POLITIA POLITICA

ROMÂNIA 2023

Dumnezeu a făcut să mă nasc în 1952. În anii de efervescență ai stalinismului. Nu a fost nici meritul meu, dar nici vina mea. Așa a ales bunul Dumnezeu să devin o ființă vie a acestei planete. Tata – un tânăr economist, fiu de ceferist, mama mezina celor opt copii ale unui meșteșugar ieșean, cu o soție casnică.

Mi s-a dat o educație foarte atentă și permanent mama a vegheat îndeaproape asupra formării mele de viitor adolescent și ulterior adult. Am fost învățat de foarte mic copil că una se spune la radio și televizor – și aia se numește propaganda de partid – iar alta este viața în realitate, altul este adevărul adevărat al faptelor și a istoriei. Mi s-au spus lucruri despre Rege și regalitate, despre comunism și evrei, despre ruși și despre turnătorii la securitate, am fost învățat să-mi țin gura și să nu care cumva să povestesc unor copii că tata ascultă frecvent „Vocea Americii” sau „Radio Europa Liberă”. Asta numai în cazul eu nu mi-aș fi iubit părinții suficient de tare și spusele mele de taină ar fi făcut atunci ca ei să-mi fie luați de securitate și să mă crească un orfelinat. Astea erau alternativele pe care mi le-a expus mama și am ținut cont de ele toată viața mea. Urăsc securismul atât de tare, încât aș fi în stare să execut cu mâna mea toți securiștii care în loc să-și apere onoarea și demnitatea de ofițer român pentru care au depus un jurământ militar la absolvirea Școlii, au acceptat în mod mârșav să deturneze menirea și scopul muncii în serviciul de intelligence al statului – acela să apere poporul român, să apere valorile spirituale ale neamului nostru și să le vândă pentru niște foloase materiale necuvenite și pentru niște privilegii nemeritate.

„Revoluția” din 89 care s-a făcut cu trădarea României de grupări subversive care nu aveau nimic în comun cu eliberarea țării de comunism – așa cum urla propaganda în frunte cu corifeii trădării (Ion Iliescu, Petre Roman și toți trepădușii fostei securități care l-au trădat pe Ceaușescu pentru un pumn  de arginți) – a fost de fapt o acțiune ca toate celelalte, comise de Globalism ca să răstoarne ordinea firească a vieții pe planetă și să distrugă omenirea. Asta cunoaștem noi azi, când deja nu mai este un secret pentru nimeni că totul s-a petrecut în mod deliberat și dirijat atunci din umbră, iar astăzi pe față, la vedere.

De la bun început, de la „reformatarea” ei, Clasa Politică nouă a fost infiltrată și acaparată de Servicii, din oameni ce au fost acoperiți în diverse structuri și centre de putere de unde au impus jocurile. Niciun moment, niciun politician român nu a fost liber să ia o acțiune pe care să o îndeplinească în slujba poporului român, ci absolut toate au fost îndreptate și subjugate singurului scop de a distruge tot ce a reușit să construiască țara România și poporul român sub conducerea comunistă, să nimicească toate acele obiective de succes făcute cu palmele bătrânilor de astăzi, iar noi să devenim o colonie de care trag toți corbii ca de un stârv.

De 33 de ani mimăm democrația, alăturarea la Uniunea Europeană – „un exemplu al democrației internaționale” – o nouă Uniune Sovietică care funcționează ca o bâtă cu care se dă în capul unor țări și popoare care au fost cândva sateliți ai URSS. Dintre toate țările foste în sfera Tratatului de la Varșovia, România a ajuns cel mai rău, a fost nimicită cel mai mult, datorită unor factori interni deosebiți, anume lașitatea și frica recunoscută a poporului român, grija acestuia pentru a nimici capra vecinului dacă el tot nu poate avea una, spre deosebire de alte popoare din jurul nostru care s-au dovedit mult mai curajoase și mai dârze chiar dacă sunt mai mici decât românii.

Încet dar sigur – mai ales după ce jegurile globaliste ne-au pus prin jocuri de culise în frunte niște tâlhari și escroci notorii precum Javra Ceacâră Train Băsescu, iar după zece ani l-au pus tot cu mâna lor murdară pe sasul nazist Klaus Werner Johannis – România a decăzut, s-a degradat chiar atât de tare încât tuturor împuțiților la un loc – securiști și politicieni înturlucați precum în orgiile sexuale tipice unor Saturnalii mondiale și-au dat arama pe față și au trecut la dezmăț și prădare fățișă, fără nicio urmă de a se mai ascunde.

Poliția Politică a acestor jeguri umane a devenit o politică fățișă, exact ca cea de care îmi aduc aminte din epoca stalinistă. Se pune pumnul în gură societății civile căreia îi sunt anihilate și interzise niște drepturi elementare de a se exprima prin cuvânt a intelectualilor patrioți cărora acest sistem incult și idiot nu-i poate face față, nu-i poate ține piept.

Cei mai dezvoltați mușchi ai lor sunt bicepșii cu care bat și împușcă în ceafă, iar nu mușchii creierului cu care gândesc.

Lupta cu societatea civilă din fiecare țară a venit odată cu executarea ordinelor primite de la Bruxelles prin care s-a cerut blocarea tuturor vocilor, a tuturor site-urilor care se opun deschis politicilor coloniale păzite de ofițeri năimiți din Noua Securitate ca să apere cu orice preț „cuceririle” făcute de globalism.

A fost blocat site-ul „RECHIN DE BAHLUI” singurul site care publică online o revistă a societății civile române scrisă de ea pentru membrii ei, de fapt i s-a pus pumnul în gură poporului român! Aici – înafara de articole referitoare la punctele de vedere a vieții politice provenite spre ciuda lor de la anonimi intelectuali ce au o poziție contrară celei oficiale, iar aceste poziții au o credibilitate și o expunere infinit mai mare decât a țârcovnicilor de presă mainstream pe care o subvenționează doar ca să mintă și să intoxice, RECHIN DE BAHLUI” mai publica spre deliciul cititorilor de pe toate continentele unde trăiesc români și eseuri literare, poezii scrise din sensibilitatea oamenilor, publica știri cenzurate de presa oficială.

Asta deranja jigodiile din birourile Noii Securități, asta înseamnă POLIȚIE POLITICĂ făcută astăzi în secolul întâi al mileniului trei!

Împuțiților, veți plăti cu siguranță pentru tot ceea ce faceți împotriva acestui popor! Veți da socoteală în fața lui Dumnezeu, chiar dacă voi, fiii Satanei, îi negați existența!

DETERMINAREA – SAGA ANTIMAFIA

17. PARCHETE MURDARE

Când am pornit Războiul de Eliberare am cântărit îndelung toate fețele problemei. Multe zile și nopți am făcut analize în gând și am răsucit problema pe toate părțile. Din start am pornit de la premisa că statul este profund corupt, iar cam toate instituțiile sale sunt și ele corupte până în măduva oaselor, pentru că toți aceia care le conduc sunt automat piese din Sistem și prin urmare acționează cu toții la ordin, iar prin „natura funcției” se protejează fiecare în parte și cu toții la un loc…

Continue reading

DETERMINAREA – SAGA ANTIMAFIA

13. D.N.A.

Primind după lungi insistențe abia prin aprilie 2023 o copie după Hotărârea CNCD care a devenit dovada mea irefutabilă că CNCD a fost supus unor acte grosolane de corupție de putere – cu foloase materiale necuvenite primite ca șpagă potențial de Președintele instituției Asztalosz Csaba Ferencz și/sau de subalternii care au lucrat efectiv la instrumentarea cazului meu – ori prin presiuni politice exercitate direct de conducerea firmei Fresenius Nephro-Care București, prin interpuși precum Casa de Avocatură angajată, am transmis structurii centrale a DNA București această Hotărâre, drept o nouă probă la Plângerea penală făcută de mine la data de 18 aprilie a.c.

Conform crezului și stilului meu de cetățean prost și umil care se plânge statului căruia îi aparține și îi plătește impozite și taxe docil și înțelegător, iar acesta trebuie să-i facă dreptate și să-l ajute atunci când cetățeanul îi cere ajutorul, când formulez o plângere, o petiție sau un memoriu, o fac obligatoriu celui mai înalt for al acelei instituții, ca să se cunoască speța și cauza mea la cel mai înalt nivel, să nu avem apoi vorbe la un eventual proces că ăia nu au știut… Desigur, că niciodată – dar niciodată – nu trag speranța că ce scriu eu va fi citit de Președintele aflat în plăceri la Sibiu sau la o partidă de golf pe schiuri la Șureanu, sau că ar ajunge la premier sau la ăl mai mare gușter de la instituție, ci cel mult la un Șef de cabinet al acestuia sau vreun secretar sau consilier personal, care vrea – nu vrea, îi poate spune la o cafea cu o dactilografă pe genunchii ce trosnesc deja pe la încheieturi datorită vârstei, despre un țicnit care le scrie „pă bune” despre o treabă serioasă care chiar ar fi de competența lor să o rezolve. Viața mi-a demonstrat că în aceste situații, acel for suprem la care eu din prostia mea de contribuabil idiot mă adresez cu speranță, se debarasează iute de cartoful fierbinte care îi frige palmele pavoazate cu un ghiul discret de aur cu un briliant pus pe inelar lângă degetul cel mic cu o unghie lungă și ascuțită, iar ei dirijează cu bună știință spre un for subaltern acea petiție – eventual cu o apostilă plină de „indicății” – cum să soluționeze subalternii hârtia.

Prin urmare – știind dinainte traseul care îl va lua Plângerea mea penală până va deveni hârtie igienică sau până va fi trimisă la un dormitor situat în fundul unui fișier din podul altei instituții, eu tot i-am făcut să audă despre corupția care mi-a cauzat prejudicii de neiertat în viața mea – pe ultima sută de metri.

Așadar, fără să stau pe gânduri după ce am în mână dovada palpabilă că Fresenius Nephro-Care București a apelat la jocuri murdare și prin corupție de putere și-a făcut dreptate singură bătând cu pumnul în masă la niște jeguri ticăloase precum CNCD și iudele care sălășuiesc acolo, iar eu i-am dat în gât la omologul lui Codruța de la DNA, care se dă mare mahăr în chiseaua cu zahăr, iote ce le-am scris „pă scurt” în Plângerea penală…  

                      „Plângere Penală

Împotriva numiților Asztalos Csaba FerencPreședintele Consiliului Național al Combaterii Discriminărilor, Popa Claudia Sorina – membru Colegiu Director al CNCD și

Voinea Florentina – consilier juridic superior la SACD, împotriva cărora solicit să se efectueze cercetări cu privire la săvârșirea faptelor prevăzute și pedepsite de legea penală, respectiv acte de corupție cu primirea de foloase necuvenite, sau șantaj și presiuni comise asupra lor – care este tăinuit – de reprezentanți ai firmei multinaționale Fresenius Nephro-Care București.

Primul – în calitatea sa de Președinte al CNCD – fără a cărui știință și aprobare nu ar fi fost posibile faptele, al doilea în calitatea de Membru în Colegiul Director al CNCD care a coordonat și supervizat răspunsurile date subsemnatului, iar ultimul, în calitatea de Consilier juridic care a formulat efectiv răspunsurile și a redactat aceste acte către mine.”

Cu alte cuvinte, de ce s-o doară numai pe mama și să n-o doară și pe mă-ta?

Iar revin și vă zic de faptul că nu aveam absolut nicio așteptare atunci când am asmuțit DNA-ul pe jegurile de la CNCD! În primul rând că eu din scaunul meu de invalid aflat la Iași nu aveam nicio probă materială despre actul propriu zis de corupție. Nu dețineam nicio înregistrare telefonică, filmare sau fotografie care să dovedească și să probeze momentul când „șeful departamentului juridic” – adică un jurist angajat cu pile mari la Fresenius Nephro-Care București, a fost chemat la CEO Ioana Țoncu care i-a trasat sarcină să meargă la firma lor de Casă de Avocatură și să înmâneze patronului un plic format A5 cu o sumă babană în euro, sau cu un bilet de avion alături de un Ticket cu un sejur în insulele Seichelles sau prin Bermude, valabil pentru o familie cu 3-5 persoane?! Iar această Casă de Avocatură să meargă în calitatea de angajat de multinaționala Fresenius Nephro-Care la Președintele CNCD cu darul în mână și după ce îi înmânează plicul baban cu 20000 de euro și biletele de vacanță să spună înmânând o carte de vizită cu număraul de telefon, că „începând de acum țineți legătura doar cu mine și ascultați numai ce vă transmit eu!”

Sau nici nu aveam dovada când CEO Ioana Țoncu îl sună pe ministrul sănătății Alexandru Rafila și îi cere să rezolve cu o cerere către Kelemen Hunor – liderul UDMR – ca Astalosz Csaba Ferencz de la CNCD să se supună indicațiilor transmise de ea prin Casa de Avocatură, că „atunci bine îi va mai fi”… Domnul Sandu Rafila, cu o voce drăgăstoasă, de părinte vinovat, i-ar fi spus „fii liniștită Puișor, Sandu rezolvă orice poruncă îi dai tu!”

Eu nu aveam nimic din toate astea, dar intuiam 100% că ele există și doar e chestiune de voință politică pentru ca DNA București să dispună după Plângerea penală făcută de mine structurii din subordine să institue un filaj electronic asupra a 2-3 numere de telefon după ce în prealabil ceruse aprobarea unui Judecător de drepturi ca să declanșeze acest filaj în interesul unei anchete de corupție la nivel înalt…

Eu știam CE TREBUIE să facă ȘI CUM  să procedeze o instituție a statului român în asemenea caz, însă la fel de bine cunoșteam că nimeni în actualul context de corupție și de dictatură globalistă nu ar mișca un deget să facă ceva, având în vedere persoanele acuzate și unde duc firele…

După ce la scurt timp DNA mă anunță că a înregistrat Plângerea Penală și că a dat-o în lucru la Secția specializată așa cum arată copia de mai jos,

la cca încă o săptămână de „manopauză”, DNA București îmi răspunde printr-o adresă lapidară că „a trimis Dosarul cauzei privind plângerea penală la Secția Iași a DNA spre competentă rezolvare”

Asta mi-a stârnit hohote de râs că totul se desfășura exact – punct cu punct – conform unui scenariu scris de un prezicător meseriaș așa cum mă consideram. De fapt pe mine m-a interesat doar un singur lucru: să se înregistreze pe numele jegurilor de la CNCD o Plângere penală pentru acte de corupție, care cândva va fi cel puțin un sâmbure în jurul căruia se va forma un fruct care va crește și se va coace până ce va fi cules de pe creangă! Știam cu precizie că nu voi primi satisfacție pentru că acum totul este comandat politic în structurile de Justiție, iar mișcarea DNA București mi-a dovedit din plin că judec bine și lucid.

Ca să le arat că eu cunosc prea bine tertipurile la care se face apel, am avut tupeul să le spun asta de la obraz, asta ca să nu fie loc de echivoc între mine și ei.

„…Așa cum v-am precizat într-o corespondență anterioară, „din stradă”, de la Iași, transmiterea cazului meu la Secția DNA Iași se vede ca o intenție clară de a trimite Dosarul la dormitor, ca să se culce. Probabil că în acest caz, cartoful este mult prea fierbinte într-un an preelectoral ca să nu frigă mâinile unor oameni ce nu vor să deranjeze actuala clasă politică…. Așa se vede din stradă! Nu mă îndoiesc că sunteți copleșiți de muncă și chiar aveți cazuri foarte grele, cu „marea corupție”, așa că o plângere făcută de un cetățean anonim care este ostracizat pe nedrept de un etnic maghiar care conduce „în mod democratic” o instituție a statului român – creată în mod special ca să dăm bine la UE și să îndeplinim condițiile de aderare tocmai pe probleme de DISCRIMINARE – vi se pare o absurditate și o obrăznicie căreia în cel mai fericit caz nu-i veți răspunde, sau îl veți „1liniști” împingând cazul, rostogolind-ul, până „nebunul” iese din peisaj, sau până omul incriminat își va pierde din considerente politice funcția actuală, sau până când va fi o schimbare politică fundamentală în România și toate structurile actuale bazate pe corupție și pe dreptate aleatorie, vor aduce cazul în actualitate și poate altă conducere a DNA va hotărî să se ocupe corect de caz. Asta este ceea ce cred eu după cum arată lucrurile și după cum au demarat „cercetările”.

Este că vă așteptați ca deja să fi fost lichidat până acum? Să fi intrat un camion în mașina cu care merg la dializă, să mă fi împușcat un lunetist dintr-un elicopter SMURD care zbura deasupra Iașiului taman când ies eu din casă, orice, mai gândiți-vă și voi, nu mă lăsați numai pe mine!

Nooo….Încă m-au lăsat să fac valuri, că lor chiar le convine! Le convine al naibii de bine să mă lase să produc dovezi și să le dau firul anchetei pe care o vor finaliza în jumătate de oră atunci când roata se învârte și acești ticăloși cu chip de om vor deveni ținte principale! Evident, tot politic. Când globalismul va deveni public ce a fost hitlerismul fascist după înfrângerea Germaniei, așa va fi și Alexandru Rafila, Ioana Țoncu, Adrian Covic, dar și slugile lor apropiate care vor avea deja întocmite Dosare penale pentru complicitate la fărădelegi, că un nebun cu mintea ageră precum Gabriel Mihăilă și Titi Tibincu au fost obiectul răzbunării mafiei halatelor albe.

Prin urmare, așa cum prevăd Protocoalele existente încă în vigoare făcute de pe vremea lui Monica Macovei și madam Prună de la Justiție, împreună apoi cu Coldea și Kovesi, cu Augustin Lazăr și alți criminali împotriva poporului român, au legiferat!

 SRI deține control absolut asupra tuturor spețelor care ajung la Justiție și el  hotărâște  în peste 80% din cazuri asupra soluțiilor care trebuie date! Asta se petrece chiar acum în cazul discriminării mele și a abuzului făcut aspra mea de niște trepăduși aflați pe o treaptă de foarte jos a Sistemului, însă Cazul nu este nici pe departe rezolvat, încă cercetările de tot felul sunt stopate ca o aparență că ticăloșii fac jocurile, sunt lăsați să decarteze bani murdari pe șpăgi ca să astupe găurile pe unde curge apa murdară, însă în această perioadă, toate instituțiile de forță care nu au voie acum să se exprime cât de cât legal și corect, adună probe, completează  profile, culeg informații pentru ziua când se va întoarce roata și când toate aceste instituții vor fi decapitate la comandă, iar în locul celor care vor dispare vor veni POATE  oameni noi, care mai au vreun dram de credință în Dumnezeu și un sâmbure de patriotism.

Iar eu nu am pierdut încă decât APARENT libertatea mea de mișcare ca om liber oriunde pe teritoriul țării mele și chiar împiedicat, mintea și cugetul îmi rămân libere acționând fără nicio teamă împotriva călăilor atâtor oameni nevinovați.

După ce m-am plâns împotriva parchetelor către Inspecția Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii despre inactivitatea parchetelor cărora le-am adresat Plângeri Penale, la o săptămână distanță am avut primele reacții, când am fost căutat telefonic de  o agentă de poliție de la Secția IV care avea îndatorirea să mă audieze și mai apoi de un Comisar de poliție de la DNA Iași, în același scop. Și asta a fost o măsură de fațadă, un arc al Sistemului pe care l-am declanșat apăsând corect pe un buton, dar care avea să-mi dovedească mie că SRI nu doarme și a intervenit imediat să oprească acțiunea declanșată de Inspecția Judiciară, care a fost oprită imediat – cea ce dovedește că SRI este în toate, e-n cele ce sunt// și-n cele ce mâine vor râde la soare// E-n pruncul din leagăn,//e-n bobul mărunt,// e-n viața ce veșnic nu moare.// (parafrază după poemul „Partidul”, al poetului ieșean Mihai Beniuc, scris pe vremea anilor de glorie ai comunismului).

După ce mi-a dovedit ce putere are în lumea Justiției și că procurorii știu de stăpân ascultând de frica lor ca for tutelar, Inspecția Judiciară a făcut „la stânga-n-prejur” și s-a supus iute SRI, care în urma plângerii unor procurori de la Iași „că este un nebun care n-are mamă, n-are tată” (acu chiar n-am), a atenționat să nu mai dea curs plângerii subsemnatului și să nu mai pocnească din biciul de rahat care sperie pe domnii procurori…. Așadar, am beneficiat totuși la domiciliu de niște „anchetatori” de la Secția IV de Poliție și de la DNA Iași care au încercat fiecare cu experiența lui și cum i-a dus capul să „mă audieze” la domiciliu, deoarece nicio instituție din Iași la această oră nu este dotată cu o rampă regulamentară de acces conform legii care să permită și unui invalid pe căruț să ajungă în sediile lor. Prin urmare, știind acest lucru, le-am cerut să vină la mine acasă, pe terenul meu de luptă, ceea ce a făcut să le creez o stare de disconfort vădit și să constat că nu toți stăpânesc nici legislația și nici bunul simț elementar în a ancheta un caz mai special.

(va urma)

DETERMINAREA – SAGA ANTIMAFIA

12. C.N.C.D.

La data de 10 septembrie 2022 am făcut primul pas în încercarea de eliberare din pânza păianjenilor țesută în jurul meu de „familia cap de mort” Profesor și Menajerele lui. Pentru că deși menajera Dana Toma s-a arătat a fi fost vârful de lance, este evident că a fost secondată umăr la umăr și de colega ei din conducere, „duamna menajeră Doina”. Fac deci o sesizare la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Dar mai întâi hai să vă spun „cine este acest Consiliu și ce vroiește el”

Continue reading

DETERMINAREA – SAGA ANTIMAFIA

9. DECLARAȚIA DE RĂZBOI

Tot ce ați citit până acum s-a derulat în perioada de când ne-am mutat în noul sediu din Tătărași, adică mai exact, între 2019 și până în vara/toamna 2022. Dar acestea urmau să fie doar „debutul”, primele semne ale planului urzit împotriva mea care urmăreau „să mă pedepsească” pentru tupeul și îndrăzneala pe care am avut-o eu, un biet pacient care mai este și infirm de un picior, să spun lucrurilor pe nume atât de direct – și mai ales șefilor multinaționalei de la București.

Nu am de unde să știu dacă cei din conducerea de la Iași al Centrului au fost vreodată sancționați cu o sumă de bani oricât de mică din salariul decent pe care îl câștigă, dar 90% sunt convins că nu li s-au luat nici 2 lei, dar poate că apostrofările sau admonestările verbale primite chiar de „Il Profesore” de la nemaipomenita „duamnă” CEO Ioana Țoncu care a urcat pe înaltele trepte ale funcției în mod fulgerător, odată cu dobândirea unei vaste maculaturi care îi recunosc în lumea globalistă „meritele” – tot s-a întâmplat. Probabil că Profesorul a fost luat la mișto în boardul de conducere al firmei din care face parte, iar asta i-o fi atras atenția Profului asupra unui pacient cu așa un tupeu care comunică direct cu Bucureștiul peste menajerele sale de casă. Nu am de unde să cunosc asta, doar presupun după reacțiile și cele ce le-am trăit pe pielea mea.

Vreau să înțelegeți că unele evenimente pe care le voi povesti în continuare se petreceau de fapt concomitent, adică le trăiam eu în dializă, iar Titi în exterior, pe mașina BGS.

Parodia națională cu pLandemia s-a desfășurat într-o cavalcadă de scene „cu caii lor și actorii noștri”, adică circ total în ton cu atmosfera de afară, cu restricțiile la nivel național sau zonal, în care Fresenius s-a străduit din răsputeri să fie un adevărat exemplu de corectitudine în îndeplinirea ordinelor de linie venite pe toate căile și cu toate mijloacele. Nu insist, ați trăit cu toții, iar acum doriți să le dați uitării, ca și mine, că nu vreți să vă mai amintiți de acele vremuri.

Chiar de la debut, de când funcționam în Centrul din Copou, pornise campania de vaxinare. Pentru noi, pacienții, era dictată ca un fel de obligativitate, ca și pentru personalul medical. Nu se spunea explicit că ni se condiționează dializa de vaxinare, însă evenimentele din jurul nostru cu exemple concrete din rândul pacienților care „cădeau” unul după altul „contaminați cu Covid”, erau cât se poate de reale și de sumbre. Eu unul eram disperat, deși nu o arătam, deoarece pacienții cu Covid în coadă erau extrași și duși ca oile însemnate la Spitalul de Boli infecțioase  care avea în frunte un nou director frate cu dr. Mengele și anume dr. Laurențiu Roșu. Ăsta apărea mereu la televiziunile meinstream naționale și mitralia cu texte pe care Arafat cu româna lui semi-ungurească, învățată cu unguroaicele din Tg. Mureș în studenție, era perceput nasol de populime. Dr. Roșu de la Iași era pe post de Bau-bau care sperie adulții. Pe mine nu mă speria absolut deloc, pentru că eram cu trup și suflet în tabăra antivaxiniștilor, însă mă temeam cunoscând în realitate ce fel de Lazaret este acest spital. Aveam o prietenă de familie medic șef pe acolo și avusesem ocazia să ajung cu o problemă la ea, văzând pe dinăuntru „dotările” de pe timpul Reginei Maria. Lazaret este un  cuvânt absolut corect, cu pavilioane separate, cu chei la toate ușile, ceva similar cu „Institutul” fiului lui Burlea, pe când era director la Socola. Transpăreau vești deja în oraș despre comparația cu lagărele morții din timpul părintelui globalismului de astăzi – Adolf Hitler – și aflasem că bolnavii de Covid erau încuiați în saloane și că intrau la ei cei din personalul de serviciu o singură dată pe zi, costumați în marțieni cu  mască și vizieră, cu combinezoane cu glugă și mănuși până la cot, că dacă ar fi fost mama sau sora nu puteai să le recunoști și să le deosebești… Ți se aducea o dată pe zi o strachină cu niște „ceva” de mâncare, fără un gust clar sau miros, că tot se spunea că bolnavii de Covid nu au gust și miros. Practic ți se  împingea mai mult blidul, cu pseudomâncarea și erai tratat de personal ca și cum aveai lepră și lor le era frică să nu îi molipsești. Ulterior au venit în Centru pacienți care scăpaseră miraculos din „ghearele morții” după 3-5 săptămâni de spitalizare și ne povesteau nouă, ăstora, „vaxinații”, ce chinuri cumplite au îndurat acolo și spuneau că ar face orice ca să nu mai ajungă niciodată să trăiască ce au trăit. Pe mine asta mă înspăimânta cumplit, pentru că mă gândeam cu groază ce m-aș face eu imobilizat și dependent de un căruț, dacă fusese nevoie ca să investesc din banii proprii la Parhon să pot ajunge să merg la WC, iar la „Infecțioase” nu existau nici măcar lifturi în Pavilioanele cu un singur etaj. Aparținătorii nu erau lăsați să intre nici măcar în curtea spitalului ca să îți poate aduce ceva de acasă, ci eventual ți se permitea un pachet în salon cu multe peripeții și șpăgi către diferiți profitori care ar fi putut să ajungă la tine. Asta și nimic altceva m-a făcut să accept vaxinul și cele două rapeluri, intrând fără vrerea mea în turma de oi care a fost supusă de sistemul ticălos criminal care va fi într-o bună zi pedepsit de Dumnezeu dacă nu de un Tribunal uman, că Diavolul oricum nu va învinge niciodată Binele.

