

 Mai primeai pentru merite și insignă de pionier, pe care o purtai ostentativ la piept chiar și vara, la maieul cu care te îmbrăcai în loc de tricou ca să bați mingea desculț pe ulița pietruită sau pe maidanul din apropiere.  Despre julituri și alte semne de bună purtare, vă povestesc în alt episod.

(va urma)

„AMINTIRI DIN COPILĂRIE (3)”

A venit și 1959, anul când am schimbat grădinița cu școala primară. Cea mai apropiată de casă era desigur, Școala Generală nr.1 „Ghe. Asachi” de pe str. Ștefan cel Mare, existentă și astăzi. Pe vremea aceea lângă curtea școlii, spre Palat, erau niște corpuri de clădire cu o boltă dreptunghiulară prin care se mergea propriu zis în curtea interioară, unde erau mai multe locuințe la parter și etaj, individuale, de „tip vagon”, de unde izvorau copii la școală, După ea, în lungul liniei de tramvai existentă pe același loc unde este și acum, care coboară spre Podu Roș, erau case vechi – cu, sau fără etaj – având curți interioare după corpul de la stradă. Trotuarul nu cred să fi avut mai mult de 1,5-2 m lățime. Chiar pe colț, unde se află acum o placă comemorativă, era și stația de tramvai pe sensul dinspre Podu Roș spre Hală. Pe celălalt sens, ea se afla în dreptul Casei Dosoftei. Unde se află acum Casa Pătrată erau corpuri vechi de clădiri de cărămidă, înalte cât cu un etaj, sau doar cu parter. Erau cu aspect vechi, atinse de război, chiar dacă li se aplicase un pospai de zugrăveală cu mici reparații la fațadă a tencuielii. De obicei clădirile erau vopsite în bej sau gri, arareori în vernil. Fix peste drum de poarta școlii, în dreptul actualei alei – care era atunci stradă – pe locul unde este acum „peronul” care duce la intrarea în Prefectură, era o cofetărie, chiar pe colțul străzii. Deseori intram cu mama și cumpăra prăjituri „pentru acasă”, ca „să nu-mi stric foamea” cu dulciuri. Îmi aduc aminte de amandine, savarine, „Carpați”, indiene, bezele, „Doboș-tort”, „Kranz”, eclere, „kremschnit”… Bomboane, puzderie, de la caramele, dropsuri, jeleuri, fondante și câte or mai fi fost. Înghețate de tot felul, vara. Pe vremea aia se vindeau drept sucuri, limonada, îmbuteliată în sticluțe de 250 ml cu un dop special cu garnitură de cauciuc, care închidea etanș un lichid galben sau roșu, după aroma limonadei. Una din „fabricile” de sucuri aveam să o descopăr puțin mai târziu, că treceam prin dreptul ei să mergeam la bunicii din Ciurchi, mai precis pe Fundacul Delfini nr.4. Era o manufactură, îmbuteliau în sticluțe limonada colorată galben sau roșu „de zmeură”, cu instalații manufacturiere cu apă din rețea, bioxid de carbon ca la sifoane. Se auzeau de afară zgomotele de sticle manipulate în lădițe. Prima dată sticlele treceau pe o bandă rulantă rudimentară mișcată de instalații electrice care antrenau niște lanțuri Gal care mutau banda lângă care erau muncitori ce luau sau puneau sticle pe bandă sau le preluau și le așezau în lădițe compartimentate făcute din lemn. Apoi sucurile în lădițe erau încărcate în căruțe platformă trase de doi cai care așteptau rândul în curtea fabricii și plecau să le distribuie la cofetării și alimentare. Deci o „fabrică de sucuri” am depistat-o.. După ce desfăceai dopul ridicând o clapetă din sârmă , el rămânea atașat de sticluță, care mergea înapoi la fabrica de sucuri pentru reumplere. Sticle capsate găseai la sticlele cu bere. O prăjitură costa între 1,50 și 2-3,50 lei. Tata, avea la Sfatul Popular ca debutant, cam 1200-1400 lei/lună. Nu era mult, dar mama era foarte chivernisită și se descurcau cu acești bani. Ulterior cu avansarea în funcții, tata a ajuns la sfârșit de carieră la 6500 lei pe lună și sporuri, cu puțin în minus față de cât avea pe vremea aia un secretar de județ la Partid. când ajunse Director economic la CUG. Era numai el cu mama acum, că eu deja eram salariat cu familia mea. Putea să strângă bani, dar efectiv ce strângeau îmi erau dați mie sub diferite forme de „ajutor” la familie. Mobilă, apoi prima mașină.

Deci în 59 intru în clasa I-a A, la clasa doamnei învățătoare emerite Cornelia Agafiței. Doamna era doar cu puțin mai mare decât mama și era soția pictorului ieșean Constantin Agafiței, un domn mai în vârstă decât doamna Cornelia cu aproape 20 de ani. Pe acele vremuri moștenite „de la vechea orânduire”, în anii interbelici, fetele se măritau în funcție de averea bărbatului, adică „făceau o partidă”. Doamna ajunsese emerită încă înainte de război, avea merite recunoscute de profesionalitate și asta îi aducea un salariu mult mai mare decât al celorlalți învățători și profesori. Venise rândul să devină ea „stâlpul familiei”, deoarece un artist plastic chiar de talia lui C. Agafiței depindea doar de vânzarea operelor de artă sau din ore predate la facultatea de arte, iar timpurile care veniseră nu mai erau favorabile achiziției particulare de tablouri. Poate doar dacă era agreat de noua nomenclatură, artistul primea comenzi pentru lucrări publice achiziționate din bani publici, care oricum erau rare și veneau în salturi. Cred că eram doar 2 clase de a I-a în 1959, A și B. Eu am nimerit la A.

Îmi aduc aminte că la uniforma școlară se schimbase doar șorțulețul bleo de la „grădi” cu altul pepit alb/negru care se îmbrăca peste hainele normale. Șorțurile aveau nasturii la spate, trebuia să te încheie altă persoană. Vara cu pantaloni scurți și o cămașă peste maieu și toamna/iarna/primăvara cu pantaloni lungi, dar nu ca uniformă, fiecare cu ce avea. Treining, tricotați, pânză, etc.

Fetele aveau același șorțuleț pepit peste care îmbrăcau un sarafan negru fără mâneci, ca un pieptar legat de o fustiță neagră cu buzunare aplicate. Și unii și alții aveam gulerașe albe la gât care erau prinse cu nasturi de șorțul pepit. Dacă  gulerașul se murdărea, trebuia pur și simplu să îl descheie mă-ta de năsturei, să ți-l spele și să-l calce apretat, ca să stea ca o tablă în jurul gâtului de te rodea până la rană.

Ulterior au apărut gulerașele din nylon ca material, care erau oricum mai moi și mai ușor de întreținut fără apreteală.

Apretarea tuturor rufelor din casă era un fel de obligație a gospodinelor care le atestau sau nu gradul lor de performanță domestică, iar copilul și bărbatul era oglinda publică a unei femei. Nu se putea ca mama să nu apreteze orice rufă, de la cămășile tatei, la lenjeria de pat și perdele. Excepție făceau hainele tricotate, lenjeria intimă și prosoapele. Se apretau cu făină de grâu din câte îmi amintesc, mai târziu industria socialistă a scos „Apretolul”. În apa cu care se spălau rufele, în balia mare din tablă galvanizată, sau în cazanul mare de fiert rufe – care abia încăpea pe cele 3-4 ochiuri ale aragazului – se adăuga „sineală”, un praf albastru cumpărat de la „Chimicale”,  împachetat în pachețele mici sub formă de cub din hârtie tipărită cu albastru. Se găsea și la Alimentare, la autoservire, la casă. Sineala se adăuga și în varul alb cu care – mai ales la țară  – se spoiau casele înaintea Paștelui. Un cub se punea la o șarjă de rufe. Asta pentru ca „să pară” mai albe, mai curate… Tertipuri.

Înainte ca industria românească să scoată mașina electrică de spălat rufe, oamenii foloseau la această activitate „pianul”, care era acea răzătoare din tablă galvanizată prinsă de o ramă de lemn care era băgată cu un capăt în balie și se freca fiecare rufă cu mâna de gospodine după ce era fiartă și se dădea cu săpun de tufe din abundență. Săpunul de rufe era „de casă” (confecționat în gospodărie cu ingrediente ca soda și seu de oaie) sau de la prăvălie, ce se vindea în calupuri la kilogram. Calupurile erau ștanțate superficial la greutăți a câte 250 de grame ca să fie ușor vânzătorilor să-l taie la cuțit în funcție de cât dorea să cumpere clientul. Un kilogram avea deci 4 calupuri de 250 g. Gospodina dădea pe răzătoarea mare calupul și așa îl băga în balia de spălat rufe ca să se săpunească apa cu care se spăla. Era fabricat din câte mi-a spus mama din sodă caustică, seu de oaie și alte grăsimi animale. Nu era parfumat cu nimic, mirosea doar a sodă ca și hainele spălate, dar acelui miros i se zicea „a curat”. Pe mâini te spălai cu săpun „Cheia”, care avea ștanțat pe calupul cam de 10/5/2 cm o cheie de ușă. Nu „puțea” parcă atât de tare „a curat” ca săpunul de rufe, dar nici parfum îmbietor nu prea avea. Făcea doar spumă mai multă și îl cumpărai la începuturi ambalat în niște cutii care „îl încăpeau”, din carton pe care scria cu majuscule „CHEIA”

Mai târziu, când eram la gimnaziu a apărut primul detergent pentru spălat rufe denumit DERO (detergent românesc). Prima dată era doar DERO „manual”, iar după ce industria a scos și mașina de spălat „AlbaLux1”, apoi 2 și 3, care era „dublă”, cu tot cu storcător, a apărut „DERO pentru mașini de spălat”.

Mama usca rufele pe palierul de la etaj, care unea ușa de la noi cu a familiei Leibovici și avea cu vecina „rând” cu zilele fiecăreia ca să usuce rufele pe frânghie. Jos în curte nu se puteau lăsa, că fiind lângă piață nu ar  fi rezistat mai mult de un sfert de oră nepăzite…

La școală, Doamna învățătoare ne era ca o mamă tuturor celor aproximativ 30 de copii boboci. Eram amestecați, copii de intelectuali, adică medici, avocați, ofițeri de armată sau  securitate, sau funcționari superiori, dar și copii din familii numeroase, fără posibilități materiale, copii care veneau sărac îmbrăcați, fără gustare la ora zece, fără caiete învelite cu hârtia albastră regulamentară. Între ei și noi, „intelectualii”, se vedea o diferență de comportament, de cultură, de curățenie individuală. Pe acele vremuri învățătoarea îi trata pe copii egal, indiferent că erau fete sau băieți, toți trebuia să avem batiste curate în buzunar, să avem unghiile la mâini tăiate scurt, fără negru sub unghii. Fiecare clasă avea „sanitar” – un elev desemnat de „tovarășa” cum eram tolocăniți la cap să-i spunem, nu „doamna”, că așa erau timpurile. Deci ea numea chipurile pe cel mai curat copil, care devenea „elev sanitar” și purta o banderolă cu o cruce roșie brodată pe ea purtată pe brațul stâng. Am avut-o și eu cred printr-a IV-a… De obicei era un copil de doctor, iar dacă erau mai mulți, atunci se roteau periodic să nu fie niciunul dezavantajat. La noi era o fetiță cu numele Blum Irina, fiica unui medic evreu care locuia în centru, pe strada 9 Mai, în spatele actualului magazin „Moldovița”. Mai era și fiica dr. Cucu, Doina Cucu, cu care făcea schimb cam la un trimestru. Elevul sanitar mergea între rânduri la fiecare copil care stătea supus în bancă cu palmele întoarse la vedere ca să i se vadă unghiile, dar având pe bancă lângă mâini batista împăturită. Elevul sanitar se uita și în urechile colegului controlat ca să vadă halul de mizerie sau curățenie. Avea un carnețel și creion și nota pe el ce găsea în neregulă. „Popescu  are unghii”, „Ionescu nu are batistă”, „Vasilescu este murdar în urechi”. După control, dădea lista învățătoarei care îi chema pe împricinați la catedră să-i mai verifice ea încă odată. Totul era adevărat, după cum te pâra elevul sanitar și se lăsa cu nasoale, că puteai primi o „perciuneală”, o linie la palma întinsă, o punere la colțul clasei cu fața la perete, sau chiar în genunchi, cu fața la sobă, de te usturau gioalele de numa-numa. „Suprema” era pusul în genunchi pe coji de nuci sau grăunțe, dar asta era foarte-foarte rar practicat, că erau chipurile reminiscențe ale școlii capitaliste „de tristă amintire”. Bătutul cu linia la palmă l-am prins până printr-a șasea, apoi nu cred că mai era la modă.

De multe ori Doamna dădea celor 3-4 copii săraci din clasă sandviciuri făcute chiar de dânsa acasă. Și doamna avea doi copii, pe Gabriela, care era cu un an mai mare decât noi și pe Miron, mai mare cu vreo 4 ani ca noi. Ni-i prezentase odată aducându-i la clasă ca să ne cunoască și ei pe noi. Mama se împrietenise la cataramă cu „doamna”, pentru că își descoperiseră că au fost colege la aceiași școală, dar în ani diferiți și aveau chiar preocupări în comun. Își împrumutau cărți de citit, iar Doamna admira cum mă educa mama pe mine, cum eram eu copil model pentru băieți.

În curtea școlii, pe latura din față, străjuiau aleea de la intrare niște castani bătrâni, umbroși, care deșertau mii de castane toamna pe jos. Peste tot vedeai gropi adânci cât căușul a doi pumni de adult în care încăpeau și 30 de castane. Toți băieții jucau în pauze „castane”. Era ceva că trebuia să lovești castana cu degetul mare a mâinii după ce îl îndoiai de arătător și îi dădeai drumul brusc ca dintr-un arc încordat. Castana lovită de tine trebuia să ajungă cât mai aproape de gaura în care trebuia să o bagi. Fiecare copil intra în joc cu castana lui, iar cel care băga primul castana, trecea la castanele celorlalți, până greșea și venea următorul, cam ca la jocul de biliard. Ultimul care reușea să introducă în groapă ultima castană de pe mal, lua și pe ale celorlalți, golea groapa  adunând la urmă „potul”. Era un joc asemănător cu golful, doar că în locul mingii de golf erau castane, iar în loc de crosă era mâna cu degetul mare îndoit. Buzunarele tuturor șorțurilor băieților atârnau până la rupere de castanele doldora. Dacă jucam cu nuci, bătălia era mult mai prețioasă, că nucile le puteam mânca. La paritate, o nucă egala trei castane. Și castanele și nucile se găseau exact în aceeași perioadă.

Pe pereții clasei, deasupra catedrei, era portretul înrămat cu sticlă al Tovarășului Ghe. Gheorghiu Dej.  Se uita de sus la noi să vadă dacă suntem cuminți și învățăm bine. Pe peretele opus, la spatele clasei, erau trei tablouri, cu „bărboșii” Karl Marx, Frederich Engels și Vladimir Ilici Lenin, pe care l-a pus naiba cum aveam să aflăm când eram mari, că a rostit un îndemn cât se poate de prostesc pentru elevi: „învățați, învățați, învățați!”. Era tradus de noi cu „Învățați mereu, învățați la corijență și apoi încă odată când ai rămas repetent”.

Portretul lui „nea Ghiță” era flancat pe perete de steagul tricolor al României și de steagul roșu cu secera și ciocanul al Partidului Comunist. Orele la școală începeau dimineața obligatoriu cu imnul Uniunii Sovietice, cu strofe traduse în limba română, urmat de imnul Republicii Populare Române care începea cu „Te slăvim Românie//pământ părintesc”… pe care le cântam în cor dirijați de Doamna.

La terminarea orelor, se cânta în ordine inversă. Ca elev, până într-a 12-a, am învățat  două imnuri ale României. Dintr-a cincea, după ce Stalin a dat colțul, Dej nu ne-a mai obligat să cântăm imnul URSS. Al nostru l-am cântat încă vreo doi ani, cred, că până într-a 7-a.

Cel mai bun prieten al meu din școala primară a fost colegul, prietenul și vecinul meu din apropiere, Paul Jerbas. Era fiu de ofițer de armată, din „noua armată” și avea gradul de căpitan de artilerie. O perioadă am fost coleg de bancă cu Paul, dar năzbâtiile făcute împreună au făcut-o pe doamna Agafiței să ne mute în colțuri diametral opuse în clasă. Eram amândoi cam de aceeași statură, cu o energie debordantă. Maică-sa făcea și ea serviciu undeva, locuiau aproape de mine pe strada 6 Martie, aflată aproximativ pe locul aleii care dă la scările Teatrului Luceafărul, aproape de clădirea Palas Mall. Chiar în acei ani începuse să se construiască Teatrul de vară care a fost mulți ani un centru de atracție al ieșenilor. Construcția de după „revoluție” a complexului Palas Mall a făcut să fie ras din peisaj, ca și Ștrandul care ar fi putut să rămână o oază de verdeață gen Aqua Parc modernizat, iar Palas să fi fost construit oriunde înafara centrului Iașiului. A învins o tabără interlopă a lui Ghe. Nichita și Iulian Dascălu.

