„AMINTIRI DIN COPILĂRIE (7)”
Începusem să mergem în fiecare duminică – pe rând – la cele două perechi de bunici. În Ciurchi, la bunicii Alexandrescu și în Pavilioane, la bunicii Mihăilă. Chiar dacă eram mic de vârstă îmi amintesc perfect traseul pe care ajungeam la casa celor doi bunici. De la Hală, unde locuiam noi, pe A. Panu, apoi pe str. Sf. Lazăr, imediat la stânga, pe Ghica Vodă, coboram pe Elena Doamna în Bucșinescu și printre blocuri, intram pe str. Ciurchi. Treceam prin dreptul părculețului devenit un maidan cu buruieni de peste drum de școala unde învățase mama, la „Carmen Silva”. Intram și la Barnovschi în biserică și aprindea o lumânare. Îmi povestea de domnitorul Ghica căruia i se tăiase capul de otomani că nu a vrut să se supună lor. Bustul era în paragină, camai tot orașul de altfel… Strada Ciurchi era o stradă patriarhală, de mahala specifică acelor ani. Unele case erau mari, din cărămidă, cu grădini cu flori (mai ales liliac), cu regina nopții și viorele mov sau albastre, agățătoare pe la cerdac sau pe stâlpi și ornamentele fațadei. Garduri învechite, „într-o rână”, strâmbate de vreme sau de suflul unor bombe căzute deasupra Iașiului… Strada Ciurchi de pe care intram pe Fundacul Delfini la casa lui bunelu, era o stradă chipurile pavată, însă pavajul era ori foarte vechi și fără fundație, cu multe gropi și dâmburi – că nu aveam încă „expertiza” să mă pronunț… Canalizare nu exista. Lumea avea budele în curte, săpate direct în pământ. Apă curentă exista trasă prin unele curți, dar la robinete aflate aproape de poartă, în interiorul curților, unde se racorda un furtun pentru udatul grădinii sau pentru umplut găleata care era dusă în casă pentru băut sau gătit. Lumea arunca zoaiele direct în stradă, peste gard, sau în fața porții, cu speranța deșartă că se va scurge într-un gaigher cu grătar ce era stingher la câte un colț de stradă – în general lângă o cișmea stradală montată de primărie pentru aceia care nu aveau apa în curte. Din acest motiv, al lipsei de canalizare, vara muștele bâzâiau peste tot că îți intrau obraznice în ochi și în gură. Mereu vedeai oameni dând din mâini pe lângă față să alunge muște, chiar mergând pe stradă. Asta este o imagine bine întipărită în memorie și a rămas încă vie. Lumea nu avea site la geamuri. Eventual o perdea de tifon la ușa de la intrare care era mereu deschisă „să intre aer” de afară, dar intra căldură și muște. Cișmele existau în tot orașul prin toate cartierele și cișmeaua era o țeavă cam de 1m înălțime cu un capac bombat în capăt, un mâner metalic ca o pârghie pe care trebuia să te apeși cu toată greutatea corpului ca să curgă apa. Un puriu de vârsta mea și de talia mea pe care o aveam atunci, nu prea avea șanse să bea apă de unul singur. Mai trebuia unul mai mărișor care să țină apăsată pârghia cișmelei, iar eu de exemplu să stau cu gura la țurluiul prin care curgea apa potabilă. Pe vremea aia Iașiul era alimentat numai cu apă de la Timișești, care venea prin forța gravitației la stația de pompare și de aici era distribuită în tot orașul. Pe la jumătatea străzii Ciurchi care se termina brusc în spatele primelor două blocuri din intersecția Bucșinescu de acum, acolo pe unde ar fi acum Hotelul „Ceramica”, sau cum naiba s-o mai fi chemând azi. Când intram pe Ciurchi, la vreo 30-50 m pe partea dreaptă era o „fabrică” de umplut sifoane. Era a unui evreu cu numele „de scenă” Fante. Era o clădire din cărămidă roșie netencuită, ca o hală, cu ferestre înalte cu multe ochiuri pătrate din care unele erau sparte, iar celelalte erau atât de murdare de trecerea anilor, că mi se pare azi greu să cred că mai intra lumina soarelui de afară. Când treceam cu mama și tata pe acolo – chiar dumineca – se auzea zgomotul compresoarelor de aer care pufăiau continu. Zăngănit de sticle ale sifoanelor manipulate manual și puse în lădițe din lemn special compartimentate pentru sifoane mari și sifoane mici, a câte 12 bucăți fiecare cele mari și 24 cele mici. Lădițele aveau niște orificii speciale laterale prin care erau prinse cu mâna. Când erau umplute sifoanele din fiecare tip, lădițele erau scoase în curte și stivuite una peste alta. Acolo erau preluate