Deci – fiind „vaxinat” regulamentar – m-am fofilat în turma de oi proaste și docile și am scăpat de a fi pus pe „lista neagră” a covidiților. Nu am avut niciodată nici cel mai mic semn că aș fi fost infectat, în ciuda altora care deși făcuseră vaxinul, erau găsiți pozitivi și se făceau „izolări” de hoha în saloane „separate” în „ture întârziate”, în fel de fel de găselnițe care aveau în final un singur rol și scop: acela să fie Fresnius în fruntea aplicării „ca la carte” a măsurilor dictate de guvernul mondial globalist și în plus, să introducă între pacienți o stare de teroare care să-i transforme în turma docilă pe care o pot mâna unde este nevoie, doar de câinii ciobănești.

Ok, fiind parte integrată a acestui sistem, nu am avut de ales, deși mulți alți pacienți au rezistat tuturor șicanelor și au refuzat vaxinul, dar au fost automat pe listele negre întocmite cu mult zel și introduși în spitale, inclusiv Parhonul, care s-a mulat iute pe situație și a răspuns prompt la cerințele lagărului național. Nu îi voi uita niciodată pe medicii de la nivelurile de conducere a sănătății de la Iași din acele zile, care alături de dr. Vasile Cepoi – directorul DSP Iași, cumătrul Profesorului – precum și alții din instituțiile care erau pârghii ale sistemului și care continuă și acum să servească acest sistem, au făcut mult rău populației. Binele nu se pune, că pentru „bine” trăiesc ei și încasează salarii decente, plus că au ales o profesie în care se află continuu în slujba semenilor. De asta noi îi judecăm numai după RĂUL făcut, pentru că binele este ținta pe care ei trebuie să o aibă.

Concomitent cu parodia pLandemia în care Fresenius s-a întrecut în cheltuirea unor sume mari pentru costume și decoruri, în Centrul de dializă s-a declanșat o adevărată epidemie de clostridium dificile. Nu știu cum s-au contaminat primii pacienți și mai ales unde, dar este cert că de la o zi la alta oamenii se molipseau. Încă de pe vremea când eram în Centrul Copou, Titi îi avea pe mașina lui și vedea că se plâng și alți colegi că trebuie să spele canapelele mașinii de fecale diareice. În plus față de alți colegi cărora nu le păsa că unii dispar subit din echipaj și aflau că au murit, Titi era pur și simplu foarte afectat emoțional că oamenii îi mureau cu zile pentru că se contaminau din neglijență. De atunci a început Titi să cerceteze fenomenul și să facă legături, dar să și protesteze pe măsură ce aflase despre existența unui Ordin de ministru și despre niște Normative care legiferează transportul izolat al acestor pacienți infectați. Mie îmi povestea despre toate acestea și dezbăteam intens problema, văzând din interior ce se petrece. Doi parteneri care investighează ceva lucrează prin metoda dialogului divergent, adică prin discuții contradictorii prin care unul expune o situație, iar celălalt îl combate cu argumente care au menirea să ajungă la adevăr când unul nu mai are alte argumente ca să-și susțină teoria, sau să-l poată combate pe celălalt. Amândoi eram școliți cu asta și formasem un fel de cuplu de pe vremea când scriam la „FAPTA”, iar Titi era jurnalist de investigații. Puteam merge pe calea aflării adevărului a ceea ce se petrece. Dezbăteam în aproape cazurile pe care aflam, iar Titi aduna probe care să-l absolve de orice vină în situația când s-ar declanșa la un moment dat o anchetă care l-ar fi putut incrimina pe el că a contribuit cu bună știință la extinderea epidemiei de infecție cu clostridium dificile din care mor oameni nevinovați.

La un moment dat, Spitalul de Boli infecțioase a fost destinat în exclusivitate Covidului, așa că a fost închis în mod criminal pentru infecții nosocomiale gen clostridium dificile….

Asta a venit „mănușă” echipei din conducerea Fresenius – care prin Profesor, era comună și cu cea a spitalului Parhon – preluând tacit pacienții infestați cu clostridium dificile și internându-i la Parhon, unde era și este fieful dializaților. Acolo erau izolați în funcție de numărul lor, în rezerve sau saloane, însă și asta se făcea după posibilități, că bacteria asta ucigătoare se impregnează și în pereți, în ciuda măsurilor de dezinfecție cu clor, că doar clorul poate ucide bacteria. Niciodată nimeni nu va afla câți pacienți s-au rulat prin Spitalul Parhon, Fresenius  (ambele Centre – Tătărași și Păcurari) și firma BGS, care transporta pe toți acești pacienți, deși Normele le interziceau categoric să facă asta, pentru că autospecialele BGS nu erau construite pentru ca să poată fi dezinfectate! În cel mai rău caz, pacienții infestați cu clostridium dificile trebuiau să fie transportați obligatoriu apelând la serviciul de Salvare județean, mai precis al Spitalului de boli infecțioase, care are mașină plastificată total la interior și care rezistă operațiunii de clorinare, singura ce poate dezinfecta și omorî bacteria ucigașă. Ei bine, nimeni din conducerea Centrului nici nu se gândea la asta, deoarece Salvarea trebuia plătită cu bani separat, mult mai mulți decât erau plătite serviciile firmei BGS cu care exista contract încheiat, iar firma BGS este plătită lunar tot de Casa de Asigurări de sănătate, deci fără a se diminua profitul nejustificat în multe situații al multinaționalei.

Există un act emis de firma mamă de la București în care doamna menajeră Daniela Toma este desemnată responsabil cu organizarea transportului pacienților pentru Centrul Fresenius. Asta înseamnă nu numai în realitate, faptic, dar pe linie ierarhic-administrativă, adică Daniela Toma este direct răspunzătoare asupra hotărârilor aberante și criminale care au făcut ca mașinile BGS să fie contaminate total cu clostridium dificile – în ciuda interdicțiilor.

Titi cu asta se lupta și țipa în curte ca să fie auzit de slugile fidele „conducerii” menajere a Centrului: să nu i se dea pe mașină pacienți contaminați cu clostridium care îi vor infecta și pe aceia care nu sunt încă atinși de bacterie.

Eu luam la cunoștință cu groază de tot ce îmi spunea Titi cu dovezi concrete și irefutabile, pentru că așa cum v-am povestit mai de mult, avusesem în colecția mea personală – luată de la Sf. Spiridon – și clostridium dificile și doar Dumnezeu Drăguțul a făcut să mă smulgă din ghearele morții. De fapt mă durea în curtea cu parcare, de Covid, că știam că este doar titlul filmului, dar aveam inima cât un purice când mă gândeam la Clostridium.

Într-o zi de vară, prin iunie-iulie 2022, în curtea lui Fresenius – când eram încă pe locul din față în mașina lui Titi, cu geamurile toate deschise de căldură și ușa deschisă – asistam la un scandal monstru în care Titi țipa de să-i plesnească venele jugulare, cu oponenți nevăzuți, în care le spunea că le face plângere penală la Parchet pentru aceste grave neglijențe în serviciu produse cu bună știință și că va acuza conducerea Centrului (făcea aluzie la Dana Toma), că acționează în grup de crimă organizată pentru că lui i se dau pacienți contaminați cu clostridium pe mașină și există pericolul să fie contaminați și alții nevinovați. Eu eram unul dintre aceia, care am fost martor ocular la scandal, dar și singurul care putea avea curajul să îi ia apărarea lui Titi. Cu portiera larg deschisă, într-o secundă de pauză când Titi își umplea plămânii cu aer proaspăt și își odihnea corzile vocale pentru a începe o nouă tiradă, am spus tare și apăsat: „bă Titi, dacă vei avea nevoie vreodată de vreun martor care să susțină tot ce ai spus tu până acum, să mă pui pe mine martor!”

La câțiva metri mai încolo, la „cercul fumătorilor”, erau la a n-a „țigară sudată” secretara Centrului, mama ei și domnul Psiholog, plus toți colegii lui Titi de la BGS. Aceștia erau împărțiți în două tabere. Unii conștienți că ce spune Titi este corect și adevărat, pentru că până la urmă era în joc și sănătatea lor și a familiilor lor, iar alții, proști și indolenți, miștocari și superficiali, îl luau în derâdere pe Titi, care se dădea de ceasul morții să se intre în legalitate, ăstora, ultima categorie,  fiindu-le indiferent de ce se întâmplă cu pacienții și cu ei înșiși – așa cum a ajuns în ultimii ani majoritatea populației din România…

Titi se adresa cu dedicație precisă menajerei Dana Toma, care nu era de față, însă îi vorbea știind că cele trei persoane care fumau acolo sunt colege de birou în Olimp cu Dana Toma și acesteia i se va relata cuvânt cu cuvânt ce s-a spus. De fapt acesta era rolul „cercului fumătorilor” în pauza dintre dialize. Așa  a fost în acea „zi de vară până-n seară”…

Ulterior aveam însă să constat că acela a fost de fapt momentul hotărâtor în care Sistemul mafiot de crimă organizată a pus ochii direct asupra mea și după care s-a hotărât la nivelul Profesorului, deocamdată, să fiu pedepsit. Când spun „grup de crimă organizată” trebuie să înțelegeți sensul pur juridic al termenului, nu să vă imaginați niște bande de criminali care umblă liberi pe străzi având cuțite și pistoale la cingătoare cu care le iau gâtul oamenilor pe care îi întâlnesc în drum!

Este opera exclusivă a menajerei Dana Toma și a „duamnei Doina”, cu sprijinul corului sclavilor ,care dă replicile între arii.

Orgoliul lor idiot, trufia ei fără margini și siguranța funcției de pe care crede că nu poate fi clintită – având sprijinul necondiționat al Profesorului din motive pe care nu le dezvolt aici – a făcut-o pe această absolventă de ISE care ocupa funcția de „general manager” la o unitate pur medicală în care ea avea puterea să taie și să spânzure, exercitând-o și asupra personalului medical din subordine, medici, asistenți, infirmieri, dar și asupra pacienților dializați, care în mintea ei bolnavă de trufie sunt o materie primă de pe urma căreia firma unde ea are o funcție dătătoare de putere câștigă foarte mulți bani, iar ea este pusă pe acea funcție „să facă totul, tovarăși”, ca lucrurile să decurgă în liniște și în pace, iar șefii, de la Profesor în sus, să nu fie deranjați.

Aceste fapte cu cearta lui Titi și reacția mea în sprijinul său, au avut loc cu câteva zile înainte ca infirmierul R. să-mi spună că are ordin să nu mă mai lase să circul neînsoțit în Centru decât împins peste tot de infirmieri.

Au știut unde și cum să mă lovească, adică au invocat un Regulament de ordine interioară-cadru, valabil în toate centrele Fresenius din România și care este adaptat după Instrucțiuni și Ordine de ministru valabile în toate unitățile spitalicești din țară și care stipulează generalități menite chipurile să protejeze pacienții din toate unitățile medicale, care prevăd pe hârtie niște drepturi generale  care i-ar proteja de unele abuzuri, dar și niște „îndatoriri” ale pacienților care le permit celor din Sistem să aibă putere discreționară asupra lor, sau să scape de orice neplăcere în cazul că un pacient ar fi nemulțumit de cum este tratat. Vorbe goale, cu care v-ați întâlnit cu toții dacă ați fost măcar o zi internați într-un spital. Bla, bla, bla…

La început, la insistența mea, un infirmier îmi spune că ar fi fost cu câteva zile în urmă o situație când s-ar fi blocat liftul cu o persoană care a trebuit să aștepte intervenția ca să repare liftul și să fie extrasă. Ei, bine, doamna menajeră a găsit iute posibilitatea de a invoca acest  incident și să facă o ședință cu infirmierii pentru a le da ordin ca din acea clipă „NIMENI” să nu mai circule neînsoțit în Centru fără un infirmier, iar asta se referea la mine în mod special… Cică ce aș fi putut face eu dacă mi s-ar fi întâmplat mie un așa eveniment?! Extraordinar! Fiind pe scaun, îmi foloseam liniștit telefonul și ascultam muzică preferată pe Youtube, sau îi trimiteam mesaje iubitei mele.

Ion Creangă a fost genial cu drobul lui de sare urcat pe sobă. O întreb pe o infirmieră ce ar face ea dacă ar fi cu mine în lift și deodată se oprește liftul între etaje, se stinge lumina și nu se știe cât va dura… Femeia îmi răspunde că ar muri de frică, că ea se teme și are claustrofobie. I-am spus să fie liniștită că eu nu mă tem, că mi s-a întâmplat asta de două ori în viață, la un bloc cu zece etaje unde am locuit și acolo am așteptat aproape două ore după ce am înțeles că fusesem auzit că sunt blocat în lift. I-am spus doamnei că de murit cu mine nu va muri, că îi fac respirație gură la gură și o readuc la viață…

Încă un aspect… într-un caz  ca acesta, când ești blocat într-o incintă mică, este bine să fie cât mai puțini oameni, ca să nu se împartă aerul la mai mulți, iar motivația care mi s-a dat ca să explice abuzul în serviciu făcut asupra mea a fost cât se poate de puerilă, în funcție de mintea puțină care guvernează creierul menajerei și a degetelor sale care formează pumnul. „Numai așa aș fi eu protejat! Dar dacă mi se face rău și cad de pe scaun? Cine răspunde dacă nu ei, iar ei nu doresc nicicum să mi se întâmple un rău!” E la mintea găinilor cu gripă aviară că un om de talia mea nu are nicio posibilitate să cadă dintr-un scaun pentru invalizi, chiar dacă leșină, că atunci poate doar să-i cadă barba în piept și să se încline pe o parte. Cu alte cuvinte, nu eram lăsat să trec strada când semaforul era pe culoarea verde, că cineva care are putere pe moment prin funcție asupra mea se teme că deși trec pe culoarea verde a semaforului, pe zebră, un nebun care nu respectă culoarea roșie a semaforului vine și mă calcă cu mașina! Păi sigur că nu ar mai trece nimeni nicio stradă din lume cu această optică! Pur și simplu mi-au îngrădit un drept elementar garantat de Constituție și acceptat de toată societatea, pentru că așa a găsit de cuviință „onor” conducerea Centrului nr.1 Fresenius Iași aflată sub comanda nefastă a unui grup de crimă organizată patronată de Profesor și susținută de la București de CEO Ioana Țoncu cu boardul firmei multinaționale, din care face parte și Profesorul.

Văzând ce mi se întâmplă și înțelegând pe loc că această lovitură o am tocmai ca să mi se arate puterea lor și să fiu atent cu intenția mea de a lua apărarea lui Titi în situația că acesta s-ar ține de cuvânt cu amenințările pe care le făcuse, am scris un memoriu adresat intenționat „Comisiei pentru rezolvarea nemulțumirii pacienților” , pentru că știam că ei sunt izvorul de inteligență și de pedepsire a subsemnatului , a căror țintă devenisem în urma celor două bile negre avute, iar acum prin tupeul și neobrăzarea să-i sfidez cu afirmația că voi fi martorul lui Titi la nevoie. Iată o selecție a textului trimis „Comisiei”:

« Către,

– Centrul de Dializă „FRESENIUS” Iași „Comitetul de soluționare a reclamațiilor”

Bună ziua,(…)

Sunt foarte nemulțumit, ba chiar foarte indignat despre următorul aspect: deși firma Fresenius face eforturi majore pentru servicii de calitate pentru pacienții dializați, se petrec lucruri inadmisibile. Am fost protejați cu mari eforturi de Covid 19, iar acum suntem împinși parcă intenționat să contactăm bacteria clostridium dificilae.

Ieri, când a sosit Salvarea BGS la domiciliu să mă ia la dializă, șoferul Tibincu a răspuns la întrebarea mea despre doamna C, că nu i-a fost dată din spital, deoarece la analize a ieșit pozitivă la clostridium. Din acest motiv a venit numai cu doamna A.(…) Știu că sunt situații dese când devine letală. Din acest motiv protocoale și ordine ale M.S. prevăd acțiuni extrem de dure în legătură cu manipularea bolnavilor contaminați și transportul acestora. Fiind o boală foarte infecțioasă, de regulă se tratează la Spitalul de boli infecțioase, iar mașina salvării este dezinfectată temeinic după fiecare pacient.

Am ajuns la Dializă, am intrat în salon, iar o doamnă asistentă a întrebat de d-na C,  iar eu i-am răspuns că e cu mine pe mașină, dar că nu vine, fiind oprită la Spital Parhon, deoarece e pozitivă Clostridium. Peste doar 2-3 minute doamna C  este adusă de infirmier în salon pe căruț. La întrebarea asistentei cu ce a venit, ea a răspuns „cu salvarea de la spital”. Abia după amiază am aflat de la șoferul Tibincu faptul că doamna C a fost adusă cu altă mașină BGS…deoarece el a refuzat să se întoarcă după ea la Parhon, știind că este pozitivă.

Protocoalele prevăd expres că toți pacienții infectați cu clostridium și/sau Sarscov 2, sunt manipulați și transportați între spitale numai de către Salvarea națională!

Asistenta de salon a vorbit la telefon cu medicul de serviciu pe tură, i-a expus situația cu doamna C, iar indicația primită a fost să fie dusă la Salonul 6, unde va face dializă, izolată.

Când am ieșit de la dializă la orele 16, șoferul Tibincu mi-a spus că are ordin să o ia în mașină împreună cu noi și pe doamna C și să o ducă la Spital înapoi!

Aceasta mi se pare un act deosebit de grav, săvârșit cu bună știință împotriva noastră! Nu știu cine a dat acest ordin, cine a luat această Hotărâre, dar eu consider asta un fapt cu iz penal.

Nu poți ca Firmă privată pe domeniul medical să cheltuiești sume exorbitante de bani ca să protejezi pacienții în timpul pandemiei, iar acum, când există real UN FOCAR izbucnit (știu de 7 pacienți concomitent existenți acum), să dai un asemenea ordin criminal și să impui BGS-ului să amestece pacienții „sănătoși” cu aceia contaminați!(…)

Adică omul care are cu siguranță bacteria clostridium și face dializă la comun cu noi în salon, nu poate fi diagnosticat oficial „că nu are cine” să-i recolteze proba de fecale. E strigător la cer!

Închei prezenta cu rugămintea să clarificați IMEDIAT problema. Dacă mâine, 20 mai a.c. doamna C se mai află în mașina de transport fără a fi externată oficial din spital cu diagnosticul „vindecat”, eu refuz să mă urc în mașină și să vin la dializă, rezervându-mi dreptul să înștiințez Bucureștiul despre motivele hotărârii mele.

Cu stimă și considerație pentru întreg personalul medical,

Gabriel Mihăilă.

Iași, la 19.05 2022 »

Am observat atunci un fenomen la care cu experiența mea de viață mă așteptam și prin care avusesem ocazia să mai fi trecut, anume că eram „vopsit” și acuzat de „degetele mănușii” menajerelor că sunt un nebun, că sunt un reclamagiu care creează șicane inutile unor oameni deosebiți care se zbat să creeze la rândul lor condiții cât mai bune, aproape excelente pacienților Centrului Fresenius. Și șoferii de la BGS erau intoxicați de alți idioți care îi erau teoretic adversari lui Titi, că suntem un cuplu de nebuni care vor ceva, dar nu se știe ce vor, însă tot ce fac „ei” dăunează bunului mers al serviciului. „Fumoarul exterior” era locul propice unde se lansau petardele fumigene, iar eu mă distram în sinea mea când aflam ce vorbe și fapte mi se pun în cârcă, mai ales cu ce epitete… Este o metodă simplă și arhicunoscută când cineva „suspus” vrea să anihileze un subaltern sau o persoană mai mică în funcție, cu putere decizională mai mică: îl denigrezi, îi inventezi vorbe și fapte, sau prezinți adevărul denaturat în favoarea ta, ca el să devină inamic cu care tu ești nevoit să lupți. Așa credeau dânșii că ne vor pune cu botul pe labe și ne va piere cheful să ne opunem lor și a modului criminal de a ne trata pe noi, pacienții, în privința protecției la bacterii.

Am doar o întrebare de bun simț: cum, în ce fel ar putea un om în situația mea să se apere și să contraatace în acest scop o instituție care îi provoacă daune morale și îi periclitează viața? Cum ar fi crezut ei că m-aș putea opune la toate mizeriile iscate din nimic, eu, o persoană de 70 de ani, care are o experiență imensă de viață comparativ cu a lor și care nu acceptă sub nicio formă să se lase umilit și persecutat de niște persoane – care întâmplător sau nu – momentan reprezintă interesele și activitățile foarte onorabile ale unei firme multinaționale ce acționează în toată lumea cu mare eficiență și solicitudine, ca să salveze viața unor milioane de oameni? Cum altfel aș putea face dacă nu aș folosi poșta electronică cu care ajung lesne direct în cabinete și conducători de instituții la care portarul nu te-ar lăsa niciodată să intri? Să luăm doar pe plan local, la DSP sau CJAS, ca să nu mai vorbim de un minister. Folosesc doar metode actuale, pe care probabil că cei care mi-au devenit adversari fără să am nicio vină nu le stăpânesc la fel de bine ca și mine, ori care nu și-ar fi dorit să pot face asta…

Acum, a mai apărut și această Saga în serial, care pur și simplu le otrăvește viața, dar nu atât de mult cât au reușit ei să o otrăvească pe a mea…

(va urma)

DETERMINAREA – SAGA ANTIMAFIA

5.AGENTUL 007,13

Nu pot continua serialul, fără acest capitol, care are menirea să vă lumineze puțin în ceea ce privește abilitățile mele aproape native de a fi putut deveni un redutabil agent secret…

Habar nu am când și cum mi le-am format, dar cu siguranță că le am în sânge, în genele mele din ADN. Acum, dacă stau să mă gândesc, totul a început încă din frageda copilărie. Am învățat fără efort, plimbându-mă cu mama de mână prin „dulcele târg”, prin anii stalinismului (55-57) și curiozitatea de copil care este programat din naștere să pună întrebări, mă făcea să o întreb: „ce literă e aia? Dar aia? Dar cealaltă? Și așa am învățat literele de tipar scrise pe firmele magazinelor. A de la Alimentara, Aprozar, B de la Brutărie, C de la Cofetărie, D de la Delicatese, etc, Nu știu când au intrat toate în cutiuță, dar la Crăciunul în care împlinisem 4 ani, Moș Crăciun (că după ce am intrat în clasa I venea Moș Gerilă) mi-a adus o carte minunată cu o copertă cartonată, cu o păpușă de lemn cu nasul foarte lung și pălărie de magician, de culoare mov, din hârtie creponată de culoare roșie, drept guleraș, pe care scria cu litere mari „PINOCHIO”. Moșul venise cică la nenea Nicu și tanti Viorica, acasă, în lipsa lor și le lăsase pentru mine acel cadou ca să mi-l aducă, înafara tancului din lemn care mi-l pusese sub pom noaptea, când dormeam cu itoți împreună, în aceeași cameră.

Hei, dar ce poze colorate avea cartea cu Pinochio! Din acea zi nu mai voiam să adorm până ce mama nu-mi citea măcar două capitole din aventurile băiețelului obraznic Pinochio, care nu l-a ascultat pe tăticul său, meșterul Gepetto, cel care i-a dat viață cioplindu-l dintr-o bucată „vie” de lemn bun de băgat în sobă… Azi îmi amintesc cu precizie că prostiile făcute de Pinochio au făcut ca să moară Zâna cea Bună, s-a împrietenit din naivitate cu doi escroci precum Motanul și Vulpoiul, care l-au păcălit să îngroape în pământ cei doi galbeni ca să-i înmulțească când se vor coace în copac, plus greierul fermecat pe care l-a omorât lovindu-l cu ciocanul ca să nu-l spună lui taică-su…

Prin ianuarie, mama a terminat de citit toată povestea lui Pinochio, iar eu, într-o zi norocoasă, am deschis cartea nesăturându-mă să mă uit la poze și să rememorez povestea privindu-le și derulând în gând filmul evenimentelor. Dintr-o dată mi-am dat seama că recunosc pe textul scris cu caractere foarte mari, literele despre care o întrebam mereu pe mama prin oraș și am început să deslușesc cuvinte. Dacă se întâmpla să nu-mi amintesc sau să nu știu vreo literă, imediat mama era prompt lângă mine și îmi răspundea. Atunci mama m-a îndemnat să văd dacă eu pot citi singur din poveste. Și am putut! Ba, mai mult, mi-a plăcut și am continuat plângând sau râzând de unul singur încă o dată când eram impresionat. Deci, pe la cinci ani aproape, am recitit singur „PINOCHIO” lui Collodi.