Doar un exemplu vă dau cât se poate de elocvent. Fix pe străduța 6 Martie unde era locuința lui Paul, tot de două camere ca și a mea și a multor alte familii, în spatele curții casei sale la nici zece metri, se desfăcuse gardul de la împrejmuire și devenise acum o margine a șantierului Teatrul de Vară. De acolo în jos, spre str. 7 Noiembrie (acum Sf. Lazăr), exact pe clădirea Mall-ului unde este cupola, fusese o râpă abruptă care acum era exploatată fiind taluzată pentru viitorul amfiteatru al Teatrului de Vară. În vale, se construia imensa scenă cu o copertină ondulată, sub care erau cabine pentru artiști.  Cred că era o zi nelucrătoare, pentru că șantierul era „mort”, fără muncitori, dar eu și Paul am trecut din curtea casei sale spre vale, spre treptele săpate în deal pentru formarea amfiteatrului. Bineînțeles că erau materiale de construcție din abundență pe șantier, scândură pentru cofrare, grinzi din lemn și multe alte chestii pentru construcția gardului stil trafor care împrejmuia viitorul teatru. Atâta material nu putea rămâne nepăzit și ca atare era acolo un paznic aflat în vale, lângă scenă, care probabil că deținea mai multe lucruri de valoare decât amfiteatrul. L-am văzut pe tipul acela cam când ajunseserăm eu și Paul pe la jumătatea dealului în trepte săpat încă  doar în pământ. Ni se părea că este o distanță mare între noi și cel ce păzea, un bărbat tânăr, brunet, cu o statură atletică. Aproape abia îi distingeai trăsăturile la distanța dintre noi și dânsul. Omul ne-a văzut coborând și a strigat la noi să stăm pe loc, să nu mai înaintăm că nu este voie. Ei bine, doi draci împielițați au început să se strâmbe la paznic și să facă cu mâna gesturi obscene ca să ne batem joc de el că nu are ce să ne facă.  Tipul nu a stat pe gânduri  și dintr-o dată a luat-o la fugă în deal spre noi. Speriați de moarte de ce cafteală am fi putut încasa, eu și Paul am luat startul la viteză în coastă, cât ne țineau puterile, spre curtea lui din vârful dealului. Când ne-am uitat în urmă ajunși aproape de gard, omul mai avea de recuperat cam 15 metri și ar fi pus mâna pe noi. Avea și rezistență fizică, dar și compasul triplu decât al nostru, doi draci de a doua…

An intrat val vârtej în casă la Paul și am încuiat bine ușa de la intrare. Omul ne-a pierdut din vedere câteva secunde și când a ajuns la marginea curții nu a sesizat unde am dispărut. Cu inima cât un purice și gâfâind ca să respirăm precum peștii pe uscat, ne ițeam lângă perdele ca să nu fim văzuți. După o vreme, omul s-a lăsat păgubaș și s-a întors la locul său de muncă. Dar credeți că am mai avut curajul eu și Paul să călcăm pe șantier până ce am intrat acolo cu părinții, după câțiva ani de la inaugurare, cu bilete cumpărate?  Nuu… niciodată!

La școală nu era recreație ca eu cu Paul să nu ne coalizăm contra vreunui băiat sau chiar mai mulți din  clase mai mari decât noi. Ne băteam cu mult curaj dacă era vorba că puteam să luăm bătaie.  Pe timpurile alea nu că nu exista noțiunea de „bulling” ca acuma, dar nici elevii nu  se băteau în clasă sau la  școală, în general, pentru că imediat erau pedepsiți chiar fizic, începând de la profesori, director, sau instructori. Urecheală,  palme peste cap, perciuneală, chemarea părinților, note scăzute la purtare, scoaterea în careul școlii, erau pedepsele aplicate recalcitranților care descurajau orice atitudine agresivă.

Fiind și în „buricul târgului” Gh. Asachi era o școală de elită a Iașului. Elevii aveau întrebarea lor esențială pentru alții care erau elevi la alte școli: „Bă, ia spune-mi tu pe ce stă Ghe. Asdachi?” De obicei cel întrebat răspundea prompt: „pe fotoliu”, făcându-se aluzia la statuia din parcul din fața școlii. „Bă, vezi că ești prost?  – răspundeam noi, „dăștepții Iașiului. „Pe gânduri stă, bă loază!”.

Peste drum de școală era cinematograful „Pușkin”, care avea doar frontul cu intrarea cu casa de bilete la trotuar, iar sala propriu zisă în spatele frontului, undeva în spatele curții nevăzute. Erau săli cu balcon, de maximum 300-500 de locuri. La intrare exista o vitrină cu afișul filmului care rula și afișul filmului următor, de săptămâna  viitoare. În general erau filme producție „Mosfilm”, cu război și  partizani, în care nemții erau cei răi și rușii cei buni. „striliati, strilati! Nemțî na ulițu!”, după care scria „Konieț filma” – sfârșitul filmului. Copil fiind și băiat, savuram alături de tata aceste filme, că de obicei cu el le vedeam.  Cu mama și cu tata mergeam în centru, în Piața Unirii, la „Ilie Pintilie” (fost Sidoli între războaie). Asta era considerată cea mai mare și mai „luxoasă” sală de cinema a Iașiului acelui timp și exista aproape pe locul unde apoi s-a construit blocul din continuarea Hotelului Unirea, unde era acel „Studio Foto”, unde ne-am lăsat mulți imortalizate mutrele lângă consoartele noastre în ziua nunții.

Ca să văd printre capurile celor din față, părinții îmi puneau sub fund pe scaunul dintre ei hainele lor groase, ca să mă ridice la înălțimea unui adult. Pentru că încă nu știam să citesc cursiv, mama trebuia să stea aplecată la urechea mea și să-mi traducă în șoaptă dialogurile. Plângeam sau râdeam, dar nu îmi aduc aminte decât un film indian numit „Omul cu pantaloni scurți” în care era vorba de un copil care fusese răpit de la părinții săi bogați pentru o recompensă și prin ce trecea el până a ajuns iarăși acasă mă făcea să mi se rupă inima și să plâng cu sughițuri, iar mama tot îmi spunea că e doar un film cu actori și că e doar o poveste ca orice poveste. Alt film a fost „Vagabondul” cu Raj Kapoor, sau „Agentul 722” cu același actor, dar mergeam la multe filme cu Stan și Bran sau Charle Chaplin, unde râdeam până făceam pipi pe mine. Orice film începea obligatoriu cu „jurnalul de acyualități” și acolo vedeai scurt metraje despre evenimentele propagandei comuniste, despre dăruirea cu care munceau oțelarii, despre succesele constructorilor la hidrocentrala „V.I.Lenin”de la Bicaz, despre vizita unor tovarăși activiști de partid și de stat în Uniunea Sovietică „la invitația tovarășilor Stalin”, apoi ceilalți care s-au perindat, sau despre victoriile unor echipe de fotbal precum CCA București, Dinamo sau Rapid. Asta ținea cam o jumate de oră, după care începea filmul propriu zis cu o mică pauză de 1-2 minute când se aprindea lumina în sală ca să vadă întârziații ce vedeau Jurnalul în picioare, la intrarea în sală, locuri libere unde se puteau așeza. Nu existau televizoare, dar nici TVR încă, așa că Propaganda trebuia să informeze populația despre succesele colectivizării și alte evenimente.

La Sidoli și mai apoi la Republica, după reamenajarea străzii Lăpușneanu, sau la Victoria, ne-am culturalizat adolescenți fiind și  tinerețea, cu filmele vremii. Am mai avut și „Cinema Tiineretului” pe Lăpușneanu, vizavi de Terasa Corso de acum, dar să mă întorc la școală, că m-am îndepărtat cam mult de ea. Perete în perete aproape cu Cinema Pușkin se afla Restaurantul Dunărea, local de lux din  vecinătatea „Regionalei de partid”, care se situa în clădirea sediului actual al PSD, lângă Palatul lui „Chirica Roznovanu”.

La Dunărea, așa cum v-am mai spus anterior, ajungeam iarna cu tata sau cu amândoi părinții și alți prieteni „la o bere” însoțită de mici sau un grătar. Eu eram nedezlipit de orchestră, dar observam și masa părinților.

Între Restaurantul „Dunărea” și locul unde este acum Casa Cărții, era str. Costache Negri și acum aproximativ pe același loc, care „se vărsa” în Tg. Cucului. Pe colț, așadar, unde este Casa Cărții, era „Magazinul Universal Iașul”, O construcție din beton și cărămidă cu două etaje și scări interioare, un fel de multe magazine într-nul singur. Îmi amintesc că nu exista pardoseală mozaicată mai pe icăieri în acele timpuri, magazinele aveau podea din scândură sau parchet, dar care era zilnic șters de femeile de serviciu cu o soluție căreia i se zicea „bradolină”, care cred că era un amestec de gudron petrolier amestecat cu rășină topită de brad, că mirosea puternic și a benzină și a brad de la munte. După ce se ștergea podeaua după închiderea magazinului, din cu „bradolină”, se împrăștia pe suprafața podelei rumeguș de lemn sau talaj din lemn, care avea darul să absoarbă excesul de bradolină să nu alunece piciorul pe dușumele, iar cu rumegușul se mătura și praful sau eventualul noroi adus de picioarele clienților.

Cert este că era un miros de curat, îmbietor, iar nasul meu adulmeca cu nesaț astfel de miasme.

Dar dezavantajul bradolinei și a dușumelelor din lemn era că magazinele deveneau foarte vulnerabile la incendiu, iar Magazinul Universal Iașul a pierit într-un incendiu devastator care a mistuit nu numai clădirea, ci și mărfurile din ea. Gura lumii vorbea că a fost mâna evreilor, care deveniseră șefi peste mai toate raioanele magazinului care erau ele însele niște magazine individuale cu mărfuri industriale diferite. Se vorbea despre o mare delapidare, dar nimeni nu a putut ulterior să mai afle ceva, deoarece au ars bineînțeles și toate actele. Urma clădirea Băncii Naționale, carte din fericire (?) nu aluat foc niciodată.

Revin la Paul Jerbas, cu care făceam echipă și la bine și la rău, că atunci când suna clopoțelul de intrare la ore, pe noi încă ne reținea două minute partida de castane, fie regăsea încăierați sau fugărindu-ne printre bănci când intra doamna învățătoare. Ceilalți copii erau cuminți ca statuile, cu mâinile „la spate” și privirea înainte, la Tablă. Evident că noi îi săream imediat în ochi și așezând catalogul pe catedră ne cema la ea cu blândețe. „Jerbas și Mihăilă, ia veniți voi aicea lângă mine. Voi nu puteți fi copii normali ca ceilalți, cu voi nu pot să mă înțeleg frumos, cu vorba bună? Mihăilă, să știi că te spun lui maică-ta când vine după amiază, Jerbas, pe tine o să te spun maică-ti la prima ședință cu părinții. Și când ajungeam lângă ea la catedră ne prindea pe fiecare concomitent cu ambele mâini de perciuni și ne ridica în sus de simțeam că-mi smulge părul din tot capul. Clasa râdea în hohote. Al naibii ce ustura. Dar niciodată, niciodată nu ne trăgea de urechi așa cum făceau alți profesori sau profesoare că puteau smulge urechea unui copil.  Probabil la fel proceda și cu fiul ei când îl pedepsea. Nu te puteai supăra pe ea, era doamnă, iar de la cea de acasă suportai și bătăi mai mari că făceai drăcii interzise.

Asta când scăpam numai cu o perciuneală și nu ne punea în colțuri opuse la peretele de la catedră, cu spatele la clasă. Ne ținea așa și câte o oră. Eu cu Paul ne mai uitam pe furiș unul la altul și pufneam pe ascuns în râs. Dacă ne vedea, venea și palma după ceafă fără niciun anunț prealabil.

Când m-am despărțit de Paul eram printr-a cincea. Eu m-am mutat în trimestrul doi la Școala Generală 21 în Pavilioane, cu tot cu locuință, iar Paul a plecat din câte am auzit cu părinții la București, unde taică-su fusese avansat la Marea Unitate.

Aveam să-l revăd și să-l recunosc imediat nu numai după nume, ci și după trăsăturile sale, inconfundabile pentru mine. L-am văzut în decembrie 89 la televizor, era în uniformă de căpitan de artilerie (părerea mea personală că fusese în Securitate) și era aghiotantul lui Ion Iliescu. De fapt atunci abia  am putut să îmi dau seama cât de bine semăna Paul cu Ion Iliescu fizic, ca să aflu apoi prin presă că de fapt era nepotul de pe mamă al Președintelui. O vreme l-am văzut mereu la televizor în CPUN, apoi nu am mai auzit nimic despre el. Viața avea să mi-l reamintească mult mai târziu, când am găsit pe Facebook o doamnă cu numele Jerbas, care fusese și ea ofițer de carieră și am îndrăznit să o abordez pe Mss să întreb dacă îl cunoaște pe Paul, care mi-a fost prieten și coleg de bancă în primară. Mi-a răspuns lapidar că da, a fost primul ei soț, de care divorțase. Nu am intrat în amănunte, nu am devenit nici prieteni pe Facebook și nu a putut să-mi spună nimic despre Paul, de care aflase că se recăsătorise.

(va urma)

„AMINTIRI DIN COPILĂRIE (2)”

Acum – că cei mai noi ajunși în rândurile noastre – ați aflat cum s-a făcut lacul Ciric de la Iași care este acum „zonă de agrement ”în coasta Aeroportului Internațional „Liberal” de unde plecați în Grecia la mare, hai să vă mai povestesc și alte amintiri de când era mama tânără…

Anii petrecuți în locuința de lângă Hală au continuat cam până când am împlinit eu vreo 8-9 ani. La 4 ani mi-am făcut „debutul studiilor” la Grădinița cu „orar normal” nr.8 de pe str. Sf. Andrei. Era o căsoaie mărișoară, doar cu parter, dar cred că avea vreo 3-4 camere ce mi se păreau imense. În primul rând aveau un tavan înalt, la vreo 3 m. Nu știu ce fusese înainte de război acolo, dar acum comuniștii o făcuseră Grădiniță. Avea o curte suficient de mare încât vara să fim scoși la soare toate cele trei grupe de puradei, de la mică, mijlocie și mare.

Părinții hotărâseră după cum aveam să aflu din poveștile mamei cu alte persoane cu care vorbea ea și cărora nu le știam „hramul”, că este bine ca un copil să fie dus în colectiv cu alți copii de vârsta sa, ca să „socializeze”, „să nu rămână sălbatic” și să se obișnuiască cu alți copii că îi va prinde bine în viață. Mai mult nu știu să vă spun, că nici nu-mi băteam eu capul… Pe scurt, am aterizat la 4 ani neîmpliniți (sunt născut în noiembrie) la grupa mică. Din câte îmi aduc vag aminte aveam cu toții niște șorțulețe de culoare bleo-cyel, cu o fundă roșie prinsă pe piept, sub bărbie. Culoarea fundei de la piept era schepsisul, că aia roșie arăta că ești puriu în grupa mică, albastră ls mijlocie, iar albă la grupa mare, de „seniori”. Cred că ăsta era ceva de protecție, că pe dedesupt purtam haine normale gen pantaloni (lungi sau scurți, după anotimp) , maieu, cămașă și chiar o flaneluță. Grădinița avea sobe cu lemne și iarna duduiau. Erau îngrădite cu un gărduț din lemn de vreo 80 de cm înălțime care era greu de sărit pentru niște drăcușori de talia noastră. Nu ne puteam atinge de sobă, ca să nu ne frigem. De altfel, educatoarele erau cu ochii pe noi ca mâța pe vrabie și ne dădeau mereu teme de lucru sau ocupație. Grupa cred că avea în jur de 20 de copii. Măsuțe mici, scăunele, rafturi la pereți cu jucării, coșuri de nuiele cu mingi, ursuleți și alte avioane. Îmi plăcea la grădiniță, nu îmi mai amintesc prea multe, doar că aveam un bun prieten pe nume Nicușor Stanciu care locuia cu părinții lui într-o casă nouă foarte aproape de grădiniță. După mine venea mama să mă aducă și să mă ia acasă la ora 12. În rest, așa cum v-am spus, Palatul Culturii era fieful meu de joacă atunci când nu mă jucam cu Marcel Burah în curtea magazinului Ciocanul. La Palat era mișto, deja ne cunoșteam între noi copiii care veneam frecvent acolo, iar amintirile îmi spun că erau mulți evrei cu copiii și ne jucam împreună.

Pe vremea aia nu exista prea tare dezvoltat „materialul plastic”, care a apărut în industrie abia peste vreo zece ani, iar toate rechizitele cum ar fi „gentuța” de mână pentru sandvici care o avea orice copil de grădiniță, era confecționată din tablă subțire frumos colorată și pictată de fabrică. Avea o mică cheiță tot din tablă care prin răsucire deschidea ușița gentuței de obicei în secțiune ovală, fără muchii contondente sau tăietoare. Alternativa la tablă pentru gentuțe sau ghiozdanele de școlar era un carton presat și cașerat, de un maro închis. Părinții puneau zilnic copiilor în gentuță un sandvici cu pâine unsă cu unt sau margarină, salam sau mușchi, în funcție de posibilități, ardei gras și un măr sau altă fructă, cu un șervețel de hârtie. Mâncam la comanda educatoarei, așezați pe scăunele la mesuțe după ce ne spălam mâinile la chiuvetele mici și joase din spălător. Nu exista apă curentă și deasupra erau niște rezervoare din tablă cu robinet care erau umplute periodic de către îngrijitoare de la cișmeaua din curtea Grădiniței, iar apa de băut era dată la cerere de educatoare din sticle îmbuteliate. Fiecare copil avea dulapul său cu semnul distinctiv, în care aveam cana de acasă, linguriță, prosop de șters mâinile, săpun. La dulăpioare, fiecare aveam semnul lui ca o ideogramă, iar eu țin minte că aveam o felie de harbuz roșie cu sâmburi negri. Altul avea o pară, alta o gutuie sau un strugure, etc. Cred că luam gustarea la ora zece, că veneam la opt ți plecam la 12. Ăsta era „programul normal”, că erau și grădinițe cu orar prelungit, la care copiii stăteau până la ora 16, când veneau părinții de la serviciu să-i recupereze.

