2. SPITALUL PARHON

Deci, în 2015 declar cu semnătură proprie, „nesilit de nimeni”, că am redevenit un om aproape de normal, cu mintea la el și cu o și mai mare determinare ca să trăiesc cât mi-a mai lăsat Domnul în deplină cunoștință de cauză și mai bogat la creierul meu mic, cu alte experiențe de viață – care mi-au înlocuit energia debordantă și traiul tumultos – cu răbdare și voință. Evident, că sunt destule lucruri pe care nu le mai pot face singur și am nevoie absolută de ajutorul altora, dar ele țin doar de lipsa unei bucăți esențiale din piciorul drept, de la gambă. Acum îmi dau seama că în timp ce eram tăiat pe felii la Chirurgie vasculară, mi se tot spunea ca să fiu liniștit, că voi pune simplu o proteză și pot să încep antrenamentele la Poli Iași. La Poli nu doream nicicum, că echipa e controlată de mafia gherțoilor din politică și prin urmare nu vreau să mă mânjesc. Dacă cineva mi-ar fi deschis capul în cei aproape trei ani cât am stat „la serviciu” în Clinica de vasculară că mușchii se atrofiază chiar după două săptămâni de imobilizare, iar „încheieturile” (ca să nu spun articulațiile) „îngheață” de nemișcare și nu mai pot fi repornite, azi poate că eram total independent și mergeam cel mult sprijinit de un baston fin, musai cu mâner aurit, cu melon și redingotă cum am văzut eu într-un film cu Gregory Pack.

Dar când am ajuns definitiv acasă, „cel mai bun ortoped” din Iași (nu-i spun numele, că apoi e bătaie mare între ei) mi-a dat pe loc verdictul…„nț”. „Nu se mai poate face nimic, că la ce diabet vechi ai și la ce complicații ai adunat pe parcurs, riști să te predăm mort prin deces familiei și nimeni nu-și riscă reputația”. Mai pe românește, ideea era că ar trebui prin operație să îmi bage o tijă metalică (sincer, preferam de platină), cu distrugerea articulației genunchiului, sau genunchelui, mai pe înțelesul multora – asta era în teorie – dar cum îmi circula mie sângele cu aportul by-pass-ului la picior prin vasele mici și ce experiență avusesem cu infecțiile nosocomiale, prognosticul „celui mai bun ortoped” era sumbru. Așa că… am abandonat ideea și am hotărât să trăiesc mai departe așa cum a hotărât Dumnezeu în privința mea, adică în scaunul cu rotile pentru care mi-au asimilat permisul vechi de peste 40 de ani de la „B”, la căruț. Dădeam înapoi, mă strecuram prin spații înguste unde practic „forțam trecerea”, ce mai, Titi Aur era copil mic. Nevoia te învață, așa că m-am pus pe învățat. Am văzut însă și nivel de experți, care joacă baschet din căruțul de invalizi, înoată, joacă polo în apă, se urcă la volanul unei mașini hycomat și conduc lejer cu comenzile la mâini, eu sunt departe de acele performanțe, dar sincer sunt mulțumit cu ce pot să fac singur.

Acestea fiind zise, când credeam că Dumnezeu mi-a întins mâna după ce mi-a tras pe bună dreptate una după ceafă, mă trezesc la un moment dat că nu mai duc viață sportivă și după anii de spital în care devenisem un schelet ambulant, începusem să abandonez și gimnastica cu gantere și alte exerciții de abdomen cu care eram obișnuit și mă dedau iarăși la plăceri păcătoase care țin de bucătărie. Nemișcarea, sedentarismul dus în fața PC-ului, au adunat iar pe schelet o masă de carne care mă enerva cumplit, dar eram într-un fel anesteziat să fac ceva să o diminuez… Astfel am ajuns la un moment dat să am greutăți la respirație și să mi se umfle picioarele. Am pus asta pe sedentarism, pe faptul că stăteam cu picioarele jos câte 8-10 ore/zi. Așa am ajuns iarăși în vizorul lui Nașul, care mi-a spus că mă îndrept spre inevitabila întâlnire cu Domnul dacă nu fac iute ceva. Așa cum m-am lăudat până acum, una dintre cele mai minunate calități pe care le am se numește Voință, trebuia doar să o declanșez, să apăs pe butonul de panică. Și vorbele lui Nașu m-au determinat să o fac. Mi-a spus că el cunoaște prin natura profesiei sale pe un domn Profesor universitar cu care a mai avut colaborări, la Spitalul Parhon, că este un Profesor eminent și că ar fi bine să mă vadă și să își dea o părere. Sincer – spre marele meu regret – nu îmi amintesc azi (de,… „vrâstra”) – numele ilustrului Profesor, poate Ionescu, sau Georgescu? Așa am luat PRIMA DATĂ contact cu Parhonul.

