CÂNTATUL COCOȘILOR
„Bruscamente” și de-o dată, mi-am dat seama că am o revelație… Pur și simplu am realizat că noi, ăștia născuți în anii 50 ai secolului trecut XX, avem fără să ne dăm seama un tezaur închis bine în cutia craniană – cu, sau fără ucraineni.
Măi oameni buni, bunăoară „moa” sunt născut la doar șapte ani după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, când întreaga populație a Europei își lingea rănile, se uita cu oarecare încredere spre viitor – cu gândul evident, că alt război este foarte, foarte departe.
În primii 3-4 ani de viață nu am eu poate amintiri, că nici nu pot spune că eram conștient de aerul pe care îl absorbeam din lume cu nesaț exact ca și peștele pe care îl scoți din apă și înghite în gol cu speranța că poate va extrage din natură hidrogenul și oxigenul necesar să le transforme în apă. Așa eram și eu în ‘52 când am văzut lumina zilei și am închis imediat ochii orbit de reflectoarele din sala de nașteri a Maternității Cuza Vodă din Iași.
Aveam să aflu apoi peste vreo trei ani că mă trezeam dimineața într-un mic pătuț cu zăbrele din lemn, de culoare albă, cu perete glisant pe verticală pe care părinții îl ridicau obligatoriu ca să nu fug prin lume de la o vârstă atât de fragedă…
Moșule, apoi am localizat și amplasarea locuinței părinților. Nu cu GPS, că atunci nici lumea nu aflase ce este asta, dar orișicât, vă pot spune celor care vă mai amintiți, că erau niște case cu etaj – lipite unele de celelalte – pe strada Anastasie Panu, la nr. 9. Vedeți ce memorie matusalemică am? Ieșenilor, le localizez: locuința cu 2 camere a părinților: era la etajul unu (că altul mai sus nu era) cam unde se află astăzi amplasat fostul restaurant „Dunărea”, lângă „Blocul Finanțe” actual. Ieșind din curte, traversai mica stradă pavată care exista pe vremea aia acolo și intrai direct în Piața Halei, în zona unde piețarii vindeau legume și fructe. Traversând piața mai departe printre tarabe, intrai direct în Hala acoperită, o clădire imensă pentru statura mea de copil precoce; cu un schelet din metal forjat și laminat, îmbinat prin nituire, cu stâlpi intermediari de câmp din profile în formă de „I” alăturate. Mult mai târziu că era proiectul marelui inginer român Anghel Saligny, cel care a făcut la Iași și actualul Hotel Traian, dar este și autorul podului peste Dunăre de la Cernavodă, care a revoluționat în acele vremuri Lumea Liberă. Totul era grunduit cu minium de plumb „antirugină” și mai apoi văxuit cu o vopsea maro de te durea burta. Sub acoperișul tot metalic – din ferme mari, de „grinzi cu zăbrele”, care se sprijineau pe capete pe alte grinzi tot metalice, din același profil „I” – luminat natural (erau pe ambele laturi ale halei cu niște luminatoare cu sticlă groasă), existau niște cambuze din zid de cărămidă de cca 6-8 mp, cu un gol de ghișeu care ținea loc și de vitrină, dar și de tejghea de vânzare cu o ușă laterală pentru aprovizionare. Ei, bine, pe o parte a Halei (spre linia de tramvai) cambuzele din zidărie erau prăvălii de carne, (3 sau 4) la număr, care se numeau pe vremea aia „căsăpie”, că abia apoi comunismul să le găsească o denumire decentă și le-a numit „Măcelărie”.
Vă spun doar că primele amintiri conștiente le am când mergeam cu mama de mână traversând piața într-o abundență de munți de roșii cărați la piață cu căruțele agricultorilor din jurul Iașiului în niște covățele din lemn cu mânere ca de targă și deasupra cu o pătură, ștergar sau față de masă brodată cu motive naționale și legată împrejur cu sârmă subțire sau sfoară, ardei grași aduși în saci de iută, zarzavaturi și rădăcinoase, mere, pere, prune, gutui, harbuji și zămoși (pepeni verzi și galbeni pentru „expații” nonmoldoveni). Mergeam în hală, unde mama mergea țintită la o „căsăpie” unde atârnau carcase de porc, șolduri de vite agățate în niște cuie de fier îndoite ca un cuier, și tot acolo erau agățate oi, șolduri de cal, toate etichetate și separate pe un desen tipărit colorat cu respectivul animal împărțit pe calități: a-ntâia, a doua și a treia. Altele, erau resturi care se dădeau gratis de măcelar pentru animale de casă sau pur și simplu oase de vită din care mama și alte gospodine făceau un borș sau o supă cu rasol de îți lingeai singur limba…
Ce m-a mirat pe mine un timp era că mama îi spunea lui nenea casapu, „tataie”, ca după aceia să descopăr dumineca când mergeam cu toții în vizită pe Ciurchi, că ăla era Bunelu Vasile, soțul bunicii Maria, care în particular erau părinții mamei mele și al celorlalți 7 frați și surori ale ei.