La școală, în clasa întâi am mers la șase ani și zece luni și mama nu a așteptat anul următor să fac 7 ani și zece luni, că la „grădi” mă plictiseam deja. Întâmplător sau nu, am nimerit la clasa doamnei învățătoare Cornelia Agafiței, soția celebrului pictor ieșean Constantin Agafiței, iar doamna învățătoare emerită, care era cam de vârsta mamei și pe care toată viața mea am considerat-o ca pe o mamă, a completat de minune educația mea primită acasă. Am făcut cursurile primare, pus a cincea, la „Gheorghe Asachi”, pe str. Ștefan cel Mare, gard în gard cu Biserica „Trei Ierarhi” Castanii bătrâni din curte cu care ne burdușeam buzunarele până le rupeam la șorțulețele uniformei, îmi aminteau cumva de Ion Creangă, care fusese suplinitor la școala mea.

Cred că de la Pinochio mi se trage, dar copilăria mi-a fost marcată de miile de cărți citite, pe care le luam în mare parte de la Biblioteca de la Palat, unde eram un harnic abonat, cu vizite regulate cam la două săptămâni. Pe vremea aia, cam toți copiii făceam așa. Aveam acasă doar un aparat de radio marca „Őgoniok”, pe care tata îl cumpărase din talcioc să asculte meciurile de fotbal și „Vocea Americii”, despre care mi s-a impus o tăcere desăvârșită sub amenințarea că vine securitatea și ne bagă la pușcărie. Acolo am auzit eu mereu imnul vechi al României și al Uniunii Sovietice, mai ales când a crăpat „serenissimul” Visarionovici Stalin.

Citeam mai ales Jules Verne, romane din editura ARLUS (asociația română liberă de prietenie cu  uniunea sovietică), ce abundau din belșug pe rafturile bibliotecilor și vitrinele librăriilor.  Mă intoxicam inconștient, ajutând fără să știu Propaganda care ne îndoctrina cu eroismul poporului rus, iar eroii partizani și tineri comsomoliști care au fost eroi ce au ajutat Armata Roșie să elibereze țara și multe popoare de „fiara” hitleristă, m-au format să fiu „dârz” și neînfricat. Citeam în camera mea până noaptea târziu, spre miezul nopții, cărți pe care mi le alegeam singur și care mă captivau, până se trezea mama pe la miezul nopții și vedea lumină pe sub ușa camerei mele și venea să o stingă și mă obliga să mă culc. Azi așa, mâine așa, anii treceau, genul literaturii se schimba, citeam deja Dostoievski, Tolstoi, Bocaccio, dar și Mark Twain, Georges Simenon, Aghata Cristie, sau Eugen Barbu, Marin Preda, Zaharia Stancu. Romanele polițiste le mestecam pur și simplu, de la prima până la ultima pagină, începusem să cumpăr cărțuliile din colecția „Cutezătorii” sau „Aventura”, iar mai apoi cea din colecția „Cheia”. Revelația vieții mele – apogeul plăcerilor beletristice – au fost romanele militare scrise de Sven Hassel, despre o grupă de câțiva soldați din armata celui de-al Treilea Reich, care tanchiști, fiind, au trecut și au îndurat multe nenorociri de la viața cazonă, cu comandanți criminali și multe privațiuni. De fapt, Sven Hassel m-a format mental pregătindu-mă fără să înțeleg atunci asta, pentru ce va urma să vină, recte Școala Militară de ofițeri în rezervă pe care ai făcut-o imediat după facultate, la București, în Drumul Taberei. Sunt foarte multe de spus și de povestit, dar aici nu am nici interesul și nici intenția să vă povestesc viața mea anonimă și tumultoasă în același timp, pe care am trăit-o la vremea aceea fără să conștientizez că toate locurile de muncă pe care le-am schimbat cu ușurință în perioada comunistă îmi vor aduce mari beneficii în gândire și în acumularea de noi și noi cunoștințe în domenii extrem de variate, care de multe ori nu aveau legătură cu profesia mea de bază. Asta m-a făcut probabil să folosesc tot ce citisem din cărțile copilăriei și a adolescenței, transpunându-le în viața curentă pe care o trăiam.

Facultatea de drumuri și poduri am făcut-o dintr-o mare plăcere, iar acum, dacă mă gândesc, am ales-o pentru iubirea pentru libertate, neplăcându-mi niciodată să am o meserie care să mă țină închis între niște pereți cum ar fi fost o fabrică, de unde ca să ies sau să intru, trebuia să trec prin fața unui portar. Am făcut și asta, dar din prima clipă a angajării, deja îmi căutam în mintea mea un viitor loc de muncă unde voi pleca de bună voie, când m-aș simți îngrădit. Nu o să o mai lungesc, am trecut în primii 15 ani din viață prin vreo șapte locuri de muncă și funcții, începând chiar din anii de stagiatură, iar prin 1980 – având funcția de director la Unitatea de gospodărie comunală a primăriei municipiului – am optat să obțin funcția de inspector cu sistematizarea rutieră la Serviciul de Circulație la Miliția județului Harghita.

Prin natura serviciului meu în acest domeniu – și la Drumuri Naționale și la primărie – m-a preocupat foarte mult circulația rutieră, pe care am înțeles-o cred de pe vremea când aveam vreo 6-7 ani. Atunci „am învățat” să conduc mașina, de fapt am învățat pe camion „Zis” de 5 to. În cartierul Pavilioanele CFR Nicolina, unde locuiam cu părinții, străduțele înguste de 5 m  care erau pietruite, aveau o formă rectangulară, fără curbe, alcătuind un caroiaj cu intersecții multe și fără vizibilitate. Din acest motiv, cartierul fusese ales drept Poligon de Școala de șoferi profesioniști, care erau băieți de „profesională” de 17-19 ani, în general de la țară, care urmau să devină șoferi pe camioanele patriei ce urma să construiască comunismul. Atracția mea și a copiilor din cartier pentru mașini, ca să ne urcăm „în ladă”, lângă elevi și să „ne tragem” cu mașina, a fost probabil mult mai puternică, așa că m-a îndrăgit instructorul „nenea Costel Brăgău”, care m-a luat lângă dânsul în cabină „să mă trag cu mașina”. Ulterior aveam să aflu că era o bună cunoștință al tatălui meu, cu care era accidental și prieten de „șpriț”. Ceilalți copii mai mergeau la fotbal, la alte jocuri ale copilăriei, dar eu aveam „servici” la mașină. Fără să conștientizez, am învățat indicatoarele de circulație, manevrele de pornire ale camionului și multe amănunte care nu le intrau în cap băieților elevi. Atunci, nenea Costel îi punea să stea înafara cabinei, pe scara mașinii și mă punea la volan cerându-mi să execut manevre pe care elevul nu le putea de emoție probabil executa. „Vezi,  dobitocule, un copil de șase ani face impecabil ceea ce tu nu poți! Marș sus în spate, să vină următorul.” De mașini mă leagă multe în viață, am avut multe aventuri legate de ele, fără să îmi dau seama, au fost firul călăuzitor al vieții mele. În acest domeniu am avut invenții și inovații, fără să le fi putut breveta vreodată, din lipsă de timp, de bani și mai ales de determinare.

Lucrând în domeniul drumurilor la Miercurea Ciuc după absolvirea facultății, tot am avut tangență cu ofițerii de miliție de la circulație, care aveau un plan comun cu noi de revizie a semnalizării de pe drumuri și străzi. Încet, încet, am legat prietenii profesionale cu ei, iar eu știam să fac ceea ce ei nu fuseseră pregătiți, adică sistematizare rutieră și marcaje rutiere. Într-o bun zi, mergând pe teren cu Șeful Serviciului de circulație – col C.A), acesta mă întreabă dacă nu m-ar tenta să devin ofițer la circulație, că au liber postul de inspector pe sistematizare rutieră. Îmi spune că treaba mea ar fi să fac munca pe care o făceam și la drumuri, să verific starea rețelei și a semnalizării și să avizez din partea Miliției toate proiectele de străzi și șosele din raza județului. Pentru că eram ofițer de Geniu în rezervă, urma să fac doar trei luni cursuri de pregătire specifică la București, după care eram încadrat direct cu gradul de căpitan (conform vârstei) la ei la Serviciul de circulație. Ideea mi-a surâs pe loc, că eram un tip cu afinități cazone, milităros și disciplinat și mi s-ar fi oferit posibilitatea să îmi desfășor munca într-un cadru de unitate militară.

Azi, când rememorez acei ani și acele vremuri, îmi dau seama că mă atrăgea enorm de mult să mă aflu printre „eroii” cărților polițiste devorate de mine în anii de tinerețe. Aveam 28 de ani și o viață înainte, care deși era la  început, căpătasem multă experiență în cei cinci ani trecuți de la absolvire, Fusesem deja Șef de lot, Șef de sector, Director al unității de gospodărie comunală, Șef al secției de drumuri forestiere cu peste 1330 km de rețea prin pădurile harghitene, șeful secției 1 la Întreprinderea de industrie locală județeană, unde răspundeam de producția a cca 600 de oameni într-un areal de câteva zeci de kilometri pătrați, în cariere și balastiere, Stație de oxigen, etc. În cinci ani! Așa că, hai să devin și ofițer de miliție, la circulație.

„Băieții cu ochi albaștri” au pornit așadar „să-mi facă dosarul” de încadrare. A durat timp de doi ani!. Îmi spunea tata că la Iași veniseră pe la el, la CUG și se interesaseră despre el la ofițerul de securitate, apoi au puricat neamurile de gradul 1 și 2, au puricat rudele soției, ce mai, parcă doreau să mă pună ministru de interne. În acest timp eu îmi vedeam de viața mea, uitând de faptul că-mi dădusem acordul să mă fac ofițer la circulație.

Am trăit multe în cinci ani, mă cunoștea după nume și după figură și Primul Secretar al județului – Josif Szasz – și Primul Președinte al județului – Pataky Imre – am dat mâna și cu Ceaușescu, cu ocazia inaugurării vilei „Corbu” construită „de gospodăria de partid” lângă unitatea militară Batalionul de vânători de munte, într-o poiană minunată de la poalele munților Harghita, la care mi-am adus aportul cu oamenii mei construind aleile parcului natural de la heliport până la vilă și drumul de acces pietruit care traversa un smârc de mici dimensiuni, lucrasem sub comanda Trustului Carpați București, făcusem cu unitatea mea un baraj de anrocament la marginea municipiului care a pus pe harta fizică a României o mică pată albastră la lacul de agrement Șuta, eram prieten apropiat cu primarul municipiului Balasz Buzas, am adus în creierul munților o șalupă și un ponton plutitor care să le punem pe viitorul lac, etc. Astea se derulaseră în cinci ani, din 1975, până în 1980. O fi mult, o fi puțin? Oricum, mi-au creat multe amintiri și o mare experiență de viață. Să nu mai spun că lucrasem direct cu o sumedenie de oameni de multe naționalități, de la maghiarii care predominau (secui, de fapt), români ardeleni, români moldoveni, olteni, munteni, lipoveni de la Măcin, țigani gabori, țigani maghiari, țigani români, deținuți de drept comun, etc. Fără să-mi dau seama, am început să „o rup” bine ungurește, ceea ce mi-a fost ulterior de mare folos. Simțeam efectiv că sunt iubit și apreciat de toată lumea și sunt adoptat imediat de fiecare colectiv pe unde am trecut. Municipiul era relativ mic, avea cam 43000 de locuitori, cu tot cu comunele suburbane. La zece minute de casă, ieșeam la iarbă verde la poalele pădurii.

Iată că în sfârșit, în 1980 sunt chemat la Inspectoratul Județan al M.I. la Serviciul „cadre… Doi tipi, bine trecuți de 50 de ani. Col. C. și maiorul A. Îmi cer să le răspund la unele întrebări legate de biografia mea, după care mă anunță „cu părere de rău” că postul pentru care fusesem recrutat la Serviciul Circulație nu mai este disponibil, deoarece cu o luă în urmă, fusese transferat „disciplinar” dintr-un județ din Oltenia, maiorul J, care fusese contabilul șef acolo și niște nereguli descoperite de CFI l-a făcut pe ministrul G. Homoșteanu „să-l pedepsească” trimițându-l la jumate de carieră tocmai la Miercurea Ciuc, la „batalionul disciplinar”.

Omul nu avea nicio pregătire în domeniul drumurilor sau a circulației rutiere, dar „ordinul nu se discută, ci se execută”, așa că mi-a mâncat mie postul…

De mine însă cică aveau mare nevoie, că îmi studiaseră temeinic dosarul și văzuseră abilitățile și experiența mea, plus referințele excepționale venite de la primul secretar – primarul municipiului – care mă făcuse și membru de partid, ca să mă poată numi director la unitatea primăriei, ce mai, corespundeam de minune, plus că eram ofițer cu școală militară de Geniu operativ. Așa că… îmi spun „tovarășii” că mă încadrează imediat pe funcția de tehnician cazarmare, șef birou Cazarmare, în locul unui maior originar din Iași, care se zbătuse să vină mai aproape de casă, la Bacău.

Habar nu aveam eu cu ce se mănâncă asta, dar m-au pus în temă ofițerii. L-au chemat pe șeful Serviciului ATMF (așa se numea Administrativul), care era un serviciu ca armă „securitate”, dar deservea tot ce ținea de M.I. adică Securitatea, Miliția și Pompierii, plus trupele de securitate. Mi-au spus salariul de încadrare (care era substanțial mai mare decât ce aveam eu pe atunci cu toate funcțiile prin care trecusem), dar eram încadrat ca personal civil, urmând după o perioadă să mă trimită la niște cursuri la Băneasa ca să mă încadreze ofițer cu grad de căpitan. În mintea mea se derulau cu repeziciune imagini și evenimente amestecate, așa cum vedeam că se derulează în ochii motanului Tom când Jerry îi dădea cu leuca în cap.

Șeful de Serviciu – col. C.A., care fusese Șeful serv. Circulație când mi-a propus să vin în serviciul lui ca inspector cu sistematizarea – fusese mutat pe funcția de Șef SATMF,  m-a luat cu el la etajul unu unde erau birourile și m-a prezentat subalternilor, care erau multe doamne cu funcția de contabile și magazioneri. Mi-a prezentat „meseriașii” unității, peste care urma să devin șef, inclusiv cele patru femei de serviciu, despre care am aflat cu uimire că nu știu limba română, ci numai maghiara, că erau femei simple de la țară. Doar una era moldoveancă „de a mea”. Tâmplarul, fochistul-instalator, alți fochiști, etc erau cu toții maghiari și vorbeau limba română diferit, unii mai acceptabil, alții cu mare greutate. Asta m-a șocat. Mi se prezintă pe plt. adj. E M, care avea să-mi fie subordonat direct, maistru militar armurier N.B, apoi mergem la popotă, unde sunt prezentat doamnelor bucătărese, ospătare, bufetierei, conduse de un plt. adj. care era Șeful popotei. Serviciul era încadrat cu cca 30 de persoane, femei și bărbați – majoritatea de naționalitate maghiară, să zicem 60% –  ceea ce pe mine efectiv m-a uimit. Acolo era chiar democrație, într-un loc sensibil, pe vremea lui Ceaușescu! Apoi am aflat că doamnele erau de fapt soțiile unor alți salariați români de la „partid” și din M.I. iar Șeful de serviciu, col C.A. era de fapt maghiar 100%, iar soția lui era secretara Șefului Miliției județene, româncă din Mureș. Asta vă sugerează subtil tabloul vremii.

Acesta a fost MEDIUL unde timp de alți cinci ani din viață mi-am desfășurat activitatea și unde am  căpătat un alt surplus de educație și de experiență. Mi-au dat o cameră de birou separată, unde stăteam mai mult singur, dar teoretic era și colegul meu plt. adj. E M. Ca activitate principală în funcția de șef birou cazarmare trebuia să țin evidența tuturor clădirilor și a terenurilor deținute în județ de Ministerul de Interne, adică Sediile Miliției în orașele județului, Posturile rurale de Miliție, cazarmele Pompierilor, alte obiective precum GAA (gospodăria agricolă ajutătoare) – deservită de deținuți semiliberi din penitenciar.

Multe am văzut, multe am trăit în cei cinci ani, am fost apreciat  de comandanți – mai ales cel de la Milțiție (col. G. G), pentru că mă preocupam cu mare drag și abnegație să ajut familiile românilor (mai ales moldoveni) de la Posturile de miliție, să le măresc confortul în clădire introducând apă curentă și grup sanitar, cu centrale termice proprii pe lemne, cu baie și cadă proprie, pentru că trăiau în sate izolate în comunele județului, unde populația le era în principal ostilă, dar nimeni nu avea voie să se plângă de asta. Soția le ajuta nevestele unde se putea, să fie angajate la Poștă, în aceeași localitate, iar asta a fost imediat apreciat de comandanți și de șefii de post de miliție. Mă împrietenisem cu mulți ofițeri de miliție și securitate cu care jucam minifotbal în campionatul municipal la Dinamo2, așa că eram cumva în m mediul meu. Sunt foarte multe de spus, enorm de multe, dar acolo am învățat ce pot să spun, despre ce am voie să vorbesc, dar cel mai mult acolo am învățat să observ și să mă feresc de ochii indiscreți care te filau de pretutindeni.

Am fost chemat „din prima” la ofițerul CI, care mi-a propus să fiu ochii și urechile sale, dar elegant i-am dat cu flit, tot așa cum am făcut și în Școala militară. Aș putea scrie dacă aș avea timp și determinare zeci de cărți având ca temă anii petrecuți în cei 15 ani de Ardeal, dar nu este încă timpul pierdut…

Important pentru cititorii blogului meu este acum să rețină că în acei ani ai tinereții viața m-a dus în fața unor oameni deosebit de „puternici ai zilei”, cu o funcție enormă, dar care nu m-au timorat și nici nu mi-au produs vreo schimbare majoră de atitudine sau de comportament. De la Ceaușescu – căruia i-am strâns mâna întinsă la acea inaugurare la care am participat – și până la Primul secretar de județ sau municipiu, Primul Președinte al CJ, comandantul Securității Județene, al Miliției Județene, au fost oameni cu care am fost nevoit să am relații de serviciu. În viața mea nu am profitat cu nimic de pe urma acestor personaje și să știți că mulți care m-au cunoscut în acele timpuri pot sta mărturie că nu mint cu nicio „centimă”.

Plecarea „din sistem” s-a făcut brusc. Foarte greu de altfel, neașteptat de greu. Norocul meu cel mare a fost că Bunul Dumnezeu mi-a deschis ochii și nu am acceptat să devin ofițer activ, că altfel nu reușeam să „evadez”. Am rămas angajat civil, „comandant” al plutonului de angajați civil ai unității. Locțiitor îmi era prof. LB – directorul de la Arhivele statului, de altfel un bun prieten care mă ajuta mult cu documente ca să reconstitui Dosarele de Cadastru. În Ardeal există cartografiere încă din timpul Imperiului austro-ungar, așa că munca era mult mai simplă decât în „regat”.

Pe linie de muncă administram nominal un cont financiar, asupra căruia aveam drept de semnătură doar Comandantul serviciului, șeful financiar și eu. Puteam de exemplu să merg la casierie, să semnez o chitanță și să scot să zicem o sumă în lei pentru care nu trebuia să dau nimănui nicio explicație, dar până la sfârșitul lunii trebuia să vin la contabilitate cu o factură justificativă. Se strica o baterie la un obiectiv? Luam bani și mergeam la magazin și cumpăram bateria. O dădeam instalatorului să o monteze.

Lucram și cu secrete, spre exemplu toate „casele conspirative” din județ, aveau nume de flori, iar eu primeam de la Comandant ordin clar că la „Casa Garoafa” de exemplu, s-a stricat bateria, sau curge apa continuu la rezervorul de WC. Casele erau în toate orașele județului, iar eu aveam evidența lor și plăteam întreținerea cu regularitate, utilitățile, cu nume false, pentru care fuseseră întocmite acte reale. De fapt toți vecinii din scară știau că acolo este apartamentul securității, însă de obicei în acea scară locuiau tot cadre ale MI. Găseam multe urme de orgii când intram acolo cu instalatorul nostru, că „băieții cu ochi albaștri” foloseau apartamentele clandestine și drept alcov de nebunii cu „informatoarele”… Multe abuzuri am văzut petrecându-se și multe nereguli se petreceau de către privilegiații vremii. Înmagazinam în minte tot ce vedeam, puneam cap la cap și îmi formam o părere despre adevăr.

Contul financiar de care răspundeam eu direct și personal rula sume imense pentru acele vremuri. Din el se plăteau lucrări de construcții și reparații la clădiri, iar prin semnătură eu atestam și îmi asumam răspunderea că au fost făcute în realitate. Prin 1984, pe la sfârșitul anului, merg cu treabă la marginea orașului, la un obiectiv care consta într-o vilă P+2, de protocol, dotată cu mobilier rustic de cabană vânătorească, cu blănuri de vânat pe parchetul impecabil și trofee vânătorești pe pereți. Alături – o clădire înaltă cât P+2 – fără tavan între etaje, care era de fapt amenajată ca sală de sport pentru forță, dotată cu șpaliere și saltele, manechine de luptă și capră de gimnastică,  bârnă, gantere, haltere, funii agățate de tavan, etc. Vila era păzită non stop de doi militari în termen de la Compania de securitate din curtea inspectoratului, care fiind „pile” făceau acolo armata lor de boieri îngrijind vila și păzind obiectivul, dar fără a avea vreo armă în dotare, ci doar un telefon TO direct cu ofițerul de serviciu. La sală mergeau iarna săptămânal ofițerii care făceau parte din USLA (antitero pentru necunoscători) și cu instructorul de lupte, că făceau antrenamente specifice și forță. Teoretic, obiectivul ținea de o Unitate din București adică de USLA, dar vila era de protocol pentru ștabi, fiind pe malul Oltului, la poale de munte cu o vedere minunată la marginea municipiului.

 Când ajung la obiectiv, rămân pur și simplu siderat! Mă trezesc cu un șantier de construcții deschis, în toată regula, cu muncitori, schele, roabe, praf și moloz. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Intru, întreb soldații care îmi raportează că oamenii veniseră de o săptămână trimiși acolo cu acceptul col I.A – „noul Șef al securității județene”, de cca 2 ani. Uimit, mă întorc la unitate și merg glonț la Comandantul meu nou, col M.I., un oltean bun de pus la rană, fost șef al Miliției municipiului. Îi raportez ce am găsit, dar nici el și nici „contabilul șef” habar nu aveau de nimic. Îl rog pe comandant să meargă să raporteze situația comandantului Securității, despre care aflasem de la militari că ar fi ordonat lucrările. Vine șeful înapoi foarte tulburat și ne „scoate” la un șpriț la separeul restaurantului aflat lângă Inspectorat.  La o friptură și un șpriț, vorbind în șoaptă, ne spune că „Bossul”  col. A.I. l-a luat la împins vagoane când l-a întrebat dacă știe el ceva despre lucrări. Că nu-i treaba lui, că să nu-și bage nasul unde nu-i fierbe oala. Ăștia, fiind ofițeri de carieră, cu grade și funcții, nu aveau curaj nici să crâcnească. Dar eu, fără jenă și fără frică, m-am închis în biroul meu de la ultimul etaj și m-am apucat să scriu la mașina de scris din dotare un Raport explicativ către „direcționalul” meu – Serviciul  de Construcții al Ministerului.

Originalul l-am pus cu mare grijă în fișet, unde aveam sigiliu propriu cu plastilină,  am smuls un fir de păr din cap și l-am plasat jos, la podea, cu 2 bucățele infime de scotch ca să-mi arate dacă cineva a deschis ușa fișetului. Celelalte două le-am luat acasă, ascunzându-le sub cămașă, la spate și acolo un exemplar l-am ascuns într-o carte oarecare din bibliotecă, iar celălalt l-am expediat prin poștă, cu confirmare de primire, lui maică-mea la Iași. Așa m-a dus pe mine capul atunci. Am făcut Ordin de deplasare la București, la Serv Construcții. Verificând firul de păr nu am observat nimic suspect. Multe am auzit eu în anii din M.I. Ajuns la București cu raportul în geantă, ies la raport la Șeful de serviciu, după ce îi raportasem problema colonelului C – fost arbitru internațional de box, dar inginer constructor de profesie. Ăsta rămâne tablou, mă ia de mână și mergem la Șeful Serviciului, care când aude și citește Raportul mă întreabă dacă am curaj să susțin ce am scris și în fața ministrului. Îi spun că n-am nicio problemă, iar secretara ne perfectează o audiență la Ministrul secretar de stat MD, care de fapt era „organul” de partid care superviza M.I. Omul era civil, nu militar precum restul lumii, adică era „de-al meu”.

Colonelul Șef de serviciu cu care eram în audiență, vorbește și explică în timp ce eu studiam atent ca un cazarmar ce eram, mobilierul și stucaturile pereților. Când aude ministrul și citește raportul, mă întreabă de ce nu am raportat înainte să demareze lucrările, iar eu am răspuns că nu sunt într-un obiectiv la care să îl supraveghez constant, nefiind în portofoliu meu curent. I-am spus ministrului că între mine și Comandantul Securității Județene sunt tensiuni intense pe această temă, că eu pentru el sunt un civil care se bagă unde nu-i fierbe oala, dar că răspunderea mea față de contul financiar despre care puteam fi acuzat că s-au făcut deturnări de fonduri, m-au făcut să am curajul să ies la raport. Ministrul s-a uitat lung la mine și mi-a spus „mergi liniștit acasă, îți garantez că nu vei avea de suferit nimic”. I-am raportat că eu din vară făcusem raport să plec din unitate înapoi în fosta unitate de drumuri unde luasem post la repartiție, care mă dorea să mă întorc, dar noul șef al securității județene îmi spuse scurt: „la noi se intră foarte greu, dar de ieșit e și mai greu, doar cu picioarele înainte”. Aveam 33 de ani și nu îmi prea surâdea ideea.