Învățam poezii în cor, cântecele în cor. Ne jucam cu plastelină. Îmi amintesc că în librărie se vindea plastelină în cutii de carton cu capacul cu o fereastră din celofan în care se vedeau batoanele cu plastelină colorată, care era pusă pe șase culori distincte. Acasă făceam pe un placaj special ca să nu murdăresc mobila fel de fel de ciupercuțe, mașinuțe, oameni, sau ulcele cu plastelină. Mama îmi arăta cum să fac, iar eu mă chinuiam să-mi iasă ca și ale ei. Așa cum v-am spus, mama avea un mare talent și manualitate la lucruri de artizanat. Un bun gust desăvârșit și știința de a crea lucruri de artă.

La grădiniță, cu atâția copii, după o săptămână toată plastelina era amestecată otova și nu mai era o culoare distinctă, ci doar bile mai mari ca o gutuie, cu culori nedefinite de care făceam abstracție, ci doar ne băteam capul să facem di materialul primit obiecte care erau date ca temă de educatoare.

Fără să știu când, anii au trecut și am trecut pe rând în grupa mijlocie, apoi în grupa mare.

Între timp, eram nedezlipit de „fusta mamei” cum se spune. Tata era cu serviciul, iar când sosea acasă servea masa de prânz, citea ziarul, discuta cu mama și se mai juca cu mine cu mașinuțele. În rest 90% din timp, depindeam de mama. După masa era rândul lui tata să mă scoată la plimbare, iar atunci se întâlnea cu un prieten sau coleg de serviciu și intram la o bere sau la o cafea cu un coniac prin centru. La „Dunărea” – un restaurant central care se afla exact pe colțul străzii Costache Negri, unde se află acum esplanada înierbată de la Casa Pătrată, la ușa de peste drum de Trei Ierarhi. Acolo cânta o orchestră cu nenea Vrabie la acordeon. Vrabie era orb, cu ochelari negri și era un fost mare muzicant al Iașilor. Mai mergeam pe Lăpușneanu, la „Iașul” sau la „Traian”, sau la „7 Noiembrie” că hotelul „Unirea” încă nu apăruse. Tramvaiul venea de pe Cuza Vodă, făcea curba la dreapta prin Piața Unirii pe lângă statuia lui Cuza și urca spre piața „Gheorghe Dimitrov”, pe locul unde este acum statuia Independenței. În Piața Unirii unde se află acum – sau mai bine zis se afla – cofetăria Amandina, iar apoi mai sus magazinul UNIC, era o clădire veche cu acoperiș cu un turn țuguiat ca pe la Vatra Dornei, cu o grădină de vară în fața scărilor, iar iarna urcai pe scări și era restaurantul cu grădină „7 Noiembrie”. Nume comuniste. „7 Noiembrie” (Ziua Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, dar pe stil nou era noiembrie), mai sus era fostul cinema „Sidoli” numit de comuniști „Ilie Pintilie”, după numele unui comunist erou. La Traian, în fața treptelor între clădire și statuia lui Cuza stăteau parcate 3-4 birje trase de un cal care aveau birjari în livrea așezați mereu pe capră. Iarna birjele cu roți erau înlocuite cu sănii. Prin localurile centrale făcea turul de onoare „Baronul”, un domn mic de statură, cu barbișon cu țăcălie, cu o frizură mereu îngrijită, cu un mic baston cu mâner din argint pe care îl purta de fason, cu un coș tip paner împletit, cu mânerul pe braț, în care avea de vânzare alune sărate, flori garoafe, semințe de dovleac, floricele de porumb, toate ambalate în cornete din hârtie, sau castane prăjite în punguțe tot din hârtie. Umbla printre mese  și vindea clienților flori și semințe ca să meargă berea la halbă. El era singurul tolerat de ospătari ca să facă comerț ambulant, că restul considerați cerșetori, erau imediat alungați afară. Se spunea că Baronul a fost un mare boier al Iașului și după ce comuniștii îi confiscaseră averea, rămas singur într-o cameră cu chirie, se întreținea cu aceste vânzări ambulante, dar era îmbrăcat la ștaif și vorbea ca un om foarte bine educat. Știa franceza și germana. Eu eram nedezlipit de orchestră, lângă scena căreia stăteam la un metru și băteam tactul cu piciorul ca și acordeonistul de la care nu-mi luam ochii… La masa tatei – sau a părinților, când era și mama cu alți prieteni de-ai lor – veneam numai când să plecăm acasă. Azi abia înțeleg că asta a și fost motivația tatei când a impus mamei să rămână casnică și să renunțe la serviciul de funcționară la Triajul Spitalului Caritatea. Adică să fie el cel de care depinde, cel care „o scotea” periodic la restaurant, care îi satisfăcea unele capricii precum un parfum fin, sau cine știe ce bluză mai deosebită. În capul său i s-o fi părut că era un mare „boier”, în sensul de boem. Nu l-am aprobat, dar viața l-a pedepsit că eu am fost mult mai devotat mamei, deși îl respectam pe tata foarte tare. Vara mergeam cu mama în fața Palatului, iar cu tata mergeam la Ștrand, pe locul actualului Palas Mall. Acolo locul meu predilect era să ne plimbăm cu barca unde tata m-a învățat de mic să vâslesc, chiar dacă la început îl mai stropeam cu o vâslă de apă în opinteala mea eșuată de a înfige adânc vâsla ca să am forță la propulsare. Vâsla se înnoda cu lianele aflate în apă. Lacul cu bărci era atât de limpede încât se vedeau peștișorii care înotau în jurul bărcii. Nu cred că apa avea o adâncime mai mare de un metru, așa că eventualele răsturnări de barcă se lăsau doar cu o baie bună cu tot cu haine. Ștrandul avea lângă debarcader și două terenuri de tenis de câmp cu zgură, care iarna erau transformate în patinoar în aer liber unde mergeam și eu pe când eram la gimnaziu și apoi la liceu. Era iarna un oarecare om în vârstă pe care toți îl știau de nea Mișa. Purta o căciulă rusească cu urechile lăsate mereu în jos și se ocupa de vinderea second hand al croselor de hochei pe care el le recondiționa sau ascuțea patine. Lângă terenul de tenis/patinoar era o terasă de vară la capătul plajei din ștrand și mai încolo în spatele unui rând de cabine etajate era Popicăria cu 2 piste betonate. Și mie și lui tata ne plăcea să căscăm gura la vlăjganii din Ștrand care toată ziua băteau la popice pe bani, că fiecare punea câte 25 de lei la o partidă.

Cu 25 de lei se putea cumpăra la restaurant o baterie de vin (1 litru vin „de Mat” cu 1 sifon de 1 litru) sau o friptură la grătar cu cartofi prăjiți drept garnitură. Popice jucau doar interlopii, „pierde vară”, care nu prea aveau serviciu stabil.

Nu îi știam de frică, lui tata, dar nu trebuia decât să se uite urât la mine sau să îmi spună un lucru o singură dată, că nu crâcneam în fața lui. Când m-am apucat de fumat într-a 12-a și chiar ca student, nu am fumat în fața lui, deși era fumător ca și mama și știa că fumez. Era ceva care venea din interior. În fața mamei fumam, mai ales când lucram nopțile la proiecte cu Mircea, bunul meu prieten și coleg de grupă. Desenam planșe, mama ne făcea cafele, iar noi lucram în sufragerie pe masa mare întinsă cu ușa de la balcon deschisă să iasă fumul ascultând muzică la Radio Luxemburg.

Mama îmi aplica corecții care astăzi sunt încriminate de idioții globaliști. Corecțiile erau o palmă trasă la fund, o urecheală și cam atât, dacă spuneam vreo prostie auzită pe stradă și căreia nu-i știam nici sensul sau vreo înjurătură auzită la oamenii maturi, o palmă dată peste gură era reacția mamei însoțită de dojane de tipul „ți-am spus că nu ai voie să vorbești urât! Așa vorbesc doar golanii, doar oamenii răi și fără educație.”. Nu mă supăram, că simțeam că mama nu dă cu ură, ci doar ca învățătură de minte.

Mergeam cu mama prin oraș – de obicei în perimetrul Ștefan cel Mare – între Palat și Piața Unirii, cel mult până pe Lăpușneanu sau pe Cuza Vodă – Tg. Cucului – închizând circuitul la Hală. Umblam prin magazine și de când aveam 3-4 ani și o țineam de mână, ochii mei vedeau firmele scrise cu litere mari. Am început să întreb; „ce literă e aia?” „Ăla este un A.” „Dar aia?” „Aia este un C.” „Și aia?” „Este S.”

Nu îmi dau seama când și cum mi-au intrat în cap, dar într-o zi am început să nu o mai întreb ce literă este, ci întrebam „mama, acolo scrie APROZAR? Dar acolo, scrie ALIMENTARA? Acolo scrie IASUL?” Când m-au dat la patru ani la grădiniță puteam silabisi numele firmelor de magazine de pe stradă.

La Crăciunul din 1956 împlinisem patru ani. Moș Crăciun a venit la noi acasă pe nesimțite, în noaptea de Ajun, pe când eu dormeam cu un cearceaf peste pătuțul acoperit cu el ca să nu mă trezească lumina becului. Am aflat câțiva ani mai târziu, când am mers la școală, de la mama, că Moș Crăciun era Tata, care punea bradul cumpărat din piață în crucea suport, afară, pe palierul de la intrare, apoi aducea pomul în casă și pe tăcute îl împodobea cu mama. Globurile erau cumpărate de mama din timp, lumânările colorate de pom care înlocuiau beculețele de azi, cu clipsurile lor suport, ghirlande de material din glob înșirate pe o ață cu rozete din hârtie creponată intercalate, care imitau fulgii de ea. Mama confecționa noaptea când dormeam eu din toamnă jucării minunate pentru agățat în pom. Cumpăra din librărie niște păpușele micuțe din ghips, colorate, cu părul pictat, ochi și gură, vopsite din fabrică. Erau 3 lei bucata și erau de mărimea unui pachet de țigări. Mama le cosea fel de fel de hăinuțe cu care le îmbrăca, le confecționa căciuli din blăniță sau pălării „de cucoane”, cu umbreluțe de soare și rochii cu crinolină din materiale de mătase în culori pastelate cărora eu le spuneam „baletiste”, făcea îngerași cu aripi din pene de gâscă pe care le tăia ea cu priceperea ei. Dupăce am crescut, am asistat-o adesea pe mama când confecționa jucării pentru pom. Erau opere de artă, ar fi putut să facă mulți bani dacă ar fi existat atunci o posibilitate legală să vândă acele produse ca unicate de „hand-made”, dar ea lucra doar pentru casa noastră. A făcut o imitație de Iesle unde s-a născut pruncul Iisus Hristos, cu un beculeț de lanternă lipit la o baterie ascunsă în iesle sub paiele unde Maica Domnului l-a născut pe Iisus. În pom aceste jucărioare fiind mai greluțe, erau legate discret pe o creangă mai groasă,  aproape de trunchiul bradului, ca să nu se lase crengile. A mai făcut piticii Albei ca Zăpada, cu topor în mână confecționat dintr-un băț de chibrit și topor din staniol de la ciocolată, și bărbi lungi din lână de oaie, lipite cu Pelicanol.

Am avut un unchi – Nenea Nicu – care se căsătorise cu sora cea mai mare a mamei care era croitoreasă de lux. Nenea Nicu fusese ofițer cu grad de căpitan de cavalerie în Armata Regală și după 1947 fusese trecut în rezervă. Nu mai corespundea noului regim.

Pentru  că luptase sub Antonescu peste Prut.  Nenea Nicu era la a doua lui căsătorie, deoarece a ajuns văduv după ce prima sa soție – o austriacă din Linz – a murit doborâtă de cancer. Cu prima soție Nenea Nicu avea un băiat pe nume Sergiu, pe care eu mi-l amintesc doar că era mare, student la Mecanică și juca baschet în echipa studențească. S-a însurat cu o colegă de facultate pe nume Geta care era din Sibiu și după absolvire s-au mutat la Brașov.

Austriaca ce a fost prima soție a lui Nenea Nicu a avut de la părinții ei o Fabrică de Jucării la Viena. Din acele timpuri, în casă la Nenea Nicu erau multe jucării pentru pomul de Crăciun, care nu se găseau în comerț în România. Printre altele, am primit cadou de la Nenea Nicu niște figurine din carton tipărite pe ambele fețe care erau decupate din fabrică pe contur, cu pitici cu bărbi ce țineau în mână felinare aprinse și umblau printre brazi încărcați cu zăpadă. Mama i-a „îmbunătățit” presărând pe hainele piticilor sticlă pisată mărunt de la globuri sparte ca să strălucească în pom. Mai erau coronițe tot pe carton tipărite de brad, cu o lumânare aprinsă în mijloc. Astea erau doar câteva dintre podoabele de pom de Crăciun din perioada interbelică. Globurile erau monocolor, roșu aprins, alb, albastru, verde, galben auriu. Erau de mărimea unui măr mai mic. Globurelele mici cât nuca și mai mici, au apărut după anii 60. Toate erau dintr-un material casant ca o sticlă foarte subțire și te puteai tăia dacă globul era spart.  Mai târziu apăruseră și globulețele dintr-un plastic necasant, ghirlandele și alte „avioane”.

Mama meșterea în fiecare an câteva noi jucării. Din carton, paie, cutiuțe, nuci. Adapta unele jucării găsite în magazin pentru pom. De exemplu, a găsit undeva niște berze din sticlă pictate, pe la Fondul Plastic, care stăteau într-un picior. Le-a cumpărat, iar acasă le-a adaptat într-un arc de la pix pe care l-a lipit cu cositor de clipsul pentru lumânări, ce a făcut posibil să prindă barza pe creanga bradului. Într-un an, s-a rupt piciorușul firav din sticlă al unei berze și pur și simplu a făcut un cuib de barză dintr-o coajă de nucă cu niște paie, peste care a lipit barza fără picior. Inventivă, creativă, cu multă imaginație și bun gust. Toate astea le vedeam și le înmagazinam fără să-mi dau seama, dar toate puse una peste alta mi-au dat o cultură a bunului gust care avea să-mi folosească în viață.  Nu am moștenit îndemânarea și manualitatea lui mama, am fost superficial și fără răbdare de a face lucruri, așa că am ales să gândesc mereu cum să-mi fac lumea mai simplă și mai ușoară.

Deci la Crăciunul din 56, în prima zi de Crăciun, vin în vizită la noi Nenea Nicu Săvescu cu mătușa, Tanti Viorica. Săvescu – mi-l aduc aminte perfect – un bărbat zvelt, cu calviție pe tot capul, cu ochii albaștri ca cerul senin, îmbrăcat la ștaif mereu, cu un palton cu guler impunător de nutrie și căciulă din aceeași blană, cu pantofi peste care erau încălțați galoșii de gumă cum era moda în acele timpuri. Bărbați puneau iarna galoși peste pantofi ca să nu ude de zloată sau zăpadă pantofii. Galoșii din gumă lucioasă ca un lac îi descălțau la ușă la intrare în casă, să nu se murdărească covoarele. Femeile purtau niște șoșoni tot din gumă, chiar „îmblăniți”, adică erau căptușiți cu un fel de imitație de blăniță, ca să țină de cald, peste pantofii cu toc de pe picior. Lumea se descălța de astea la ușă și intra în cameră totuși cu încălțăminte, deoarece fiind sobe cu lemne mai peste tot, pe pardoseală era frig să stai doar în ciorapi.

Vine deci unchiul și mătușa și îmi aduc un pachet voluminos împachetat elegant, cu o panglică și o fundă roșie mare, pe pachet. Mi-l pun sub pom și îmi spun că astă noapte când dormeau, a fost Moș Crăciun la ei și a lăsat acel pachet pentru Gabi, cu un bilet ca să știe unchiul al cui e pachetul. Nici ei nu știau ce a pus Moșul în pachet, așa că erau foarte curioși să desfac eu pachetul și să vedem cu toții ce ne-a lăsat Moșul… Mă precipitam, nu știam cum să desfac mai repede ambalajul, așa că mama a sărit imediat să mă ajute. În fine, în pachet era o carte mare și groasă, cartonată, cu poza unei păpuși din lemn îmbrăcată foarte colorat cu o pălărie țuguiată de culoare mov, cu un guleraș alb ca din hârtie creponată ondulat în jurul gâtului, hăinuțe colorate și asortate cu pălăria. Păpușa avea un nas lung și ascuțit ca un morcov de om de zăpadă și niște ochi mari și rotunzi de copil șmecher.

Titlul, scris deasupra cu litere mari, colorate divers, puțin aplecate dezordonat, era: P I N O C H I O. Sub titlu, cu alte caractere era scris cu litere albe pe fondul negru C. COLLODI.