Mama era mezina „grupului”, iar asta părea să fie un atu care o făcea tare îndrăgită de toată familia.
Prin urmare, în funcție de ce își propunea ea să gătească, mama cerea lui Bunelu acel fel de carne care era în magazin și îi trebuia ei în acea zi, că deși avusese loc Naționalizarea din 47, micii negustori și meșteșugari rămăseseră fiecare cu prăvălioarele lui, cu dughenele lui prin care se desfășura comerțul, Apoi aveam să aflu de la mama că înainte de război Bunelu Vasile avusese acolo o mică afacere cu Căsăpie împreună cu fratele său „Moșu Ghiță”, care semăna foarte bine cu Bunelu Vasile. Ei doi, frații Alexandrescu, cumpărau vite de tot felul din târgurile și iarmaroacele Moldovei pe care apoi le mânau perpedes – sau cele mici în căruță până la Iași – unde mergeau cu ele la Abator, care le sacrifica și opreau pieile care mergeau spre industria pielăriei, iar carnea rămânea casapului, după ce plătea manopera sacrificării… carnea o împărțea el și o vindea clienților la măcelărie. Țin minte că la Bunelu în magazin erau tot felul de cuțite, bărdițe, toporiști, pile speciale de ascuțit lame, pietre de polizor de toate formele și dimensiunile, ba chiar și fierăstrău pentru tăiat oase, cu dinți mărunți ca de bomfaier, dar și un trunchi imens de copac înalt cât o masă. Atârnate în cuie erau șorțurile cu pieptar dintr-o mușama cauciucată și halatele albe apretate care se pătau într-o zi de muncă la mâneci de sângele cărnii proaspete. Din acest motiv, ei purtau niște mânecuțe peste halat cu gume la pumn și la cot de culori închise care le protejau mânecile halatelor. Auzeam pe mama vorbind de vrăbioare de muguri de piept, de ficat sau rinichi, dar nu vedeam zburând acolo nicio vrabie. Bunelu Vasile și cu Moșu Ghiță vindeau pe rând marfa clienților. Unul o lua din cui și o tranșa pe trunchi folosindu-se de toporișcă sau cuțitul mare cât iataganul lui Soliman Pașa, sau altul mic și ascuțit ca un hanger haiducesc. Așeza pe cântarul cu greutăți calibrate o hârtie de ambalaj mai grosieră, de un alb gălbui sau cenușiu, îndoită în două, iar după ce carnea era cântărită și acceptată vizual de client, Bunelu lua pachetul și cu o mare dexteritate îl împacheta în fața clientului, lua banii și dădea restul. Dacă la tejghea stătea Moșu Ghiță, Bunelu făcea oficiul de tranșare. Cine lua comanda de la client, striga peste umăr: „trei cotlete de porc!” sau „două cotlete de vită!”, „un rasol de vită!”
Pe marginea pieței de legume și fructe erau de obicei țăranii care veneau la piață cu păsări de vânzare, cu ouă proaspete de găină, rață sau gâscă, după pofta inimii. Mai țin minte că roșiile – în funcție de mărime, formă, culoare – erau așezate pe tarabă în piramidă și o etichetă din carton înfiptă cu un băț într-o roșie din vârf, afișa de la 25 de bani, 30 de bani și maximum 50 de bani kilogramul; cam tot aici se învârteau prețurile la harbuz și zămos, zămosul fiind de la 50 de bani la 75 de bani kilogramul. O legătură de zarzavat (mărar, pătrunjel, lobodă, hațmațuchi, leuștean) nu depășea 25-30 de bani bucata. Totul era învăluit până în ceruri, până la Poarta Raiului de niște miresme care te îmbătau și te amețeau de arome amestecate, „miesme” care te săturau doar uitându-te și respirând acel aer.