A doua zi, în urma mea, ajuns la serviciu, se anunță la nivel de comandă un control făcut de „inspecția ministrului”. Vin de la București 2 colonei și un căpitan, se prezintă la Șeful Inspectoratului și la Șeful Securității și cu 2 mașini pleacă la obiectiv. Eu mă uitam pe geamul biroului și mă cam temeam de clipa confruntării. Vin „băieții”, sunt duși la popotă, iar acolo sunt chemați șefii mei, adică Șeful serviciului și contabilul șef, maiorul B.A. Eu știam cu precizie că acest nou comandant al Securității județene este pila generalului A, șeful Direcției a 2-a a Securității statului. Știam cu ce se mănâncă, așa că omul, aterizat de mai puțin  de un an la Harghita a pus ochii pe vila de protocol, dorind să-i mărească luxul și confortul de care urma să beneficieze el și prietenii, probabil la 5 stele. Putere era, bani credea el că sunt, doar că erau dirijați de un subaltern civil care era foarte corect și își apăra pielea de deturnare de fonduri. Mai mult decât atât, s-a aflat că Directorul N. Cs. al Trustului de construcții, primise drept răsplată viza pentru Germania Federală a doua oară în 2 ani consecutiv din ordinul col. A.I.

Asta a pus capac la toate. Eu nu am fost chemat nicio secundă în fața nimănui, dar asta mă făcea să-mi fie o frică și mai mare. Le-am spus părinților că dacă mi se întâmplă ceva, să caute răspunsul în acel Raport ascuns de mama mea prin casa lor. În 1985, prin martie, îmi spune șeful meu într-o zi că a venit pedeapsa pentru lucrările de la obiectivul de la J. Șeful securității a fost amânat de la înaintarea în grad timp de 3 ani, plus oprirea indemnizației de comandă, care era suplimentară salariului și care era de aproximativ 5000 lei/lună, iar Șeful Inspectoratului col. D.O,  cu pierderea indemnizației de comandă de cca 6000 pe timp de un an. Ăștia erau bani, nu glumă. Prin aprilie, primesc un telefon în birou de la secretara col I.A să mă prezint la el la birou. Pur și simplu, inima îmi bătea în piept gata să sară la bătaie.

Intru și în birou, lângă Boss, stăteau umili cei doi „toarăși” de la cadre, care mă angajaseră în urmă cu 5 ani. Bossul mi se adresează: „tovarășe inginer, mai doriți să plecați de la noi, așa cum ați făcut raport?” Am răsuflat ușurat și am plusat: „ și de ieri, tovarășe colonel dacă s-ar putea”. „Bine, îmi răspunde el peste ochelarii de vedere. Vă aprob transferul.” Îi răspund pe loc, nonșalant: „tovarășe colonel, eu am cerut transferul în august anul trecut, acum postul nu mai este vacant, dar dacă vreți să scăpați de mine cu adevărat, puteți să interveniți să mi se creeze acum un post liber ca să plec” Cele două momâi de la „cadre” tăceau mâlc. „Vom vedea ce putem face” îmi răspunde sec Bossul și înțeleg că trebuie să cer permisiunea să evacuez zona.

Așa am ieșit eu din sistem, mult mai ușor decât îmi prezisese Șeful securității lui Ceaușescu.

De atunci și de la „Revoluție” mi se trage ura față de securiști, față de abuzurile pe care le-au făcut dintotdeauna, dar mai ales că oameni ca dânșii au trădat jurământul militar depus ca ofițeri față de țară și datorită lor a fost posibilă înlăturarea criminală a lui Ceaușescu, care a fost incomparabil mai patriot și mai loial României și poporului român decât toate jegurile care au urmat și care au vândut țara străinilor.

În mintea mea i-am condamnat de mult la moarte și le doresc tuturor cele mai cumplite lucruri să li se întâmple,

Așa că… aceasta este explicația că nu mă tem de nimeni și de nimic, că nu mă pot timora niște ticăloși aflați vremelnic pe funcții cu putere, care amărăsc fără a fi nevoie viața altor oameni. Chiar dacă pierd, chiar dacă Sistemul mă va învinge copleșindu-mă cu greutatea lui care apasă, voi fi acea pietricică din pantof care le roade pielea și carnea până la sânge și le creează un disconfort care le strică viața. Cât mai trăiesc, că între timp, minez ca un adevărat genist ce sunt alte câmpuri în jurul lor, care vor exploda peste tot unde nici nu se mai așteaptă, chiar și după dispariția mea. I-am rugat, i-am implorat, „dați-mi bună pace și nu mă obligați să fiu nevoit să vă pedepsesc”. Nu m-au crezut, nu m-au ascultat…

(va urma)

DETERMINAREA – SAGA ANTIMAFIA

4. CONTACTUL

După ce am făcut primele 6 ședințe de inițiere pe Stația de dializă a Spitalului Parhon – în care am constatat că totul este normal și că nu am reacții negative care să-mi strice „feng-sui-ul”, m-am liniștit efectiv și am început să lucrez mental cu corpul și psihicul meu ca să mă obișnuiesc cu viitorul stil de viață. În sala de dializă erau câteva televizoare poziționate pentru pacienți, dar cum nivelul general de cultură era dictat de Amtena3, România Tv sau ProTv în cel mai fericit caz, pur și simplu nu m-a interesat deloc ideea de a-mi pierde cele 4 ore /ședință intoxicându-mi mintea din lipsă de alternativă. Am preferat să apelez la „biblioteca” mea de gânduri și evenimente pe care le-am trăit și care încercam să le readuc în timpul prezent. Și aveam la ce să mă gândesc, credeți-mă pe cuvânt. Am trăit în 40 din cei aproape 60 de ani cât aveam eu atunci, cât alții poate în o sută. Cu bune și cu rele.

După a șasea ședință pe Stația spitalului, am fost programat la prima ședință la Centrul Fresenius – într-o clădire aflată lângă spital, în spatele curții. Am aflat de la alți pacienți din salon că mulți dintre medicii clinicii lucrează ca angajați „part-tiime” și la Fresenius. Tot de la alții am aflat că mai există un Centru, în Păcurari, dar toți se fereau să-i spună tot Fresenius, deși acolo șeful suprem era mama Profesorului, doamna Prof.dr. Maria Covic. Atunci nu înțelegeam eu cum vine chestia asta, dar aveam să o deslușesc puțin mai târziu. Spre norocul meu, am fost repartizat la Centrul Fresenius din curtea Parhonului și la primul contact cu Centrul, am fost preluat de o doamnă aflată la ghișeul de Informații care am aflat de la ea că era și salariată la Fresenius și pacientă dializată. Foarte amabilă, ea m-a pus sumar în temă cu câteva indicații simple, iar tot pe atunci, am aflat că domnișoara A este fiica doamnei C, iar ambele erau interfața firmei Fresenius cu pacienții, domnișoara A fiind secretară care făcea legătura între șoferii BGS și pacienții dializați. Am nimerit la începuturi în tura a III-a, de la ora 17 la 21. Am fost alocat unei mașini de transport și atunci am aflat că șoferii firmei de transport BGS lucrează și ei în ture de câte doi/mașină și se schimbă la fiecare două zile între ei, dar sunt plătiți mizerabil după spusele lor, cu salariul minim pe economie și un bon de masă/ziua lucrătoare.

Eu am lucrat o viață întreagă în întreprinderi de construcții și munca mea directă cu oamenii pe care i-am avut în subordine (o perioadă cca 600), inclusiv șoferi și mecanici, mi-a creat o abilitate nebănuită de fin psiholog și analist, lucru care mi-a dat ușurința să mă simt bine în orice colectiv.

Bucuria ce am avut-o de la început, a fost că aproape la fiecare ședință avută de două ori pe săptămână, mă întâlnea la vizită, la salon, dr. MO, medicul care mă îngrijise direct în spital și care mă introdusese în Programul de dializă. Observasem încă din spital că este un discipol al Maestrului său – Profesorul dr. Adrian Covic – iar în mintea mea făcusem imediat paralelismul că ambii medici, între care era după aprecierea mea o diferență de maximum 10-15 ani, iar ambii  proveneau din familii de profesori universitari medici, aveau trasee de viață similare. Diferența consta doar în faptul că Profesorul alesese aceeași specialitate ca a părinților săi, care au fost iluștri pionieri ai Nefrologiei românești, niște somități în medicină, iar dr, MO alesese cu totul altă specializare decât iluștrii săi părinți și prin urmare se afla încă din facultate în siajul Profesorului. În lumea medicinei există cutume nescrise, dar respectate cu sfințenie, iar o progenitură a unei familii de medici care alege aceeași carieră cu părinții, are o cale mult mai ușoară și un drum mult mai măturat înaintea lui de gunoaie și obstacole decât un nou venit în medicină. Sunt un fel de reguli nescrise, bazate pe ideea că „ce naște din pisică, șoareci mănâncă”. Dar și lumea medicală e rea și invidioasă, bârfitoare și ranchiunoasă, iar vorbele auzite înafara ei spuneau că „tânărul” Profesor ajunsese la aceste onoruri mult prea devreme, bazat pe reputația iluștrilor săi părinți și mai puțin pe performanțele proprii. Ca un exemplu îl avem la Iași pe fostul Prof. dr. Pendefunda și pe fiul său Liviu, care s-a urcat în carieră pe umerii tatălui său și mai puțin pe rezultatele muncii sale. Astea le știu de la alți buni prieteni de-ai mei, medici onorabili care au făcut medicina din dragoste pentru oameni și au fost colegi de facultate și generație cu câteva beizadele.

Spre deosebire de Maestru, dr. MO se vedea că este tobă de carte, pe care o asimilase el însuși prin munca lui și iradia din prima multă știință, pentru care i se purta un real respect de către colegi și din câte am văzut cu ochii mei, chiar de către Profesor. Mereu dr. MO îmi spunea că „am vorbit cu dl. Profesor” despre „aia” sau despre „cealaltă” și că „dl. Profesor a fost de acord” să facem așa, sau așa… Prima dată când a intrat în rezervă la o vizită Profesorul, iar MO m-a prezentat „dl. Mihăilă”… Proful l-a oprit imediat și i-a spus „știu cine este dl. Mihăilă”, iar nu am înțeles dacă își aduce aminte că i-am reparat strada de pământ care făcea legătura cu bloculețul său  cu P+2 din Valea ;Lupului, sau se referă la nebunul care a cheltuit cca o mie de euro ca să amenajeze toaleta rezervei să o poată folosi… Pentru că niciodată nu mi-a spus măcar un „mulțumesc bă inginerule, că mi-ai făcut atunci o treabă care nu ținea de funcția și puterile tale și nu am apucat să îți mulțumesc pentru asta”. În sfârșit, cert este că înainte să intru în Program la Fresenius, dr. MO îmi spune că s-a consultat cu Profesorul și pentru început, având în vedere și starea în care mă aflu cu un picior valid și că depind de căruț, voi face doar două ședințe de dializă/săptămână – marțea și sâmbăta, tura III.

Arareori, când nu venea la vizită dr. MO, venea o doctoriță blondă, cu ochelari de vedere pe care am întâlnit-o arareori de gardă și în Spital, , la cca 42-45 de ani, după aprecierea mea, cam în jurul vârstei fiicei mele. Din prima clipă când s-a oprit la patul meu la vizită, mi-a vorbit pe un ton răstit și obraznic, ca la un ins inferior speciei ei și a părut tare enervată când a aflat că sunt la două dialize/săptămână. M-a chestionat ca la securitate, de ce, și de cum, iar eu – ca un scorpion veritabil ce sunt – m-am strâns arc și așteptam prilejul să o atac cu acul veninos. Obrăznicia ei a atins momentul culminant într-o zi când fiind la dializă, m-a sunat vărul din Brașov care nu știa unde sunt eu în acel moment. „Nevasta lui Mengele” fusese la patul meu de cca 5 minute și din poziția unde stăteam eu în pat, nu vedeam restul salonului, că era un parapet despărțitor. Vorbeam la nivelul de jos cu vărul meu, pentru că educația și bunul simț nu îmi permiteau să audă și ceilalți pacienți subiectul convorbirii. Nici nu apucasem săi spun lui vărul că sunt la dializă, că mă trezesc la patul meu cu o asistentă pe care mult mai târziu aveam să o cunosc mai bine și să aflu că era și șefă de tură în acel  moment, o doamnă desăvârșită și deosebit de competentă. Asistenta M vine la patul meu, mă atinge pe mână ca să mă facă atent, iau telefonul de la ureche și atunci percep niște urlete de femeie turbată de nervi care țipa în salon că a dat ordin ca să nu fie deranjată cu telefoanele în timp ce ea face vizita. Atunci am înțeles că ea la mine se referă, iar eu eram total nevinovat, pentru că poziția corpului meu nu permitea să văd în salon decât patul din față, iar eu credeam că „superdoctorița” despre care aflasem nu demult că este Șefa Centrului nostru, este plecată la vizită în salonul alăturat, printr-un spațiu comun aflat în capătul opus al salonului meu. Prin urmare vorbeam cu vărul fiind concentrat să-l aud ceea ce el îmi spune și nu auzeam absolut nimic din ce se vorbea în jurul meu.

Când asistenta M m-a făcut atent că aia țipă la adresa mea și mă face cum îi vine la gură, am lăsat telefonul pe piept fără să-i spun vărului meu că întrerup convorbirea și cu un ton răstit și tare, mă adresez nestimabilei doctorițe întrebând-o ce caută un om ca ea printre pacienți și dacă Centrul de dializă are cumva regim de detenție, iar în acest caz să monteze și gratii la ușă, ca să știm măcar că avem statut de deținuți. Am ajuns să țipăm bine unul la celălalt, ca la cortul Bulibașei Chirica, i-am spus doar că poziția în care stăteam eu nu îmi permitea să văd că mai este în salon după ce se oprise la patul meu și în al doilea rând, eu vorbeam pe un ton cât mai jos, tocmai ca să nu deranjez lumea din jur. Nu știu cine îi spune că m-a sunat fiica din Canada, că întrebat fiind de asistente despre mine, le-am spus că am copii, o fiică în Canada și o nepoțică, care locuiesc la Montreal. Vaca nu rabdă și nici nu mă întreabă, iar văzând că a dat de unul care nu se teme de gura ei și „o face” din vorbe, sare ca proasta în bazin, fără să se uite că nu are apă și îmi spune mie: „ce să-ți spun… m-ai dat pe spate că ai fata în Canada!” – de parcă eu invocasem ceva pe tema asta, chiar dacă ea ar fi sunat, de unde să fi știut lumea că sunt la dializă și că doctorița SL sărită bine de pe fix, face vizita și nu trebuie să bâzâie muștele pe Terra?! Din acel moment, am luat-o în vizor pe madam SL și am băgat-o în așteptare…

Mai am un episod nefast din acea perioadă de începuturi, prin 2019, când mi se montase fistula în locul cateterului „long life” la sfatul și insistența doamnei dr IM – o zeiță bună, care mi-a deschis capul și m-a împins la revenirea voinței și a determinării, într-un moment al meu de slăbiciune morală – deci eram la primele proceduri de conectare cu ac. Nu prea înțelegeam eu care este diferența, dar urma să învăț. Cert era că primele 4-6 ședințe eram conectat la aparat de asistentul șef de tură și am înțeles că așa prevedeau Procedurile, După ce terminasem „inițierea” fistulei, veneau rând pe rând la conectare asistenții de serviciu, care cum era de tură… Mi s-a spus – chiar pe un ton de reproș, de vreo două asistente și de madam SL – că mi s-a montat fistula într-o „zonă imposibilă” după exprimarea lor, adică undeva sub braț. În zona anghilei. Acolo a găsit loc și posibilitate renumitul medic chirurg M să monteze la insistențele doamnei dr. IM, fistula. Aia a fost cred a 18-a operație cu anestezie totală la viața mea pe care am avut-o… Madam SL când mă prindea, mă toca la cap că tot la două ședințe/săptămână sunt?, iar eu îi spuneam că Profesorul nu mi-a spus altceva, ceea ce pe ea vedeam cu ochii mei că o irită la culme.

Revin la fistulă: era de serviciu la salonul și patul meu asistenta GP, o blondă în cel mai adevărat înțeles al cuvântului. În sinea mea râdeam când era ea de serviciu și o auzeam folosind vocabularul sumar de cață de cartier cu aere multe și minte puțină care folosea la tot pasul cuvintele „pe buune?”, iar mie asta îmi spune multe despre cultura unui om. „Doamna” GP spune în gura mare în salon către colegii ei de tură că „eu nu mă duc la Mihăilă, să-l conecteze cine vrea, dar eu acolo nu merg”. Tonul și mai ales modul de mahala în care m-a băgat în gândul ei „în paza mării”, m-a înfuriat pe loc și i-am spus de la obraz că nici nu vreau să fiu conectat de ea, dacă ea se teme, că nu am încredere în capacitățile  ei profesionale, iar de aici încolo, niciodată nu o voi mai lăsa să se apropie de mine sau de aparatul la care sunt conectat. Întrebând-o ce  rău îi făcusem că nu voia să se apropie măcar de mine, îmi răspunde că „a auzit ea de faptul că fistula mea este montată într-un loc incomod aparent și nu vrea să-și bată capul inutil”. Imediat am trecut-o în Insectar lângă doctorița SL, la aceeași specie de coleoptere. Nici măcar nu a venit să vadă cu ochii ei ce fistulă este, ce probleme ar putea fi, nu! A auzit ea de la colegi că ar fi o fistulă nouă, montată de un prost de chirurg într-un loc neconvenabil ei și hotărâse să nu încerce măcar, ceea ce pe mine întâi m-a uimit, iar apoi m- a revoltat. Spre norocul ei, a plecat aproape imediat ce ne-am mutat la sediul nou al Centrului, la Centrul Păcurari, condus de mama Profesorului, cu franciză Fresenius. „Cine se aseamănă se adună”, așa că adio și n-am cuvinte. Despre „morți”, numai de bine…

Șocul meu cel mare a fost că la acel incident cu asistenta blondă a venit la vizită dr. MO, iar la întrebările dumnealui, i-am povestit pe loc – de față cu blonda – despre incidentul avut. Dr. MO m-a șocat, luând pe loc apărarea asistentei, spunând că în Regulamentul lor este stipulat faptul că în astfel de situații, când o asistentă consideră că nu este stăpână pe o situație, poate cere ajutorul altei colege care să o înlocuiască.

În mintea mea s-a dat de atunci o luptă ca să înțeleg cum este posibil să existe stipulată o asemenea regulă, că în acest caz fiecare asistent ar putea abuza de prevederi și fiecare ar face serviciu pe alese, iar pregătirea profesională nu ar avea nicio relevanță. Însă faptul în sine mi-a zdruncinat puternic încrederea în statutul moral al dr. MO, cu toate că profesional îl consideram un sfânt în preajma lui Iisus Fiul.

Acest eveniment m-a făcut prima dată să-l privesc pe MO cu alți ochi, mult mai critici și să-l văd ca fiind un produs al Castei, care inițial își apără cu orice preț membrii, recte multinaționala sub al cărei siglă lucra. „Ce naște din pisică….” este parte integrantă din Sistem, așa că asta primează, după „Jurământul lui Hypocrate”, după…

De atunci am învățat că la Centrul Fresenius din Copou, Șeful de Centru este doctorița SL, iar adjuncții ei sunt Asistenta șefă Daniela Toma și „directoarea” financiar-administrativă Doina Cukhta. Șeful suprem – „bossul” cel mare și tare, era Profesorul – care plana nevăzut ca vulturul în înaltul cerului ocrotind găinile din curtea fermei sale. Toți cei patru erau parcă trași la Xerox ca și caracter și comportament… Aflasem și înțelegeam din ce auzeam în salon, în discuția dintre asistenți, că Profesorul tăia și spânzura, el aproba tratamente individuale specifice pacienților, iar restul lumii, în frunte cu doctorița SL erau executanți orbește ale ordinelor transmise prin metode nevăzute de noi, Prostimea dializată.

Pacienții – aveam să observ – erau foarte diferiți, atât ca nivel de cultură, de vârstă, de stare a sănătății mintale, a stării lor materiale, dar cu toții eram aruncați la fiert în aceeași oală, precum legumele pentru supă.

La BGS – firma care ne transporta – erau mereu nemulțumiri și multe vociferări între șoferi și pacienți, între șoferi între ei, între șoferi și secretara A de la Fresenius, care planifica curse nedorite sau alătura pacienți imposibil de deplasat împreună, etc. Atmosfera de piață, de Hală de pește, cu nebuni de alcoolism în libertate care îl scuipau și îl înjurau pe medic sau chiar îl apucau în batjocură de organ, erau parcă scene din Boccacio, descrise în De Cameron…

Astea toate se petreceau în timpul de „predializă”, când ieșea tura II și noi, tura III, așteptam să intrăm. Nebuni aflați în sevraj din lipsă de alcool, care pur și simplu făceau de calvar viața asistenților, astea erau scene de care tu, cu capul pe umeri și mintea lucidă trebuia să te detașezi. În mod normal, această faună ar fi trebuit izolată și ori să fie un punct de dializă la Spitalul Socola, ori să se fi făcut un alt centru special în care să fie izolați nebunii… Între timp, majoritatea „au ieșit din sistem”, iar încetul cu încetul, viața a intrat într-un aparent normal.

Să țineți minte doar că în acea perioadă specificată între aprilie 2018, când  am intrat în Program și decembrie 2020, când ne-am mutat în Centrul cel nou din Tătărași, am făcut propriu zis „școala” de pacient dializat, mai mult pe cont propriu, pe corpul meu, timp în care am acumulat multe informații și am făcut observații proprii încercând să-mi explic singur diverse stări prin care trec în timpul dializei, pe baza unor explicații date cu multă răbdare și profesionism de dr.. MO. Faptul că am o minte analitică și sunt înzestrat cu multă voință, m-a adus în stadiul să înțeleg astăzi foarte bine și chiar în amănunt în ce constă operațiunea de dializă și mai ales ce manevre pot face la latitudinea mea, ca să-mi păstrez o stare relativ bună și de confort. Din nefericire, sunt extrem de puține astfel de persoane și degeaba încerc să-i învăț unele mici trucuri pe aceia din jurul meu, incultura lor generală și lipsa de voință le fac să fie supuse în totalitate Sistemului, care nu are nici timp, nici chef să se ocupe în particular de stările lor. În ciuda omeniei și solicitudinii depuse de multe asistente și doctorițe, cunoașterea ta personală, a reacțiilor corpului tău și înțelegerea ta asupra a ceea ce ți se întâmplă, este determinantă, iar aici este diferența între bine și rău, între viață și moarte.

În anii petrecuși la Centrul din Copou, depindeam în exclusivitate de infirmieri, deoarece rampa de acces la parter era construită anapoda, de idioți cu două picioare, care au proiectat și executat acel Centru de la „A” la „Z”, fără respectarea niciunei Norme valabile. Și toaleta pentru invalizi era dotată cred de aceiași tembeli care judecau poziționarea elementelor de prindere cu mintea de biped neevoluat, fără să ceară și părerea unor invalizi, considerați din start necuvântătoare mult inferioare bipezilor.

Asta m-a determinat să mă adresez doamnei manager CP venită de la București, de la firma mamă – care ne-a expus planul firmei Fresenius să construiască un alt sediu, tot la Iași – să-i spun că la acel nou Centru o rog să țină seama de situația persoanelor cu infirmitate și să fie amenajat în mod special pentru ei, cu dotări la toalete și rampele de acces conforme, așa cum prevăd Normele internaționale.

Am primit promisiuni și asigurări că așa se va face și mi-a cerut permisiunea când a auzit că sunt constructor de profesie, să fiu consultat înainte de darea în folosință a Centrului pentru ca să se facă dotările corect.

(va urma)

DETERMINAREA – SAGA ANTIMAFIA

2. SPITALUL PARHON

Deci, în 2015 declar cu semnătură proprie, „nesilit de nimeni”, că am redevenit un om aproape de normal, cu mintea la el și cu o și mai mare determinare ca să trăiesc cât mi-a mai lăsat Domnul în deplină cunoștință de cauză și mai bogat la creierul meu mic, cu alte experiențe de viață – care mi-au înlocuit energia debordantă și traiul tumultos – cu răbdare și voință. Evident, că sunt destule lucruri pe care nu le mai pot face singur și am nevoie absolută de ajutorul altora, dar ele țin doar de lipsa unei bucăți esențiale din piciorul drept, de la gambă. Acum îmi dau seama că în timp ce eram tăiat pe felii la Chirurgie vasculară, mi se tot spunea ca să fiu liniștit, că voi pune simplu o proteză și pot să încep antrenamentele la Poli Iași. La Poli nu doream nicicum, că echipa e controlată de mafia gherțoilor din politică și prin urmare nu vreau să mă mânjesc. Dacă cineva mi-ar fi deschis capul în cei aproape trei ani cât am stat „la serviciu” în Clinica de vasculară că mușchii se atrofiază chiar după două săptămâni de imobilizare, iar „încheieturile” (ca să nu spun articulațiile) „îngheață” de nemișcare și nu mai pot fi repornite, azi poate că eram total independent și mergeam cel mult sprijinit de un baston fin, musai cu mâner aurit, cu melon și redingotă cum am văzut eu într-un film cu Gregory Pack.