Lângă această carte învelită separat în pachet cu o hârtie de pergament, se afla o cutie mare cât cea de pantofi care avea pe capac o poză cu un tanc rusesc de război T-34 după cum aveam să aflu mult mai târziu. Înăuntru era chiar o imitație de tanc confecționat din piese din lemn și șenilele zimțate din cauciuc pe roțile motoare tot din lemn. Era vopsit verde cu însemnele steaua roșie, iar țeava era un tub metalic ce ieșea din corpul tancului. Turela se deschidea și se închidea ca o clapetă cu niște balamale fine. Tancul se deplasa cu un motoraș special ca la mai toate mașinuțele jucăriilor din acea vreme, cu un angrenaj interior de rotițe dințate care amplificau lucrul mecanic și după ce îl frecai de podea și-l puneai înapoi, mergea singur cam un metru…

Bucuros nevoie mare de ce îmi aduse Moș Crăciun – înafară de jocul de cuburi din lemn cu Capra cu Trei iezi, cu un fel de logo cu piese tot de lemn, cu care puteam clădi un castel de exemplu – mai primisem o carte de colorat și o păpușă pentru fetițe,cu o rochiță din catifea grena cu gulerașul alb, pe care eu cu mama am botezată-o Cristina. Era chipurile o surioară pentru mine, să am cu cine mă juca. Mai târziu, pe când eram în gimnaziu, mama a transformată-o în Moș Crăciun, lipindu-i o barbă de lână și îmbrăcând-o cu costumul  moșului și cizme negre confecționate din postav. Pe asta  o legam apoi de trunchiul bradului cu două sforicele subțiri care nu se vedeau din față. Trona de la distanță veghind camera din vârful pomului.

Dup ce au plecat musafirii, iar mama a strâns masa cu tacâmurile, m-am apucat de răsfoit cartea. Era un scris mare, „gigantic” în limbajul de azi, cu prima literă a capitolului frumos colorată cu roșu și cu caractere gotice. Am început să silabisesc singur primele cuvinte și când reușeam, repetam cuvântul cu glas tare sub supravegherea mamei și a lui tata care își făceau semne cu ochiul când vedeau precocitatea mea la patru ani.  Până prin martie am  reușit să silabisesc din ce în ce mai bine și am terminat de citit cartea Pinochio. Când nu înțelegeam un cuvânt, mama îmi explica cuvântul. Plângeam cu Pinochio citind când făcea pozne care au omorât-o pe Zâna cea Bună, când a fost jefuit de bandiții Vulpoiul și Motanul care se dădeau invalizi ca să-i intre sub piele, când a zdrobit cu ciocanul lui moș Gepetto pe Greieraș… Trăiam ce citeam, vedeam ca un film cu mintea mea de copil personaje și locuri. În vara următoare am recitit singur cartea, mult mai ușor, mult mai  cursiv. Acesta a fost probabil abecedarul meu, biblia mea de căpătâi.

Îmi amintesc că mergeam duminica cu mama la Biserica Sf. Neculai Domnesc, unde mama se închina la icoane și stăteam puțin la slujbă. Acolo mă ducea și mă împărtășea de două ori pe an, de Paște și de Crăciun, iar eu luam  din mâna preotului Popovici care scotea dintr-un pocal aurit un biscuit rotund ca un bănuț pe care mi-l băga în gură să-l mănânc și o linguriță tot aurită cu un vin roșu cu miros de tămâie. Nu înțelegeam nimic, dar stăteam cuminte și pios între oameni, mirosind fumul din cădelnița preotului care ieșea din altar și mergea printre lume până la ușa de intrare a bisericii. Mama mă ducea și la biserica Barnovschi, aflată chiar lângă școala unde a învățat ea, la Golia sau la Trei Irarhi, la Mitropolie, la  moaștele sfintei Parascheva. Se închina, punea un pomelnic, aprindea o lumânare și lăsa un ban în cutia milei. Așa m-a crescut. Mi-a explicat cine este Tatăl Nostru, Iisus Hristos, Maica Domnului, cum a fost Iisus răstignit pe cruce de romani trădat de Iuda și în general îmi explica toate nedumeririle mele cu privire la Dumnezeu și Împărăția Cerului. În permanență mi se spunea: „asta e păcat, nu avem voie să facem sau să spunem!”, sau să nu minți, să nu furi, erau mereu repetate până la saturație din fragedă copilărie. Așa erau educați de părinții lor și verișorii mei și mai toți copiii din acele vremuri. Spun mai toți, dar erau și multe excepții, pentru că se înfiripa „noua clasă muncitorească”, „noua orânduire socialistă”, în care era propovăduit ateismul și se căuta să se combată religia „care a înapoiat omenirea”… Cam ce spun și globaliștii astăzi, care vor să ne întoarcă pe alte căi la acele vremuri mult hulite de popor.

Vara lui 1959 a fost pentru mine o vară de șoc. Atunci, mama – ca să mă pregătească cumva cu adevărurile dure pe care aveam să le aflu inevitabil la școala nouă, comunistă – mi-a dezvăluit niște lucruri care mi-au zdruncinat din temelii inocența mea de copil cuminte.

În primul rând mi-a spus că nu există Moș Crăciun, ci doar Moș Gerilă, așa cum aveam să aflu la școală. La grădiniță fusesem ferit de această oroare, pentru că probabil nu se făceau serbări, fiind în vacanța de iarnă.

Asta m-a copleșit, ba chiar am plâns și nu doream să cred o asemenea blasfemie! Însă încetul, m-am consolat văzând că primesc în continuare cadouri de la același moș bărbos înțolit în roșu cu glugă cu moț alb și barbă albă, chiar dacă o vedeam că e din vată din Farmacie.

Cred că Postul Crăciunului din 1959 a fost ultima dată când m-am împărtășit în viața de copil. Apoi intram arareori cu mama la biserică. Tata lucra la Sfatul Popular, nu „era bine” să fie văzut el sau familia lui fiind prea evlavioși. Totuși, ce știu bine, tata a devenit epitrop al bisericii cimitirului Eternitate, fiind prieten apoi cu Administratorul cimitirului, un anume domn Ioncu, care avea un băiat pe nume Radu, mai mare ca mine cu doi ani, cu care eu mă jucam minunat pentru că ei locuiau chiar în casa de jos, de la intrarea în cimitir și aveau acolo în spatele casei o curte cu foișor unde mereu mergeam și noi cu părinții care petreceau cu familia Ioncu. Un chef de pomină mi-l amintesc și acum la care am mers cu familia Ioncu la preotul paroh acasă pe str. Eternitate, când urci din Podul de Fier. Era într-o vară, masa era pusă afară în grădină, sub un bec puternic, iar toți bărbații în frunte cu Părintele cântau în gura mare cât îi țineauputerile, că se auzea cred în liniștea nopții până în Târgu Cucului: „vâpim za Lenina, vâpim za Stalina, vâpin za ruski narod”…(bem penru Lenin, bem pentru Stalin, bem pentru poporul rus). Acum înțeleg că era bășcălie pentru securitate, care te aresta imediat ce auzea că ești contra rușilor sau a comunismului. Pe lângă astea, cântau în surdină și cântece pe care le știam și de la bunicii din Ciurchi, cântate acolo, precum „Deșteaptă-te române”, „Treceți batalioane române Carpații”, „Pui de lei” și altele. Mama le dădea tonul, că ea le învățase la școală și avea o voce minunată. Mama cânta apoi la cerere romanțe și muzică de petrecere din repertoriul vechi al Mariei Tănase, Mia Braia, Ioana Radu, Zavaidoc, Gică Petrescu.

Luăm acum o pauză, ca să nu vă plictisiți și mergem mai departe într-un capitol viitor.

(va urma)

„AMINTIRI DIN COPILĂRIE (1)”

Tata a fost la viața lui de profesie economist, una din primele promoții din anii „puterii populare”. A fost fiul unui ceferist mecanic de locomotivă la Depoul Iași, dar se născuse la Vaslui. Prin urmare, am și origini vasluiene. Acolo mi-am petrecut mai târziu vacanțele de vară, la bunicii din partea tatălui. Trăia străbunica Ruxanda, care avea vreo 98 de ani când a trecut în lumea drepților. Mă striga Relu, nu Gabi cum mă strigau cu toții. Era mică de statură, gârbovită de ani, sprijinită într-un băț în loc de baston. Era îmbrăcată cu straie țărănești cu fotă și ie din pânză țesută, vara umbla desculță prin grădină și chiar pe stradă, că așa prinsese ea timpurile. O țin minte că avea ochii albaștri acoperiți de albeață, care nu se putea opera atunci, însă băga ața în ac fără niciun fel de ochelari de vedere, că oricum nu-i avea. Era blândă la vorbă, fuioare de păr alb ca zăpada îi ieșeau rebele de sub batic.. Totuși, după ce sora tatei s-a stins la o vârstă fragedă de numai opt ani în urma unei pneumonii căpătate și a lipsei antibioticelor în acea vreme, bunicii au venit la Iași, primind locuință de serviciu în vechile Pavilioane CFR Nicolina, care mai există și astăzi și care au fost modernizate ulterior mai mult de locatari. Sunt situate în apropierea Podului de piatră, în spatele primului rând de blocuri de pe Bd. Nicolae Iorga (fost str. Republicii). Bunicul s-a mutat de la Vaslui la Iași tocmai ca să asigure condiții mai bune de școală fiului rămas după moartea surorii sale. Așa că tata a urmat Liceul Comercial, după care a făcut ISEP-ul (Institutul de Studii Economice și Planificare) cum se numea atunci în anii 50 actuala FEEA de azi, terminată de fiica mea la începutul acestui mileniu.

Voi povesti atât din amintirile proprii, dar și din acelea pe care mi le aduc încă aminte de la părinții mei și bunici, sau rude apropiate.

Mi-am dat seama acum, la senectute, că între generația părinților și a bunicilor noștri – care ne-au povestit în cele mai multe cazuri adevăruri care erau evitate de propaganda comunistă – noi, ăștia care suntem pensionarii de azi nu am făcut același lucru cu copiii și apoi cu nepoții noștri, iar asta a produs o fractură de memorie colectivă între generații care a dus la dezastrul de acum, când tineretul (de la 20 până la 40 de ani) nu mai are în genele sale acea informație, acel „cip” al nației române, nu mai are apartenență la acest mic popor care a însemnat mult de-a lungul istoriei noastre milenare. Pur și simplu nu mai au acea legătură de familie firească cu rudele lor, cu locurile lor natale, cu fibrele acestui neam, iar gândul lor primordial de când sunt încă elevi de gimnaziu și până încheie ciclul de învățământ este să împungă fuga „afară”, să plece unde văd cu ochii numai să plece, că aici în România „le pute urât” și nu mai este de trăit. Iar părinții lor – care sunt și copiii noștri – dacă nu au plecat și ei între timp, nu se opun deloc acestui fenomen, sunt blazați, anesteziați, paralizați ca să mai miște ceva, nu prea au nicio reacție, deoarece și ei au regretul că îi prinde bătrânețea pe aceste meleaguri și vor muri lent într-o stare de letargie socială, o îmbătrânire fără apărare și fără speranțe din partea statului român, un fel de frunze căzătoare din copacul vieții la voia lui Dumnezeu.

Încerc prin povestirile mele să refac acest hiatus existent în memoria societății noastre, să  înnod niște fire de memorie rupte, sau cel puțin să explic acestor concetățeni care nu se mai uită peste umăr care au fost vremurile pe care ei nu le-au prins, sau pe care nu le-au înțeles…

Revin la tatăl meu născut la Vaslui, dar ulterior crescut la Iași, în Pavilioanele CFR Nicolina ca fiu de ceferist mecanic de locomotivă la Depoul Iași și mama (bunica Luța) casnică. Bunicul era mecanic pe locomotivele alea cu abur pe care am învățat că erau de două categorii, „Pacific” și „duble”), iar eu le deosebeam de la 4-5 ani că Pacificurile aveau botul cazanului ascuțit cu un creion, ca un con atașat în bot, spre deosebire de „duble” care aveau botul plat.  „Pacificurile” erau mult mai rapide, în timp ce „dublele” erau mult mai puternice, bune pentru marfare, care puteau trage ușor și 30 de vagoane încărcate.

Din poveștile lui tata am aflat că în copilăria lui, bunicul Mihai îl lua cu el pe locomotivă în vacanțe, când pleca cu acceleratul sau cu rapidul la București, ca să-l plimbe și să vadă și dânsul capitala. Când tata a mai crescut pe la 14-15 ani, bunicul îl lăsa pe tata „să conducă” el trenul, deoarece – avid de a cunoaște ca orice copil, mai ales băiat – prinsese de la taică-su și de la fochist toate treburile din cabina locomotivei. Mecanicul de locomotivă avea obligatoriu un ajutor pe mașină numit fochist, care avea grijă să urmărească cadranele manometrelor de pe panoul cabinei și să tot bage lemne sau cărbunii aflați aprovizionați înainte de plecare în „tenderul” locomotivei, să deschidă sau să închidă  robineții cu apă sau cu aburi. Locomotiva se mai alimenta periodic cu apă chiar și pe traseu, în alte gări, în caz că pierdea sau consuma mai multă apă pentru aburi, dar de obicei un plin făcut la Iași la Depou, ajungea pentru o cursă până la București.,

La destinație, unde ajungea trenul, ceferiștii aveau la Gara unde ajungeau un dormitor amenajat cu paturi și cazarmament curat, baie cu duș și apă caldă la orice oră și o mică sală de mese unde puteau mânca în tihnă ajunși la destinație… Pentru ei era gratuită cazarea, chiar dacă erau doar în tranzit prin localitate în concediu. Arătau Carnetul de ceferist care era ca un Buletin de identitate și erau trecuți în Registru. Evident, prioritate aveau cei aflați în serviciu în delegație. Aveau timp de odihnă de obicei de 12 ore, după care aveau de dus înapoi trenul de călători la Iași, unde ajungeau acasă. Erau trenuri „perechi”. Unul pleca, iar perechea se întorcea. Undeva, cam pe la mijlocul traseului „făceau cruce”, adică se încrucișau unul cu celălalt.

Cei care lucrau pe marfare duceau de obicei trenurile până la limita Regionalei CFR proprii sau a Depoului propriu, de unde se urca și prelua trenul altă echipă, care îl ducea mai departe spre destinație. Cei care coborau luau în primire alt tren aflat în așteptare la marginea Regionalei unde lăsau ei trenul lor și îl aduceau la Iași pe acel tren care îl preluau cu acte de predare/primire.

Îmi povestea tata cu mare mândrie că odată l-a lăsat bunicu să oprească trenul accelerat la întoarcerea de la București în gara Bârnova, înainte de tunel și de panta spre Piciorul Lupului. Era un act de mare curaj al lui bunicu, deoarece dacă trenul nu era oprit din lungimea șarpelui cu vagonul de cl. I-a exact în dreptul biroului de Mișcare al gării, toți râdeau de mecanic și îi mergea vestea până la Depou, care se putea lăsa chiar cu scăderea salariului. Lumea era preocupată de exactitate, de măiestria meseriei. Tata a oprit fix la locul corect acceleratul și bunicul a ieșit mândru la geamul cabinei răspunzând impiegatului de mișcare care venea să ștampileze foaia de drum: „Trăți dom mecanic, maestru, ca întotdeauna!”

Bunicu, mândru nevoie mare, îi făcut cu ochiul impiegatului și îi răspunse: „ei, nu pe mine trebuie să mă lauzi, ci ucenicul ăsta care este întâmplător fecioru-miu!” Chestia cu oprirea vagonului de cl.I-a în dreptul Biroului de Mișcare era ca „boierii” care mergeau la cl. I-a și ar fi coborât în acea gară să meargă direct și comod până la peronul gării, pe trecătoarea „la nivel” cu șinele de tren, ca să nu fie nevoiți să calce printre linii și bolovanii de macadam dintre traverse, ca să nu-și julească cumva pantofii de lac sau doamnele să-și scrintească frumusețe de piciorușe  pe care apoi Șeful de gară ar fi fost nevoit să le maseze și să le mângâie cu comprese reci ca să nu se umfle și să se învinețească… Glume pline de adevăr. Așa era cândva standardul societății…

După ce a urmat Liceul Comercial la Iași, tata a intrat student la ISEP, pe care l-a terminat în 1951. A fost coleg de promoție și foarte bun coleg și prieten cu Mihai Todosia, cel care avea să devină eminent Profesor, decan și apoi Rectorul Universității din Iași. Mama îmi povestea că atunci – era doar prietenă cu tatăl meu – și mergea la diverse sindrofii cu grupul lor, iar domnul Todosia era un băiat foarte, foarte sărac, umbla pe stradă cu papuci din cârpă și același costum de haine toată facultatea, însă lua bursă de stat maximă. În promoția lui tata au mai terminat și alți colegi de-ai săi care ulterior au devenit oameni de seamă ai Iașiului, conducând diferite instituții sau fabrici și uzine.

Tata a luat repartiție la absolvire la „Sfatul popular Iași”, la Serviciul de Gospodărie comunală. Erau așteptați  tinerii absolvenți în toate domeniile ca pâinea caldă, deoarece era o mare lipsă de cadre bine pregătite. Comunismul împins de la spate de structurile sovietice doreau să ardă etape, să recupereze înapoierea „din anii burgheziei capitaliste”.

După căsătoria lor în anul absolvirii lui tata, mama – care era funcționară la Triajul Spitalului „Caritatea” de pe str. Lascăr Catargi (pe atunci cu numele de Max Vexller) lângă actualul IRO, avea post de statisticiană.