de căruțe în stil platformă, special făcute pentru cărat sifoane. Când erau gata încărcate, acele căruțe plecau prin cartierele Iașiului cu câte un vizitiu pe capră care mâna calul sau caii, dacă erau doi și strigau în gura mare: „Sifoaneeee! Hai la sifoaneee!” Oamenii care doreau sifon ieșeau la poartă cu câte sifoane goale aveau ei în casă și le schimbau punând în lăzi sifoane goale și luau sifoane pline. Sifoanele erau în mod obișnuit de două feluri.: normale, de 1 l și mici, de 0,5 l. Apăruseră și sifoanele de 2 litri, cu sticla învelită în plasă de sârmă ca să nu împrăștie schijele în caz de explozie. Mult mai târziu au apărut sifoane artizanale din inox fabricate manufacturier prin fabricile Iașiului de meseriași, de până la 5 – 10 litri, că trebuia să spui sifonarului câți litri are balonul sifonului. La Fante se mai umpleau și sucuri în sticluțe de 250 ml de culoare roz, de „căpșuni”, sau galben, de „lămâie” sau „portocale”. Erau niște sucuri concentrate care se dozau la un dozator special și apoi se umpleau cu sifon. Se capsau cu niște dopuri speciale, nu cu capse ca de bere, erau ca un fel de porțelan cu o garnitură de cauciuc ușor de deschis prin ridicarea unei sârme îndoită ca un mic zăvor. Asta îmi amintesc când mă chinuiam să merg cu piciorul meu mic prin hârtoapele și pavajul pus mai mult de formă. Un drum de acasă până la bunica mă obosea teribil, iar tata era nevoit la scâncetele mele să mă pună pe umerii lui după gât să mă aducă acasă.
Iarna era minunat, pentru că mergeam cu sania mea specială la care tata îi atașase un spătar din fier beton pe care l-am scos când am crescut și puteam să mă dau singur cu sania. Tata trăgea sania pe zăpada mare și bătătorită de pe străzi, iar bucuria mea era când mergeam iarna pe str. Otilia Cazimir, trecând de pe Ghica Vodă pe str. Zlataust și pe O. Cazimir. La vale îmi dădeam drumul până în Bucșinescu, dar mă opream înainte de intersecție să nu ajung sub o mașină.
Mașinile erau destul de rare. Mai mult camioane mari pentru marfă. Nu existau TIR-uri decât cel mult niște dubițe de mărci străine achiziționate înainte de război. În rest, circulau camioane carosate, nu autobasculante care aveau să apară prin 1960. Erau „Steagu Roșu” românesc fabricat la Brașov (pe atunci Orașul Stalin), sau „ZIS”, „Molotov”, rareori câte un „KRAZ” de 8 to. Câte un „GAZ” și mai târziu, IMS-ulromânesc din licența luată de la ruși pentru „GAZ”. IMS-ul a fost fabricat la Câmpullung Muscel și a fost precursorul autoturismului românesc de teren ARO. După 1960 uzinele „Steagu Roșu” au scos noile modele de camioane marca „Bucegi” echipate cu motor pe benzină. Pe șasiul „Bucegi”-ului s-au făcut apoi tot felul de autoutilitare: cu dubă, cu benă basculantă, pentru transport pâine, pentru transport deținuți, etc. Tramvaie model vechi, cu remorcă, la care biletul costa 30 de bani în vagonul trăgător, la „clasa I” și 25 de bani la remorcă, la „clasa a doua”. Și vagonul cu motor și remorca aveau taxatoare proprie, că nu puteau comunica între ele decât la capăt de linie. Înafară de tramvai, existau și autobuze pe benzină. Motoarele Diesel nu apăruseră, nu erau încă la modă. Aveam autobuze românești marca „T.Vladimirescu”, niște cutii de tablă cu motorul în interiorul mașinii, sub o carcasă din vinilin situat în dreapta șoferului. În dreapta motorului, mai era un scaun pentru un călător, lângă parbriz, care avea o ușă de urcare stil portieră separată de ușile pentru ceilalți călători. Când se defecta ceva la motor, șoferul ridica capota interioară din autobuz și repara de pe scaunul său de la volan. Dacă putea. Dacă nu, atunci cobora toți călătorii și pleca remorcat la garaj. După 1960 au apărut pe străzi autobuzele marca „Karossa” care erau fabricate de uzinele Skoda din Cehoslovacia. Cred că astea au fost printre primele motoare Diesel intrate pe scară mare în România. Benzina – numai cu cifra octanică 75 – se găsea pe toate drumurile și costa cam 25-30 de bani litrul. Erau ani când șoferii erau plătiți și socotiți la cât consumau carburant, așa că mulți vărsau benzină la canal dacă nu aveau cui să o dea mai mult de pomană, cu 10 bani litrul. Doar era benzina statului.