Dar când am ajuns definitiv acasă, „cel mai bun ortoped” din Iași (nu-i spun numele, că apoi e bătaie mare între ei) mi-a dat pe loc verdictul…„nț”. „Nu se mai poate face nimic, că la ce diabet vechi ai și la ce complicații ai adunat pe parcurs, riști să te predăm mort prin deces familiei și nimeni nu-și riscă reputația”. Mai pe românește, ideea era că ar trebui prin operație să îmi bage o tijă metalică (sincer, preferam de platină), cu distrugerea articulației genunchiului, sau genunchelui, mai pe înțelesul multora – asta era în teorie – dar cum îmi circula mie sângele cu aportul by-pass-ului la picior prin vasele mici și ce experiență avusesem cu infecțiile nosocomiale, prognosticul „celui mai bun ortoped” era sumbru. Așa că… am abandonat ideea și am hotărât să trăiesc mai departe așa cum a hotărât Dumnezeu în privința mea, adică în scaunul cu rotile pentru care mi-au asimilat permisul vechi de peste 40 de ani de la „B”, la căruț. Dădeam înapoi, mă strecuram prin spații înguste unde practic „forțam trecerea”, ce mai, Titi Aur era copil mic. Nevoia te învață, așa că m-am pus pe învățat. Am văzut însă și nivel de experți, care joacă baschet din căruțul de invalizi, înoată, joacă polo în apă, se urcă la volanul unei mașini hycomat și conduc lejer cu comenzile la mâini, eu sunt departe de acele performanțe, dar sincer sunt mulțumit cu ce pot să fac singur.

Acestea fiind zise, când credeam că Dumnezeu mi-a întins mâna după ce mi-a tras pe bună dreptate una după ceafă, mă trezesc la un moment dat că nu mai duc viață sportivă și după anii de spital în care devenisem un schelet ambulant, începusem să abandonez și gimnastica cu gantere și alte exerciții de abdomen cu care eram obișnuit și mă dedau iarăși la plăceri păcătoase care țin de bucătărie. Nemișcarea, sedentarismul dus în fața PC-ului, au adunat iar pe schelet o masă de carne care mă enerva cumplit, dar eram într-un fel anesteziat să fac ceva să o diminuez… Astfel am ajuns la un moment dat să am greutăți la respirație și să mi se umfle picioarele. Am pus asta pe sedentarism, pe faptul că stăteam cu picioarele jos câte 8-10 ore/zi. Așa am ajuns iarăși în vizorul lui Nașul, care mi-a spus că mă îndrept spre inevitabila întâlnire cu Domnul dacă nu fac iute ceva. Așa cum m-am lăudat până acum, una dintre cele mai minunate calități pe care le am se numește Voință, trebuia doar să o declanșez, să apăs pe butonul de panică. Și vorbele lui Nașu m-au determinat să o fac. Mi-a spus că el cunoaște prin natura profesiei sale pe un domn Profesor universitar cu care a mai avut colaborări, la Spitalul Parhon, că este un Profesor eminent și că ar fi bine să mă vadă și să își dea o părere. Sincer – spre marele meu regret – nu îmi amintesc azi (de,… „vrâstra”) – numele ilustrului Profesor, poate Ionescu, sau Georgescu? Așa am luat PRIMA DATĂ contact cu Parhonul.

Pe scurt, după o internare de o zi la „Interne”, am fost pașaportat la clinica de Nefrologie, pentru investigații suplimentare ce au stabilit că diabetul zaharat vechi de peste 30 de ani m-a căpătuit cu o insuficiență renală. Mama mea a avut probleme renale, a trăit 85 de ani cu un singur rinichi funcțional, așa că nu m-am speriat prea tare. „Ce o fi, aia o fi”, mi-am spus eu șoptit în barbă, precum Baiazid în Scrisoarea a treia.

Ce am constatat eu „din prima”, a fost că la Nefrologie există un colectiv de medici tineri față de mine și cu toții sunt excepționali de buni profesioniști, că sunt tobă de carte și sunt dedicați profesiei și pacienților. Întâmplarea este că am nimerit într-o rezervă la doctorița V, care întâmplător sau nu, era și directorul medical al spitalului. După ce m-a diagnosticat și mi-a explicat în ce constă boala și m-a dăscălit despre ce urma eu să fac (fără sare, fără consum de apă excesiv), m-a externat și am plecat acasă. Vreo doi ani mergeam periodic la control, îmi ajusta tratamentul, dar eu încercam des să calc pe iarba grasă de lângă cărarea bătătorită. Prin 2016-17 ajung din nou la Triaj la Parhon, cu mari greutăți în respirație și deja mă gândeam că „a sosit clipa”, așa cum l-am văzut eu pe bietul tata că a sfârșit la Spitalul CFR, la 74 de ani. Ei, bine, nu a fost să fie. De gardă era doctorul M.O. la rezerva căruia am nimerit. Din prima clipă m-a atras tinerețea sa vizibilă și competența dată de rafturile de cărți pe care și le băgase în cap. M-a descusut în amănunt, mi-a făcut analize, le-a repetat și într-o zi mi-a spus că trebuie să scoată surplusul de apă care îmi înconjură plămânii și din cauza căreia puteam să mor. Pe scurt, mi-a explicat că deoarece nu m-am ținut de dieta fără sare și fără mult lichid indicat de doctorița V, boala a evoluat și rinichii nu mai fac față să scoată apa prin urină și transpirație…

Prin urmare, ajung într-o sală pre-dializă și mi se explică că trebuie să mi se monteze un dispozitiv numit cateter, introdus la gât în zona jugulară. Am început să acumulez date noi, cateter, ce înseamnă și cum funcționează, dializă, ce simți la dializă – luam informații multe de la pacienții din salon – am aflat că sunt 2 sisteme de dializă (peritoneală și hemodializă), etc. După chinurile mari ale unui asistent specializat care nu a reușit să-mi introducă „pe viu”, fără anestezie, cateterul în vena jugulară, a fost chemată doctorița L.V – o altă stea strălucitoare a Nefrologiei ieșene. Dintr-o mișcare domnia sa a introdus cateterul în venă, deși eu credeam că acelea sunt ultimele clipe pe care le petrec pe această planetă. Avea să fie prima experiență a mea cu cateterul provizoriu.

Dar am uitat să vă spun de fapt că începutul meu și primul contact cu Parhonul, de la consultul cu Prof. Ionescu (Georgescu?) a fost exact în 2009, cu un an înainte să ajung la cuțit la Sf. Spiridon. Acolo și atunci am fost plasat la Rezerva 2, cu un alt tip în cameră care nu scotea o vorbă, fiind foarte bolnav. Acolo eram sub supravegherea unui tânăr medic numit I.N, care aflasem că este rezident în ultimul an. Eu l-am catalogat ca fiind un viitor medic de excepție, un băiat foarte bun, foarte dedicat și plin de solicitudine. Mai târziu aveam să aflu că ar fi plecat la Sidney în Australia, iar acum am auzit că s-a întors la Parhon. Nu știu…

Tot în 2009 – fiind prima dată, cu două picioare și putând să merg oriunde în spital, ieșeam în plimbare și „luam pulsul”. Atunci și acolo am aflat despre PROFESOR, care am înțeles eu că era un fel de Dumnezeu al comunității, un „totum factum”, dar era un zbir de care se temea tot personalul, de la portar, infirmier și până la medicul șef de secție.  L-am văzut de departe pe hol având în urma lui o constelație de halate albe, precum umblă cometa pe cer cu o pleiadă de stele. Era chiar și doctorița care aveam să aflu ulterior că era Director medical și care avea să mă trateze personal.

Profesorul le inspira tuturor o stare de frică paralizantă, toți vorbeau în șoaptă despre el, toți se prelingeau parcă pe holuri, lipiți strâns de pereți când el era în preajmă. Era ca o hologramă care bântuia spitalul, iar mai mult de atât, nu am perceput.

Ok, într-o zi când eram în rezervă, se deschide brusc ușa și bagă capul un ins blond, la vreo „patruzecișiceva”, poate aproape de cincizeci, cu ochelari de vedere, cu o barbă de cinci zile, cu început de chelie și părul vâlvoi și a întrebat impersonal: „doctorul N nu e aici?”. Și-a răspuns de fapt singur, că celălalt coleg de rezervă lipsea pe la niște investigații. A închis ușa ne mai având timp să-l salut. Am bănuit că o fi Zbirul de care tremură spitalul. Aproape imediat a intrat doctorul N și i-am spus că a fost căutat de un domn doctor pe care i l-am descris. „Profesorul”, mi-a precizat rezidentul ce era singurul medic pe care îl cunoscusem eu până atunci.

Nu trece un minut și intră hotărât Profesorul. Pe mine m-a ignorat total, nu existam pentru el. L-a luat pe rezidentul N la șuturi verbale ștergând pe jos cu el, iar calificative gen „boule”, „idiotule”, „ești un tâmpit”, „ai pierdut degeaba ultimii zece ani, habar nu ai de nimic, te-am trecut degeaba la examene”, etc

Doctorul N stătea cu capul plecat și simțeam că este plin de furie și clocotește să nu îi dea un pumn în bot „ilustrului magistru” – mai ales că eram martor la umilirea sa – dar a tăcut și a înghițit. După ce s-a descărcat, Profesorul i-a cerut date despre pacientul care stătea pe pat în fața lui, adică Moa. Medicul rezident îi prezintă toată posologia, iar Proful mă întreabă cu ce mă ocup. Îi răspund că sunt drumar de profesie și mă ocup cu întreținerea Drumurilor Naționale de la Iași. Dintr-o dată i-am trezit interesul și m-a întrebat când vom ajunge să reparăm străzile din Valea Lupului.

Mi-am dat seama că este total paralel cu administrarea rețelelor de drumuri și i-am spus că de alea trebuie să se ocupe primăria locală. Îmi răspunde că e disperat că s-a mutat în V. Lupului  și își rupe mașina mergând la serviciu și întorcându-se acasă. În gândul meu l-am apostrofat că „doar nu te-am pus eu să te faci boier cu vilă în buza Iașiului, avantaje și dezavantaje! Puteai la banii tăi să îți iei vilă la 100 de metri de spital, în Copou.” Nu i-am spus nimic însă, decât că atunci când mă externez, dacă este de acord pot stabili o întâlnire cu el să mergem să văd despre ce e vorba. Atât și nimic mai mult. Nu i-am spus că eu am funcția de Șef District la V. Lupului. Oricum, ulița lui nu depindea de mine, ci de primărie. Știam doar că în comună începuseră să explodeze investițiile imobiliare și că se făceau întâi casele, fără utilități și fără rețeaua de străzi.

Ies din spital, merg la serviciu și a doua zi mă urc în mașină întorcându-mă la Parhon să îl întâlnesc pe Profesor. Nu îndrăznisem să-i cer numărul de telefon, că de…, cum să-l deranjez eu pe Marele Profesor? Îl găsesc pe hol, îi aduc aminte de ce am discutat și îl întreb când pot vedea unde stă ca să încerc să-l ajut. „Acum!” îmi răspunde. Își scoate din mers halatul alb se oprește în dreptul unei doamne înalte, solide, deosebit de puternic machiată și „aranjată”, căreia îi aruncă halatul și îi spune ceva șoptit. Pornim în curte și mă duce la mașina sa, întâmplător parcată lângă Dacia mea break. Era cred un Wolkswagen destul de vechi și hârbuit după capul meu, pentru un om cu bani grămadă. Ajungem la V. Lupului, intrăm pe drumul spre ferma veche de lapte și ajungem pe un drum de pământ ca o uliță de sat din fundul Moldovei, la un grup de 3 bloculețe noi, P+2. Intrăm și ne oprim la primul. Acum el intră un moment în curte, eu aștept docil în mașină și ne întoarcem la spital. Pe drum, discuții neutre de complezență. Îi spun doar că voi încerca să-l ajut, pentru că îmi dau seama că un medic este în domeniul meu așa cum mă simțeam și eu în domeniul său. Îi spun că nu sunt de acord ca un Profesor cu somitate care are pe cap probleme de care depinde viața unor semeni să fie preocupat și stresat de lucruri ce țin de o Administrație care se dovedește și incompetentă și delăsătoare. Ne despărțim fără nicio promisiune, fără număr de telefon, fără niciun termen.

Apelez la viceprimar și îi cer cu împrumut autogrederul primăriei pentru o zi – cu tot cu mecanic, sau fără mecanic – pentru că eu aveam mecanici pricepuți. Ne ajutam reciproc cu primăria, făcându-ne des servicii unii altora, pe bază de colaborare și amiciție reciprocă între oameni. În ziua de sâmbătă, când eram liberi la serviciu, îmi iau 2-3 colaboratori de meserie și mergem în sat cu autogrederul primăriei și cilindrul compactor de la district. I-am spus și viceprimarului și oamenilor mei, care erau localnici din comună, ce trebuie să facem, adică să reprofilez cca 3-400 metri de drum de pământ și gropile să le umplem cu niște reziduri  pietroase de asfalt, după care să cilindrăm ca să se bătătorească drumul căruia i-am făcut un bombament pentru scurgerea apelor și i-am netezit hârtoapele. Am muncit o zi întreagă, iar oamenii i-am omenit din buzunarul meu propriu, pentru că îmi erau colaboratori în firma proprie „part-time”.  Dacă ar fi fost să intru în domeniul legalității, lucrarea asta ori nu s-ar fi făcut niciodată, ori ar fi costat „pe muche” la banii de azi, vreo zece mii de euro, dar asta doar în teorie. Am considerat doar că fac o pomană nu unui om sărac, ci unui om care la rândul său face pomană ajutând și el oameni săraci și fără relații.

Apoi – după 6-7 ani de la acest episod – am ajuns iarăși la Parhon…. Prin 2018 am ajuns la urgențe la Parhon, cu grave probleme de respirație.

Eram deja în decurs de doi ani la a treia sau a patra internare, ne mai ținând cont de prima, din 2009. Eram învățat cu spitalul precum calul cu bătaia. Aveam „trusa” mereu pregătită ca ofițerii dintr-o unitate operativă cu valiza de alarmă, începând cu laptopul, încărcătoare de telefon, cană și linguriță. Depindeam de căruț, așa că îl luam pe al meu de acasă să nu depind de cele insuficiente și deteriorate din spital.

Cea mai mare prostie care mi-a fost dată să o văd în această viață a fost aceea că Spitalul Parhon a fost renovat complet, dar practic i s-au efectuat lucrări de reparație capitală timp de mai bine de două decenii, așa cum veneau banii cu țârâita. Lucrarea a fost executată de o firmă de construcții specializată, unde din întâmplare  am lucrat și eu aproape un an. Oameni specialiști, cu dragoste de meserie, dar… pe baza unui Proiect făcut de niște imbecili de arhitecți și proiectanți angajați de Ministerul Sănătății – în calitate de Beneficiar – care deși are arhitecți proprii, au avizat o prostie. Închipuiți-vă doar faptul că Spitalul Parhon are peste o sută de ani vechime și din acest motiv, este o clădire de patrimoniu și se supune prostește unui set de legi prost înțelese și aplicate, care nu te lasă cică să aduci modificări de structură și aspect acestui tip de clădire…

Prin urmare, spitalul s-a renovat în timp, păstrându-se întocmai golurile de uși și ferestre, la dimensiunile anilor 1900, la început de secol 20. Așadar, au lăsat uși la grupurile sanitare cu lățimea de 0,70m, ca la ușa de debara la blocurile comuniste! Orice căruț de invalizi nu are mai puțin de 0,8 m lățime, așadar nu intră în zona de grupuri sanitare!

Acesta a fost efectiv chinul meu cel mai mare, că nu puteam ajunge la baie nici cu un infirmier, iar astfel, eram nevoit să folosesc numai bazinetul și o ploscă. Nici nu vă imaginați ce nenorocire este pentru un om cu educație să fie nevoit conștient să își facă nevoile în prezența altor oameni. Armata de studenți și rezidenți își au „biroul” și sala de clasă în rezerve și saloane, unde sunt și „piesele didactice”, adică bolnavii pacienți. Pentru că nu au spațiu, studenții însoțiți de medici și cadre universitare stau așezați pe paturi, lângă bolnavi, așa că trebuie să îți ții gura închisă, să nu folosești telefonul nici dacă ești chemat de acasă, iar dacă te trec nevoile, trebuie să te ții pur și simplu, îndurând chinuri inutile. Eu unul nu puteam să merg în toaleta din rezervă, în primul rând că nu puteam întrerupe ora ca să chem un infirmier ce era plecat pe alte etaje cu un pacient.  Dacă aș avea o putere, aș tripla numărul infirmierilor din oricare spital. Și chiar dacă venea un infirmier, nu putea să mă ducă în baie. Nu încăpea căruțul. În nicio altă baie din tot spitalul Parhon! De la parter, la ultimul etaj!.

Acest chin m-a determinat să găsesc o soluție, deoarece prin 2016 am înțeles că de acum înainte voi reveni des la Parhon, practic am făcut schimb de locuință temporară cu Sf. Spiridon.  Cu bunul mu prieten Eugen – și el ing de instalații de profesie – am conceput în baia de la Rezerva 5 niște bare din țeavă de inox care să fie încastrate în podea și în pereți, de care m-aș putea susține sărind într-un picior, de la ușă la vasul WC. Eu am gândit, Eugen a măsurat, a făcut schița și în două săptămâni a găsit o firmă care a executat lucrarea. În altă zi, Eugen a venit cu un amic cu sculele necesare și au fixat barele în locul stabilit. Totul plătit din banii mei, cu acordul prealabil al spitalului, prin doamna Asistenăt Șefă, una adevărată, nu așa cum aveam să mai întâlnesc în timpul acestei vieți, căreia i-am expus ce vreau să fac. Am învins, că de atunci veneam la spital fără nicio frică că nu aș putea ajunge singur la baie.

Au urmat situații când trebuia să vin la spital, dar Rezerva 5 era ocupată temporar de femei, însă amabilitatea conducerii rezolva în câteva ore să fie mutate  doamnele, sau externate, dacă era cazul și se schimba pentru bărbați ca să pot avea eu loc.

Când am văzut cât deranj fac fără să doresc asta, mi-a venit ideea după puțină studiere să amenajez și grupul sanitar comun Rezervelor 1,2 și 3. La fel: Eugen, măsurătoare, schiță, etc. Asta mi-a dat ideea că așa s-ar putea amenaja toate grupurile sanitare din tot spitalul, fără să fie necesar să se spargă iar pereții pentru lărgirea ușilor..

Am expus ideea mea doamnei dr. I.M. care era și Directorul Medical în acel moment și care mi-a schimbat între timp soarta în bine, insistând să schimb modul de a face dializa. De fapt, m-am oferit să fac „pro bono” un proiect de amenajare a grupurilor sanitare în tot spitalul, cu bare de susținere specifice fiecărei băi, că situațiile diferă și nu se repetă. Folosindu-mă de căruțul propriu și de forța brațelor, am mers cu nepotul meu (tot ing. constructor) parcurgând toate toaletele, însoțiți de un infirmier care explica în celelalte secții ce urma să facem noi (eu cu nepotul). Întors acasă, am muncit vreo două săptămâni făcând calcule și schițe și redactând Proiectul. Colegii de profesie înțeleg, că am făcut o Antemăsurătoare cu planșe de execuție și o Antecalculație, care avea un caracter pur informativ, urmând ca lucrarea să urmeze procedurile legale și să fie găsită o firmă constructoare.. Asemenea sume eu nu le mai puteam susține din fonduri proprii. Deși am fost sigur că muncesc degeaba, că acele amenajări nu se vor face niciodată, că banii sunt oricând dirijați spre alte lucruri utile oamenilor normali, „cu 2 picioare”, l-am făcut punând suflet, ca și cum de acest proiect ar depinde viețile altor persoane cu invaliditate ca și mine, care ar putea folosi baia ca în mileniul trei și nu ca în primul război mondial…

În concluzie, am umblat de unul singur și neoprit de nimeni, de niciun Regulament de ordine interioară, de la demisolul Spitalului Parhon până la ultimul etaj, folosindu-mă de forța brațelor și de lift. Atât în spital, cât și în curtea lui, sau chiar pe trotuar, la complexul comercial, umblam singur și nestingherit. Acolo am putut.

(va urma)

„SEF SA FII, DAR DE FRICA TOT SA STII!”

10,ANA!

De la bun început ți-am pus nota zece în catalogul vieții, pentru cuvintele tale de laudă cu care te descrii…. Desigur, nu este de loc un lucru de aruncat ca o preafrumoasă doamnă să se poată lăuda în CV-ul ei cu atâtea performanțe acumulate într-o jumătate de viață! Și nici să-ți adaugi în palmares o facultate și trei masterate în alte domenii decât facultatea de bază.

Oricum, sincer, nu este nicio ironie în vorbele mele când am afirmat fraza de mai sus. Chiar și cariera începută odată cu liceul – demarat atunci când eu ajunsesem la aproape o jumătate din viață și m-am reîntors în orașul natal – trebuind să-mi iau viața de la capăt, practic după ce devenisem un adult responsabil și cu surprinzător de multe realizări în domenii extrem de diferite, ceea ce a fost un lucru cât se poate de benefic, mi-au dat și puterea și expertiza să am abilitățile de care aveam nevoie să mă reinventez și să fac față noilor provocări… Să nu o iei ca pe o laudă, că sunt cea mai modestă ființă din apropierea mea, doar îți punctez în linii mari că pot fi de la Bunul Samaritean, până la cameleonul care își schimbă culorile după mediu. Dar să mă las pe mine deoparte, pentru altă ocazie și să continui ce am început… Adică să-ți transmit un mesaj puțin mai subtil, mai „cifrat”, că la câtă carte declari că ai și câte diplome ai acumulat, cu siguranță că este floare la ureche să-l înțelegi.

Continue reading

VOINȚA

Pe parcursul vieții mele am putut să constat din experiență proprie cât de importantă este o trăsătură a omului care îi definește de fapt caracterul, iar mai precis vorbind, pot spune că este o virtute, pe care nu prea multe persoane o au, iar de aici li se întâmplă multe în viață, însă ele nu își dau seama de unde li se trage…

Mai exact, este vorba de VOINȚĂ. Iată câteva definiții pe care le dă DEX-ul: 1. Funcție psihică caracterizată prin orientarea conștientă a omului spre realizarea unor scopuri și prin efortul depus pentru atingerea lor.Trăsătură de caracter manifestată prin decizie fermă și perseverență în învingerea piedicilor, greutăților, încurcăturilor de orice fel. 2. Ceea ce hotărăște cineva; hotărâre, decizie, voie. ♦ Învoire, consimțământ, permisiune. 3. Intenție, scop, țel, țintă. 4. Dorință, poftă, chef.

Am mai observat un lucru: voința este o caracteristică aproape constantă la unele zodii, precum scorpionul sau berbecul, dar la alte zodii sporadică și aleatorie, sau  lipsește cu desăvârșire…

De la voința individuală pornesc și derivă alte trăsături caracteristice umanoidului și care îl deosebește de animale, care deși au o inteligență remarcabilă, nu sunt înzestrate cu trăsături volitive precum omul.

Voința îți dă puterea să treci strângând din dinți peste dureri cumplite, să reziști și să înduri situații neprevăzute, chiar „limită”, precum seta cumplită, foamea, învingerea fricii, urmarea consecventă și de durată a unui tratament sau a unei activități care deși nu îți produce o mare plăcere, te ajută să o îndeplinești știind că la capătul ei te așteaptă un mare beneficiu personal.

Un sportiv care nu are voință, nu are nici performanță. La fel, aproape în orice meserie sau profesie, dacă nu ai voință, este greu de crezut că poți profesa. Ce ar face un actor care nu are voința necesară să învețe un rol? Sunt multe texte aride, poate vorbe ale unui personaj pe care trebuie să îl joace și care este exact opus caracterului său, dar actorul muncește pe rupte să învețe rolul, că altfel își pierde locul în distribuție, iar mai departe are consecințe și mai rele…

În general, în copilărie, de la vârsta mică până spre adolescență, orice copil are mereu tendința de a nu face mai nimic care presupune o minimă muncă, orice i se pare lui că i se impune de către părinți sau profesori, așa că doar acei copii înzestrați de la natură cu voință sunt și aceia care acumulează mai mult, mai ușor, își sacrifică chiar timpul destinat jocului cu alți copii pentru a citi în plus, pentru a acumula cunoștințe mai multe.

În perioada de creștere – atunci când sunt încă în familie și depind de părinți – copiilor trebuie să li se „educe” voința, să li se explice pe înțelesul lor ce înseamnă să ai voință, comparativ cu alți copii care nu o au. Părinții trebuie ei înșiși să fie un exemplu pentru copiii lor , chiar dacă în sinea lor ei știu că este o virtute pe care nu o au, dar măcar pentru educarea copilului trebuie „să joace” rolul…

Voința te scoate din impas în multe situații de viață pe care le vei avea, dar foarte puțină lume conștientizează asta! Sunt oameni puternici (și aici mă refer la caracter, nu la forța fizică), dar și oameni „slabi”, adică lipsiți de voință și de tenacitate.

Pentru că Voința, atrage după sine și altă trăsătură care o trec tot în rândul unor virtuți, iar aceasta este TENACITATEA! Nu poți fi tenace dacă nu ai voință, dar poți avea voință fără a fi numaidecât un om tenace.