O lume pestriță, de tot felul, de gospodine tinere sau mai în vârstă, de oameni „de oraș” care mișunau acolo în toate direcțiile, cu treabă sau fără treabă. Îmi amintesc că mama se oprea în loc și asista cu un zâmbet pe buze când vedea o evreică sau un evreu care se tocmea până la sânge cu vreun târgoveț care vindea o pasăre. Era fascinant și acum am în urechi acele vorbe tânguite și întrebătoare ale evreilor – altfel negustori înnăscuți.
Deși lua în mână un cocoș care avea picioarele legate cu o cordeluță, întreba pe negustor: „cu cât vinzi găina astaa?” „Da-i cucoș cucoană, ori nu știi să i te uiți la creastă?” răspundea moșul oțărându-se. „Da cii, guinul n-are creastă?” „Ba are cucoană, dar cucoșul are creastă mai mare și o coadă îmbârligată ca cucoșu ista. Găina are codă scurtă și o ține sus!” nu se lăsa moșul.
Acu, că își făcuse intrarea și pornise un dialog prietenos cu țăranul, evreica lua cocoșul în mână și-l sălta în sus și în jos ca și cum l-ar fi prețăluit ca să vadă ea ce greutate are. „Cât cei pe el?” „Apăi… doamnă dă și mata cincizeci de lei și i-al, că acasă eu nu-l mai duc”. „Câââât? Cincizeci di lei? da ci, îi purcel di lapti?” se răstea evreica. „Da doamnî, cucoșu ista are aproape șase kile! Cât vrei mata sî-mi dai pi el? Doi lei îți convine?” „Ei hai, nu mă lua în batjocură că nu am spus că îți dau doi lei, dar face un pol și nimic în plus!” „Un pol? Atâta dai mata cucoană pe cucoșul ăsta? Un pol? Mai dă-l naibii di cucoș dară, că amu îi tai legătoarea și-l arunc în sus să-l prindă cine o vrea și să-l ia di pomană!” Și moșul nervos scotea briceagul sub formă de pește din buzunarul pantalonilor săi de postav cu care era prins cu un lanț mai subțire decât cel al câinelui. „Hei, hei, omule, stai așa, nu fi îndărătnic, că ne putem înțelege. Hai să nu fie nici pe a me șî nici pi a matali. Îți dau douășcinci di lei pi el. Corect?” „Cucoană, mai pune cinci lei și du-l! Fără cinci lei acu îi dau slobozire în piață și fugi după el să-l prinzi și să-l iei pi digiaba.”
Evreica vede că nu o scoate la capăt cu moșu cu cucoșu și îi spune întinzând banii: „hai, ia-ți treizeci de lei, dar să știi că azi m-am păcălit, o să-mi pară rău toată săptămâna. Nu am făcut niciun gheșeft cu cucoșul aista că-i slab ca o găină”
Eram singura familie de români în acel grup de locuințe cu etaj din centrul vechi al Iașiului. Peste tot eram înconjurați doar de vecini evrei. Mă jucam și iarna și vara cu fetițele de alături Clara și Evika, mai mici decât mine cu unu și doi ani. Stăteam în grup pe olițe și ne uitam la cărți cu poze. Știu că mama s-a speriat tare când a aflat că surorile Leibovici au făcut scarlatină, iar pe mine m-a ferit Dumnezeu. În curtea de alături era familia doctorului Leon. Avea o fată pe nume Sybil, de o seamă cu mine. Ne jucam împreună când mergeam cu mama la Palat în față unde era de fapt locul meu preferat de joacă. Pe tunuri, unde mă zgâriam și îmi rupeam pantalonii scurți în fund cățărându-mă pe țeavă și apoi pe scaunul artileriștilor. Stăteam pe zidul de piatră ca un gărduț care înconjura perimetrul parcului din fața Palatului. Mulți evrei cu copii de toate vârstele își luau plozii „la aer”, unde îi îndopau după rugăminți fierbinți cu mușchiuleț, cu pâine cu unt, cu „pârjoluțe” sau pifteluțe, cu un „țop” de pui gata prăjit sau cu șnițel din piept de pui. Toți copii evreilor erau plini de mofturi și de ifose, cu pielea albă ca pergamentul, iar cei de români plesneau de sănătate și cu bujori în obraji deși lor părinții le dădeau doar un sandviș împachetat de mame într-unșervețel cu pâine cu parizer sau un pește stavrid din conservă. Noi cu pâine neagră proaspătă sau un covrig sau corn, evreii cu pâine albă împletită ca să-i atragă să mănânce. „Hai Sybil mamă, uite băiețelul ăsta ce frumos mănâncă și ce mare și roșu la față este! Uite mămica lui nu se roagă de el să mănânce și nu plimbă mâncarea în gură așa cum faci tu ca să te prefaci că te-ai săturat. Tu nu vrei să crești mare și sănătoasă, Sybil, să ajungi o mamă care să-ți crești și tu copii?!”