Pe scurt, după o internare de o zi la „Interne”, am fost pașaportat la clinica de Nefrologie, pentru investigații suplimentare ce au stabilit că diabetul zaharat vechi de peste 30 de ani m-a căpătuit cu o insuficiență renală. Mama mea a avut probleme renale, a trăit 85 de ani cu un singur rinichi funcțional, așa că nu m-am speriat prea tare. „Ce o fi, aia o fi”, mi-am spus eu șoptit în barbă, precum Baiazid în Scrisoarea a treia.

Ce am constatat eu „din prima”, a fost că la Nefrologie există un colectiv de medici tineri față de mine și cu toții sunt excepționali de buni profesioniști, că sunt tobă de carte și sunt dedicați profesiei și pacienților. Întâmplarea este că am nimerit într-o rezervă la doctorița V, care întâmplător sau nu, era și directorul medical al spitalului. După ce m-a diagnosticat și mi-a explicat în ce constă boala și m-a dăscălit despre ce urma eu să fac (fără sare, fără consum de apă excesiv), m-a externat și am plecat acasă. Vreo doi ani mergeam periodic la control, îmi ajusta tratamentul, dar eu încercam des să calc pe iarba grasă de lângă cărarea bătătorită. Prin 2016-17 ajung din nou la Triaj la Parhon, cu mari greutăți în respirație și deja mă gândeam că „a sosit clipa”, așa cum l-am văzut eu pe bietul tata că a sfârșit la Spitalul CFR, la 74 de ani. Ei, bine, nu a fost să fie. De gardă era doctorul M.O. la rezerva căruia am nimerit. Din prima clipă m-a atras tinerețea sa vizibilă și competența dată de rafturile de cărți pe care și le băgase în cap. M-a descusut în amănunt, mi-a făcut analize, le-a repetat și într-o zi mi-a spus că trebuie să scoată surplusul de apă care îmi înconjură plămânii și din cauza căreia puteam să mor. Pe scurt, mi-a explicat că deoarece nu m-am ținut de dieta fără sare și fără mult lichid indicat de doctorița V, boala a evoluat și rinichii nu mai fac față să scoată apa prin urină și transpirație…

Prin urmare, ajung într-o sală pre-dializă și mi se explică că trebuie să mi se monteze un dispozitiv numit cateter, introdus la gât în zona jugulară. Am început să acumulez date noi, cateter, ce înseamnă și cum funcționează, dializă, ce simți la dializă – luam informații multe de la pacienții din salon – am aflat că sunt 2 sisteme de dializă (peritoneală și hemodializă), etc. După chinurile mari ale unui asistent specializat care nu a reușit să-mi introducă „pe viu”, fără anestezie, cateterul în vena jugulară, a fost chemată doctorița L.V – o altă stea strălucitoare a Nefrologiei ieșene. Dintr-o mișcare domnia sa a introdus cateterul în venă, deși eu credeam că acelea sunt ultimele clipe pe care le petrec pe această planetă. Avea să fie prima experiență a mea cu cateterul provizoriu.

Dar am uitat să vă spun de fapt că începutul meu și primul contact cu Parhonul, de la consultul cu Prof. Ionescu (Georgescu?) a fost exact în 2009, cu un an înainte să ajung la cuțit la Sf. Spiridon. Acolo și atunci am fost plasat la Rezerva 2, cu un alt tip în cameră care nu scotea o vorbă, fiind foarte bolnav. Acolo eram sub supravegherea unui tânăr medic numit I.N, care aflasem că este rezident în ultimul an. Eu l-am catalogat ca fiind un viitor medic de excepție, un băiat foarte bun, foarte dedicat și plin de solicitudine. Mai târziu aveam să aflu că ar fi plecat la Sidney în Australia, iar acum am auzit că s-a întors la Parhon. Nu știu…

Tot în 2009 – fiind prima dată, cu două picioare și putând să merg oriunde în spital, ieșeam în plimbare și „luam pulsul”. Atunci și acolo am aflat despre PROFESOR, care am înțeles eu că era un fel de Dumnezeu al comunității, un „totum factum”, dar era un zbir de care se temea tot personalul, de la portar, infirmier și până la medicul șef de secție.  L-am văzut de departe pe hol având în urma lui o constelație de halate albe, precum umblă cometa pe cer cu o pleiadă de stele. Era chiar și doctorița care aveam să aflu ulterior că era Director medical și care avea să mă trateze personal.