Nici azi nu știu ce a fost în mintea lui taică-meu, dar știu că a fost o mare prostie din care mama a suferit și s-a consumat toată viața ei. Nu a mai lăsat-o să facă serviciu, ba a avut pretenția absurdă să rămână casnică și să se ocupe doar de gospodărie și de educația mea. Degeaba se ruga mama mai târziu după ce crescusem și eu, aproape de absolvirea gimnaziului, să intre într-un serviciu de unde să aibă și ea un mic salariu cu bani cât de puțini, dar câștigați cu munca ei, să aibă pensia ei, tata a ținut-o morțiș că nu și nu, că el câștigă suficient cât să țină toată familia. Un orgoliu și o ambiție pe care i-am reproșat-o la maturitate fără sfială, dar poate gelozia, sau orgoliul său exagerat că este în putere să ducă el în spate casa, nu știu să fi fost alt motiv… Mult mai târziu am găsit explicația… Așa erau atunci timpurile, erau foarte aproape încă acei ani în care mentalitatea socială spunea că femeile bogate, bine situate, cu bărbați bogați sau salarii mari erau „Domni”, aduceau banii acasă, iar soțiile lor, erau ținute acasă să se ocupe doar de formarea și educarea copiilor. Cei foarte bogați, „boierii”, își permiteau să aibă chiar guvernante și servitori, dar statutul lor era privilegiat, de „casnice”. Erau ani când apăruse un fel de „parvenitism” social, bunicul și de la tată și de la mamă își ținuseră nevestele lor casnice, iar tata avea încă în mintea lui că „așa trebuie să fie”, că așa este cel mai bine și prin asta cred că își imagina că și el este considerat „cineva” dacă își permite să țină nevasta casnică. Viața probabil că avea să-l facă să regrete asta, însă orgoliul lui masculin l-a făcut să nu cedeze, crezând poate că își știrbește autoritatea. De multe ori tata era apostrofat de cei mai buni prieteni ai lor cu care fusese coleg din copilărie și veneau la noi în casă la „jour fix” să joace rumy sau canasta cu soțiile, că nu e corect să nu o lase pe mama să facă serviciu, dar tata imediat se oțăra la ei și le reteza scurt: „voi vedeți-vă de ale voastre, pentru voi e bine cum faceți voi, la noi e bine așa.” Și gata, se schimba discuția.

Mama cunoștea foarte bine croitoria, fiind de mică învățată de surorile ei mai mari cu această meserie și nu odată era învățată de ele lucruri de măiestrie. Avea și un talent nativ extraordinar și făcea lucruri minunate tip „hand-made”, gen jucării pentru pomul de iarnă, croșeta mileuri în macrame, cosea pe etamină și câte și mai câte. Era și o gospodină desăvârșită, o bucătăreasă de elită, făcea niște mese de sărbătorile familiei sau de Paște și Crăciun că se minunau neamurile de bunătățile puse pe masă, de aranjamentele de pe platouri și mama avea o satisfacție aparte când erau lăudate bucatele. I se dusese vestea despre mesele ei, ceea ce l-a făcut pe tata să vină câteodată de la niște chefuri cu lăutari și somități vremelnice ale Iașului la ore de noapte, iar mama era în stare ca într-un sfert de oră sculată din somn să pună o masă cu gustări și să facă față. Odată, când eu eram deja în liceu, tata a sunat pe la 12 noaptea la telefon și i-a spus mamei să se pregătească că îi aduce acasă un oaspete deosebit care îi va face plăcere. O suna din gara Iași, iar peste o oră sună la ușă și intră tata în casă cu un mic alai în frunte cu… Gică Petrescu, care venea în concert la Iași și avea cazare la Hotel Unirea, iar drumul l-a făcut de la București la Iași cu tata la vagonul restaurant, deoarece tata era un mare fan al lui Gică Petrescu, ca și mama de altfel. Și eu îi cunoșteam  perfect șlagărele pe care el le lansase în timpul lungii sale vieți, aveam în casă toată colecția de discuri de vinil care apăruseră la Electrecord. Maria Tănase, Mia Braia, Ioana Radu, ca să vorbesc doar de clasici, erau tot timpul ascultate la boxele radioului cu pick-up deși ascultam cu colegii din generație la magnetofonul lor sau la Radio Luxemburg și Europa Liberă la emiosiunea Metronom a lui Cornel Chiriac, asasinat mai târziu de Securitate la Munchen, Jimy Hendrix, Led Zepelin, Deep Purple, Slade, Jenis Joplin.

Intră toți în casă, tata face prezentările, arată către mine și spune „juniorul”, iar oaspeții se  așează în jurul mesii din sufragerie. Ne mutasem deja la trei camere pe Str. Republicii (actual Bd. N. Iorga) intersecție cu str. Nicolina, la piciorul actualului Pasaj Nicolina care trece din Podu Roș peste calea ferată spre CUG.

Cu ei erau doi instrumentiști din orchestra lui nea Gică, un chitarist și un acordeonist, dar cum omul nu avea și acordeonul cu el, tata m-a pus să îi dau acordeonul meu care stătea de multă vreme prăfuit și nefolosit în cutie. Nu mai era la modă pentru mine, că mă mușca talentul cu bateria și cu vocea.

A fost un chef de pomină, că nea Gică Petrescu era un om de lume, adusese din Piața Unirii un buchet mare de trandafiri pentru mama și o ladă de vin „cocostârc” de trei sferturi, luată de la restaurantul Unirea unde se cazaseră.

Au cântat cu toții toate romanțele și melodiile lui nea Gică, iar mama a fost remarcată în mod deosebit cu „vocea și talentul ei” de Gică Petrescu, ceea ce a copleșit-o și l-a iertat pe loc pe tata că a avut nebunia asta de mare boem să aducă acasă lume necunoscută. Însă boema din firea lui taică-meu aveam să o moștenesc și eu fără să știu, ceea ce a făcut apoi să-i mai iert din păcatele lui din tinerețe care îi aducea reproșurile maică-mi.

Aceste episoade petrecute și povestite vor doar să facă un flash asupra educației care m-a marcat. Aveam o casă deschisă, vecinii de  pe palier veneau dimineața să bea cafeaua făcută la ibric de mama într-o tavă cu nisip, după ce periodic prăjea boabele verzi pe care le cumpăra de la „Delicatese” de la UNIC și le prăjea cu mâna ei în mașina specială de prăjit cafea făcută manufacturier la uzina Nicolina unde tata ajunsese Șeful Serviciului Financiar. Mirosea a cafea prăjită proaspăt până în Podu Roș la Poștă, că oricum geamul bucătăriei era larg deschis să iasă fumul.

Hai că mă întorc înapoi în timp de unde am rămas de fapt cu amintirile, adică din primii ani de viață. Fiind salariat la Sfatul Popular, la Gospodărie comunală, tata a primit imediat o locuință cu două camere în buricul târgului, chiar lângă Hala Centrală. Acum înțeleg că nu era cine știe ce în privința confortului, erau două camere lipite una de alta, cu intrarea de afară în prima cameră mai mare care era dormitor și sufragerie în același timp și cu ușă care dădea în cealaltă cameră, puțin mai mică, care era de fapt folosită drept bucătărie. În prima aveam dormitorul și masa cu două-trei scaune cu spătar, iar la bucătărie erau pe  două taburete  lămpile de gătit, o măsuță pe care prepara mama efectiv mâncarea și un bufet de bucătărie arhaic și vopsit cu multe straturi de diferite culori în timp, unde stăteau oalele și farfuriile cu cănile și paharele. Bucătăria era perete în perete cu locuința vecinilor Leibovici care era și ea tot cu două camere. Leibovici era funcționar pe la „Raion” cred, doamna Rașela era casnică și aveau două fetițe mai mici decât mine cu unu și doi ani; Clara și Evika. Ei aveau acces la apartamentul lor lângă noi pe aceleași scări exterioare din lemn care fuseseră atașate la clădire din curte, o curte de circa zece pe zece pe unde se intra. Din strada care ne despărțea de piața Halei. Acolo aveam cușca lui Șerpălău, un câine lup pe care ni l-au otrăvit niște ticăloși deranjați probabil de lătratul său de paznic. În clădirea alăturată, către Palat – în corpul următor de clădiri, dar cu intrare separată prin altă curte – perete în perete cu noi la dormitor era apartamentul familiei doctorului Leon Saul, care aveau o fetiță de vârsta mea pe care o chema Sybil cu care ne întâlneam doar când mergeam cu mamele în parcul din fața Palatului Culturii care devenise parc și loc de joacă al multor copii din zonă. Sybil lua lecții de pian acasă, că aveau o pianină, iar sunetul scos se auzea bine prin pereții de cărămidă.

Orașul avea atunci un aspect destul de lugubru, cu clădiri rănite de război, cu bucăți de grinzi de lemn de la podul caselor atârnând fracturate, cu urme de gloanțe pe fațadele nevăruite de dinainte de război, cu tencuieli căzute și cărămida la vedere, cu case părăsite, nelocuite lângă altele locuite, cu gropi adânci și maidane provocate de bombele războiului. Luminatul stradal electric era cu o lumină chioară, mai mult simbolică, că abia sub stâlp puteai probabil să distingi vârful țigării băgate în gură ca să-i aprinzi capătul. În cea mai mare parte străzile aveau pavaj cu pavele transilvănene, așa cum aveam să învăț mai târziu la facultate, din granit tăiat aproape cubic pe 5 fețe și înfipte pe pat de nisip de râu argilos. Fațadele clădirilor udate de intemperii – că nu mai aveau uluce și burlane – erau lipsite de tencuială, până la cărămida roșie îmbibată cu apă,  tabla pe case era ruginită și peticită. Rareori puteai vedea o clădite întreagă cu un aspect plăcut care să-ți încânte ochiul…

Acesta era Iașiul anilor 1955 când am eu amintiri – unele estompate – din jurul meu.  Trecuseră deci zece ani de la război, lumea încă nu-și revenise, eram în plin proces de schimbare a regimului, cu doar șapte ani înainte se abolise Monarhia, lumea vorbea încă cu respect de Rege, deși comuniștii ajunși la putere cu ajutorul automatului rusesc și cu tancurile sovietice staționate în țară făceau eforturi din răsputeri să scoată din mintea oamenilor noțiuni esențiale precum Biserica ortodoxă, sărbătorile religioase, mentalitățile capitaliste ale economiei de piață, se refăceau din temelii pe alte principii aduse din URSS sistemul sanitar și de învățământ, se refăcea împărțirea administrativ-teritorială, se trecea de la „județ” la Raion, la Regiune, iar asta presupunea structuri noi, dublate politic cu Partidul, ce se străduia să rămână „unic”, cât și administrativ, cu alți „tovarăși”, subordonați politicului.

Erau eforturi incipiente de organizare administrativă pe scheletul vechilor structuri cărora li se schimbau conducerile cu „tovarăși destoinici”, luați direct din „masa muncitorească” și trimiși la școli formate ad-hoc la care predau activiști trimiși de Partid de unde după șase luni primeau Diplomă de absolvire și erau puși să conducă anumite sectoare cu bruma de cunoștințe acumulată, dar mai mult cu experiența de viață dobândită până atunci…

Se inventaseră „Universitățile Muncitorești”, unde erau luați din fabrici și uzine muncitori mai pricepuți, cu 7-8 clase absolvite, iar apoi absolveau în maximum doi ani Universitatea Populară – uneori fără scoaterea din producție. Se forma din mers o nouă clasă politică în locul celei  „burghezo-moșierești”. Apăreau intelectuali făcuți pe bandă rulantă, la apelu de seară, erau infiltrați în toate domeniile, de la Armată, Securitate, fabrici și uzine, etc.

Securitatea vâna „partizani” retrași în munți care refuzau să trăiască în comunism, țăranii erau obligați să doneze pământurile agricole pe care părinții și strămoșii lor îl primiseră de la Al. I. Cuza și de la Rege prin împroprietărire, sau cumpărat cu sudoarea muncii lor pe pogoane, ca să aibă „fata” zestre… Acum Partidul voia colectivizare și toate bunurile țărănimii să fie adunate la un loc în CAP-uri după modelul colhozurile sovietice. Drame peste drame, sinucideri, morți în răscoale mici făcute ad-hoc individual de gloanțele jandarmilor.

Locuințele pe vremea aceea în casele naționalizate așa cum primise tata de la Sfatul Popular nu aveau nicio dotare de instalație sanitară. Doar de apă sau de încălzire. Aveam doar sursă de apă în casă, o chiuvetă din fontă care fusese cândva smălțuită dar acum era știrbită de smalț și era vopsită de mama cu vopsea albă de ulei de câte ori i se părea că apare un punct de rugină. Aveam în dormitor în dreapta ușii de intrare din lemn de brad o sobă înaltă de teracotă pentru toată casa, de asta pe timpul iernii ușa dintre camere ara tot timpul închisă, iar mama când intra în bucătărie ca să gătească purta în picioare șosete groase din lână croșetate de ea sau de bunica, pâslari,  pantaloni groși de treining și o flanea de lână sau o vestă din bundiță peste flanea, cu fesul pe cap. Când fierbeau oalele cu mâncare geamul de lângă lămpile de gătit era obligatoriu lăsat întredeschis, indiferent că afară era ger sau că era viscol. Aburul trebuia lăsat să iasă repede și direct, că altfel se făcea igrasie și mucegai pe pereți. Eu stăteam în dormitorul-sufragerie unde mă jucam cu jucăriile mașinuțe sau coloram cărticele de colorat. Nu aveam voie să deschid ușa de la bucătărie cât gătea mama, ca să nu aduc în cameră aburul și frigul de acolo. Când mâncarea era gata și când venea tata de la serviciu, mâncarea era servită de mama pe masa din sufragerie. La început, știu că în casă era pus un difuzor de radioficare în bucătărie.

Ca să înțelegeți, pe timpul acela erau foarte rare aparatele de radio, care erau cu lămpi numite diode. Foarte rare, spre deloc. Tata a cumpărat de la talcioc mult mai târziu, când eu aveam vreo 4-5 ani un aparat de radio de fabricație rusească a căror litere latinești le văd și acum în fața  ochilor: „OGONIOK”

Asta a fost o mare performanță în familia noastră, eram printre puținii din marea noastră familie care avea aparat de radio, dacă nu chiar singurii. De altfel tata în familia numeroasă a mamei era perceput ca un fel de șef de clan, pentru că era considerat intelectual și un „ștab” că lucra la Sfatul Popular. Doar mai târziu am aflat că Nenea Culai, un frate mai mare al mamei care locuia cu familia sa în București mai era privit cu atâta respect, pentru că lucra la Agerpress în calitate de telegrafist. Telegrafist fusese și în armată, în timpul războiului, a căzut prizonier la nemți în Germania de unde a evadat și mergând pe jos, prin Iugoslavia – și ajutat de partizanii sârbi – a ajuns în România. O vreme îndelungată familia nu a știut nimic de el și l-au crezut chiar mort în război, dar Bunul Dumnezeu l-a adus acasă.

Cum vă spuneam, oamenii aveau în toate locuințele montate niște cutii dreptunghiulare cam de 50X30 și 15 cm lățime cu o pânză lipită în față „de dizain”, iar în cutie erau niște difuzoare conectate printr-o rețea aeriană pe stâlpi de lemn, montați pe toate străzile împreună cu cablul electric de iluminat. Difuzoarele din casele oamenilor erau gratuite, aveau doar un buton potențiometru de unde prin răsucire îi închideai sonorul complet, sau îl dădeai la maximum. Mergea non stop, fără nicio pauză, pe postul național de radio. Erau ale Stației orășenești de difuzare, care de fapt făcea conexiunea Stației, la postul de Radio București – Programul 1 și Programul 2 – care se schimbau între ele de obicei la Jurnalul de la ora 14. Acolo se transmiteau și oamenii ascultau  înafară de Știrile transmise de propagandă la  Buletinele de știri și „ora exactă”, care era precedată de 5 piuituri distincte după care crainicul anunța; „ a fost ora…”. Acolo auzeai zi de zi „Cotele apelor Dunării”, începând de la Baziaș și până la Sulina, plus cotele unor râuri interioare, dar mai ales Mureșul. După limba română, erau repetate pe rând în limba rusă și limba franceză, considerate „limbi de circulație internațională”. De limba engleză nu era vorba nicicum. Întrebând-o pe mama de ce trebuie să ascultăm noi cotele acestea, mama mi-a răspuns că sunt necesare marinarilor care navighează pe Dunăre, că atunci era foarte dezvoltată navigația mărfurilor pe toată Dunărea.

La aparatul de radio se transmiteau duminica meciurile de fotbal, iar tata era un mare microbist și asculta mereu meciurile. Jucau CCA București (apoi Steaua a armatei), Rapid, Dinamo, Știința Iași(CSMS Iași), Dinamo Bacău, Dinamo Brașov, UTA Arad, Ripensia Timișoara, ASA Tg. Mureș, etc

Aflasem apoi că și tata a jucat fotbal în studenție, la Știința Iași, unde era „half” dreapta. Îmi amintesc de faptul că Stadionul actual „Emil Alexandrescu” era administrat și atunci tot de Sfatul Popular, dar era doar o toloacă fără tribune, înconjurat doar de niște grinzi din  lemn pe niște stâlpi înfipți în pământ ca o „bară” – pe toată circomferința terenului – așa cum am văzut în westernuri că au toate „SALLON”-urile unde cowboii legau caii de căpăstru, dar care delimita de fapt spațiul de joc cu zona în care stăteau spectatorii sau „gură cască”. Îmi amintesc că mergeam deseori cu mama și cu tata la stadion și tata juca în echipa de „olds boy” cu alți colegi de ai săi de serviciu cu care fusese coleg și prin liceu sau facultate. Aveau echipament adevărat cu tricouri și șorturi de aceeași culoare, cu bocanci cu crampoane, ca și adversarii cu care jucau. După meci se lăsa întotdeauna cu o agapă alături, în Parcul Expoziției, la „Vânătorul”, sau „Hanu Ancuței”cum i se mai spunea acelei hrube gen cramă de lângă terasa Vânătorul existentă și azi.. Ambele echipe participau la agapă cu soții și copii, iar cine pierdea susținea masa cu mici și bere.

Tribunele s-au făcut mai târziu, după 1960 cred… Atunci trata mă lua cu el la meciuri pe Stadion și învățasem toți jucătorii, de la Drobotă, Damigeană, Matei, Șoșonel, Ursache, Faur, Cuperman, Deleanu, Stoicescu…

Deși aveam doar 13-14 ani strigam dume în gura mare de râdea toată tribuna, spre amuzamentul lui taică-meu care se dădea mai departe de mine… Când cădea faultat un adversar pe teren și nu se mai ridica de jos ca să tragă de timp, eu strigam cât mă țineau bojocii; „să vină veterinarul!” și lumea râdea la ce scotea pe gură un copil.