Ulterior aveam să ajung coleg la școală într-a-tâia cu unii dintre ei. Fii și fiice de doctori, de avocați, de funcționari ai statului… Prieten bun și ulterior și coleg de a-ntâia la „Gh. Asachi”, era Marcel Burah, din casa de alături, care avea apartamentul deasupra magazinului „Ciocanul”, iar geamul lor dădea spre curtea casei mele. Ieșeam în capul scărilor din lemn și îl strigam cât puteam „Marceeel!” Imediat ieșea la geam și ne invitam unul pe altul, la el sau la mine.
Alături de casa mea, la magazinul „Ciocanul” era o curte mare, pentru aprovizionarea mărfii cu camioanele. Curtea era pietruită cu pavaj stradal, iar poarta auto avea un lanț întins de portar ce oprea mașinile, dar și persoanele străine. Eu nu aveam interdicție, pentru că la Marcel nu puteam ajunge decât intrând în curte. Măi oameni bun, nici prin minte nu vă poate vouă trece cu locuri de joacă aveau acolo doi băieți de șapte ani! Erau depozitele magazinului din față cu lucruri utile gospodăriei, începând cu scule, cuie, șuruburi, scoabe, lanțuri, felinare, opinci din cauciuc, sticlă pentru geamuri în lăzi din lemn cu coli de hârtie și talaj între foile de sticlă, baloturi imense de hârtie pentru ambalare, dar cred că erau și baloturi de hârtie pentru ziare ale Tipografiei, erau magazii pe toată latura curții cu rampe auto de descărcare sub care se aciuiseră câțiva câini ce puiau de două ori pe an și noi aveam tot timpul cățeluși mici de joacă. Ne jucam de-a hoții și vardiștii printre baloții mari de hârtie stivuite unul peste altul. Dacă s-ar fi răsturnat vreo unul când ne urcam noi până în vârful stivei, cu siguranță că ne-ar fi strivit sub greutatea de peste 300 de kilograme bucata. Dumnezeu ne păzea. Era paznic al curții un țigan negricios, unu Lupu, ciung de o mână, pe care și-o pierduse în război. Pe stradă vedeai frecvent oameni mutilați, cu proteze din lemn butucănoase la picioare legate cu curelușe de trunchiul omului. Mergeau pe stradă șontâcăind și cu o mână întinsă cerșind pomană. Era ceva firesc, erau anii de după război, când omenirea încerca să se reculeagă, să se redreseze, să „repornească” și să-și refacă viețile întrerupte.. Pe străzi nu vedeai prea multe mașini, dar ce vedeai erau camioane de fabricație rusească marca „Molotov” sau „Zis”, foste ale armatei, iar mașini mici, vedeai câteva Buik-uri, Opel sau Ford, așa cum doar în filmele interbelice mai poți azi vedea. La Partid circula numai „Pobeda” și mai târziu „Volga” – neagră obligatoriu. Ăla era semn de supremă șefie și intuiai că ai în ea lângă șofer stătea musai un ștab de la Partid.
Oamenii circulau cu tramvaiul, niște droage ca niște cutii scurte, dreptunghiulare, cu scaune din fier și lemn, cu mânere de prindere din piele agățate la barele de susținere. Postul de conducere al vatmanului era la ambele capete ale vagonului, că la capătul liniei nu existau ronduri pentru schimbarea direcției la întoarcere. Vatmanul își lua în mână manivela cu care pornea motorul electric al tramvaiului și se muta în capătul celălalt. Stătea în picioare, că postul nu avea încă scaun… Iarna era un frig în tramvai de îți îngheța scuipatul în gură, iar vara te topeai de căldură ca lumânarea ajunsă la muc. Liniile de tramvai erau vălurite precum marea la țărm și de departe vedeai tramvaiul care sălta pe șine ca pluta undiței pe valurile apei. Scotea un zgomot și un huruit de fier pe fier cu un scârțâit de îți strepezea urechile. Totuși vatmanul avea la picior un buton cu arc ce punea în funcțiune o sonerie electrică ce țârâia foarte tare ca să atenționeze țăranii veniți la oraș să se dea la o parte. Unii săreau săracii peste linii, ca să nu se curenteze… Câinii vagabonzi umblau pe stradă alături de oameni peste tot, într-o simbioză perfectă, deși hingherii de la ecarisaj erau trimiși periodic de primărie ca să-i rărească. Copiii din cartier umblau ciopor după căruța cușcă a hingherilor și din mers deschideau ușa ca să scape bieții căței după care alergaseră cei doi de pe capră.