Profesorul le inspira tuturor o stare de frică paralizantă, toți vorbeau în șoaptă despre el, toți se prelingeau parcă pe holuri, lipiți strâns de pereți când el era în preajmă. Era ca o hologramă care bântuia spitalul, iar mai mult de atât, nu am perceput.

Ok, într-o zi când eram în rezervă, se deschide brusc ușa și bagă capul un ins blond, la vreo „patruzecișiceva”, poate aproape de cincizeci, cu ochelari de vedere, cu o barbă de cinci zile, cu început de chelie și părul vâlvoi și a întrebat impersonal: „doctorul N nu e aici?”. Și-a răspuns de fapt singur, că celălalt coleg de rezervă lipsea pe la niște investigații. A închis ușa ne mai având timp să-l salut. Am bănuit că o fi Zbirul de care tremură spitalul. Aproape imediat a intrat doctorul N și i-am spus că a fost căutat de un domn doctor pe care i l-am descris. „Profesorul”, mi-a precizat rezidentul ce era singurul medic pe care îl cunoscusem eu până atunci.

Nu trece un minut și intră hotărât Profesorul. Pe mine m-a ignorat total, nu existam pentru el. L-a luat pe rezidentul N la șuturi verbale ștergând pe jos cu el, iar calificative gen „boule”, „idiotule”, „ești un tâmpit”, „ai pierdut degeaba ultimii zece ani, habar nu ai de nimic, te-am trecut degeaba la examene”, etc

Doctorul N stătea cu capul plecat și simțeam că este plin de furie și clocotește să nu îi dea un pumn în bot „ilustrului magistru” – mai ales că eram martor la umilirea sa – dar a tăcut și a înghițit. După ce s-a descărcat, Profesorul i-a cerut date despre pacientul care stătea pe pat în fața lui, adică Moa. Medicul rezident îi prezintă toată posologia, iar Proful mă întreabă cu ce mă ocup. Îi răspund că sunt drumar de profesie și mă ocup cu întreținerea Drumurilor Naționale de la Iași. Dintr-o dată i-am trezit interesul și m-a întrebat când vom ajunge să reparăm străzile din Valea Lupului.

Mi-am dat seama că este total paralel cu administrarea rețelelor de drumuri și i-am spus că de alea trebuie să se ocupe primăria locală. Îmi răspunde că e disperat că s-a mutat în V. Lupului  și își rupe mașina mergând la serviciu și întorcându-se acasă. În gândul meu l-am apostrofat că „doar nu te-am pus eu să te faci boier cu vilă în buza Iașiului, avantaje și dezavantaje! Puteai la banii tăi să îți iei vilă la 100 de metri de spital, în Copou.” Nu i-am spus nimic însă, decât că atunci când mă externez, dacă este de acord pot stabili o întâlnire cu el să mergem să văd despre ce e vorba. Atât și nimic mai mult. Nu i-am spus că eu am funcția de Șef District la V. Lupului. Oricum, ulița lui nu depindea de mine, ci de primărie. Știam doar că în comună începuseră să explodeze investițiile imobiliare și că se făceau întâi casele, fără utilități și fără rețeaua de străzi.

Ies din spital, merg la serviciu și a doua zi mă urc în mașină întorcându-mă la Parhon să îl întâlnesc pe Profesor. Nu îndrăznisem să-i cer numărul de telefon, că de…, cum să-l deranjez eu pe Marele Profesor? Îl găsesc pe hol, îi aduc aminte de ce am discutat și îl întreb când pot vedea unde stă ca să încerc să-l ajut. „Acum!” îmi răspunde. Își scoate din mers halatul alb se oprește în dreptul unei doamne înalte, solide, deosebit de puternic machiată și „aranjată”, căreia îi aruncă halatul și îi spune ceva șoptit. Pornim în curte și mă duce la mașina sa, întâmplător parcată lângă Dacia mea break. Era cred un Wolkswagen destul de vechi și hârbuit după capul meu, pentru un om cu bani grămadă. Ajungem la V. Lupului, intrăm pe drumul spre ferma veche de lapte și ajungem pe un drum de pământ ca o uliță de sat din fundul Moldovei, la un grup de 3 bloculețe noi, P+2. Intrăm și ne oprim la primul. Acum el intră un moment în curte, eu aștept docil în mașină și ne întoarcem la spital. Pe drum, discuții neutre de complezență. Îi spun doar că voi încerca să-l ajut, pentru că îmi dau seama că un medic este în domeniul meu așa cum mă simțeam și eu în domeniul său. Îi spun că nu sunt de acord ca un Profesor cu somitate care are pe cap probleme de care depinde viața unor semeni să fie preocupat și stresat de lucruri ce țin de o Administrație care se dovedește și incompetentă și delăsătoare. Ne despărțim fără nicio promisiune, fără număr de telefon, fără niciun termen.