Vis-a-vis de Fante cu sifonăria lui, stătea Moș Pavăl, un vechi prieten de-al lui bunelu Vasile. Avea și el fete și băieți care fuseseră în copilăria lor prieteni cu frații și surorile mamei, sau colegi de școală. Erau de acum oameni la casele lor, dar când treceam pe acolo, mama îl saluta pe Moș Pavăl dacă îl vedea în curte. Moș Pavăl vindea borș proaspăt pe care îl prepara chiar el și iaurt de casă. Fiecare mahala avea „borșarul” său, iar copiii erau trimiși de mame să cumpere „o sticlă” cu borș. Când am mai crescut și pe mine mă trimitea mama la cineva din cartier să cumpăr borș, până ce mama însăși s-a apucat singură să umple borș pentru casa noastră și dacă avea surplus, mai dăruia și vecinilor noșttri cu care eram prieteni. Nu vindea nimănui, că nu se ocupa cu asta, dar făcea borșul cu dichisul ei, lua tărâțe pentru „huște” și adăuga mirodenii care îl făceau extraordinar. De multe ori când intram însetat în casă de la joacă, beam pe nerăsuflate o cană cu borș acru ca să îmi potolesc setea. Era de unde.
De la Moș Pavel spre casa lui bunelu Vasile, ajungeam la colț cu str. Dlfini, unde era casa familiei Rotariuc. Omul era infirm de ambele picioare, ceva cu „i le tăiase trenul”, din câte mi-a explicat mama. El cânta foarte bine la acordeon și stătea afară lângă casa la stradă pe un scăunel și cânta toate șlagărele vremii. Asta era cam singura sa ocupație, că altceva oricum nu mai putea face. Mă opream să-l ascult, iar mama și tata îl salutau cu respect. Rotariuc avea o fiică ce fusese în copilărie cea mai bună prietenă și colegă de școală a mamei. Când se întâmpla să ne întâlnim cu ea se îmbrățișau și stăteau puțin la povești, dar eu o luam înainte la bunici. Îmi aduc aminte că am fost la nunta acestei doamne colegă cu mama, împreună cu mama și tata. Nunta a fost în curtea lor, sub un cort cu prelată de la armată. Asta este prima nuntă de la care am amintiri de copil. Pentru muzicanți s-a făcut o scenă din niște mese pe care s-a pus un covor. Eu m-am urcat „pe scenă” și nu mi-am luat ochii de la acordeon, că aveam treabă să bat tactul ca să țină ei măsura. Pe fundacul Delfini, când urcam spre casa bunicilor locuia aproape vis-a-vis de poarta lor, familia Prof.univ. Obreja. Domnul Profesor preda la Facultatea de Geografie din câte îmi amintesc și avea o fiică pe care mai târziu cred că am întâlnit-o bibliotecară la Biblioteca „Ghe. Asachi” care funcționa la Palatul Culturii. Se saluta mama cu familia domnului Profesor și cred că a fost colegă și cu fiica domnului Profesor. În capătul Fundacului situat pe o pantă, erau 3 porți. De la stânga la dreapta, erau poarta și curtea Prof. Obreja, la mijloc curtea fam. Popovici, care aveau un băiat Ticu, mai mare decât mine, iar apoi poarta și curtea lui bunelu Vasile unde locuia și sora mai mare a mamei cu verișorii mei Mioara și Doru. Mioara este mai mare cu 3 ani decât mine și Doru cu 7 ani. Tot în zonă, puțin mai încolo, pe str. Mahu, locuia și fratele mai mare al mamei, nenea Vasilică. Era căsătorit cu tanti Magdalena și aveau doi copii: Titi și Mariana. Mariana este de vârstă cu vărul Doru , iar Titi era și mai mare. Cu ei nu mă jucam, că era mare diferență de vârstă, dar mă îndrăgeau și mă alintau că eram cel mai mititel văr al lor. Deseori mergeam în vizită la nenea Vasilică, chiar și singur, când eram la bunici, deoarece nenea Vasilică care lucra ca tâmplar la Fabrica de mobilă, avea pasiunea să crească iepuri pentru blană și porumbei voiajori, chestii care pe mine mă interesau enorm și doream să știu cât mai multe amănunte. Nenea Vasilică mă ducea la padocul cu iepuri care din câte îmi amintesc erau puși pe rase, pe culori, pe vârste, puii erau separați de adulți că îi omorau dacă nu îi separa imediat după naștere. Nenea Vasilică mergea pe șesul Bahluiului, pe locul actualului campus