Sub locuința noastră erau magazinele domnilor Leibovici (altul decât vecinul cu surorile Clara și Evika) și al domnului Zaraf. Primul vindea stofe și mătăsuri în cupoane de fel de fel de materiale și culori de unde omul își cumpăra „de-o rochiță” sau de-un costum, de-un pantalon, de-o fustă, sau de-o „pestelcă”. Vânzătorul se uita la tine, te punea să te învârți o dată în jurul tău și deja știa cât material ți-ar trebui pentru ca acel croitor la care mergeai să-ți facă lucrul cerut. Alături, domnul Zaraf vindea lucruri gospodărești, aproape ca magazinul Universal „Ciocanul”, dar mult mai ieftine și cred că și de calitate mai proastă, însă avea mușterii pe țăranii veniți în piață care vindeau ieftin și aveau bani puțini. Depozitul magazinului lui Zaraf era într-un beci chiar la noi în curte, iar ușile grele din tablă nici nu erau încuiate cu vreun lacăt. Și eu cu Marcel puteam să intrăm dacă aveam putere să deschidem o ușă grea. Nu intram, pentru că șobolanii umblau acolo ca popoarele migratoare în Europa de azi. Vremuri…
Vis-a-vis, peste strada A. Panu pe care circula tramvaiul 1, Copou – Socola, era un maidan imens pentru percepția mea de copil, acolo unde astăzi sunt clădirile de la aleea care dă la Hotelul Ramada de lângă fostul Tribunal și până la str. Sf. Lazăr. Fuseseră și acolo clădiri, dar bombardamentele le-au pus la pământ și terenul fusese dat de primărie pentru bâlciul din „Luna Iașului”, care se ținea în octombrie odată cu Târgul de toamnă. Ei, atunci se revărsa Cornul Abundenței, cu mustării îmbrăcate cu stuf verde și cu grătare mereu încinse care fumegau fuioare de fum cu miros de mititei și pastramă de oaie, toate servite pe butoaie pe post de mese și lume ce se înghesuia la „vin nou”, cu 1 leu paharul, care le lua multora mințile de îi găseai trântiți prin boscheți gata pișați de îți întorcea stomacul.
Cum aveam bâlciul peste stradă și îl priveam de la fereastră, mai mereu mergeam numai cu tata să mă dau în „bărcile” pentru copii (scrânciobe) sau în „căișori” care se învârteau cu mici statuete de căluți proaspăt pictați ce trăgeau chipurile mici calești din basme., că în lanțurile „lui Iuju” se dădeau doar soldații și fetele de la țară care veneau special să se învârtă chiuind de mama focului de acopereau muzica de fanfară a țiganilor de la Trei Prăjini tocmiți de patron să cânte hore și sârbe. Tot atunci, toamna, venea în turneu la Iași pe spațiul unde se ținea Luna Iașiului și Circul de Stat din București, dar cu cooperare ale unor circuri private din Europa gen Kludțky, Globus, sau Medrano. Acolo era și menajeria circului, cu elefanți, lei sau tigri, cu maimuțe, câini dresați sau urși polari. Ca vecin, cu gașcalionul de prieteni intram ziua la circ ca la noi în curte și ne învârteam printre vagoanele cu artiști ca fiind și noi din familie, că aveau și ei copii de vârsta noastră cu care ne împrieteneam și ne jucam. Rămâneau de obicei iarna la Iași, unii copii ne deveneau colegi de școală, iar la sfârșitul iernii plecau spre alte zări, cu alte spectacole.
Mergeam la cuștile animalelor cu părinții lor, dresorii sau îngrijitorii de animale și vedeam cu ochii noștri cum arată o cămilă sau un elefant, o girafă sau un rinocer, despre care învățam la școală. Elefanții erau scoși călăriți la spălat cu furtunul, iar din trompe scoteau sunete de trompete. Erau duși peste drum, în curte la magazinul „Ciocanul”, iar noi nu puteam lipsi de la eveniment.