O experiență proaspătă pe care am avut-o și pe care am încercat-o mai mult ca să văd cam ce voință pot avea unii oameni apropiați mie, mi-a dat un rezultat dezamăgitor. De exemplu am postat și pe pagina mea de Facebook, un link de promovare al unui suc natural produs la noi în România (chiar în Moldova, la Tg. Neamț) și anume din cătină, cu diverse alte arome – din fructe sau plante aromatizate – cu o cantitate anume de miere de albine care îi taie din acreală și îl face băubil. În familie, avem deja peste trei ani de când consumăm zi de zi, 7/7 zile, suc de cătină cu diverse arome, pe care am grijă să-l comand online să nu rămân „în pană”. Nu știu dacă Producătorul are un client mai fidel decât mine, dar citind despre beneficiile cătinei cândva și aflând că are un conținut aproape triplu mai mare de vitamina C decât lămâia, am început tratamentul. Mai citisem în altă parte că în China, comandantul suprem al armatei dăduse ordin ca fiecare soldat să primească și să consume în fiecare dimineață – pe stomacul gol – o felie de lămâie și o cană cu apă caldă, pe care să o bea obligatoriu.  Ambele, pentru digestie și creșterea imunității corpului. Popoarele asiatice au un adevărat cult al unor tratamente pur naturiste, ba chiar ei au o specie a medicinii, cu o vechime ancestrală și sunt total diferiți de noi europenii, americanii sau sud-americanii, plus popoarele din Africa, despre care cunoaștem doar că sunt sărace și au o cultură precară. Și la noi se cunosc din antichitate ierburi și leacuri „băbești”, dar astăzi sunt luate în derâdere de cam toate generațiile și alegem alternativa de a sta la mâna propagandei industriei farmaceutice care a transformat totul în afacere pe cale să distrugă sau să rărească mult omenirea…

Siropul din cătină este la îndemâna multor români, îl găsești și prin piață, în stare crudă, cu acele boabe portocalii, însă apoi ai nevoie de storcător de fructe, miere de albine, plus o centrifugă, ceva să faci amestecul suportabil… Nu este simplu, mai ales că sucul trebuie să-l prepari în cantități mici, pentru că stocarea lui, chiar în frigider, are o durată destul de scurtă de valabilitate. Sucul fabricat la Neamț se produce pe loc, la comandă, iar când vine, în 1-2 zile, îl depozitez direct în congelator, urmând să scot în frigider câte o sticlă de ½ litru înainte de a fi terminată sticla curentă.

Este foarte simplu, dar mai ales aștept cu nerăbdare sosirea dimineții când „mă regalez” cu gustul minunat al sucului de cătină cu arome mentă, sau de afine, de coacăze negre, de aronia, de portocale, sau altele.

Dacă mi-a fost vreodată teamă de ceva, a fost să nu răcesc, să fac gripă și să fiu „căzut la pat”. Am avut o meserie cu multă mișcare în aer liber, cu răspundere pe linia deszăpezirii în zonă de munte, la polul frigului din România, așa că eram teoretic supus răcelilor, însă în tinerețe eram adeptul unei palinci prelungite sau a vinului fiert, care mă punea pe picioare imediat.

Cu timpul, am învățat multe despre imunitate individuală, iar „Plandemia” mondială m-a făcut să-mi întăresc convingerile…

Vreau să vă spun că la mine în casă niciunul nu am mai fost răciți sau gripați, fără Covid, sau alte boli pe bază de viruși, deși umblăm în medii cu persoane bolnave. Nimic din toate astea nu ni s-ar fi întâmplat dacă nu aveam voința să începem neobligați de nimeni, neconvinși de nimeni decât de noi înșine, că tratamentul cu sirop de cătină pe care am hotărât să-l bem „pe viață” este adevărat, funcționează excelent, iar aportul suplimentar de Vitamina C este un panaceu sigur de combatere al mai multor boli. Consum zilnic 50ml de suc combinat cu cca 50 ml de apă filtrată. Într-o lună, 2 persoane consumă în acest ritm cca 2 litri de suc natural de cătină. Și mierea în doza zilnică existentă în  suc are desigur rolul ei… Cu siguranță că analizele medicale ce mi se fac lunar la dializă au valori neașteptat de bune la un tip ca mine (cu o colecție de boli pe care le duc cu stoicism în spate), miră probabil și pe doctori, dar mie îmi dau o satisfacție că am găsit „elixirul” vieții.

Știți ce este curios? Că OMUL – omul de rând, anonimul – chiar de îți este rudă apropiată, prieten, coleg, sau necunoscut care citește așa ceva, (inclusiv, sau mai ales medici!) TE CREDE, dar nu-ți urmează sfatul! Unii invocă că cca 25-30 de euro lunar este o sumă pe care nu-și permit să o cheltuie, însă 100 de euro lunar dați pe țigări, este un viciu la care nu ar renunța în ruptul capului!  Ei cică sunt convinși de adevărul spuselor tale și de beneficiul unor lucruri simple pe care ar trebui să le facă pentru sănătatea lor, dar pur și simplu se lasă păgubași doar la gândul că trebuie să aibă grija ca zi de zi, în fiecare dimineață – până le intră în reflex –  să aprovizioneze și să bea pe stomacul gol această combinație de sirop de cătină ca pe un medicament, că „doar nu sunt bolnavi, încă sunt tineri și nu îi doare nimic!”

Dacă omul ar avea din tinerețe mintea de la bătrânețe, omenirea ar fi și s-ar comporta altfel!

Un fumător înverșunat nu se lasă de fumat chiar dacă doctorul sau cineva din familie, apropiat, este un exemplu (încă) viu, cu picioare sau brațe amputate, chiar dacă cineva drag moare de cancer pulmonar… Nimic nu-i sperie, lipsa lor de Voință îi duce cu bună știință la pierzanie!

Ca să te lași de fumat nu trebuie să dai bani pe niciun tratament! Pur și simplu îți pui în minte că trebuie să faci asta ca să nu te nenorocești de la 40-50 de ani și cu voință, te lași!

Aaa, nu ai voință? Despre asta este acest articol, l-am scris ca să vă deschid capul, ca să înțelegeți și voi cât de important este în viață să ai voință, iar dacă nu o ai ca deprindere din copilărie, să o educi! Chiar la bătrânețe! Îți va folosi enorm de mult chiar până în ultima zi a vieții tale, deoarece, Omule, vei avea multe de îndurat și asta poți să o faci doar cu Voință.

Deja, știu! Dacă veți păți ceva și vă veți aminti de acest articol al meu, nu vă veți înjura pe voi, că nu ați avut voință și determinare! Tot pe mine mă veți înjura că „am cobit”…

DETERMINAREA – SAGA ANTIMAFIA

20. SFÂRȘIT DE SEZON (F)ESTIVAL

După episodul de ieri și după o noapte dormită cu atenția complet trează, așa cum fac soldații hârșâiți în luptă din linia întâi, am luat o hotărâre pe care o consider cât se poate de înțeleaptă.

În luna care începe numai poimâine, se împlinește un an de când am fost pedepsit de cele două subrete care s-au lezat singurele în amorul lor propriu, deoarece zău că nu mai are cine să le lezeze… Prin urmare, așa lezate cum s-au simțit, s-au plâns protectorului lor atotputernic Profesorul, ce a considerat că un cocoș falnic precum a ajuns el trebuie să facă față cererii oricăror găini din curte, așa că a aprobat din înălțimea Olimpului – precum Zeus de la Cotroceni cândva – pedepsirea muritorului. Adică io! Deci de un an care s-ar împlini în fatidica zi de 13 august mă consider oficial discriminat în sens pozitiv, când cei trei care au speriat deja Vestul – dar nu și pe mine – sprijiniți de măreția și superbețea profesională a mamei copilului ministrului Sănătății, mi-au interzis în mod samavolnic prin abuz în serviciu să mă mai pot deplasa liber cu forțele brațelor, cu căruțul pentru invalizi, pe teritoriul Centrului de dializă nr.1 Fresenius Iași.

Nu are rost să vă mai spun motivația demnă de cascadorii râsului invocată de aceste ipochimene în susținerea măsurii ticăloase, cert însă este că am procedat ca un om cu mai multă glagorie decât credeau dânșii că am și m-am supus acestui ordin dat infirmierilor, tocmai că în caz contrar ei ar fi fost poate sancționați tot abuziv că nu au folosit forța ca să mă oblige să mă supun, sau ar fi găsit motivul ideal să-mi spună într-o zi că trebuie să aleg între a face dializa la firma LOR, sau să-mi găsesc un alt acoperiș unde să-mi fac cuibul de vultur.

Pentru că eu personal nu am decât cuvinte de admirație și de mulțumire pentru firma multinațională Fresenius Nephro-Care București care este o filială în România a unui concern german cu puncte de lucru pe mai toate continentele lumii și pentru că ei au revoluționat pur și simplu acum mai multe decenii posibilitatea prelungirii vieții unor pacienți cu insuficiență renală – inventând aparatura adecvată și metodologia de tratament într-o muncă de pionierat – nu aveam de gând să plec din sfera lor de activitate din cauza unor reptile din România care fac și transformă un lucru adus din afară, care funcționează impecabil, să fie făcut în stil românesc, cu aportul unor conducători români ce transformă orice într-o sursă ilicită de bani negri folosiți în scop personal, prin care este eludată și atinsă la blazon însăși firma mamă. Totul în România se face prin CORUPȚIE, ce a ajuns deja într-o fază generalizată în care își dau mâinile murdare atât infractorii constituiți în Grup de crimă organizată, cât și instituțiile statului român, care în loc să vegheze la respectarea legalității și întronarea Legii, sunt în cârdășie cu infractorii care eludează legile și fac profituri ascunse care se împart și cu aceia care ar trebui să împiedice fenomenul.

Prin urmare, timp de un an am încercat să mă folosesc de curajul și experiența mea de viață, de cunoștințele profesionale și extraprofesionale dobândite pe parcursul anilor trăiți în mod cinstit și fără să intru în conflict cu legea – bună sau rea – ca să încerc să mă eliberez de funiile nevăzute care mă țin legat de atâta vreme, fiind ferm convins că am perfectă dreptate și până la urmă voi dovedi luptându-mă de unul singur, fără să apelez la avocați sau juriști care ar fi trebuit plătiți cu mulți bani, iar eu nu sunt de acord să plătesc nici măcar un singur ban ca să-mi dovedesc și să-mi apăr Dreptatea!

Acesta este adevăratul motiv în care am ales calea luptei cu diverse mijloace și tactici pe care le-am elaborat și care se bazează în principal pe forțarea unor instituții ale statului român să-mi facă dreptate, iar în final să pedepsească așa cum vreau eu aceste abuzuri și ticăloșii făcute împotriva mea, dar și împotriva tuturor pacienților dializați prin firma Fresenius Nephro-Care. Repet: numele firmei multinaționale este introdus în mod fortuit în text, deoarece el este locul de muncă al unor mafioți ce au făcut posibile aceste abuzuri și a încălcării Codului Penal român și nicidecum nu trebuie asociat numele Fresenius cu nicio fărădelege făcută.

La Fresenius România lucrează sute de angajați cu aptitudini și cu cunoștințe profesionale excepționale, oameni cu un mare caracter și cu probitate morală, însă războiul meu personal se duce cu conducerea română a acestei firme, care riscă să-și păteze blazonul datorită unor interlopi cu gulere albe și a complicității unor autorități care acționează acum în contextul unui climat general de CORUPȚIE GENERALIZATĂ la nivel de stat și chiar extins prin globalism, la un nivel mondial.

Asta trebuie să înțeleagă toți cititorii acestei Saga pe care am hotărât să o întrerup acum punând punct acestui sezon, deoarece continuarea lui ar risca să ducă adevărul scris în derizoriu și să plictisească pe cititori, deși lucrurile scoase la iveală au o importanță enormă, capitală chiar, în înțelegerea și în trezirea populației la realitate, pentru că există pericolul să ajungă pe mâna Sistemului și să fie fără să-și dea seama și fără să dorească asta, condamnată la moarte.

Viața nu alege niciodată, indiferent că ești tu procuror, ofițer de poliție sau de informații, ofițer militar cu bătălii pe viață și pe moarte în teatre de operații unde te-a trimis NATO, sau medic, profesor de școală sau inginer, curier, ospătar, șofer sau aviator… oricând te poți trezi – din cauze colaterale – că ai căpătat și o insuficiență renală și ajungi fără voința ta în Programul Național de Dializă,  iar atunci automat intri în tagma pacienților dializați. Nu mori (încă), nu te doare, trebuie doar să ai putere psihică să te adaptezi cu noua postură și poți să mai trăiești cu vrerea lui Dumnezeu încă mulți ani de atunci înainte, dar automat nu mai poți face niciun serviciu regulat la stat sau la o firmă care nu se poate adapta la programul și regimul tău schimbat de viață.

Ai ajuns fără ca tu să fi crezut vreodată că Ție ți s-ar putea întâmpla asta și cazi brusc în depresie știind ce capacitate intelectuală ai și ce putere de muncă ai avut până mai ieri…

Adio cu funcția avută și cu Puterea pe care ți-o dădea ea, adio cu eventualele privilegii pe care le-aui avut odată cu serviciul… Gata! Te ajuți doar de amintirea a ceea ce ai fost și – în funcție de ce și câți prieteni adevărați ai reușit să-ți faci – că neamurile pe care tu le-ai ajutat maxim cât timp erai „viu” și în putere, nu vor putea să te ajute cu mare lucru când ai ajuns doar un „fost”.

Am scris asta pentru aceia care azi se dau rotunzi și încearcă să evite să se pună rău cu Mafia – luându-mi mie apărarea și făcându-mi cât se poate de legal, Dreptate! Și voi puteți ajunge în situația mea și asta înseamnă că Bunul Dumnezeu v-a dat un pumn în nas, o palmă peste ochi și un șpiți fix între cele  două fese  pe care ședeți pe scaun, iar la urmă și între cele ce vă încadrează gura și nasul…

Am hotărât că timpul și energia pe care o consum cu scrierea acestui serial îmi consumă de fapt timpul și energia necesară pentru continuarea luptei mele de eliberare și a noii etape și direcții pe care a luat-o lupta, pentru că am deschis noi  fronturi de luptă pe care urmează încă să le mai extind și  pe alte direcții, ori asta îmi cere să fiu tot timpul lucid și cu mintea mereu trează ca să mă concentrez la ceea ce am de făcut și mai puțin la ce am făcut până acum.

Dacă viața o va cere, voi începe peste o vreme neprecizată să reiau episoadele acestei Saga Antimafia cu un sezon nou, împărțit pe episoade în care să vă povestesc cu amănunte situații pe care le-am trăit pe pielea mea și lucruri ce mi s-au întâmplat.

Pentru că blogul meu are totuși o vizibilitate limitată în rândul publicului larg, am hotărât să fiu de acord cu solicitarea colegiului director al revistei online Rechin de Bahlui – al cărei senior editor sunt – să fie publicată toată Saga Antimafia pe paginile acestei reviste, care este scrisă exclusiv de societatea civilă din România, pentru membrii ei.

Pentru că intrăm în luna când împlinesc un an de suferință și  umilințe, vom începe de marți, 1 august 2023 să publicăm toate cele 20 de episoade din Saga Antimafia și poate voi introduce și altele suplimentare în paginile Rechin de Bahlui, iar de aici, difuzorii noștri (cca o sută) vor asigura distribuirea în toată lumea unde sunt români și suntem citiți de români. Din Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud, America de Sud, SUA și Canada, Europa și Asia. Cu toții ne citesc pentru că au văzut că le dăm vești reale despre țara lor de baștină, că nu facem jocuri politice pentru nimeni și nu avem interese ascunse.

Saga Antimafia va face ca românii de pretutindeni să afle și să știe cât mai multe despre cum funcționează în prezent țara în care ei s-au născut și despre viața pe care au ajuns să o trăiască rudele sau  cunoștințele lor rămase acasă. Să deschidă bine ochii și să se gândească bine dacă vor să se întoarcă vreodată  în țara în care s-au născut, ca să oară acasă.

Sfârșitul sezonului unu

DETERMINAREA – SAGA ANTIMAFIA

19. PE SCUT, SAU SUB SCUT?

Am stat în cumpănă dacă să continui acum acest prim sezon al serialului Saga Antimafia. Aș putea să-l închei acum în orice moment și să las să mai treacă o vreme ca să am noi materiale și subiecte despre cazul meu personal pe care îl trăiesc zi de zi în umilința de a fi împiedicat să mă deplasez singur, pe forțele mele la Centrul de dializă. Deja ȘTIU că mulți s-au plictisit de atâtea date dintr-o zonă cu care multă lume nu este familiarizată și cărora multora nu le este confortabilă. Mulți chiar dintre cei din personalul medical al Centrului de dializă – părtași direct și implicați direct în evenimente – care cunosc și înțeleg foarte bine ceea ce spun și ce dezvălui, află acum de la mine ceea ce nu știau încă, pentru că nimeni nu le spunea și nu îi lăsa să afle ce se întâmplă în spatele unor uși închise în firma unde ei își  desfășoară munca cinstită de zi cu zi ca să câștige corect acel salar, mic sau decent, cu care își pot crește copiii. Prin urmare, cei mai mulți pot doar să se mire, să șușotească închiși într-o debara cu o pătură în cap despre una sau despre alta, aflând lucruri din povestirea mea. Dar nu au niciodată curajul de mai mult de atât! Față de mine se feresc ca dracul de tămâie și pur și simplu le este teamă să vorbească prea mult cu mine, nici să mă compătimească cumva și nici să își exprime dezacordul sau cel mult teama că sunt în  preajma mea sau că aș fi în realitate alt om decât acela pe care ei îl credeau.

Oamenii au astăzi o frică teribilă înfiptă în creier, în oase, se tem cu toții și de umbra lor, se tem în primul rând să nu-și piardă serviciul, se tem să nu intre în dizgrațiile unor ipochimene jalnice precum menajera Daniela Toma, „duamna Doina”, sau chiar Profesorul, deși doar TEORETIC Fresenius l-a îndepărtat de la începutul anului de Centrul nr.1 Iași. Spun TEORETIC, deoarece Fresenius tot la el apelează să „supervizeze” tratamentele pacienților, să aprobe sau să mai taie din medicamentația consumată, doar că acum vine sâmbăta, să nu îl vadă prea multă lume, deși teoretic numele Profesorului nu ai să-l găsești nicăieri în acte, în organigrama multinaționalei Fresenius, iar la Spitalul Parhon  probabil că apare doar ca un medic simplu, cu toate gradele profesionale la care a ajuns la această vârstă în urma examenelor susținute și a celor universitare, care de fapt l-au făcut azi omul cu cel mai înalt grad universitar și cu funcție în Senatul Universității Gr.T.Popa din Iași. Teoretic el este un simplu om modest, la Spitalul Parhon, dar e de fapt „centrul pământului” și numai… Ce spune sau aprobă dânsul verbal se execută de toată lumea – inclusiv de manager și de directorul medical.  Niciun medic nu-i iese din cuvânt, pentru că depind cu toții de pixul, de toanele lui și de calificativele acordate de el. Atât medicii din Parhon care lucrează și în Centrele Fresenius sau Verde Clinic, cât și medicii angajați doar la Fresenius. Mai mult decât asta… tupeul Profesorului a ajuns atât de departe, încât a cerut Senatului Universității de Medicină Gr.T.Popa să aprobe ca la firma sa privată „Verde Clinic” – deschisă ca o sfidare la multinaționala Fresenius Nephro Care București – pe care a concurât-o absolut neloial și i -a furat prin abuz de putere ce îi este caracteristic – mulți pacienți – să i se dea lui la clinica sa privată medici rezidenți, pe care să-i formeze dânsul, chipurile, însă statul le-ar plăti salariul în locul său, folosindu-i ca pe un fel de sclavi pe plantație în care el să-i poată înjura, înjosi sau umili după pofta lui sau a altor neamuri de ale lui, să-i condiționeze cu luarea unor examene, pentru ca aceștia să-i devină supuși pe viață și apoi când ajung fiecare unde îi va planta Profesorul, aceia să răspundă doar la apăsarea pe un buton! La Fresenius acești viitori medici nefrologi nu pot să vină să învețe, să facă practică, ci numai la „Verde Clinic”! Și Fresenius tace și înghite, iar yesmanii din Senatul Universității de Medicină Gr. T. Popa din Iași tace și acceptă această mârșăvie comisă la vedere în ochii lumii! Cred că măcar SRI nu doarme și înțelege ce consecințe grave pot avea loc în viitor când procesul de dializă la Iași și în toată Moldova va fi la mâna unui singur om mafiot până în măduva oaselor, că cine mai știe ce rezervă viitorul unor procurori de astăzi atotputernici sau colonei de SRI aflați în funcții mari de granguri cu privilegii? Oricând viața îi va putea aduce la mâna mafiei – pe aceștia sau niște apropiați de ai lor – iar când nu mai au funcții și vor depinde de ajutorul confraților, vor înțelege ce le scriu eu aici. De ce tace Fresenius? Ce face „madoamna” CEO Ioana Țoncu care se laudă pe Linkedin cu o sumedenie de diplome și de calități atestate de Manager? Ce jocuri de culise fac ei împreună? Boardul firmei germane cunoaște aceste lucrături și inginerii care ar putea aduce o pată neagră pe blazonul lor? Miram-aș!

 Profesorul este ca o Eminență Cenușie, dispărut total din spațiul public, dar conducând prin interpuși multe rețele care depind de cuvântul și ordinul său, inclusiv instituții județene subordonate altor instituții centrale ale statului. Asta este Mafia, așa lucrează mafia statală.

Eu scriu acest serial pentru ca românii să afle și de la unul situat în linia întâi a războiului de gherilă cum miroase ticăloșia, care sunt unele dintre fețele nevăzute și reacțiile Sistemului în raport cu un civil oarecare ce îndrăznește să i se opună, să devoaleze ticăloșiile lor! Evident că riscul meu este enorm și oricând pot fi pur și simplu lichidat prin metode simple de „eroare medicală umană”, care cu siguranță că ulterior vor fi acoperite de asiguratorii de Malpraxis și vinovații vor fi scăpați sau recompensați îndestulător pentru sacrificiul pe care vor fi fost nevoiți să-l facă pentru a mi se închide gura… a meritat. De aia se teme lumea de mine, pentru că ei mă fac nebun, că nu aș fi în toate facultățile mele mintale dacă fac ceea ce fac. Oamenilor le este frică să mă aprobe, cu atât mai mult să mă susțină, chiar dacă într-un final ar putea avea beneficii după lupta mea pentru dreptate și adevăr… Această teamă a ajuns acum să guverneze toată populația, să o facă umilă și transformată într-o  turmă de oi docile, care deși sunt duse spre abator, behăie înfundat să nu supere câinii ciobănești și chiar ciobanii.

Știind că unii s-au plictisit deja să citească episoadele pe care le-am scris până am ajuns la aproape 20 fără să-mi dau seama, am simțit nevoia să mă explic puțin – poate repetându-mă – că eu am pornit la scrierea acestui serial pe blogul meu din mai multe motive:

  • Blogul meu personal este casa mea, este proprietatea mea intelectuală, așa cum nu au decât și cei care îmi sunt împotrivă să își facă dacă doresc, propriul lor blog, unde să scrie chiar invers decât scriu eu și să mă combată cu talentul și cu adevărul spus de dânșii. De la Profesor la menajere, la Psiholog, la toți aceia care vorbesc pe la spate diverse lucruri în legătură cu mine – că dușmanii continuă să arunce găleți de venin în jurul meu – și le intoxică mintea proștilor că aș fi un turnător sau un reclamagiu de profesie… De „profesie” cu atestare nu am ajuns, că nu sunt precum CEO Ioana Țoncu să am atâtea patalamale și atestate care m-ar pune azi într-un top al unor „specialiști” consultanți în democrație și nefuncționalitatea statului de drept, dar situația fizică în care am ajuns și mai ales cunoștințele și experiența de viață acumulată de mine, au făcut să pot face ceea ce ei nu pot și din acest motiv astăzi mă acuză și suportă consecințe pe care nu le-au întrezărit, deși i-am avertizat de la început că aceste abuzuri făcute asupra mea le vor aduce mai multă pagubă decât profit.
  • Un al doilea motiv ar fi acela că mi-am dorit să spun lumii ceea ce nu putea afla de la nimeni decât de la mine, pentru că abuzul făcut asupra mea cu multe complicități inimaginabile este ținut secret, de parcă ar fi vorba de cine știe ce taină națională.
  • Un alt motiv este că eu nu scriu cu dedicație pentru cineva anume, nu țintesc să denigrez drept răzbunare pentru ceea ce mi-au făcut anumite persoane – indiferent de ce funcție au ele acum – eu apelez la talentul meu literar pe care l-am dobândit în timp și folosesc un vocabular cu stil pamfletar, ironic, care îmi este la îndemână și care mă caracterizează, cu care evident că urmăresc să le rănesc orgoliul, să le arat micimea sufletelor, nemernicia și falsitatea după care își ascund ipocrizia.
  • Nu scriu decât pentru cititorii care sunt familiarizați cu un vocabular din domeniul justiției sau a anchetelor judiciare, însă aceste fapte au fost și sunt încă parte din viața mea. Nu au decât să nu citească aceia care nu înțeleg sau nu-i interesează subiectul corupției, ce ne ucide și ne distruge viața tuturor acelora care sunt azi nepăsători sau indolenți, că sunt profitori colaterali ai mafiei sau doar simple oițe pe islaz, cu toate că asta e un mare handicap al lor și îi anunț că trăiesc degeaba și în total întuneric care îi transformă în cetățeni inutil ai acestei lumi, că datorită lor acest popor se află în disoluție, că nepăsarea și necunoașterea lor a adus țara în halul în care am ajuns, adică o colonie mânuită de păpușarii din clasa polică care sunt și ei mânuiți la rândul lor de alții nevăzuți.
  • Scriu pentru structurile de Informații ale statului român, care în prezent sunt percepute drept niște trădători-profitori care jecmănesc țara cot la cot cu mafioții, cu magistrații, dar eu știu cu siguranță că aceia care execută orbește ordinele venite de la clasa politică și sunt acum la butoane vor fi eliminați nu peste mult timp și vor fi înlocuiți de alți oameni aflați astăzi în eșaloane inferioare, care sunt în prezent legați de mâini să acționeze legal și corect! Avem însă cu siguranță ofițeri care adună ca furnicile probe și informații despre toți ticăloșii, despre toate nemerniciile ce se petrec astăzi și când va veni ziua eliberării și vor trebui pedepsite toate aceste reptile care au distrus poporul român, ei vor avea și logică și informații venite din interiorul Sistemului mafiot, chiar dacă acesta face eforturi disperate să-și ascundă urmele!