Cu fotbalul la Iași la stadion a ținut până ce CSMS  sau Poli cum se numea mai nou, a retrogradat în B la un meci, după care tata de nervi s-a jurat că el nu mai calcă la stadion. Și din solidaritate, nici eu…

S-a dedicat după aceia total pescuitului, cu care cocheta din tinerețe, iar mie mi-a făcut permis de pescuit de copil de la vârsta mea de 4 ani. |Microbul oricum fusese inoculat, că aveam și o familie de pescari deasupra noastră în Pavilioane, în care tata, mama, 2 băieți și nurorile erau pescari înrăiți. Familia Merschi, care lucrau cu tata la Nicolina. Ăștia, cu mic cu mare mergeau toamna la pădure la Bârnova și recoltau bețe de alun și stuf din bălțile Iașiului pe care iarna/primăvara le prelucrau în curte cojindu-le și perpelindu-le la foc mic din pănușe de porumb ca să le usuce și să le întărească. La Nicolina, la strung, își făceau ei elemente de îmbinare ale tronsoanelor de băț și rezultau niște lansete de mai mare dragul. Nu erau mulinete ca azi, cine avea mulinetă avea rude în Basarabia și erau aduse de peste Prut, dar erau și alea mai rudimentare ca acum. Erau numai pe lagăre și nu aveau rulmenți. De aceea lansarea aruncătorului se făcea departe cu un băț scurt de alun, cu un inel montat în vârf, cam cu diametrul de 2 cm, prin care se trecea capătul aruncătorului cu tot cu forfac, iar apoi se derula invers firul în linii scurte ordonate, ca să  u se încâlcească. Rudimentar azi, dar atunci aruncai așa 100 de metri, fără noduri de înnădire la fir.  De mână erau confecționate și inelele de băț și vârfurile cu inel de lansare. Plecau vecinii Merschi tocmai la Galați să-și cumpere ață pescărească și plasă deasă împletită din care își confecționau juvelnice, ciorpacuri și alte alea… Tocmai se inaugurase lacul Ciric 1 și doi, despărțite de stăvilarul de azi betonat, dar se pescuia și la Aroneanu sau Veneția….

Doamna Merschi era pensionară ca și domnul Merschi, iar la Nicolina lucrau feciorii Carol și Gogru, care erau băieți tineri, proaspăt însurați. Cu toții locuiau deasupra noastră în Pavilioane, că azi nu-mi închipui cum încăpeau.

Apropo de Ciric… Vreau să vă spun că am prins Ciricul de azi ca o mică gârlă între cele două dealuri, de putea fi sărită de un om matur cu piciorul. Eu aveam 3-4 ani când mergeam adesea acolo cu mama și cu tata și cu alte familii de colegi de-ai lui tata de la Sfatul Popular aduși de camioane cu bănci în ladă, iar primăria avea rolul de Organizator al muncii voluntare. Toate întreprinderile orașului mergeau după un grafic întocmit de la Sfatul Popular la Ciric, unde primăria le aducea cu camioanele lopeți, hârlețe și tărgi confecționate din lemn, că roabe nu erau atât de multe pe vremea acea. Oamenii săpau pământul dintre cele două maluri care se conturau atunci cu zid de piatră și beton făcut de primărie și scoteau din mijloc prin săpare pământul pe care îl duceau pe maluri în spatele zidului de contur, cu tărgile purtate de două persoane. Exista doar un biet excavator vechi și antic cu cabluri, că încă nu aveam scule hidraulice, care pufăia din greu să încarce în cupa mică de 0,25 mc pământul pe care îl săpa și care îl descărca în cuva a două autobasculante de 3-5 to marca „ZIS”, că încă nu apăruseră mașinile românești „Steagul Roșu” de la Brașov. Erau porțiuni unde mașinile nu puteau intra, fiind zone mlăștinoase, iar acolo intrau oamenii cu hârlețe, târnăcoape și lopeți. Cred că o dată, într-o zi de muncă voluntară, veneau circa 200 de oameni – femei și bărbați, nu conta – de la Nicolina, de la Uzina Electrică, de la Fabrica de Antibiotice, de la Țesătura, etc

Primăria – prin Gospodăria comunală unde lucra și tata ca economist –  trebuia să asigure tuturor unelte și să existe un inginer coordonator care le spunea ce și eventual cum să facă. Așa s-a construit lacul de agrement Ciric, pe care ulterior au fost aduse bărci cu vâsle și chiar o șalupă cu zece locuri care acosta la ponton și făcea plimbări pe lac. Eu cu alți copii ne jucam în voia cea bună păziți de mame, care rămâneau cu noi cât bărbații aveau treabă de făcut. Tot primăria asigura prin TAPL ca la terminarea zilei de muncă (oamenii erau scoși pe rând din producție) la restaurantul cu terasă în trepte care era acolo să vină un camion încărcat cu sticle sau butoaie cu bere, chiar dacă în oraș puteai să tragi cu pușca și nu găseai o bere… evident, contra cost din banii clienților.

Era un fel de „avânt proletar”, în care femeile și bărbații salariați ai Iașului se înhămau fără jenă la muncă voluntară pentru diferite obiective pe care le cerea și le coordona Partidul, prin primărie. Era un fel de „voluntariat” care a devenit astăzi la modă, ca un act de mare bravură, în scopuri umanitare.

(va urma)

CÂNTATUL COCOȘILOR

„Bruscamente” și de-o dată, mi-am dat seama că am o revelație… Pur și simplu am realizat că noi, ăștia născuți în anii 50 ai secolului trecut XX, avem fără să ne dăm seama un tezaur închis bine în cutia craniană – cu, sau fără ucraineni.

Măi oameni buni, bunăoară „moa” sunt născut la doar șapte ani după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, când întreaga populație a Europei își lingea rănile, se uita cu oarecare încredere spre viitor – cu gândul evident, că alt război este foarte, foarte departe.

În primii 3-4 ani de viață nu am eu poate amintiri, că nici nu pot spune că eram conștient de aerul pe care îl absorbeam din lume cu nesaț exact ca și peștele pe care îl scoți din apă și înghite în gol cu speranța că poate va extrage din natură hidrogenul și oxigenul necesar să le transforme în apă. Așa eram și eu în ‘52 când am văzut lumina zilei și am închis imediat ochii orbit de reflectoarele din sala de nașteri a Maternității Cuza Vodă din Iași.

Aveam să aflu apoi peste vreo trei ani că mă trezeam dimineața într-un mic pătuț cu zăbrele din lemn, de culoare albă, cu perete glisant pe verticală pe care părinții îl ridicau obligatoriu ca să nu fug prin lume de la o vârstă atât de fragedă…

Moșule, apoi am localizat și amplasarea locuinței părinților. Nu cu GPS, că atunci nici lumea nu aflase ce este asta, dar orișicât, vă pot spune celor care vă mai amintiți, că erau niște case cu etaj – lipite unele de celelalte – pe strada Anastasie Panu, la nr. 9. Vedeți ce memorie matusalemică am? Ieșenilor, le localizez:  locuința cu 2 camere a părinților: era la etajul unu (că altul mai sus nu era) cam unde se află astăzi amplasat fostul restaurant „Dunărea”, lângă „Blocul Finanțe” actual. Ieșind din curte, traversai mica stradă pavată care exista pe vremea aia acolo și intrai direct în Piața Halei, în zona unde piețarii vindeau legume și fructe. Traversând piața mai departe printre tarabe, intrai direct în Hala acoperită, o clădire imensă pentru statura mea de copil precoce; cu un schelet din metal forjat și laminat, îmbinat prin nituire, cu stâlpi intermediari de câmp din profile în formă de „I” alăturate. Mult mai târziu că era proiectul marelui inginer român Anghel Saligny, cel care a făcut la Iași și actualul Hotel Traian, dar este și autorul podului peste Dunăre de la Cernavodă, care a revoluționat în acele vremuri Lumea Liberă. Totul era grunduit cu minium de plumb „antirugină” și mai apoi văxuit cu o vopsea maro de te durea burta. Sub acoperișul tot metalic – din ferme mari, de „grinzi cu zăbrele”, care se sprijineau pe capete  pe alte grinzi tot metalice, din același profil „I”  –  luminat natural (erau pe ambele laturi ale halei cu niște luminatoare cu sticlă groasă), existau niște cambuze din zid de cărămidă de cca 6-8 mp, cu un gol de ghișeu care ținea loc și de vitrină, dar și de tejghea de vânzare cu o ușă laterală pentru aprovizionare. Ei, bine, pe o parte a Halei (spre linia de tramvai) cambuzele din zidărie erau prăvălii de carne, (3 sau 4) la număr, care se numeau pe vremea aia „căsăpie”, că abia apoi comunismul să le găsească o denumire decentă și le-a numit „Măcelărie”.

Vă spun doar că primele amintiri conștiente le am când mergeam cu mama de mână traversând piața într-o abundență de munți de roșii cărați la piață cu căruțele agricultorilor din jurul Iașiului în niște covățele din lemn cu mânere ca de targă și deasupra cu o pătură, ștergar sau față de masă brodată cu motive naționale și legată împrejur cu sârmă subțire sau sfoară, ardei grași aduși în saci de iută, zarzavaturi și rădăcinoase, mere, pere, prune, gutui, harbuji și zămoși (pepeni verzi și galbeni pentru „expații” nonmoldoveni). Mergeam în hală, unde mama mergea țintită la o „căsăpie” unde atârnau carcase de porc, șolduri de vite agățate în niște cuie de fier îndoite ca un cuier, și tot acolo erau agățate oi, șolduri de cal, toate etichetate și separate pe un desen tipărit colorat cu respectivul animal împărțit pe calități: a-ntâia, a doua și a treia. Altele, erau resturi care se dădeau gratis de măcelar pentru animale de casă sau pur și simplu oase de vită din care mama și alte gospodine făceau un borș sau o supă cu rasol de îți lingeai singur limba…

Ce m-a mirat pe mine un timp era că mama îi spunea lui nenea casapu, „tataie”, ca după aceia să descopăr dumineca când mergeam cu toții în vizită pe Ciurchi, că ăla era Bunelu Vasile, soțul bunicii Maria, care în particular erau părinții mamei mele și al celorlalți 7 frați și surori ale ei.

Mama era mezina „grupului”, iar asta părea să fie un atu care o făcea tare îndrăgită de toată familia.

Prin urmare, în funcție de ce își propunea ea să gătească, mama cerea lui Bunelu acel fel de carne care era în magazin și îi trebuia ei în acea zi, că deși avusese loc Naționalizarea din 47, micii negustori și meșteșugari rămăseseră fiecare cu prăvălioarele lui, cu dughenele lui prin care se desfășura comerțul, Apoi aveam să aflu de la mama că înainte de război Bunelu Vasile avusese acolo o mică afacere cu Căsăpie împreună cu fratele său „Moșu Ghiță”, care semăna foarte bine cu Bunelu Vasile. Ei doi, frații Alexandrescu, cumpărau vite de tot felul din târgurile și iarmaroacele Moldovei pe care apoi le mânau perpedes – sau cele mici în căruță până la Iași – unde mergeau cu ele la Abator, care le sacrifica și opreau pieile care mergeau spre industria pielăriei, iar carnea rămânea casapului, după ce plătea manopera sacrificării… carnea o împărțea el și o vindea clienților la măcelărie. Țin minte că la Bunelu în magazin erau tot felul de cuțite, bărdițe, toporiști, pile speciale de ascuțit lame, pietre de polizor de toate formele și dimensiunile, ba chiar și fierăstrău pentru tăiat oase, cu dinți mărunți ca de bomfaier, dar și un trunchi imens de copac înalt cât  o masă. Atârnate în cuie erau șorțurile cu pieptar dintr-o mușama cauciucată și halatele albe apretate care se pătau într-o zi de muncă la mâneci de sângele cărnii proaspete. Din acest motiv, ei purtau niște mânecuțe peste halat cu gume la pumn și la cot de culori închise care le protejau mânecile halatelor. Auzeam pe mama vorbind de vrăbioare de muguri de piept, de ficat sau rinichi, dar nu vedeam zburând acolo nicio vrabie. Bunelu Vasile și cu Moșu Ghiță vindeau pe rând marfa clienților. Unul o lua din cui și o tranșa pe trunchi folosindu-se de toporișcă sau cuțitul mare cât iataganul lui Soliman Pașa, sau altul mic și ascuțit ca un hanger haiducesc. Așeza pe cântarul cu greutăți calibrate  o hârtie de ambalaj mai grosieră, de un alb gălbui sau cenușiu, îndoită în două, iar după ce carnea era cântărită și acceptată vizual de client, Bunelu lua pachetul și cu o mare dexteritate îl împacheta în fața clientului, lua banii și dădea restul. Dacă la tejghea stătea Moșu Ghiță, Bunelu făcea oficiul de tranșare. Cine lua comanda de la client, striga peste umăr: „trei cotlete de porc!” sau „două cotlete de vită!”, „un rasol de vită!”

Pe marginea pieței de legume și fructe erau de obicei țăranii care veneau la piață cu păsări de vânzare, cu ouă proaspete de găină, rață sau gâscă, după pofta inimii. Mai țin minte că roșiile – în funcție de mărime, formă, culoare – erau așezate pe tarabă în piramidă și o etichetă din carton înfiptă cu un băț într-o roșie din vârf, afișa de la 25 de bani, 30 de bani și maximum 50 de bani kilogramul; cam tot aici se învârteau prețurile la harbuz și zămos,  zămosul fiind de la 50 de bani la 75 de bani kilogramul. O legătură de zarzavat (mărar, pătrunjel, lobodă, hațmațuchi, leuștean) nu depășea 25-30 de bani bucata. Totul era învăluit până în ceruri, până la Poarta Raiului de niște miresme care te îmbătau și te amețeau de arome amestecate, „miesme” care te săturau doar uitându-te și respirând acel aer.

O lume pestriță, de tot felul, de gospodine tinere sau mai în vârstă, de oameni „de oraș” care mișunau acolo în toate direcțiile, cu treabă sau fără treabă. Îmi amintesc că mama se oprea în loc și asista cu un zâmbet pe buze când vedea o evreică sau un evreu care se tocmea până la sânge cu vreun târgoveț care vindea o pasăre. Era fascinant și acum am în urechi acele vorbe tânguite și întrebătoare ale evreilor – altfel negustori înnăscuți.

Deși lua în mână un cocoș care avea picioarele legate cu o cordeluță, întreba pe negustor: „cu cât vinzi găina astaa?” „Da-i cucoș cucoană, ori nu știi să i te uiți la creastă?” răspundea moșul oțărându-se. „Da cii, guinul n-are creastă?” „Ba are cucoană, dar cucoșul are creastă mai mare și o coadă îmbârligată ca cucoșu ista. Găina are codă scurtă și o ține sus!” nu se lăsa moșul.

Acu, că își făcuse intrarea și pornise un dialog prietenos cu țăranul, evreica lua cocoșul în mână și-l sălta în sus și în  jos ca și cum l-ar fi prețăluit ca să vadă ea ce greutate are. „Cât cei pe el?” „Apăi… doamnă dă și mata cincizeci de lei și i-al, că acasă eu nu-l mai duc”. „Câââât? Cincizeci di lei? da ci, îi purcel di lapti?” se răstea evreica. „Da doamnî, cucoșu ista are aproape șase kile! Cât vrei mata sî-mi dai pi el? Doi lei îți convine?” „Ei hai, nu mă lua în batjocură că nu am spus că îți dau doi lei, dar face un pol și nimic în plus!” „Un pol? Atâta dai mata cucoană pe cucoșul ăsta? Un pol? Mai dă-l naibii di cucoș dară, că amu îi tai legătoarea și-l arunc în sus să-l prindă cine o vrea și să-l ia di pomană!” Și moșul nervos scotea briceagul sub formă de pește din buzunarul pantalonilor săi de postav cu care era prins cu un lanț mai subțire decât cel al câinelui. „Hei, hei, omule, stai așa, nu fi îndărătnic, că ne putem înțelege. Hai să nu fie nici pe a me șî nici pi a matali. Îți dau douășcinci di lei pi el. Corect?” „Cucoană, mai pune cinci lei și du-l! Fără cinci lei acu îi dau slobozire în piață și fugi după el să-l prinzi și să-l iei pi digiaba.”