Și când aveam vreo cinci ani, într-un septembrie, eram singurel încuiat în casă că mama se duse până la depozitul de gaz aflat lângă piață să cumpere petrol pentru lampa de gătit. Am uitat să vă spun că în acei ani 50 din care vă povestesc, lumea nu prea avea aragaze, adică „mașini de gătit” cu butelie. Mama gătea la două lămpi cu petrol cumpărate din comerț, care erau așezate pe două scaune de tip taburet. Lămpile erau de forma unui schelet metalic în formă de cub cu o tablă suport deasupra, cu o gaură în mijloc pe care așezai oala în care găteai. Dedesupt, în acel cub era o lampă cu petrol cu un arzător cu un fitil care se tot ridica cu o rotiță pe măsură ce se ardea. „Consumabilele” – adică fitilul și chiar arzătorul – se găseau de exemplu la nenea Zaraf de sub noi, dar și la magazinul statului, „Universal Ciocanul”. Acolo, pe cele două lămpi, una albastră și alta verde făcea mama ciorbe, supe, cartofi prăjiți sau piure de cartofi, șnițel sau pârjoale moldovenești. Era greu, îi lua o jumate de zi să termine până venea tata de la serviciu.
Cum spuneam, jucându-mă singur cu mașinuțele mele în casă, aud deodată țipete din stradă, zgomote necunoscute, dar și o căldură foarte mare pe care o simțeam cum dogorește aproape de mine. Pun iute un taburet sub geam și mă urc pe el, dar deschid și geamul. Cred că aveam vreo 5 ani. Văd vizavi un incendiu imens care cuprinse toate construcțiile din lemn uscat de brad și toate pavoazările cu stuf și papură uscată, talaș vopsit cu verde ca să imite iarba care era pe tot terenul. Luase foc bâlciul „Luna Iașiului”! Ardea cu o pălălaie mare și înaltă întinzându-se cu repeziciune în jur. Casa noastră era cam la 20-25m de foc.Lumea fugea bezmetic în toate direcțiile și țipa în gura mare. Erau vremuri fără 112 și un telefon nu știai unde poate fi găsit, că abia mai târziu au apărut semnele și cabinele de telefoane publice. Nimeni nu știa unde este un telefon de unde se poate suna, dar nici vreun număr de telefon la pompieri. Eu țin minte parcă numărul 002 la pompieri că ar fi fost scris pe mașinile lor, dar nu pot garanta că mă ajută memoria.
Dogoarea focului de peste drum mă înspăimânta cel mai tare, mai mult decât bucățile de tăciuni încinși care săreau de vizavi și se izbeau de tocul geamurilor… Disperat am fugit în capătul opus al geamurilor, în camera de dormitor, unde era ușa de la intrare în casă. Urlam disperat strigând „mama, mama!”
La un moment dat aud de partea cealaltă a ușii vocea mătușii mele, tanti Pacuța, o soră mai mare a mamei care striga la mine să nu mă sperii că mama ajunge imediat, că este aproape în piață și vine la mine. Degeaba, eu nu o credeam și țipam cât mă ținea gura. Ulterior am aflat că mama a văzut de la magazinul de gaz fumul negru și flăcările chiar în dreptul casei noastre. În linie dreaptă, cred că ar fi fost cam 3-400 de metri. Dar trebuia să fugi printre oamenii care se înghesuiau prin piață. Mama povestea apoi că „i s-au tăiat picioarele” și a crezut că arde chiar casa în care locuiam noi. A lăsat din mână bidonul de tablă de trei litri cu gaz undeva unde nici nu își amintea și a luat-o la fugă spre casă, cu disperare. Ajunsă în curte a văzut-o pe tanti Pacuța care striga la ea să se grăbească că eu țip că iau foc.
Între timp au ajuns pompierii care dădeau cu apă și pe ferestrele clădirilor de lângă incendiu, așa că noi nu am luat foc, însă în acel an tot ce a fost la Bâlciul de „Luna Iașului”, s-a făcut scrum de parcă nu a existat niciodată. Dar și eu am conștientizat și am realizat prima dată că lumea are și pericole de moarte și nu doar lucruri minunate sub aripa ocrotitoare a părinților.
(va urma)