Pentru toți aceștia scriu eu și nu am nicio ezitare și nicio teamă să continui să devoalez legături ale crimei organizate din sfera gulerelor albe.

Aceasta este răzbunarea mea pentru abuzul care mi s-a făcut de o slugă proastă și incultă care a fost atinsă în orgoliu că am sfidat-o și am spus fără frică în public că voi fi la nevoie martorul șoferului Titi Tibincu. Ceea ce scriu și public pe blog va putea fi folosit pentru ghidarea acelora care culeg informați în acest sector și află de la mine cum acționează din interior mafia. Nu pentru că ei nu ar ști, nu pentru că nu ar avea oameni sub acoperire în această zonă, dar și prin asta le dau poate indicii și puncte noi de cercetat și de urmărit.

Acești idioți care sunt și acționează acum în mafie habar nu au că sunt monitorizați continu și că toate escrocheriile făcute sunt atent urmărite și stocate. Va veni cu siguranță și ziua socotelilor. Cât de curând.

Voi abandona deocamdată lupta mea de eliberare din firele de păianjen cu care m-a legat Profesorul cu cele două subrete ale lui și cu jocul murdar de corupție făcut la București de CEO Ioana Țoncu cu ajutorul legăturii sale strânse cu Alexandru Rafila – actualul Ministru al Sănătății – și voi trece la o altă direcție a bătăliei mele pe care am declanșat-o în iarna 2022/2023.

Așa cum v-am mai spus în alt articol anterior, ticăloșia făcută de firma BGS la cererea firmei Fresenius Nephro-Care București în legătură cu anularea „sine-die” a Ordinului de Ministru dat de Nelu Tătaru a creat o revoltă unanimă a pacienților dializați. Ei (Fresenius) se fac azi că nu știu, că nu s-a întâmplat absolut nimic, dar între pacienți a fost o mare nenorocire și o mare revoltă când s-au văzut brusc amestecați aiurea și băgați ca oile în strungă într-o cușcă unde se putea urca cu greu și ieși la fel de greu în portbagajul mașinilor dotate din fabricație cu 2 scaune suplimentare – total incomode și inadecvate. Asta, cu dotarea cu scaune în portbagajul autospecialelor cu statut de ambulanță, prin CORUPȚIA la omologare a Registrului Auto Român, care a încălcat flagrant Legea 38/2003 unde se stipulează cât se poate de clar că Registrul Auto Român nu are voie să autorizeze autovehicule care să permită transportul de călători în scopuri comerciale dacă acel autoturism nu are portiere laterale în dreptul fiecărui rând de scaune pentru o eventuală evacuare în situații de urgență! Fabricantul mașinii DACIA Pitești a făcut acest tip de mașină dotată din fabricație cu 2 scaune în portbagajul „hatchback”, dar pentru nevoi personale, de familie, sau ocazionale și nicidecum pentru activități comerciale din care să iasă profit prin exploatarea în acest scop. Atunci și acolo BGS a corupt Registrul Auto Român, aproape sigur la înalt nivel și intervenție politică pe la Ministrul de Interne din acea vreme. Așa a reușit să-i facă pe aceia (RAR) să închidă ambii ochi și în cârdășie cu reprezentanții Ministerului Sănătății – care a fost obligat să constituie o Comisie de omologare a autospecialelor sanitare de transport – comisie „de nefrologie”, cu medici nominalizați de către DSPM București, care au făcut și aici o ilegalitate, tot prin corupție! În primul rând BGS are parc auto răspândit prin mai multe județe din țară, inclusiv la Iași, iar ei au ascuns în anul 2013 – când s-a făcut omologarea – acest aspect, pretinzând că au mașini doar în București, ca să nu fie obligați așa cum prevede Legea să se supună omologărilor la mai multe DSP-uri județene, cu mai multe comisii constituite, unde ar fi trebuit să plătească mai multe șpăgi. Așa, au plătit baban 2 miniștri plus RAR-ul și au omologat la hurtă tot parcul auto pe care îl folosesc ilegal în toată țara! Asta s-a întâmplat atunci și s-a făcut pe același principiu de CORUPȚIE și anul acesta, în 2023, când s-a reomologat probabil la un restaurant de top din București același parc auto, cu multe rable în dotare și mașini cu peste o jumătate de milion de kilometri parcurși, dar care au numai ei știu cum, „inspecția RAR”.

Asta este România și acesta este Sistemul mafiot care omoară oameni nevinovați, în care acționează în funcții de vârf și medici care au jurat ipocrit după Hypocrate

Când a venit la mine acasă să mă audieze, acel Comisar de poliție de la DNA Iași mi-a dat să înțeleg că speța pe care o reclamasem eu la București cu acte de corupție la CNCD față de autorecuzarea – la cererea lui Fresenius – ca să se pronunțe în legătură cu discriminarea pozitivă făcută asupra mea, mi-a spus că dacă aș avea de reclamat ceva în legătură cu comiterea unor fapte de corupție care să fi adus și tunuri financiare, atunci cu siguranță că i-ar interesa direct. Voi face acum și acest lucru, dacă nu cumva se vor autosesiza citind acest articol, însă e doar o supoziție cu statut de vis, că la ce corupție dovedește presa că există la Secția DNA Iași, așa ceva nu s-ar întâmpla. Încă…!

 Neluțu Tătaru a acționat ca o marionetă ce a fost – și ca să mimeze corect piesa cu pLandemia – a interzis prin O.M. transportul pacienților dializați în număr mai mare de 1+3 pe fiecare mașină de transport. Asta a fost o grea lovitură dată mafiei care făcea profituri mari și ascunse cu decontarea cheltuielilor pentru pacienții dializați. Dar piesa a fost scrisă de scenariști holywoodieni de renume și libretul trebuia interpretat întocmai, cu orice cheltuială, că de fapt scopul declarat era să toace cât mai mulți bani ce se întorceau înapoi în buzunarele lor înzecit, pe alte rute. Pierzi aparent pe o parte, dar te recompensez imediat pe altă parte, cu alte metode, îți dau bani din cer, din tipografii, că ai jucat bine în piesă, că te-ai „sacrificat” și „ți-ai periclitat viața”, că ai suportat căldura costumelor de extratereștri, că ai stat cu zilele pe baricade și ai suportat cu stoicism să joci în filmele de groază… Dar chestia cu transportul care a venit brusc cu Ordin de Ministru, a dispărut pe nevăzute, pe necunoscute, odată cu dispariția din „prime-time” de pe ecranele Tv-urilor.

De atunci și până acum am intrat într-o nouă etapă a vieții și luptei mele cu Mafia din sănătate, pentru că pot, pentru că vreau și pentru că încă sunt o persoană umilită care are drepturi fundamentale interzise de abuzul unora pe care nu-i consider oameni. De aici, vor decurge alte posibile plângeri penale, care vor angrena și alți actuali mahări folositși de Profesor drept unelte de ale sale în crearea de profituri ilicite.

(va urma?)

DETERMINAREA – SAGA ANTIMAFIA

18. SALATĂ DE CRUDITĂȚI

Până acum v-am  introdus doar în suprafața pufului de zăpadă prin care am umblat desculț. Ați văzut doar că tot  peisajul este alb până la orizont fără să puteți  privi decât conturul obiectelor care compun  ACEST peisaj… Contururi de case, de garduri, de copaci ascunși sub omăt. V-am mai descris, e drept și unele personaje care calcă pe lângă noi, oamenii de rând, dar pașii lor nu fac zgomot, fiind estompați de liniștea aproape mormântală ascunsă de zăpadă. Nici măcar ecou nu există, poți să strigi în gura mare cât vrei, că nu te aude nimeni, oamenii pe lângă care treci se uită din mers la tine și probabil văd că tu strigi ceva, țipi către ei, dar își văd mai departe d mers, fără să înțeleagă cu de fapt urli ca apucatul la ei să fie atenți că vor cădea în curând în ghearele morții, care vine implacabil și spre ei, doar că dânșii nu au ochii tăi și percepțiile tale ca să o vadă…

Hai să m-apuc totuși să mătur puțin zăpada și să încerc să fac pârtie ca să vă arăt cărarea.

Rămăsesem cu povestea mea în legătură cu ticăloșii de la CNCD care în final s-au lăsat corupți de oameni de taină năimiți de firma Fresenius, ce o are în vârful piramidei pe CEO Ioana Țoncu și pe mâna ei dreaptă la Iași, Profesorul. Fiecare este în această tabără din motive diferite, dar asta nu îi desparte, ci mai mult ca oricând îi leagă. Amândoi cunosc și chiar ei au pus la cale în decursul ultimilor aproximativ 20 de ani unele acțiuni de colaborare între multinaționala Fresenius Nephro-Care  și Centrele de dializă din Iași – prin Spitalul Parhon, probabil, sau independent, că nu am încă acces la acte – a unor cercetări științifice menite să testeze pe pacienții dializați unele medicamente și tratamente experimentale. Tot timpul această colaborare ce a fost posibilă numai cu acceptul primordial al Profesorului și probabil a unor foarte apropiați dânsului, când au stat – se spune – timp de zece ani într-un plan paralel cu dializa. Folclorul care transpare ca un licăr de lumină în întunericul nopții vorbește că acest experiment nu ar fi avut chiar rezultatele scontate de Fresenius, iar asta periclita omologarea acelor medicamente. Dar semnătura hotărâtoare ce putea aproba sau nu omologarea medicamentelor/tratamentului, depindea de semnătura Profesorului – cooptat în echipa „științifică” ce trebuia să dea verdictul. Așa am auzit, așa scria pe o anonimă găsită în cutia mea poștală, pe care după ce am citit-o am și aruncat-o iute în tomberonul destinat hârtiilor și cartoanelor, așa cum ne tot bate la cap marele Bulibașă al Iașiului, Chirica, să le fie mai ușor cosângenarilor săi să valorifice gunoiul colectat la „Depozitul controlat” de la Țuțora.

Deci acesta cu cercetarea secretă ar putea fi unul dintre cele mai mari și mai tari motive pentru ca în prezent Profesorul să exercite o putere atât de mare asupra conducerii Fresenius București – de la CEO Ioana Țoncu și până chiar la domnul ministru Alexandru Rafila – despre care alte guri rele și bârfitoare de prin televiziunile ce se doresc independente spun că ar avea împreună cu CEO Ioana un copil de care ministrul se face că nu știe… Hopa…. dar asta e nasol pentru mine în primul rând, nu numaidecât pentru ei… Păi în momentul când – nu peste multă vreme – știrea asta va fi publică cu adevărat, cu dovezi imbatabile, adică cu subiect și predicat, mie mi se dă imediat apă la moară și fără tăgadă că voi redeschide cu probe evidente altă pagină care începe cu o Plângere penală contra „bozgorului” corupt de la CNCD și „suptalternativelor” sale care cunosc situația, dar deocamdată o tăinuiesc. Și nici neînfricatul înlocuitor-surogat al eroinei cu fustă și mustață de la DNA – Laura Codruta Kovesi – care a fost pus pe funcție acolo de domnul Predoiu (în veci fie-i lăudat numele!), adică domnul Director General Voineag, om serios, purtător de drept al nădragilor și nu în travesti precum predecesoarea sa, Kovesi, nu va mai putea trimite într-un cavou din cimitirul Secției DNA Iași Plângerea pentru veșnica ei pomenire!

Ați înțeles? Nu ați înțeles… Domnul director Voineag căruia i-am adresat o Plângere penală pe numele lui Asztalosz Csaba Ferenc și a două din mâinile sale cu care mi-a trântit speța de corupție a firmei Fresenius care mă ține legat și nu mă lasă liber în țara mea, în orașul meu, ca să satisfacă orgoliul unor subrete ce fac menajul în Centrul 1 condus din umbră de paianjenul „cap de mort” – Profesorul – a închis ochii, a întors capul și a trimis pentru „competentă soluționare” cazul meu la Iași, la Secția DNA Iași, care este după părerea mea (dar nu numai) cea mai ineficientă secție DNA din toată România, de când în fruntea ei se afla procurorul interlop Emilian Eva, luat apoi de Kovesi la București și pus ca să scape de păcatele sale și să-l satisfacă pe Băsescu ca să-l execute pe patronul Trustului Intact, Dan Voiculescu. Știți, nu vă faceți că nu știți. Ei, bine, Emilian Eva, fratele dr. Eva care a fost pus cu forța procuraturii interesate manager la Spitalul Sf. Ioan din Iași – luându-le „fața” altor medici mari de acolo ce au fost dați deoparte – a lăsat-o în locul lui la comandă pe scaunul șefiei la DNA Iași, pe fina sa de cununie, madama Oana Andreea Nica; cea care a avut plăcuta ocazie să le spele șezuturile murdare de noroi maro lui Gheorghe Nichita și Mihai Chirica – primarul și viceprimarul Iașiului – cei care au nimicit în ciuda protestelor cetățenilor, teii de pe bulevardul Iașiului și a dat NUP la procesul intentat de noi, muritorii, prin ONG-ul ACAR Iași (Asociația Cetățenilor Abuzați din România), printre care m-am numărat și eu. Mult scuipat la furcă mi-a dat această nestimată doamnă procuror mie pe vremea când mă produceam ca jurnalist la FAPTA, iar asta a rămas ca o cicatrice nevindecată și azi. Prin urmare, domnul director Voineag de la Structura centrală a DNA București, îmi trimite Plângerea penală exact la Iași, unde tot această secție a reușit să închidă ochii și să protejeze pe infractorii primăriei de returnarea a milioane de euro pentru delapidarea unor fonduri europene despre care eu și șoferul Titi Tibincu reclamasem în clar aceasta către OLAF Bruxelles și care a soluționat acel dosar în sensul fraudării dovedite a banilor europeni. Cum naiba să am eu încredere că Secția DNA Iași va „soluționa competent” plângerea penală făcută structurii centrale?

Păi din poveștile pentru adulți pe care le-am citit în tinerețe, am rămas cel puțin cu metodologia standard care ar trebui aplicată în cazul unei spețe de corupție la înalt nivel. Bossul parchetului repartizează cazul unui subaltern cu câteva indicații verbale făcute la o cafea cu un coniac Curvoasier în biroul bossului. Plus câte o juma de pachet de țigări sau un trabuc cubanez.

Când iese din birou de la boss, dom procuror căruia i s-a repartizat cazul merge în biroul său și convoacă o grupă operativă. Secretara de-i zice grefieră, face de urgență un email către un Judecător de drepturi căruia i se cere „în numele legii” un aviz /aprobare de urmărire tehnico-operativă a unor persoane în sprijinul anchetei. Ce dracu dom’le, asta e prevăzut în acele „protocoale cu SRI” care au rămas valabile și astăzi… Asta e prima formalitate ce trebuie îndeplinită. Oricum, până la venirea „aprobării”, Operativul scuipă în palme și se apucă de lucru. Investighează repede care sunt telefoanele private ale persoanelor nominalizate în Plângerea penală și din acel moment sunt puse sub urmărire non stop. Pe parcurs sunt selectate și eliminate din stocare acele convorbiri neinteresante, ce nu au nimic comun cu speța. Cu copilu, cu soțul sau soacra, cu instalatorul sau bona filipineză, dacă asta nu este cumva și o amantă, iar asta desigur că schimbă datele problemei… Dacă cumva se constată că unul dintre subiecți este contactat sau contactează el un număr care după cercetări se constată că ar fi al unui membru sau apropiat al firmei Fresenius sau casei de avocatură care a reprezentat firma multinațională în litigiu cu reclamantul, atunci se extinde observarea și cu acel contact și tot așa, din aproape în aproape. Evident că ce v-am spus eu mai sus NU este legal, dar exact așa se procedează când autoritățile ce reprezintă Sistemul vor să aibă probe despre un caz de corupție, mai ales la înalt nivel! Dar înalt nivel înseamnă să nu fie sesizat de un oarecare nimeni pe lume care devine o persoană abuzată de mafie, care mafie duce la niște mahări politici precum ministrul Rafila aflat deocamdată pe val. Dar: … de problemă este interesat direct SRI-ul, care colectează el datele speței și adună probe, chiar dacă plângărețului petentt i se dă fin cu flit, pentru că pe ei nu iar interesa speța. Oho! Și încă cum îi interesează! Ia să vedeți cum un colonel SRI devine general, sau un Șef de Serviciu ajunge Șef de Direcție! Pe munca mea băi trântorilor?

În prealabil, cei de la DNA transmite o  Adresă la CNCD prin care înștiințează oficial că domnul Astztalosz Csaba și două subalterne ale dumnealui nominalizate în plângere, sunt sub urmărire penală ca urmare a plângerii făcute de cetățeanul M.G. din Iași, cu acuzarea de corupție, prevăzută în Legea, art, nr. aliniatul… De obicei, în asemenea situație cei vizați încep să se agite, să se zbată, să  apeleze de urgență la pilele și relațiile pe care le au, ca să vadă ce pot face și să tragă sforile să se apere. Magnetoscoapele și instalațiile cumpărate pe sume imense pentru dotare de Codruța, își găsesc eficiența și înregistrează totul simultan cu  alte cazuri aflate în lucru. Timp de 14-15 zile (dacă nu 30, 60) nimeni nu a făcut practic nimic altceva în acest caz, dar după acest termen se trage o linie și se ascultă toate înregistrările. După ce s-au selecționat cele trebuitoare, celelalte se șterg pur și simplu și se elimină. Apoi se cheamă persoanele la audieri, iar prin interogatorii încrucișate se pot depista cu ușurință legăturile ascunse și o recunoaștere sau nu a reclamaților, care pot sau nu deveni din „simpli cetățeni”, inculpați… Dar… așa ar fi normal, într-o țară normală, cu o democrație normală, nu într-o colonie în care dictează toată lumea iar  parchetele sunt bine lustruite ca să te dai pe gheață…

Aflând probabil de la primul telefon primit cine este în spatele acestei spețe reclamate la CNCD și că nu este bine să se dea curs solicitării din Plângerea penală – ba chiar să se arunce cartoful fierbinte cât mai departe, ca să se răcească – domnul director Voineag a pus cartoful în praștie și l-a aruncat hăt… tocmai la Iași, la depozitul cu dosare corupte și mușamalizate.

Extras din Adresa de înștiințare a structurii centrale a DNA București că a trimis cazul pentru anihilare și adormire la Serviciul Teritorial iași…

Acum, după ce v-am convins cum joacă Sistemul la ofsaid când primește ordin să facă protecție în loc să acționeze în spiritul legii, vă spun doar ca să înțelegeți, că nu Profesorul în sine are o atât de mare protecție individuală, atât la Iași, cât și la București. Nuu… El se află sub protecție ca fiind un membru de vârf al Mafiei, un angrenaj în Sistem, iar Sistemul îl protejează în  virtutea sistemului său propriu de autoapărare, după modelul piramidal.

Sistemul globalist – în toate punctele cheie, unde există macazuri – are câte un acar Păun plantat. Ordinul se transmite în avalanșă, de sus în jos și ajunge peste tot ca în acel „joc Tv” în care o bilă cobora sărind printre cuie până la bază și poposea într-o casetă în care puteai să câștigi un milion, sau să pierzi tot ce ai avut. Un altfel de ruletă rusească…

Deși plângerea penală depusă la DNA București data din toamna/iarna 2022, ei au percutat efectiv, imediat după ce m-am plâns la sfatul unui prieten avizat, către Inspecția Judiciară, care funcționează ca un fel de Bau-Bau la toate nivelurile parchetelor… Dar mi s-a confirmat ceea ce bănuiam aproape cu certitudine, că și Inspecția Judiciară nu este de capul ei, ci răspunde la butoanele SRI-ului.

Aproape imediat dupce am primit acasă vizita celor doi tineri polițiști care se jucau cu mine de-a James Bond cu Comisarul Maigret, sunt sunat de un domn Comisar de poliție din structura DNA Iași, care știind precis starea mea mi-a solicitat o întrevedere la domiciliul meu. Evident că există o diferență imensă între un Comisar de poliție și un Agent de poliție. Nu numai ca grad, dar ca experiență de viață, de pregătire, de școala făcută de primul comparativ cu ultimii… Eu știam prea bine cu cine am de a face și mă așteptam să mă întâlnesc cu un profesionist, ceea ce s-a și întâmplat.

El știa deja multe date despre mine, știa din ce citise că sunt un om direct, care nu a ezitat să scrie negru pe alb la București la structura centrală că nu are încredere în subunitatea de la Iași, arătând motivele, iar eu eram sigur că el știe că eu știu multe despre modul de anchetare și de faptul că sunt conștient că amândoi vom juca niște roluri într-o piesă de teatru.

Vine Comisarul, singur, ne strângem mâna făcând cunoștință, îl invit în sufragerie pe fotoliu, iar eu pe scaunul meu lângă dânsul. La fel îmi fac datoria de gazdă și îl întreb dacă pot să-l servesc cu o cafea sau un pahar cu apă rece, un suc, ceva, dar politicos mă refuză, semn că această lecție cu refuzul pentru o posibilă acuzare de corupție a infractorului sau o adormire  în vederea anihilării anchetatorului, a rămas de multă vreme în Programa Școlilor de poliție… Deși nu bag mâna în foc că omul nu avea la el instalație de înregistrare în loc să vină cu un reportofon pe masă la vedere, demarăm discuția pe tema reclamației mele, dar nu mai înainte să-i spun că sunt total dezamăgit de modul cum DNA caută să arunce acest cartof fierbinte din mâini, iar prezența lui îmi dovedește mie exact acest lucru, însă că e „pe procedură”, nu mă opun și că îi dau tot concursul. După ce a consemnat olograf întrebându-mă prealabil dacă poate să formuleze așa sau așa, Comisarul scria pe hârtie ceea ce la sfârșitul discuției, după a ce a recitit textul întreg de la început, am recunoscut cuvânt cu cuvânt  ce convenisem împreună, așa că ne-am despărțit prietenește, nu înainte ca el să-mi fi dat numărul său de mobil pe care puteam s-l sun oricând cred eu că mai apare ceva nou, sau că îmi aduc aminte de altceva. Omul a căutat să mă facă să înțeleg voalat că ei ar avea nevoie de ceva concret, ceva care să țină cică de corupție, ceva cu date certe că se fac fraude de bani publici, iar de aici am tras concluzia că a venit să îndeplinească o formalitate menită să stingă chibritul aprins de Inspecția Judiciară. Știam că îl văd pentru ultima dată, dar și asta făcea parte din piesa pe care eu am scris-o personal, cu tot libretul.

Inspecția Judiciară este sub tutela SRI avea să mi se confirme curând, când după ce primisem acasă pe primii emisari ai celor două Parchete unde am depus Plângerile, am primit oficial o adresă de la Inspecția Judiciară – care nu îmi dăduse niciun răspuns la sesizarea mea încă –  însă am simțit că acționase dur și așa am putut declanșa ancheta. Însă – așa cum funcționează Sistemul mafiot – „parchetarii” de la Iași angrenați în Sistem s-au plâns imediat superiorilor lor de legătură care din treaptă în treaptă, ierarhic și docil, au ajuns la vârf, adică la cineva cu putere la SRI ca să intervină și să acționeze invers, pentru anihilare. Hai, bre, că sunteți deștepți, nu neg asta, dar v-ați găsit și voi unul cu care vorbiți fără perdea!

Prin urmare SRI a dat un telefon, ori s-a întâlnit la o cafea cu omul lor din Inspecția Judiciară care are și putere executivă și i-a spus că în cazul sesizării acelui M.G de la Iași care are dreptate absolut în tot ce a scris, trebuie de urgență acum să i se dea un răspuns care să-l anihileze, să nu mai poată presa pe procurorii de acolo, că ei au alte ordine date de Sistem și anume deocamdată să țină speța în adormire, că nu este momentul ca Sistemul să acționeze în demascarea infracțiunilor și a infractorilor.  Adică, se culeg date, iar poate în curând, când aceste personaje politice ținute în brațe de globaliști vor cădea de la putere, se vor scoate dosarele, iar aceia aflați acum în eșalonul doi în toate structurile, vor prelua funcțiile lăsate goale de actualii acari Păun, vor trece la represalii, având dosare cu probe certe și nu va mai fi nevoie de altă muncă de la zero. Că cam-aș…a, văd eu acțiunea asta la care am ajuns fără voia mea eroul principal. Inspecția Judiciară mi-a trimis o Adresă prin care m-a anunțat că sesizarea mea către ei nu se confirmă, că nu am scris „după procedură”, că ei nu pot depista sau localiza inacțiuni sau acte precise drept probe în cele ce am susținut către ei, prin urmare, dacă îmi susțin plângerea, să le trimit conform Procedurii cele sesizate anterior, altfel totul devine inutil și fără obiect pentru ei. Așa da, mai merge, tovarăși! Semnalul a fost cât se poate de clar pentru mine, dar nu m-a dezamăgit deloc! Ba chiar mi-a întărit ideea ce încolțise deja în mine, că atâta timp cât încă mai trăiesc și mai pot să gândesc și să scriu, să demarez acest Proiect de a-mi povesti propria viață de om chinuit și abuzat, pe blogul personal pe care l-am șters de praf și l-am făcut iarăși viu și arătos… Fac ceva ce nu convine nimănui, adică le dau tuturor chiloții jos și arat lumii cât de mare sau de mică au scula… Doar îmi scriu viața mea, cu percepțiile mele, cu talentul sau cu incultura mea, nu au decât să își scrie și ei memoriile și să mă combată! N-așa, dragă?