studențesc și căra pe șaua bicicletei „Ucraina” o sarsana plină cu „buruiană” pentru iepuri. Padocul era format din niște cuști mari de3/4 m cu plasă de rabiț în loc de pereți, cu scândură pe jos pe unde curgea mizeria pe care toți ai casei se ocupau să o strângă și să facă mereu curat. Porumbeii voiajori erau întră-o cușcă înaltă, la vreo 3 m de la pământ, pusă pe un par înalt și gros. Aflasem că are un porumbel campion pe care dăduse o sumă mare de bani și era membru în Asociația columbofililor din România. Făcea schimb prin poștă cu alți crescători din Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia, ba chiar și din R. D. Germană. Odată, vărul Titi – care era cred la liceu – a făcut dintr-o galenă de telefon pe care l-a demontat el – un post de transmisie unde a pus microfonul la colțul din deal al casei, iar galena cu difuzorul, era la colțul din vale, la peste 10 metri. Eu eram cu Titi la microfon și m-a pus să-l imit pe Ion Ghițulescu cum transmite el un meci între CCA București și Dinamo București. Îmi mergea mielița perfect și chiar dacă aveam 4 sau 5 ani știam jucătorii de la radio, că tata asculta toate meciurile. Cei din jur care mă auzeau cât de bine imit crainicul de la radio se stricau de râs la capătul cu difuzorul.
Iarna ne dădeam cu sania cui verișorii mei pe fundacul Delfini, pe str. Delfini, care coboară din Vasile Luăpu în Ciurchi și nu era nici măcar pietruită, doar din pământ, cu niște făgașe adânci ca niște șanțuri făcute de căruțe sau tractor când erau noroaiele mai proaspete. Practic era greu să mergi chiar cu piciorul, pe un trotuar făcut de oamenii din vecini ca să ajungă la Biserică, din pietre de râu puse strâmb, care nu avea mai mult de 30-50 de centimetri lățime. Nu circulau pe acolo mașini de niciun fel, nici vara nici iarna, însă când era pământul înghețat bocnă și făgașele erau pline cu zăpadă înghețată, săniile alunecau ca pe niște pârtii de bob. Un alt loc de săniuș, dar pentru copiii mai mari, că era periculos de la panta abruptă și strada îngustă, ca o trecătoare, era str. Miorița, o uliță de fapt, acum pietruită în trepte. Ne dădeam din Vasile Lupu și ajungeam jos în Ciurchi, până la intersecția cu Delfini. Vis-a-vis de vărul Titi Alexandrescu pe colțul străzii Mahu cu Ciurchi, stătea Andrei Parascovei, un băiat prieten și coleg cu Titi. Cânta la chitară și avea un sombrero din pai ca să imite pe cântăreții sudamericani la modă: Los Paraguayos… Cânta cu Titi foarte frumos. Melodii precum „Celito-Lindo” . „Jalisco, jalisco”, erc
Apropo de muzică și șlagăre. În acei ani se schimba în gusturile ascultătorilor muzica veche ușoară românească pe care o cântase Zavaidoc de exemplu, înainte de război, cu un stil nou, de mzică ușoară. Vedetele vremii deveniseră Gică Petrescu, Luigi Ionescu, Aida Moga, Zizi Șerban, Constantin Drăghici, Mia Braia, Ioana Radu, Ion Luican, Maria Tănase, Ileana Sărăroiu și încă mulți alții care se ridicau. Lumea aprecia foarte mult romanța, care era un gen foarte ascultat de părinții mei, iar mama era o mare interpretă de romanțe. Știa zeci de romanțe și cântece de petrecere și era mereu pusă să cânte când era în anturajul familiei sau a prietenilor. Avea o voce și o ureche muzicală excepțională. Mama era altistă și avea o întindere de aproape trei octave, ceea ce îi permitea să treacă de la vocea gravă a Mariei Tănase sau Ioana Radu să zicem, la tonuri înalte de soprană. Tata era bariton, dar se chinuia câte odată să atingă notele unui bas, iar când nu reușea se enerva și se lăsa păgubaș. Am crescut de mic cu dragoste de muzică de toate genurile și învățam fără să mă chinui ce cânta mama zilnic când gătea. Cânta de toate, de la canțonete italiene, la romanțe sau muzică populară, cu șlagărele vremii. Le știa din tinerețe, dar le prindea și ascultând difuzorul, iar apoi radioul.