Apelez la viceprimar și îi cer cu împrumut autogrederul primăriei pentru o zi – cu tot cu mecanic, sau fără mecanic – pentru că eu aveam mecanici pricepuți. Ne ajutam reciproc cu primăria, făcându-ne des servicii unii altora, pe bază de colaborare și amiciție reciprocă între oameni. În ziua de sâmbătă, când eram liberi la serviciu, îmi iau 2-3 colaboratori de meserie și mergem în sat cu autogrederul primăriei și cilindrul compactor de la district. I-am spus și viceprimarului și oamenilor mei, care erau localnici din comună, ce trebuie să facem, adică să reprofilez cca 3-400 metri de drum de pământ și gropile să le umplem cu niște reziduri  pietroase de asfalt, după care să cilindrăm ca să se bătătorească drumul căruia i-am făcut un bombament pentru scurgerea apelor și i-am netezit hârtoapele. Am muncit o zi întreagă, iar oamenii i-am omenit din buzunarul meu propriu, pentru că îmi erau colaboratori în firma proprie „part-time”.  Dacă ar fi fost să intru în domeniul legalității, lucrarea asta ori nu s-ar fi făcut niciodată, ori ar fi costat „pe muche” la banii de azi, vreo zece mii de euro, dar asta doar în teorie. Am considerat doar că fac o pomană nu unui om sărac, ci unui om care la rândul său face pomană ajutând și el oameni săraci și fără relații.

Apoi – după 6-7 ani de la acest episod – am ajuns iarăși la Parhon…. Prin 2018 am ajuns la urgențe la Parhon, cu grave probleme de respirație.

Eram deja în decurs de doi ani la a treia sau a patra internare, ne mai ținând cont de prima, din 2009. Eram învățat cu spitalul precum calul cu bătaia. Aveam „trusa” mereu pregătită ca ofițerii dintr-o unitate operativă cu valiza de alarmă, începând cu laptopul, încărcătoare de telefon, cană și linguriță. Depindeam de căruț, așa că îl luam pe al meu de acasă să nu depind de cele insuficiente și deteriorate din spital.

Cea mai mare prostie care mi-a fost dată să o văd în această viață a fost aceea că Spitalul Parhon a fost renovat complet, dar practic i s-au efectuat lucrări de reparație capitală timp de mai bine de două decenii, așa cum veneau banii cu țârâita. Lucrarea a fost executată de o firmă de construcții specializată, unde din întâmplare  am lucrat și eu aproape un an. Oameni specialiști, cu dragoste de meserie, dar… pe baza unui Proiect făcut de niște imbecili de arhitecți și proiectanți angajați de Ministerul Sănătății – în calitate de Beneficiar – care deși are arhitecți proprii, au avizat o prostie. Închipuiți-vă doar faptul că Spitalul Parhon are peste o sută de ani vechime și din acest motiv, este o clădire de patrimoniu și se supune prostește unui set de legi prost înțelese și aplicate, care nu te lasă cică să aduci modificări de structură și aspect acestui tip de clădire…

Prin urmare, spitalul s-a renovat în timp, păstrându-se întocmai golurile de uși și ferestre, la dimensiunile anilor 1900, la început de secol 20. Așadar, au lăsat uși la grupurile sanitare cu lățimea de 0,70m, ca la ușa de debara la blocurile comuniste! Orice căruț de invalizi nu are mai puțin de 0,8 m lățime, așadar nu intră în zona de grupuri sanitare!