Evreica vede că nu o scoate la capăt cu moșu cu cucoșu și îi spune întinzând banii: „hai, ia-ți treizeci de lei, dar să știi că azi m-am păcălit, o să-mi pară rău toată săptămâna. Nu am făcut niciun gheșeft cu cucoșul aista că-i slab ca o găină”

Eram singura familie de români în acel grup de locuințe cu etaj din centrul vechi al Iașiului. Peste tot eram înconjurați doar de vecini evrei. Mă jucam și iarna și vara cu fetițele de alături Clara și Evika, mai mici decât mine cu unu și doi ani. Stăteam în grup pe olițe și ne uitam la cărți cu poze. Știu că mama s-a speriat tare când a aflat că surorile Leibovici au făcut scarlatină, iar pe mine m-a ferit Dumnezeu. În curtea de alături era familia doctorului Leon. Avea o fată pe nume Sybil, de o seamă cu mine. Ne jucam împreună când mergeam cu mama la Palat în față unde era de fapt locul meu preferat de joacă. Pe tunuri, unde mă zgâriam și îmi rupeam pantalonii scurți în fund cățărându-mă pe țeavă și apoi pe scaunul artileriștilor. Stăteam pe zidul de piatră ca un gărduț care înconjura perimetrul parcului din fața Palatului. Mulți evrei cu copii de toate vârstele își luau plozii „la aer”, unde îi îndopau după rugăminți fierbinți cu mușchiuleț, cu pâine cu unt, cu „pârjoluțe” sau pifteluțe, cu un „țop” de pui gata prăjit sau cu șnițel din piept de pui. Toți copii evreilor erau plini de mofturi și de ifose, cu pielea albă ca pergamentul, iar cei de români plesneau de sănătate și cu bujori în obraji deși lor părinții le dădeau doar un sandviș împachetat de mame într-unșervețel cu pâine cu parizer sau un pește stavrid din conservă. Noi cu pâine neagră proaspătă sau un covrig sau corn, evreii cu pâine albă împletită ca să-i atragă să mănânce. „Hai Sybil mamă, uite băiețelul ăsta ce frumos mănâncă și ce mare și roșu la față este! Uite mămica lui nu se roagă de el să mănânce și nu plimbă mâncarea în gură așa cum faci tu ca să te prefaci că te-ai săturat. Tu nu vrei să crești mare și sănătoasă, Sybil, să ajungi o mamă care să-ți crești și tu copii?!”

Ulterior aveam să ajung coleg la școală într-a-tâia  cu unii dintre ei. Fii și fiice de doctori, de avocați, de funcționari ai statului…  Prieten bun și ulterior și coleg de a-ntâia la „Gh. Asachi”, era Marcel Burah, din casa de alături, care avea apartamentul deasupra magazinului „Ciocanul”, iar geamul lor dădea spre curtea casei mele. Ieșeam în capul scărilor din lemn și îl strigam cât puteam „Marceeel!” Imediat ieșea la geam și ne invitam unul pe altul, la el sau la mine.

Alături de casa mea, la magazinul „Ciocanul” era o curte mare, pentru aprovizionarea mărfii cu camioanele. Curtea era pietruită cu pavaj stradal, iar poarta auto avea un lanț întins de portar ce oprea mașinile, dar și persoanele străine. Eu nu aveam interdicție, pentru că la Marcel nu puteam ajunge decât intrând în curte. Măi oameni bun, nici prin minte nu vă poate vouă trece cu locuri de joacă aveau acolo doi băieți de șapte ani! Erau depozitele magazinului din față cu lucruri utile gospodăriei, începând cu scule, cuie, șuruburi, scoabe, lanțuri, felinare, opinci din cauciuc, sticlă pentru geamuri în lăzi din lemn cu coli de hârtie și talaj între foile de sticlă, baloturi imense de hârtie pentru ambalare, dar cred că erau și baloturi de hârtie pentru ziare ale Tipografiei, erau magazii pe toată latura curții cu rampe auto de descărcare sub care se aciuiseră câțiva câini ce puiau de două ori pe an și noi aveam tot timpul cățeluși mici de joacă. Ne jucam de-a hoții și vardiștii printre baloții mari de hârtie stivuite unul peste altul. Dacă s-ar fi răsturnat vreo unul când ne urcam noi până în vârful stivei, cu siguranță că ne-ar fi strivit sub greutatea de peste 300 de kilograme bucata. Dumnezeu ne păzea. Era paznic al curții un țigan negricios, unu Lupu, ciung de o mână, pe care și-o pierduse în război. Pe stradă vedeai frecvent oameni mutilați, cu proteze din lemn butucănoase la picioare legate cu curelușe de trunchiul omului. Mergeau pe stradă șontâcăind și cu o mână întinsă cerșind pomană. Era ceva firesc, erau anii de după război, când omenirea încerca să se reculeagă, să se redreseze, să „repornească” și să-și refacă viețile întrerupte.. Pe străzi nu vedeai prea multe mașini, dar ce vedeai erau camioane de fabricație rusească marca „Molotov” sau „Zis”, foste ale armatei, iar mașini mici, vedeai câteva Buik-uri, Opel sau Ford, așa cum doar în filmele interbelice mai poți azi vedea. La Partid circula numai „Pobeda” și mai târziu „Volga” – neagră obligatoriu. Ăla era semn de supremă șefie și intuiai că ai în ea lângă șofer stătea musai un ștab de la Partid.

Oamenii circulau cu tramvaiul, niște droage ca niște cutii scurte, dreptunghiulare, cu scaune din fier și lemn, cu mânere de prindere din piele agățate la barele de susținere. Postul de conducere al vatmanului era la ambele capete ale vagonului, că la capătul liniei nu existau ronduri pentru schimbarea direcției la întoarcere. Vatmanul își lua în mână manivela cu care pornea motorul electric al tramvaiului și se muta în capătul celălalt. Stătea în picioare, că postul nu avea încă scaun… Iarna era un frig în tramvai de îți îngheța scuipatul în gură, iar vara te topeai de căldură ca lumânarea ajunsă la muc. Liniile de tramvai erau vălurite precum marea la țărm și de departe vedeai tramvaiul care sălta pe șine ca  pluta undiței pe valurile apei. Scotea un zgomot și un huruit de fier pe fier cu un scârțâit de îți strepezea urechile. Totuși vatmanul avea la picior un buton cu arc ce punea în funcțiune o sonerie electrică ce țârâia foarte tare ca să atenționeze țăranii veniți la oraș să se dea la o parte. Unii săreau săracii peste linii, ca să nu se curenteze… Câinii vagabonzi umblau pe stradă alături de oameni peste tot, într-o simbioză perfectă, deși hingherii de la ecarisaj erau trimiși periodic de primărie ca să-i rărească. Copiii din cartier umblau ciopor după căruța cușcă a hingherilor și din mers deschideau ușa ca să scape bieții căței după care alergaseră cei doi de pe capră.

Sub locuința noastră erau magazinele domnilor Leibovici (altul decât vecinul cu surorile Clara și Evika) și al domnului Zaraf. Primul vindea stofe și mătăsuri în cupoane de fel de fel de materiale și culori de unde omul își cumpăra „de-o rochiță” sau de-un costum, de-un pantalon, de-o fustă, sau de-o „pestelcă”.  Vânzătorul se uita la tine, te punea să te învârți o dată în jurul tău și deja știa cât material ți-ar trebui pentru ca acel croitor la care mergeai să-ți facă lucrul cerut. Alături, domnul Zaraf vindea lucruri gospodărești, aproape ca magazinul Universal „Ciocanul”, dar mult mai ieftine și cred că și de calitate mai proastă, însă avea mușterii pe țăranii veniți în piață care vindeau ieftin și aveau bani puțini. Depozitul magazinului lui Zaraf era într-un beci chiar la noi în curte, iar ușile grele din tablă nici nu erau încuiate cu vreun lacăt. Și eu cu Marcel puteam să intrăm dacă aveam putere să deschidem o ușă grea. Nu intram, pentru că șobolanii umblau acolo ca popoarele migratoare în Europa de azi. Vremuri…

Vis-a-vis, peste strada A. Panu pe care circula tramvaiul 1, Copou – Socola, era un maidan imens pentru percepția mea de copil, acolo unde astăzi sunt clădirile de la aleea care dă la Hotelul Ramada de lângă fostul Tribunal și până la str. Sf. Lazăr. Fuseseră și acolo clădiri, dar bombardamentele le-au pus la pământ și terenul fusese dat de primărie pentru bâlciul din „Luna Iașului”, care se ținea în octombrie odată cu Târgul de toamnă. Ei, atunci se revărsa Cornul Abundenței, cu mustării îmbrăcate cu stuf verde și cu grătare mereu încinse care fumegau fuioare  de fum cu miros de mititei și pastramă de oaie, toate servite pe butoaie pe post de mese și lume ce se înghesuia la „vin nou”, cu 1 leu paharul, care le lua multora mințile de îi găseai trântiți prin boscheți  gata pișați de îți întorcea stomacul.

Cum aveam bâlciul peste stradă și îl priveam de la fereastră, mai mereu mergeam numai cu tata să mă dau în „bărcile” pentru copii (scrânciobe) sau în „căișori” care se învârteau cu mici statuete de căluți proaspăt pictați ce trăgeau chipurile mici calești din basme., că în lanțurile „lui Iuju” se dădeau doar soldații și fetele de la țară care veneau special să se învârtă chiuind de mama focului de acopereau muzica de fanfară a țiganilor de la Trei Prăjini tocmiți de patron să cânte hore și sârbe. Tot atunci, toamna, venea în turneu la Iași pe spațiul unde se ținea Luna Iașiului și Circul de Stat din București, dar cu cooperare ale unor circuri private din Europa gen Kludțky, Globus, sau Medrano. Acolo era și menajeria circului, cu elefanți, lei sau tigri, cu maimuțe, câini dresați sau urși polari. Ca vecin, cu gașcalionul de prieteni intram ziua la circ ca la noi în curte și ne învârteam printre vagoanele cu artiști ca fiind și noi din familie, că aveau și ei copii de vârsta noastră cu care ne împrieteneam și ne jucam.  Rămâneau de obicei iarna la Iași, unii copii ne deveneau colegi de școală, iar la sfârșitul iernii plecau spre alte zări, cu alte spectacole.

Mergeam la cuștile animalelor cu părinții lor, dresorii sau îngrijitorii de animale și vedeam cu ochii noștri cum arată o cămilă sau un elefant, o girafă sau un rinocer, despre care învățam la școală. Elefanții erau scoși călăriți la spălat cu furtunul, iar din trompe scoteau sunete de trompete. Erau duși peste drum, în curte la magazinul „Ciocanul”, iar noi nu puteam lipsi de la eveniment.

Și când aveam vreo cinci ani, într-un septembrie, eram singurel încuiat în casă că mama se duse până la depozitul de gaz aflat lângă piață să  cumpere petrol pentru lampa de gătit. Am uitat să vă  spun că în acei ani 50 din care vă povestesc, lumea nu prea avea aragaze, adică „mașini de gătit” cu butelie. Mama gătea la două lămpi cu petrol cumpărate din comerț, care erau așezate pe  două scaune de tip taburet. Lămpile erau de forma unui schelet metalic în formă de cub cu o tablă suport deasupra, cu o gaură în mijloc pe care așezai oala în care găteai. Dedesupt, în acel cub era o lampă cu petrol cu un arzător cu un fitil care se tot ridica cu o rotiță pe măsură ce se ardea. „Consumabilele” – adică fitilul și chiar arzătorul – se găseau de exemplu la nenea Zaraf de sub noi, dar și la magazinul statului, „Universal Ciocanul”.  Acolo, pe cele două lămpi, una albastră și alta verde făcea mama ciorbe, supe, cartofi prăjiți sau piure de cartofi, șnițel sau pârjoale moldovenești. Era greu, îi lua o jumate de zi să termine  până venea tata de la serviciu.

Cum spuneam, jucându-mă singur cu mașinuțele mele în casă, aud deodată țipete din stradă, zgomote necunoscute, dar și o căldură foarte mare pe care o simțeam cum dogorește aproape de mine. Pun iute un taburet sub geam și mă urc pe el, dar deschid și geamul. Cred că aveam vreo 5 ani. Văd vizavi un incendiu imens care cuprinse toate construcțiile din lemn uscat de brad și toate pavoazările cu stuf și papură uscată, talaș vopsit cu verde ca să imite iarba care era pe tot terenul. Luase foc bâlciul „Luna Iașiului”! Ardea cu o pălălaie mare și înaltă întinzându-se cu repeziciune în jur. Casa noastră era cam la 20-25m de foc.Lumea fugea bezmetic în toate direcțiile și țipa în gura mare. Erau vremuri fără 112 și un telefon nu știai unde poate fi găsit, că abia mai târziu au apărut semnele și cabinele de telefoane publice. Nimeni nu știa unde este un telefon de unde se poate suna, dar nici vreun număr de telefon la pompieri. Eu țin minte parcă numărul 002 la pompieri că ar fi fost scris pe mașinile lor, dar nu pot garanta că mă ajută memoria.

Dogoarea focului de peste drum mă înspăimânta cel mai tare, mai mult decât bucățile de tăciuni încinși care săreau de vizavi și se izbeau de tocul geamurilor… Disperat am fugit în capătul opus al geamurilor, în camera de dormitor, unde era ușa de la intrare în casă. Urlam disperat strigând „mama, mama!”

La un moment dat aud de partea cealaltă a ușii vocea mătușii mele, tanti Pacuța, o soră mai mare a mamei care striga la mine să nu mă sperii că mama ajunge imediat, că este aproape în piață și vine la mine. Degeaba, eu nu o credeam și țipam cât mă ținea gura. Ulterior am aflat că mama a văzut de la magazinul de gaz fumul negru și flăcările chiar în dreptul casei noastre. În linie dreaptă, cred că ar fi fost cam 3-400 de metri. Dar trebuia să fugi printre oamenii care se înghesuiau prin piață. Mama povestea apoi că „i s-au tăiat picioarele” și a crezut că arde chiar casa în care locuiam noi. A lăsat din mână bidonul de tablă de trei litri cu gaz undeva unde nici nu își amintea și a luat-o la fugă spre casă, cu disperare. Ajunsă în curte a văzut-o pe tanti Pacuța care striga la ea să se grăbească că eu țip că iau foc.

Între timp au ajuns pompierii care dădeau cu apă și pe ferestrele clădirilor de lângă incendiu, așa că noi nu am luat foc, însă în acel an tot ce a fost la Bâlciul de „Luna Iașului”, s-a făcut scrum de parcă nu a existat niciodată.  Dar și eu am conștientizat și am realizat prima dată că lumea are și pericole de moarte și nu doar lucruri minunate sub aripa ocrotitoare a părinților.

(va urma)

2. SPITALUL PARHON

Deci, în 2015 declar cu semnătură proprie, „nesilit de nimeni”, că am redevenit un om aproape de normal, cu mintea la el și cu o și mai mare determinare ca să trăiesc cât mi-a mai lăsat Domnul în deplină cunoștință de cauză și mai bogat la creierul meu mic, cu alte experiențe de viață – care mi-au înlocuit energia debordantă și traiul tumultos – cu răbdare și voință. Evident, că sunt destule lucruri pe care nu le mai pot face singur și am nevoie absolută de ajutorul altora, dar ele țin doar de lipsa unei bucăți esențiale din piciorul drept, de la gambă. Acum îmi dau seama că în timp ce eram tăiat pe felii la Chirurgie vasculară, mi se tot spunea ca să fiu liniștit, că voi pune simplu o proteză și pot să încep antrenamentele la Poli Iași. La Poli nu doream nicicum, că echipa e controlată de mafia gherțoilor din politică și prin urmare nu vreau să mă mânjesc. Dacă cineva mi-ar fi deschis capul în cei aproape trei ani cât am stat „la serviciu” în Clinica de vasculară că mușchii se atrofiază chiar după două săptămâni de imobilizare, iar „încheieturile” (ca să nu spun articulațiile) „îngheață” de nemișcare și nu mai pot fi repornite, azi poate că eram total independent și mergeam cel mult sprijinit de un baston fin, musai cu mâner aurit, cu melon și redingotă cum am văzut eu într-un film cu Gregory Pack.

Dar când am ajuns definitiv acasă, „cel mai bun ortoped” din Iași (nu-i spun numele, că apoi e bătaie mare între ei) mi-a dat pe loc verdictul…„nț”. „Nu se mai poate face nimic, că la ce diabet vechi ai și la ce complicații ai adunat pe parcurs, riști să te predăm mort prin deces familiei și nimeni nu-și riscă reputația”. Mai pe românește, ideea era că ar trebui prin operație să îmi bage o tijă metalică (sincer, preferam de platină), cu distrugerea articulației genunchiului, sau genunchelui, mai pe înțelesul multora – asta era în teorie – dar cum îmi circula mie sângele cu aportul by-pass-ului la picior prin vasele mici și ce experiență avusesem cu infecțiile nosocomiale, prognosticul „celui mai bun ortoped” era sumbru. Așa că… am abandonat ideea și am hotărât să trăiesc mai departe așa cum a hotărât Dumnezeu în privința mea, adică în scaunul cu rotile pentru care mi-au asimilat permisul vechi de peste 40 de ani de la „B”, la căruț. Dădeam înapoi, mă strecuram prin spații înguste unde practic „forțam trecerea”, ce mai, Titi Aur era copil mic. Nevoia te învață, așa că m-am pus pe învățat. Am văzut însă și nivel de experți, care joacă baschet din căruțul de invalizi, înoată, joacă polo în apă, se urcă la volanul unei mașini hycomat și conduc lejer cu comenzile la mâini, eu sunt departe de acele performanțe, dar sincer sunt mulțumit cu ce pot să fac singur.

Acestea fiind zise, când credeam că Dumnezeu mi-a întins mâna după ce mi-a tras pe bună dreptate una după ceafă, mă trezesc la un moment dat că nu mai duc viață sportivă și după anii de spital în care devenisem un schelet ambulant, începusem să abandonez și gimnastica cu gantere și alte exerciții de abdomen cu care eram obișnuit și mă dedau iarăși la plăceri păcătoase care țin de bucătărie. Nemișcarea, sedentarismul dus în fața PC-ului, au adunat iar pe schelet o masă de carne care mă enerva cumplit, dar eram într-un fel anesteziat să fac ceva să o diminuez… Astfel am ajuns la un moment dat să am greutăți la respirație și să mi se umfle picioarele. Am pus asta pe sedentarism, pe faptul că stăteam cu picioarele jos câte 8-10 ore/zi. Așa am ajuns iarăși în vizorul lui Nașul, care mi-a spus că mă îndrept spre inevitabila întâlnire cu Domnul dacă nu fac iute ceva. Așa cum m-am lăudat până acum, una dintre cele mai minunate calități pe care le am se numește Voință, trebuia doar să o declanșez, să apăs pe butonul de panică. Și vorbele lui Nașu m-au determinat să o fac. Mi-a spus că el cunoaște prin natura profesiei sale pe un domn Profesor universitar cu care a mai avut colaborări, la Spitalul Parhon, că este un Profesor eminent și că ar fi bine să mă vadă și să își dea o părere. Sincer – spre marele meu regret – nu îmi amintesc azi (de,… „vrâstra”) – numele ilustrului Profesor, poate Ionescu, sau Georgescu? Așa am luat PRIMA DATĂ contact cu Parhonul.