Dincolo, la bunicii din Pavilioane era alt tip de distracție și de jocuri cu copii din vecini. Ascultam povestirile bunicului Mihai care le depăna cu tata de pe vremea războiului. În război, bunicul nu luptase efectiv pe front, pentru că era mecanic de locomotivă și erau mobilizați la locul de muncă, trebuind să tragă trenuri cu muniție și trupe, cu alimente sau diferite alte mărfuri care se cereau pe front. Nefiind graniță cu Basarabia, mergea des cu trenul la Chișinău sau dincolo de Nistru, chiar. Povestea bunicu că mergea cu trenul și dintr-o dată veneau spre ei în picaj avioanele „Stukas” germane care executau mitraliere și bombardare asupra trenului. Oprea locomotiva și lumea din tren sărea disperată în șanțuri sperând să scape de explozia bombei și de gloanțele mitralierei. După ce se termina atacul, dacă trenul nu fusese lovit, pornea mai departe cu mare precauție să nu fie întrerupte șinele de fier. Îmi amintesc că îi povestea lui tata că opreau trenul într-o gară la Pârlița, aproape de Chișinău și acolo trebuiau să stea 1-2 zile până îi încărca sau descărca trenul. Spuneau că la Pârlița era 1 leu „o burtă de vin”, că burta putea fi mai mare sau mai mică. Beai cu un leu cât puteai duce, te făceai praf și pulbere și tot un leu plăteai, atât de ieftin era vinul în Basarabia. De mâncat, intrai în ograda omului, spuneai că vrei să mănânci și gospodina imediat rupea gâtul la un pui de 1 kilogram bucata sau tăia un cocoș să facă un borș de casă. Puiul îl făcea la ceaun, cu mujdei de usturoi, sau o tochitură de porc cu brânză sărată de oaie și ochiuri cu mămăligă. Stăteam cu gura căscată atent la toate amănuntele. Bunicu mai povestea când a fost la băi la Herculane că suferea de reomatism sau gută, de la munca pe locomotivă. În cabină dogorea focul și vara și iarna, iar nu îți puteai permite să închizi ușa metalică de căldura emanată din tender. Afară erau minus 20 de grade și curent de la viteza trenului. Toți mecanicii și fochiștii se îmbolnăveau de picioare și abia mai puteau merge cu cârje de la o vârstă. Bunicul avea pe atunci aproximativ 50 de ani și se afla în prag de pensie, că ei, ceferiștii ieșeau la pensie la 55 de ani. Povestea bunicul cu tata că a plecat la Băile Herculane cu bilet de la sindicat și un tratament dura 21 de zile. A plecat de la Iași cu cârje, că abia s-a putut urca în tren și când s-a întors a lăsat cârjele acolo că era sprinten ca la 30 de ani. Îmi amintesc uniformele lui bunicu Mihai de ceferist, cu veston cu nasturi metalici la piept și la mâneci, la buzunarele mari și mici, cascheta lui bleomarin cu un paspoal gri deschis, din „Corpul mecanicilor”. Avea un ceas de buzunar primit de la CFR care mergea cu mare precizie, marca „Helvetia”, dat de la Depou tuturor ceferiștilor din Divizia Mișcare. Ceasului din argint îi făcuse bunicul o carcasă metalică de protecție, să nu-l zgârie, cu un plexiglas galben în loc de geam. L-a purtat toată viața legat de lănțișorul care era agățat la o butonieră de la sacou, vestă, sau la o bridă de la cureaua pantalonilor. Avea legitimații diferite de acces la Depou, la Clubul CFR din orice oraș care avea Club CFR, avea permise de clasa I-a cu bunica. Câte 24 de călătorii pe an, dar nu le putea consuma. Mai avea bunicu medalii de merit de diferite Ordine și clase, cu baretă, cu brevet în sul din carton. Diplome fără număr, că erau toate și însoțite de premii în bani sau creșteri de salariu.