Acesta a fost efectiv chinul meu cel mai mare, că nu puteam ajunge la baie nici cu un infirmier, iar astfel, eram nevoit să folosesc numai bazinetul și o ploscă. Nici nu vă imaginați ce nenorocire este pentru un om cu educație să fie nevoit conștient să își facă nevoile în prezența altor oameni. Armata de studenți și rezidenți își au „biroul” și sala de clasă în rezerve și saloane, unde sunt și „piesele didactice”, adică bolnavii pacienți. Pentru că nu au spațiu, studenții însoțiți de medici și cadre universitare stau așezați pe paturi, lângă bolnavi, așa că trebuie să îți ții gura închisă, să nu folosești telefonul nici dacă ești chemat de acasă, iar dacă te trec nevoile, trebuie să te ții pur și simplu, îndurând chinuri inutile. Eu unul nu puteam să merg în toaleta din rezervă, în primul rând că nu puteam întrerupe ora ca să chem un infirmier ce era plecat pe alte etaje cu un pacient.  Dacă aș avea o putere, aș tripla numărul infirmierilor din oricare spital. Și chiar dacă venea un infirmier, nu putea să mă ducă în baie. Nu încăpea căruțul. În nicio altă baie din tot spitalul Parhon! De la parter, la ultimul etaj!.

Acest chin m-a determinat să găsesc o soluție, deoarece prin 2016 am înțeles că de acum înainte voi reveni des la Parhon, practic am făcut schimb de locuință temporară cu Sf. Spiridon.  Cu bunul mu prieten Eugen – și el ing de instalații de profesie – am conceput în baia de la Rezerva 5 niște bare din țeavă de inox care să fie încastrate în podea și în pereți, de care m-aș putea susține sărind într-un picior, de la ușă la vasul WC. Eu am gândit, Eugen a măsurat, a făcut schița și în două săptămâni a găsit o firmă care a executat lucrarea. În altă zi, Eugen a venit cu un amic cu sculele necesare și au fixat barele în locul stabilit. Totul plătit din banii mei, cu acordul prealabil al spitalului, prin doamna Asistenăt Șefă, una adevărată, nu așa cum aveam să mai întâlnesc în timpul acestei vieți, căreia i-am expus ce vreau să fac. Am învins, că de atunci veneam la spital fără nicio frică că nu aș putea ajunge singur la baie.

Au urmat situații când trebuia să vin la spital, dar Rezerva 5 era ocupată temporar de femei, însă amabilitatea conducerii rezolva în câteva ore să fie mutate  doamnele, sau externate, dacă era cazul și se schimba pentru bărbați ca să pot avea eu loc.

Când am văzut cât deranj fac fără să doresc asta, mi-a venit ideea după puțină studiere să amenajez și grupul sanitar comun Rezervelor 1,2 și 3. La fel: Eugen, măsurătoare, schiță, etc. Asta mi-a dat ideea că așa s-ar putea amenaja toate grupurile sanitare din tot spitalul, fără să fie necesar să se spargă iar pereții pentru lărgirea ușilor..

Am expus ideea mea doamnei dr. I.M. care era și Directorul Medical în acel moment și care mi-a schimbat între timp soarta în bine, insistând să schimb modul de a face dializa. De fapt, m-am oferit să fac „pro bono” un proiect de amenajare a grupurilor sanitare în tot spitalul, cu bare de susținere specifice fiecărei băi, că situațiile diferă și nu se repetă. Folosindu-mă de căruțul propriu și de forța brațelor, am mers cu nepotul meu (tot ing. constructor) parcurgând toate toaletele, însoțiți de un infirmier care explica în celelalte secții ce urma să facem noi (eu cu nepotul). Întors acasă, am muncit vreo două săptămâni făcând calcule și schițe și redactând Proiectul. Colegii de profesie înțeleg, că am făcut o Antemăsurătoare cu planșe de execuție și o Antecalculație, care avea un caracter pur informativ, urmând ca lucrarea să urmeze procedurile legale și să fie găsită o firmă constructoare.. Asemenea sume eu nu le mai puteam susține din fonduri proprii. Deși am fost sigur că muncesc degeaba, că acele amenajări nu se vor face niciodată, că banii sunt oricând dirijați spre alte lucruri utile oamenilor normali, „cu 2 picioare”, l-am făcut punând suflet, ca și cum de acest proiect ar depinde viețile altor persoane cu invaliditate ca și mine, care ar putea folosi baia ca în mileniul trei și nu ca în primul război mondial…

În concluzie, am umblat de unul singur și neoprit de nimeni, de niciun Regulament de ordine interioară, de la demisolul Spitalului Parhon până la ultimul etaj, folosindu-mă de forța brațelor și de lift. Atât în spital, cât și în curtea lui, sau chiar pe trotuar, la complexul comercial, umblam singur și nestingherit. Acolo am putut.

(va urma)