Pe scurt, după o internare de o zi la „Interne”, am fost pașaportat la clinica de Nefrologie, pentru investigații suplimentare ce au stabilit că diabetul zaharat vechi de peste 30 de ani m-a căpătuit cu o insuficiență renală. Mama mea a avut probleme renale, a trăit 85 de ani cu un singur rinichi funcțional, așa că nu m-am speriat prea tare. „Ce o fi, aia o fi”, mi-am spus eu șoptit în barbă, precum Baiazid în Scrisoarea a treia.

Ce am constatat eu „din prima”, a fost că la Nefrologie există un colectiv de medici tineri față de mine și cu toții sunt excepționali de buni profesioniști, că sunt tobă de carte și sunt dedicați profesiei și pacienților. Întâmplarea este că am nimerit într-o rezervă la doctorița V, care întâmplător sau nu, era și directorul medical al spitalului. După ce m-a diagnosticat și mi-a explicat în ce constă boala și m-a dăscălit despre ce urma eu să fac (fără sare, fără consum de apă excesiv), m-a externat și am plecat acasă. Vreo doi ani mergeam periodic la control, îmi ajusta tratamentul, dar eu încercam des să calc pe iarba grasă de lângă cărarea bătătorită. Prin 2016-17 ajung din nou la Triaj la Parhon, cu mari greutăți în respirație și deja mă gândeam că „a sosit clipa”, așa cum l-am văzut eu pe bietul tata că a sfârșit la Spitalul CFR, la 74 de ani. Ei, bine, nu a fost să fie. De gardă era doctorul M.O. la rezerva căruia am nimerit. Din prima clipă m-a atras tinerețea sa vizibilă și competența dată de rafturile de cărți pe care și le băgase în cap. M-a descusut în amănunt, mi-a făcut analize, le-a repetat și într-o zi mi-a spus că trebuie să scoată surplusul de apă care îmi înconjură plămânii și din cauza căreia puteam să mor. Pe scurt, mi-a explicat că deoarece nu m-am ținut de dieta fără sare și fără mult lichid indicat de doctorița V, boala a evoluat și rinichii nu mai fac față să scoată apa prin urină și transpirație…

Prin urmare, ajung într-o sală pre-dializă și mi se explică că trebuie să mi se monteze un dispozitiv numit cateter, introdus la gât în zona jugulară. Am început să acumulez date noi, cateter, ce înseamnă și cum funcționează, dializă, ce simți la dializă – luam informații multe de la pacienții din salon – am aflat că sunt 2 sisteme de dializă (peritoneală și hemodializă), etc. După chinurile mari ale unui asistent specializat care nu a reușit să-mi introducă „pe viu”, fără anestezie, cateterul în vena jugulară, a fost chemată doctorița L.V – o altă stea strălucitoare a Nefrologiei ieșene. Dintr-o mișcare domnia sa a introdus cateterul în venă, deși eu credeam că acelea sunt ultimele clipe pe care le petrec pe această planetă. Avea să fie prima experiență a mea cu cateterul provizoriu.

Dar am uitat să vă spun de fapt că începutul meu și primul contact cu Parhonul, de la consultul cu Prof. Ionescu (Georgescu?) a fost exact în 2009, cu un an înainte să ajung la cuțit la Sf. Spiridon. Acolo și atunci am fost plasat la Rezerva 2, cu un alt tip în cameră care nu scotea o vorbă, fiind foarte bolnav. Acolo eram sub supravegherea unui tânăr medic numit I.N, care aflasem că este rezident în ultimul an. Eu l-am catalogat ca fiind un viitor medic de excepție, un băiat foarte bun, foarte dedicat și plin de solicitudine. Mai târziu aveam să aflu că ar fi plecat la Sidney în Australia, iar acum am auzit că s-a întors la Parhon. Nu știu…

Tot în 2009 – fiind prima dată, cu două picioare și putând să merg oriunde în spital, ieșeam în plimbare și „luam pulsul”. Atunci și acolo am aflat despre PROFESOR, care am înțeles eu că era un fel de Dumnezeu al comunității, un „totum factum”, dar era un zbir de care se temea tot personalul, de la portar, infirmier și până la medicul șef de secție.  L-am văzut de departe pe hol având în urma lui o constelație de halate albe, precum umblă cometa pe cer cu o pleiadă de stele. Era chiar și doctorița care aveam să aflu ulterior că era Director medical și care avea să mă trateze personal.

Profesorul le inspira tuturor o stare de frică paralizantă, toți vorbeau în șoaptă despre el, toți se prelingeau parcă pe holuri, lipiți strâns de pereți când el era în preajmă. Era ca o hologramă care bântuia spitalul, iar mai mult de atât, nu am perceput.

Ok, într-o zi când eram în rezervă, se deschide brusc ușa și bagă capul un ins blond, la vreo „patruzecișiceva”, poate aproape de cincizeci, cu ochelari de vedere, cu o barbă de cinci zile, cu început de chelie și părul vâlvoi și a întrebat impersonal: „doctorul N nu e aici?”. Și-a răspuns de fapt singur, că celălalt coleg de rezervă lipsea pe la niște investigații. A închis ușa ne mai având timp să-l salut. Am bănuit că o fi Zbirul de care tremură spitalul. Aproape imediat a intrat doctorul N și i-am spus că a fost căutat de un domn doctor pe care i l-am descris. „Profesorul”, mi-a precizat rezidentul ce era singurul medic pe care îl cunoscusem eu până atunci.

Nu trece un minut și intră hotărât Profesorul. Pe mine m-a ignorat total, nu existam pentru el. L-a luat pe rezidentul N la șuturi verbale ștergând pe jos cu el, iar calificative gen „boule”, „idiotule”, „ești un tâmpit”, „ai pierdut degeaba ultimii zece ani, habar nu ai de nimic, te-am trecut degeaba la examene”, etc

Doctorul N stătea cu capul plecat și simțeam că este plin de furie și clocotește să nu îi dea un pumn în bot „ilustrului magistru” – mai ales că eram martor la umilirea sa – dar a tăcut și a înghițit. După ce s-a descărcat, Profesorul i-a cerut date despre pacientul care stătea pe pat în fața lui, adică Moa. Medicul rezident îi prezintă toată posologia, iar Proful mă întreabă cu ce mă ocup. Îi răspund că sunt drumar de profesie și mă ocup cu întreținerea Drumurilor Naționale de la Iași. Dintr-o dată i-am trezit interesul și m-a întrebat când vom ajunge să reparăm străzile din Valea Lupului.

Mi-am dat seama că este total paralel cu administrarea rețelelor de drumuri și i-am spus că de alea trebuie să se ocupe primăria locală. Îmi răspunde că e disperat că s-a mutat în V. Lupului  și își rupe mașina mergând la serviciu și întorcându-se acasă. În gândul meu l-am apostrofat că „doar nu te-am pus eu să te faci boier cu vilă în buza Iașiului, avantaje și dezavantaje! Puteai la banii tăi să îți iei vilă la 100 de metri de spital, în Copou.” Nu i-am spus nimic însă, decât că atunci când mă externez, dacă este de acord pot stabili o întâlnire cu el să mergem să văd despre ce e vorba. Atât și nimic mai mult. Nu i-am spus că eu am funcția de Șef District la V. Lupului. Oricum, ulița lui nu depindea de mine, ci de primărie. Știam doar că în comună începuseră să explodeze investițiile imobiliare și că se făceau întâi casele, fără utilități și fără rețeaua de străzi.

Ies din spital, merg la serviciu și a doua zi mă urc în mașină întorcându-mă la Parhon să îl întâlnesc pe Profesor. Nu îndrăznisem să-i cer numărul de telefon, că de…, cum să-l deranjez eu pe Marele Profesor? Îl găsesc pe hol, îi aduc aminte de ce am discutat și îl întreb când pot vedea unde stă ca să încerc să-l ajut. „Acum!” îmi răspunde. Își scoate din mers halatul alb se oprește în dreptul unei doamne înalte, solide, deosebit de puternic machiată și „aranjată”, căreia îi aruncă halatul și îi spune ceva șoptit. Pornim în curte și mă duce la mașina sa, întâmplător parcată lângă Dacia mea break. Era cred un Wolkswagen destul de vechi și hârbuit după capul meu, pentru un om cu bani grămadă. Ajungem la V. Lupului, intrăm pe drumul spre ferma veche de lapte și ajungem pe un drum de pământ ca o uliță de sat din fundul Moldovei, la un grup de 3 bloculețe noi, P+2. Intrăm și ne oprim la primul. Acum el intră un moment în curte, eu aștept docil în mașină și ne întoarcem la spital. Pe drum, discuții neutre de complezență. Îi spun doar că voi încerca să-l ajut, pentru că îmi dau seama că un medic este în domeniul meu așa cum mă simțeam și eu în domeniul său. Îi spun că nu sunt de acord ca un Profesor cu somitate care are pe cap probleme de care depinde viața unor semeni să fie preocupat și stresat de lucruri ce țin de o Administrație care se dovedește și incompetentă și delăsătoare. Ne despărțim fără nicio promisiune, fără număr de telefon, fără niciun termen.

Apelez la viceprimar și îi cer cu împrumut autogrederul primăriei pentru o zi – cu tot cu mecanic, sau fără mecanic – pentru că eu aveam mecanici pricepuți. Ne ajutam reciproc cu primăria, făcându-ne des servicii unii altora, pe bază de colaborare și amiciție reciprocă între oameni. În ziua de sâmbătă, când eram liberi la serviciu, îmi iau 2-3 colaboratori de meserie și mergem în sat cu autogrederul primăriei și cilindrul compactor de la district. I-am spus și viceprimarului și oamenilor mei, care erau localnici din comună, ce trebuie să facem, adică să reprofilez cca 3-400 metri de drum de pământ și gropile să le umplem cu niște reziduri  pietroase de asfalt, după care să cilindrăm ca să se bătătorească drumul căruia i-am făcut un bombament pentru scurgerea apelor și i-am netezit hârtoapele. Am muncit o zi întreagă, iar oamenii i-am omenit din buzunarul meu propriu, pentru că îmi erau colaboratori în firma proprie „part-time”.  Dacă ar fi fost să intru în domeniul legalității, lucrarea asta ori nu s-ar fi făcut niciodată, ori ar fi costat „pe muche” la banii de azi, vreo zece mii de euro, dar asta doar în teorie. Am considerat doar că fac o pomană nu unui om sărac, ci unui om care la rândul său face pomană ajutând și el oameni săraci și fără relații.

Apoi – după 6-7 ani de la acest episod – am ajuns iarăși la Parhon…. Prin 2018 am ajuns la urgențe la Parhon, cu grave probleme de respirație.

Eram deja în decurs de doi ani la a treia sau a patra internare, ne mai ținând cont de prima, din 2009. Eram învățat cu spitalul precum calul cu bătaia. Aveam „trusa” mereu pregătită ca ofițerii dintr-o unitate operativă cu valiza de alarmă, începând cu laptopul, încărcătoare de telefon, cană și linguriță. Depindeam de căruț, așa că îl luam pe al meu de acasă să nu depind de cele insuficiente și deteriorate din spital.

Cea mai mare prostie care mi-a fost dată să o văd în această viață a fost aceea că Spitalul Parhon a fost renovat complet, dar practic i s-au efectuat lucrări de reparație capitală timp de mai bine de două decenii, așa cum veneau banii cu țârâita. Lucrarea a fost executată de o firmă de construcții specializată, unde din întâmplare  am lucrat și eu aproape un an. Oameni specialiști, cu dragoste de meserie, dar… pe baza unui Proiect făcut de niște imbecili de arhitecți și proiectanți angajați de Ministerul Sănătății – în calitate de Beneficiar – care deși are arhitecți proprii, au avizat o prostie. Închipuiți-vă doar faptul că Spitalul Parhon are peste o sută de ani vechime și din acest motiv, este o clădire de patrimoniu și se supune prostește unui set de legi prost înțelese și aplicate, care nu te lasă cică să aduci modificări de structură și aspect acestui tip de clădire…

Prin urmare, spitalul s-a renovat în timp, păstrându-se întocmai golurile de uși și ferestre, la dimensiunile anilor 1900, la început de secol 20. Așadar, au lăsat uși la grupurile sanitare cu lățimea de 0,70m, ca la ușa de debara la blocurile comuniste! Orice căruț de invalizi nu are mai puțin de 0,8 m lățime, așadar nu intră în zona de grupuri sanitare!

Acesta a fost efectiv chinul meu cel mai mare, că nu puteam ajunge la baie nici cu un infirmier, iar astfel, eram nevoit să folosesc numai bazinetul și o ploscă. Nici nu vă imaginați ce nenorocire este pentru un om cu educație să fie nevoit conștient să își facă nevoile în prezența altor oameni. Armata de studenți și rezidenți își au „biroul” și sala de clasă în rezerve și saloane, unde sunt și „piesele didactice”, adică bolnavii pacienți. Pentru că nu au spațiu, studenții însoțiți de medici și cadre universitare stau așezați pe paturi, lângă bolnavi, așa că trebuie să îți ții gura închisă, să nu folosești telefonul nici dacă ești chemat de acasă, iar dacă te trec nevoile, trebuie să te ții pur și simplu, îndurând chinuri inutile. Eu unul nu puteam să merg în toaleta din rezervă, în primul rând că nu puteam întrerupe ora ca să chem un infirmier ce era plecat pe alte etaje cu un pacient.  Dacă aș avea o putere, aș tripla numărul infirmierilor din oricare spital. Și chiar dacă venea un infirmier, nu putea să mă ducă în baie. Nu încăpea căruțul. În nicio altă baie din tot spitalul Parhon! De la parter, la ultimul etaj!.

Acest chin m-a determinat să găsesc o soluție, deoarece prin 2016 am înțeles că de acum înainte voi reveni des la Parhon, practic am făcut schimb de locuință temporară cu Sf. Spiridon.  Cu bunul mu prieten Eugen – și el ing de instalații de profesie – am conceput în baia de la Rezerva 5 niște bare din țeavă de inox care să fie încastrate în podea și în pereți, de care m-aș putea susține sărind într-un picior, de la ușă la vasul WC. Eu am gândit, Eugen a măsurat, a făcut schița și în două săptămâni a găsit o firmă care a executat lucrarea. În altă zi, Eugen a venit cu un amic cu sculele necesare și au fixat barele în locul stabilit. Totul plătit din banii mei, cu acordul prealabil al spitalului, prin doamna Asistenăt Șefă, una adevărată, nu așa cum aveam să mai întâlnesc în timpul acestei vieți, căreia i-am expus ce vreau să fac. Am învins, că de atunci veneam la spital fără nicio frică că nu aș putea ajunge singur la baie.

Au urmat situații când trebuia să vin la spital, dar Rezerva 5 era ocupată temporar de femei, însă amabilitatea conducerii rezolva în câteva ore să fie mutate  doamnele, sau externate, dacă era cazul și se schimba pentru bărbați ca să pot avea eu loc.

Când am văzut cât deranj fac fără să doresc asta, mi-a venit ideea după puțină studiere să amenajez și grupul sanitar comun Rezervelor 1,2 și 3. La fel: Eugen, măsurătoare, schiță, etc. Asta mi-a dat ideea că așa s-ar putea amenaja toate grupurile sanitare din tot spitalul, fără să fie necesar să se spargă iar pereții pentru lărgirea ușilor..

Am expus ideea mea doamnei dr. I.M. care era și Directorul Medical în acel moment și care mi-a schimbat între timp soarta în bine, insistând să schimb modul de a face dializa. De fapt, m-am oferit să fac „pro bono” un proiect de amenajare a grupurilor sanitare în tot spitalul, cu bare de susținere specifice fiecărei băi, că situațiile diferă și nu se repetă. Folosindu-mă de căruțul propriu și de forța brațelor, am mers cu nepotul meu (tot ing. constructor) parcurgând toate toaletele, însoțiți de un infirmier care explica în celelalte secții ce urma să facem noi (eu cu nepotul). Întors acasă, am muncit vreo două săptămâni făcând calcule și schițe și redactând Proiectul. Colegii de profesie înțeleg, că am făcut o Antemăsurătoare cu planșe de execuție și o Antecalculație, care avea un caracter pur informativ, urmând ca lucrarea să urmeze procedurile legale și să fie găsită o firmă constructoare.. Asemenea sume eu nu le mai puteam susține din fonduri proprii. Deși am fost sigur că muncesc degeaba, că acele amenajări nu se vor face niciodată, că banii sunt oricând dirijați spre alte lucruri utile oamenilor normali, „cu 2 picioare”, l-am făcut punând suflet, ca și cum de acest proiect ar depinde viețile altor persoane cu invaliditate ca și mine, care ar putea folosi baia ca în mileniul trei și nu ca în primul război mondial…

În concluzie, am umblat de unul singur și neoprit de nimeni, de niciun Regulament de ordine interioară, de la demisolul Spitalului Parhon până la ultimul etaj, folosindu-mă de forța brațelor și de lift. Atât în spital, cât și în curtea lui, sau chiar pe trotuar, la complexul comercial, umblam singur și nestingherit. Acolo am putut.

(va urma)