Bunicul era un mare miștocar. Îi plăcea să ia în balon pe bunica și pe tata, iar eu cred că pe el l-am moștenit. Avea un pronunțat simț al umorului. Tata îi purta respect și nu a îndrăznit niciodată să fumeze în fața lui. Bunicul nu a fost fumător, dar știa că tata fumează. Îmi amintesc că la un moment dat, la un pahar cu vin, insista la tata: „Hai măi Neculai, fumează o țigară, ești om mare acum, ai casa ta, familia ta, știu că fumezi din liceu. Mă-ta știa, că îți găsea tutun în buzunare și mi-a spus de atunci.”
„Nu fumez tată, fumatul e una, părinții sunt alta. Așa m-ați crescut, eu am luat viciul de la alți băieți, nu pot pur și simplu să fumez în fața matale.” Ieșea eventual în curte și apoi intra în casă. Lui bunicu îi creșteau penele ca la curcan când se înfoaie… Se bucura că și-a crescut bine fecioru… Îi spunea „matale”, nu vorbea cu tatăl său la „pertu”. Mai târziu, după ce a murit bunicu în 1972 călcat de un camion pe trecerea de pietoni la Vaslui, unde se mutase. Tata a fumat de față cu bunica Luța. Față de taică-su nu a putut.
Bunelu Vasile în schimb, era mai în vârstă decât bunicu Mihai cu vreo zece ani. Avea în viață opt copii, patru fete și patru băieți. Bunelu Vasile a făcut Primul Război Mondial. A luptat în Cadrilater din câte ne povestea. În cel de-al doilea Război, nu a fost recrutat pe front, deoarece avea opt copii și vârsta depășită pentru încorporare. Așa că a fost lăsat în civilie și s-a ocupat să-și ducă familia în refugiu în Argeș unde au fost repartizați. A făcut vreo trei drumuri cu căruța cu doi cai între Iași și Argeș.
Multe avea de povestit bunelu Vasile. Era o istorie vie a vremurilor și îl ascultam cu toții cu mare atenție și îi puneam întrebări. Trecuse prin multe, văzuse multe. Băieții îi fuseseră încorporați cu toții și trimiși pe front, dar Dumnezeu i-a adus pe toți acasă. Doar fratele cel mai mic al mamei, unchiul Mihai, s-a întors cu un sindrom apărut în urma unui bombardament când a fost pur și simplu îngropat de pământ de la explozia în apropiere a unei bombe. A albit și a asurzit și avea un râs nervos, ușor isteric, pe care nu l-a avut înainte de război. Și el era ceferist după război la Gara Iași unde a lucrat ca manevrant de vagoane. Fratele celălalt al mamei, Gigea, a ajuns Șeful Gării din Grădinița, iar apoi Putna, la Suceava; a fost impiegat de mișcare la Botoșani și înainte de pensie era Inspector la Regulatorul CFR Suceava. Am avut deci î familie trei ceferiști. Cel mai mare frate al mamei, de la București, era radio-telegrafist în armată, a mers cu frontul până în munții Tatra, a căzut prizonier la nemți, a evadat cu ajutorul unor evrei(știa evreiește perfect) și pe jos, prin Serbia, ajutat de partizanii sârbi, a comunicat cu telegraful că este viu și trăiește și că vine pe jos spre casă. După război a lucrat ca radio-telegrafist la Agerpress. Vara era trimis ca director la Tabăra de copii pe Valea Prahovei, la Bușteni.
Când se reunea toată familia în curtea casei bătrânești din Ciurchi și ne întâlneam toți verișorii de la toți frații mamei, era un adevărat festival de bucurie și fericire. Mama și surorile din Iași pregăteau din vreme mâncăruri minunate acasă la ele și aduceau la bunici în grădină unde se întindeau mese afară cu fețe de masă albe, apretate, ca să încăpem cu toții. Se povestea, se cânta, se depănau amintiri… Ne apuca noaptea târziu și stăteam sub luna plină și puzderia de stele cu o lampă cu gaz pe masă.
Cred că aceia sunt cei mai frumoși ani pe care i-am trăit în viață. Fără griji, fără răspundere, fără dușmani, fără prejudecăți.
(va urma)