Evident că pe mine astea mă întărâtă, mă revoltă, că ce naiba, e viața mea, nu a lor, nu a lui tat-su sau a lui mă-sa de procurori și SRI, că idioții nu cred și nu înțeleg că oricând îi poate lovi soarta să ajungă vreo unul în situația mea și să depindă și de un căruț și de dializă, și de o idioată precum Dana Toma sau un ticălos de doctor precum este Profesorul și care poate face atâta rău oamenilor în loc să le facă bine, pentru că îi poate extermina!

Acum, cât răspund de ordine și închid ochii, chiar și ofițerii ce raportează la NASA tac, deși nu se știe dacă nu vor mirosi ca și mine rădăcina florilor, răpuși de Sistemul pe care îl servesc cu devotament!

Cam la o lună de la acea vizită a Comisarului DNA, primesc oficial o adresă de la DNA prin care mi se aduce la cunoștință că s-a clasat cauza în legătură cu Plângerea mea, pe motiv că „nu se confirmă”, lucru pe care eu l-am știut înainte de a fi făcut Plângerea, însă scopul meu nedeclarat decât vouă, cititorilor acestui blog, acum, a fost să fac cunoscută problema de abuz în serviciu săvârșită contra persoanei mele și cealaltă, despre „zădărnicirea combaterii bolilor” cu „clostridium dificile” și infectarea întregului parc auto al BGS cu bună intenție în scopul ascunderii fenomenului generalizat și a continuării producerii de profituri ilicite chiar sub nasul autorităților ce ar fi trebuit să ia  măsuri ca să stopeze aceste lucruri.

Gata! M-au liniștit! Nemernicul de la CNCD a scăpat deocamdată cu fuga…

Cât de frumos! Cât de elegant! Cât  de legal! Extraordinar, stimata procuroare Cristina Chiriac, ajunsă acum Șefa Secției Iași a DNA pe scaunul pe care a stat cândva apărând mafia și minunata ei predecesoare O.A. Nica, cea care a soluționat cu  mâinile ei fine, cu a ei manichiură perfectă, cu gel și nu cu oja, cazul trimis pentru „competentă soluționare” de domnul  director Voineag de la București! Desigur, măiestria și rapiditatea soluționării favorabile pentru mafie a dosarului, vot fi pentru doamna procuror Chiriac p bilă albă în vederea aprecierii anuale și eventual a promovării domniei sale, poate chiar la București.

Dar nu am nicio îndoială stimată doamnă procuror, că după ce mă voi fi eliberat din chingile cu care am fost legat de infractorii Dana Toma, Profesorul Adrian Covic și CEO Ioana Țoncu, prin intermediul jegurilor umane Astalosz Csaba Ferenc și a ajutoarelor sale de la CNCD, veți auzi din nou de mine, dar de această dată cu o speță de aici, locală, care chiar este numai de competența dumneavoastră și eventual a Curții de Conturi Iași, iar atunci dacă iarăși o dați cotită ca și în multele cazuri pe care le-ați escamotat cu Nichita, Chirica, Costel Alexe, Maricel Popa, etc veți fi cu siguranță sancționată și nu promovată!

Așadar dragii mei cititori, viitoare victime sigure a acestui Sistem corupt ce domină acum România, fiți vigilenți, deschideți bine ochii și căutați să trageți învățămintele necesare din ceea ce ați citit și ați văzut că mi s-a întâmplat mie, un om absolut nevinovat, doar pentru că am avut tăria și curajul să susțin cauza pe care o apăra în favoarea pacienților neștiutori că le este pusă viața în pericol în mod deliberat, pentru ca firma să facă un profit nejustificat pe seama lor. Am acceptat să risc și să lupt alături de prietenul meu Titi care era șofer pe ambulanța BGS, iar asta este consecința.

Acești procurori nemernici – marionete în slujba Sistemului – nu înțeleg și nu pricep un lucru elementar: că pot foarte simplu să emită o Ordonanță prin care să elimine abuzul săvârșit asupra mea, care poate fi constatat doar în baza legilor în vigoare, iar apoi pot să o lălăie cât chef au, sau până nu le trage careva într-o zi un șut în Curtea de casație, că atâta vreme cât sunt ținut umilit și îmi este interzisă Libertatea de om, lupta mea le va crea daune și lor. Și cu pumnul în gură!

(va urma, desigur!)

cam așa o divă se poate crede CEO Ioana Țoncu - CEO Fresenius Nephro-Care București!

DETERMINAREA – SAGA ANTIMAFIA

16. CEO IOANA

În sfârșit, este momentul acum să introduc în scenă pe extraordinara, nemaipomenita, teribila doamnă/domnișoară care a devenit nu de  foarte multă vreme – dar exact la timp, înaintea pLandemieiCEO Ioana Țoncu, o absolventă ASE București și ulterior a trei masterate pe diverse domenii ce aparțin Sănătății și managementului în Sănătate.

Pentru mine nu mai este de multă vreme o curiozitate cum ANUMITE  persoane din România și în Europa în general, au fost „alese” și ulterior „extrase” din turmă pentru a fi fost atent dirijate și îndrumate pe anumite străzi-bulevard, care le-au făcut să aspire și să colecționeze „prin muncă”, cinstită și „la vedere” niște patalamale inutile pentru cei mai mulți dintre noi, care am făcut câte o facultate în alte vremuri ca să exercităm o Profesie și nu o Funcție ulterioară, iar Diploma primită la absolvirea studiilor ne trimitea la „munca de jos”, adică la baza sistemului în domeniul în care ne pregătisem și unde urma să urcăm în mod firesc pe fiecare treaptă ierarhică în funcție de dobândirea unor cunoștințe noi, practice, acolo la locul de muncă unde ne făceam ucenicia. Așa erau acele timpuri și să fiu al naibii dacă ieșeau atâtea rebuturi sclifosite, snoabe și carieriste ca astăzi.

În fine, de când Titi a demisionat din serviciu la BGS și a început să desfășoare o muncă de investigații pe cont propriu în același scop care l-a avut și când lucra la firma de transport pacienți pe ambulanța/taxi, au început să apară date noi în portofoliu. Fiind liber în mișcări și fără a fi constrâns de un timp dedicat serviciului, Titi a putut să apeleze la multe dintre contactele vechi pe care le avea din alte timpuri și ocazii, astfel încât datele noi veneau în avalanșă asupra noastră. Este meritul său că a reușit să documenteze cu precizie cine se află în acest moment în vârful piramidei la Fresenius Nephro-Care București, deoarece mie mi s-a părut cel puțin suspect ca Profesorul – despre care știam că este o piesă grea ca un tun Vickers în boardul de conducere al multinaționalei – nu apare menționat pe nicăieri, nu semnează în niciun loc represaliile împotriva mea, deși eram ferm convins că fără acceptul său nu se întâmpla așa ceva, însă asta nu vei putea vedea niciodată arând și discuind câmpul Internetului, așa cum v-am explicat în alt capitol.

Deci într-o zi Titi îmi comunică numele CEO Ioana Țoncu. Asta mi-a deschis mie imediat o nouă oportunitate. Fiind „fost general manager” încă din 1995 la propria mea firmuliță și pe atunci pentru că eram interesat să intru în lumea afacerilor în timpuri de pionierat pentru România, mi-am făcut mai întâi cont pe rețeaua socială Linkedin, o rețea internațională la care aderau în special oameni de afaceri, notorietăți politice și administrative, pentru că fiind membru Linkedin, erai mult mai ușor vizibil. Deci prin 1995 am avut cont Linkedin și abia prin 98-99 mi-am făcut primul cont pe Facebook.

Deoarece vreme de aproape 14-15 ani abandonasem efectiv contul Linkedin pentru că pur și simplu găsisem alte soluții pentru afacere, când am dat să îmi activez vechiul cont căruia îi uitasem până și parola, am fost nevoit să îmi fac un cont nou. De ce? Ce nevoie aș mai avea acum de acest cont, că tot am pus firma în adormire? Ei bine, bănuiam că așa după cum știam eu că a  (in)evoluat societatea românească – în special în „lumea afacerilor” – nu se poate că CEO multinaționalei Fresenius, precum și Eminența Sa (cenușie) Profesorul să nu aibă cont pe Linkedin, iar asta venea din propria mea experiență multilaterală de viață…

Prin urmare, dau după ce îmi fac un nou cont, un „search” (ca să mă dau și eu nițel grande, că tot am de a face cu snobi) pe Linkedin și scriu ce îmi spusese Titi: Ioana Țoncu.

Într-o clipă se deschide o pagină în care nu exista nicio poză, atât la copertă cât și la profil. Și am început să o citesc, să o traduc, deoarece multe dintre date erau oferite „international” în limba lui Rothschild

Însă ATENȚIE! Bomba cea mai mare vine abia acum. Titi îmi spune că în mediile de unde el a cules informații se dă ca certă știrea că Ioana Țoncu ar avea un copil (băiat), în vârstă de cca 12,13-15ani care este făcut cu…. BREAKIMG NEWS! …actualul ministru al sănătății din România, reprezentantul nostru drag și scump la OMS, minunatul și mult stimatul nostru dr. Alexandru Rafila! Titi a avut norocul să stea de vorbă cu o persoană ce a avut cândva o funcție importantă în legătură cu Fresenius și când a întrebat acea persoană de numele Ioana Țoncu, i-a răspuns pe loc cu o întrebare: „cine mă, nevasta lui Rafila?”. Aprofundând, Titi a mai aflat și multe alte amănunte, însă toți cu care a discutat din toate „mediile” îi răspundeau stereotip: „se cunoaște la toate nivelurile, dar nu vei găsi niciun fel de date despre acest subiect nici dacă scormonești în amănunt internetul, deoarece totul – inclusiv DarkNet-ul – nu mai oferă informații, că au fost șterse cu multă grijă.”

Este evident că globalismul are în componență IT-ști de vârf care – printre altele – execută și astfel de misiuni de curățire a unor importante personaje de a lor atunci când nevoia o cere… Este de fapt o protecție în lupta lor de a domina și distruge lumea de astăzi pentru ca să o domine ei mâine, după ce în prealabil au subțiat-o foarte tare. Tactica este evidentă și în cazul Profesorului, care teoretic este un nimeni pe lume, nu are funcții, nu are nimic care să-l oblige să depună Declarații de avere, însă controlează cu pumnul de fier închis multe entități din lumea medicală care i se supun fără crâcnire prin oamenii numiți la butoane chiar de mafia globalistă! Acele entități în spatele cărora sunt persoane reale, devin slugi robotizate care se supun necondiționat.

Titi a mai aflat că nu cu foarte mulți ani în urmă a existat pe platforma justiției un proces de paternitate care avea drept „adversari” pe Ioana Țoncu și Alexandru Rafila, dar între timp, totul a dispărut misterios fără a mai fi nicio urmă, ca și acel proces care nu a mai avut loc…

Asta m-a determinat pe mine să pornesc lucrări de excavații pe Linkedin, unde am bănuit că ar fi posibil să dau de un „sit arheologic” care nu mai fusese scormonit. Și am avut oarece dreptate, am intuit bine.

De data asta, fiind prevenit, am făcut și capturi de ecran, de frică să nu mă trezesc că au intrat într-o altă gaură neagră cosmică.

Mare lucru nu pot să spun că am aflat studiind profilul Ioanei Țoncu, însă am reușit să fac un profil moral al acestei persoane misterioase atât pentru pacienți, cât și pentru salariații multinaționalei.

În traducere a textului în limba română, iată cum se autocaracterizează stimabila Ioana Țoncu în CV-ul de pe Linkedin:

„Profesionist cu experiență, cu un istoric demonstrat de lucru în serviciile medicale și industria farmaceutică. Abordare strategică, etică și centrată pe pacient a afacerii. Orientat spre rezultate și oameni. Capacități dovedite de leadership. Cu experiență în planificarea și execuția afacerilor, afaceri publice și corporative, marketing și comunicare, managementul calității, managementul proiectelor și ai dobândit în ultimul timp.

Aidi bre, donșoară Ioana, poate în lumea voastră, a globaliștilor, toate aceste calități înșiruite acolo vor să transmită celor de teapa voastră ceva… în fapt transmit de care parte a baricadei ești, cine te-a coordonat, pe ce filieră „te-ai ajuns”, dar mai ales transmit că ești o piesă suficient de greluță a Sistemului globalist, care a investit în tine în scurt timp bani și „training”, iar acum are așteptări să le scoți investiția. Mă-n-țelegi, n-așa?

Ok… hai să vedem acum ce te încumeți mata stimată donșoară să dezvălui prostimii care te urmărește și te divinizează pentru calitățile tale dobândite odată cu o droaie de hârțoage și patalamale, să performezi în direcția răzbunării pe niște pacienți care trebuie exterminați conform „indicațiilor” primite de la OMS prin ilustrul tău om despre care se vorbește că ar fi tatăl biologic al fiului comun…

EXTRAS DIN CV-ul IOANEI ȚONCU – Linkedin

Păi dragă domnișoară CEO Ioana, dacă o luăm așa precum apare scris, adică „de sus în jos”, sau de aproape spre departe, mata ai ajuns piesa supremă la multinaționala Fresenius Nephro-Care București într-un timp foarte mult comprimat, mai exact ai început ucenicia la Fresenius de când anumite influențe care au acționat în paralel și cu cele care l-au urcat în stratosferă pe „rivalul” tău de la Tribunal, Alexandru Rafila, care te-a adus de mânuța fină și a sunat la ușa de intrare a multinaționalei Fresenius Nephro-Care București. Nu-i mai puțin adevărat că veneai cu o carte de vizită deja tipărită cu litere aurii, anume de cea pe care scria că ai fost External Affairs Director la „Astra Zeneca” acea minunată multinațională ce a injectat cu otravă mortală milioane de români și nu numai… N-așa? Deci mai pe românește, nea Sandu te-a plantat de tinerică în locul unei pensii alimentare pe un post baban de mii de euro salariu, prin relațiile lui internaționale – ca reprezentantă al firmei Astra Zeneca în România – chiar dacă în acel moment firma vindea poate doar hapuri erectile pentru potența lui nea Sandu și a altor politicieni fideli sistemului

Nu știu dacă pe funcția aia aveai și vreo secretară sau erai „de toate” pentru un salariu cât se poate de decent primit, dar viitorul prefigura o explozie în scurt timp a unui Plan de distrugere a lumii, așa că trebuia să fii dusă fără să bată la ochi la o firmă adevărată, care chiar făcea ceva bun în lumea asta.

Prin urmare, dragă domnișoară Ioana, ne-a Sandu – cu relațiile sale internaționale – te-a mutat strategic la Fresenius Nephro-Care București.

În 2010 te-a luat de mânuța fină și ați sunat la ușă, precum tata cu fiica lui care trebuia prezentată. Jocurile fuseseră deja făcute în Germania, iar aici trebuia numai să vii pe „un post momentan liber”, iar blindată cu atâtea masterate în domeniul sănătății care practic făceau uitată diploma de bază de economist cu ASE, ai ocupat la început postul de „Director of Operations”, post pe care ai stat docilă și cuminte timp de nouă ani, cea ce este chiar meritoriu în privința răbdării… Acei ani au fost definitorii pentru Fresenius în extinderea afacerii pe Moldova, unde l-ai cunoscut și l-ai racolat pe Profesor, ce a devenit ulterior din „cap de pod”, un adevărat stâlp al afacerii, care a înțeles imediat oportunitatea de a schimba meseria nobilă de Profesor universitar de medicină, cu aceea de rapace om de afaceri și care poate păstra în aparență interfața de medic eminent  – continuator al gloriei părinților săi iluștri – cu o altă latură a personalității sale pe care a constatat că o are în gene, adică de un Dumnezeu al Nefrologiei și Urologiei la Iași și Moldova, un Dirijor pe față și ulterior din umbră a dializei și transplantului renal. Așa a ajuns astăzi Profesorul să controleze din umbră afacerea dializei și să nu fie nicăieri trecut în acte…

Dar domnișoara Ioana Țoncu, în toți cei aproximativ nouă ani cât a stat docilă în firma multinațională „învățând meserie” a știut dinainte că răbdarea îi va fi încununată de succes și va veni ziua când această răbdare va lua sfârșit.

Deci în 2009, donșoara Ioana este promovată din funcția de  „Director of Operacions” , în cea de COO la Fresenius, adică mai „pă romnes”, Chief Operating Officer (COO) este „mana dreapta” a CEO (director general sau executiv). In cadrul organizației, un COO își desfășoară activitatea in cadrul departamentului de management. Atribuțiile sale de bază sunt logistica, producția și serviciile tehnice.

Sper că v-am luminat puțantel, cât de cât, orișicât…

Aproape un an „a rezistat” donșoara Ionica pă funcția de mâna dreaptă a fostului CEO, că s-a făcut rocada și în decembrie 2020, chiar la debutul pLandemiei, devine din COO, Deputy General Manager,  adică iar „pă romanes” – Directorii generali adjuncți, sunt al doilea la comandă în compania lor. De obicei, ei raportează direct directorului general și sunt responsabili pentru supravegherea tuturor aspectelor operațiunilor, inclusiv gestionarea angajaților, planificarea proiectelor și asigurarea faptului că totul merge bine.

Pe această funcție Ioana Țoncu nu a avut nevoie să stea decât șase luni, că s-a dovedit a fi fost foarte bine pregătită și pLandemia făcea deja ravagii… Prin urmare, la Fresenius trebuia numit din cerul de deasupra Germaniei și cel al globalismului mondial, un CEO destoinic, bine pregătit și înfipt în Sistem, cu o carte de vizită și un CV „beton armat”, care era perfect apt să implementeze toate deciziile guvernului mondial ce începuse deja decimarea pe scară largă a populației.

În România, două vârfuri de lance s-au dovedit a fi fost cele care au atacat „la baionetă” pe frontul Covidului: Raed Arafat și Alexandru Rafila. Primul conducea abuziv și cu mână de fier toate structurile din sănătate – care au executat perfect planurile primite – iar al doilea, Rafila, ca reprezentant al OMS de unde vin ordinele în toată lumea, a fost impus cu ajutorul PSD/Ciolacu (după ce Dragnea a devenit deținut politic) drept viitor ministru al Sănătății, atât în guvernul liberal slugă, cât și cel actual când PSD/Ciolacu a ajuns conform scenariului la guvernare.

Nu trebuie să fi niciun mare strateg sau să deții informații clasificate, ca să deslușești privind un CV cu atenție și având un bagaj substanțial de cunoștințe diverse în domenii complexe, punând lucruri cap la cap, ca să obții profilul unei persoane, pentru că aproape la fel procedează și „profilerii” structurilor de Intelligence.

Haideți să săpăm nițel mai departe în CV-ul domnișoarei Ioana Țoncu...

extras din CV-ul Ioanei Țoncu de pe Linkedin

Ce vedem noi?

Păi vedem că a început liceul în 1985, iar eu spre exemplu l-am început în 1967… O scădere simplă îmi spune că între mine și domnișoara CEO – care m-a lovit în libertate în ultimii ani de viață ai mei – ar fi teoretic 18 ani. Minim. Teoretic i-aș putea fi tată. Nu știu dacă lui tătâne-su i-ar aplica cu puterea ei același tratament.  Cred că nu… Că tat-su i-o fi drag și chiar dacă ar putea veni în freză din poziția stând în cur, tot nu cred că ar avea curajul să-l chinuiască numai că POATE, că are spate cu Săndel de la Sănătate și cu Sistemul globalist.

Prin urmare, domnișoara Ioana – teoretic nu a fost căsătorită niciodată – ar avea azi cam 52 de ani. Numai bună. Așa zic bărbații care trec pragul de 40 când îi apucă acest sindrom și când privesc altfel femeia, cu ochi de adult și nu de tânăr adolescent… Adică este o femeie împlinită, cu siguranță frumoasă, că altfel nu i-ar fi sucit capul lui Săndel precum grăește vulgul! Din păcate, statutul ei de „fostă țiitoare” la care a fost obligată să recurgă i-a interzis să poată avea vreo fotografie publică să o vadă și alți muritori, ca să o poartă admuira. O fi gelos domnu Sandu? Poate, dar motivul este cu siguranță altul…

Între donșoara Ioana și dom Sandu Rafila – ministrul sănătății – ar fi o diferență la prima vedere de cca 5, 8 – 10 ani. Nu mai mult, dar poate chiar mai puțin. Prin urmare, este cât se poate de plauzibil că ceea ce se zvonește în gura mare, este adevărat. Adică că cei doi ar avea un copil împreună.

Rafila are un copil de care se ferește să recunoască ca și dracul care fuge de tămâie, am auzit chiar eu personal, cu urechile mele clăpăuge, întâmplător într-o seară la canalul Realitatea, unde realizatoarea de notorietate Anca Alexandresecu – unul dintre puținii jurnaliști din România independenți și cu probitate morală – îl „apostrofa” în lipsă pe domnul ministru Rafila, cu un zâmbet enigmatic la colțul gurii, că deși se știe că ar avea un copil, acest fapt nu este nicăieri de găsit pe niciuna din Declarațiile de avere ale lui Săndel, dar doamna Alexandrescu a promis că face săpături, își cumpără și un excavator dacă va fi nevoie, ca să-l dezgroape din tenebrele în care îl ține închis pe acel băițaș care nu se poate bucura ca toți copiii să spună la școală celorlalți colegi că este fiul lui Tata, care este Ministrul actual al Sănătății…

Ce să faci, sunt oameni și oameni, câteodată unele funcții te obligă să duci o viață dublă cât mai departe de ochii lumii, însă asta nu cred că îți permite să calci cu bocancii în viața altor semeni așa cum a crezut de cuviință CEO Ioana Țoncu.

Înțelegi madam? Tu – indiferent de competențele pe care ți le arogi – nu ai fi avut dreptul niciodată cât trăiești în această lume în care majoritatea credem în Dumnezeu, să-mi interzici mie să mă pot deplasa liber cu forța brațelor pentru că nu mă pot deplasa cu două picioare, ci doar cu căruțul de invalid!

Nu ai fi avut niciodată dreptul cât trăiești tu pe lume să dispui – ca să măriți profitul multinaționalei – să constrângi partenerul BGS să înghesuie pacienții în acele sicrie pe roți pentru a eluda statul de bani la vedere!

Probabil că tot tu măi dragă Ioana ai fost cu Săndel al tău și în spatele convertirii „bozgorului” pus cu mâna murdară la conducerea CNCD ca să mă anihileze și să nu-mi dea dreptate! Evident, că fiind CEO la multinațională, dispui de oricâți bani vrei tu și cine o mai fi în spatele tău și angajezi ditamai Casa de Avocatură ca să se lupte cu un pacient olog, dar care are mult mai multă minte decât v-ați putut voi toți să vă închipuiți vreodată și din cauza căruia trebuie acum să scoateți de unde știți mulți bani negri să plătiți șpăgile care să blocheze Sistemul să nu vă termine și să faceți uz de multă influență politică a lui Conu Săndel ca să intervină la „suptordonați” și să evite recunoașterea unor mârșăvii!

Draga Ioana, îți reamintesc că absolut nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat și tu nu ai fi fost nevoită să te lauzi în CV-ul tău de pe Linkedin că  „ai dobândit în ultimul timp experiență și în managementul crizelor”, că acum cred că regreți că ai această experiență…

Dar încă o dată explic în clar, ca să vă intre foarte bine în cap tuturor: nu mi-am dorit în viața mea să fiu nevoit să mă lupt pe viață și pe moarte acum la apus, din nou, cu un Sistem, dacă nu ar fi existat în conducerea Centrului Iași al Fresenius cele două menajere ale Profesorului, două creaturi pline de răutate și de trufie care au considerat că la valoarea lor nu pot trece cu vederea un biet pacient imobilizat într-un scaun de invalizi asupra căruia ele au drept de viață și de moarte avându-l în spatele lor pe Profesor, cu care ele sunt legate cu fire nevăzute și ăla e dispus să le satisfacă măcar orgoliul… Mai ales că menajera Daniela Toma a pornit în viața de adult aproximativ asemănător cu tine stimată CEO Ioana, adică a absolvit inițial ISE-ul la Iași și când a ajuns în siajul Profesorului, a crezut că te poate lua drept exemplu și într-o zi poate îți va lua locul. Pentru asta, că a simțit că are toate defectele necesare cerute postului – adică răutate sufletească, trufie, lăcomie, dorință de putere – ea a tot sperat și acționat ferm.

Deci lui Dana Toma trebuie să îi mulțumiți în primul rând pentru tot ce trăiți astăzi, că fără ticăloșiile inițiate de ea eu nu aș fi demarat niciodată aceste acțiuni și nu mi-aș fi făcut publică viața acum la apusul ei…

Parafrazând o poezioară din copilăria mică, o pot azi spune așa:

„La Profesor la poartă,

Este-o mâță moartă.

Cine-o râde și-o vorbi,

S-o mănânce coaptă!

Cu mărar, cu pătrunjel,

Cu untură de cățel.”

(va urma)

DETERMINAREA – SAGA ANTIMAFIA

14. DETERMINAREA

Acest serial nu l-aș fi scris niciodată și nu l-aș fi găzduit pe blogul meu dacă ticăloșii cărora nu le-am făcut niciun rău, nu le-am produs nicio pagubă, nu s-ar fi apucat doar dintr-o nemărginită TRUFIE și sete de putere să-mi arate ei mie că EI SUNT PUTEREA, mărirea și chintesența vieții! Niciodată în viața mea nu mi-ar fi trebuit la cei șaptezeci de ani împliniți să mă apuc și să fiu nevoit să-mi apăr libertatea firească a oricărui om lăsat de Dumnezeu pe Lume, dacă aceste ipochimene cu denumirea de „creaturi” nu mi-ar fi deranjat liniștea ultimilor ani din viață!

Continue reading