AMINTIRI DIN COPILĂRIE (9)
Dacă îmi amintesc eu bine, prietenul meu din clasa întâia care mi-a fost și coleg de bancă la început, până Doamna Agafiței a fost nevoită să ne despartă – de Paul Jerbas fac vorbire – a plecat cu părinții din Iași într-o altă garnizoană, cred că la București, unde taică-su a fost mutat la Marele Stat Major. Cel puțin așa mi-a spus Paul, dar trebuia să țin asta secret, că așa îi spusese lui tatăl, că nu are voie să spună la nimeni. Eu unul m-am ținut de cuvânt până acum…
Când ne-a despărțit Doamna din bancă eu am ajuns coleg de bancă cu cea mai cuminte și mai grațioasă fetiță din clasă, dar și foarte bună la învățătură. Karina Ghițescu era numele ei. Cred că taică-su era ori un mare procuror, ori un mare securist. În orice caz, Karina era o fetiță bine educată, manierată, liniștită și nu părea să mă bage în seamă cu toate prostioarele pe care le făceam prin recreație împreună cu Paul. Misiunea ei de „pionier de frunte” admisă în prima tranșă, era „să mă liniștească”, să devin un băiat cuminte și să nu mă țin de prostii, că „fondul era bun”…. Ea a luat-o în serios, dar eu o tratam ca pe o surioară mai mică căreia trebuie să-i mai intri și în voie din când în când, „să nu te pârască lui mama”. Îmi amintesc că purta părul cu două cozi simetrice, pe lateral, neîmpletite, dar legate obligatoriu cu două funde mari din panglică albă pe care i le lega maică-sa zilnic înainte să plece la școală. Mie pur și simplu îmi venea să îmi înfig mâinile în cozile ei și să trag de ele. Asta în semn de prietenie, desigur. Totuși știu că mi-am înfrânat pornirile și am început cumva să-i arat că dacă vreau sunt mai cuminte ca ea la ore și că sunt cel puțin la fel de bun la învățătură. Au început să curgă „decarii” pe caiete și Doamna să mă laude lui mama care venea zilnic să mă ia de la școală. Multe lucruri ne-a învățat Doamna Agafiței în clasele primare, iar astăzi nu-mi dau seama dacă alea erau în Programa școlară sau pur și simplu veneau de la ea. Cert este că și fete și băieți am învățat în clasele primare să coasem cu acul pe pânză, să cârpim șosete găurite, să ne coasem singuri nasturii căzuți la haine și să venim obligatoriu curați la școală, fără murdărie în urechi și fără negru sub unghii. Ne-a pus să aducem la școală pantofi de-ai noștri sau ghete de iarnă și ne-a arătat cum să ne dăm încălțămintea cu cremă fără să ne atingem nasul și urechile și apoi să o lustruim „oglindă”. Ne-a învățat Doamna să ne facem singuri tartine unse cu unt sau cu untură de porc, sau cu paté de ficat, să tăiem pâinea în felii subțiri cât să fie suport pentru stratul uns. Evident că ea a adus la școală din banii ei unt, pateu, măsline, 2 franzele sau pâine baghetă „București”, cuțit ascuțit, cuțit rotund la vârf pentru uns. Ne-a învățat să decorăm tartina cu ardei roșu sau gogoșar în oțet, măsline fără sâmburi, sau altă murătură. Totul ca să dezvolte în noi un simț estetic și mai ales să știm singuri să facem lucruri acasă. Știa că unii nu au posibilități, că nu vor face niciodată tartine, eventual doar să mănânce, dar asta nu trebuia să nu ne egalizeze pe toți ca nivel de cunoștințe. Chiar niște salam sau mușchiuleț trebuia tăiat cu grijă, „pieziș” și așezat pe platou sau farfurie cu scobitori înfipte în mijloc ca să ai de ce să apuci și să muști. Nu puteai să vii ca „gheorghe” și să iei felia de salam cu lăbuța ta nespălată și să o bagi în gură. Astea erau lucruri elementare în educația unui viitor matur – chiar dacă școala lui s-ar fi oprit în viață doar la cele patru clase primare. Mulți aveam aceeași educație și conduită și acasă, dar aici era pentru cei fără posibilități.
Pe timpul ăla venea mereu în clasă în timpul orelor noastre un profesor de sport pe care îl chema Larmanter. Era evreu. Astăzi, dacă mă gândesc cu mintea de acum înțeleg că omul era și „clopotarul de serviciu”, că îi cam trăgea clopotele Doamnei. Doamna era o femeie foarte frumoasă, foarte manierată, cu o mare delicatețe, iar acest lucru nu putea să-i scape profului de sport al școlii, care ar fi fost cam cu maximum zece ani mai în vârstă decât Doamna. Larmanter era cunoscut de toți copii dintr-a-n tâia până într-a șaptea (pe atunci gimnaziul era de 7 clase, ulterior s-a făcut de opt). Dintr-a cincea, făceai sportul cu Larmanter, iar la acțiunile pionierești de 1 Mai și 23 August, el cu alți profesori din oraș conducea instrucția pentru defilarea pionierilor. Era dur, avea o voce tabacică, îți trăgea imediat un șpiț în cur dacă cumva îi stăteai în cale când trecea el. Toți se temeau de el, dar când intra el la noi în clasă, ne sculam respectuoși în picioare și spuneam în cor „Bună ziuaaaa!”, iar el ne făcea semn cu mâna să nu ne formalizăm și să luăm loc. Doamna iradia de fericire când îl vedea, se ridica de la catedră și se retrăgeau amândoi lângă geamul din fața clasei de lângă tablă. Doamna era mereu cu fața la clasă să ne vadă ce facem, iar Larmanter cu spatele la noi vorbea în șoaptă cu Doamna. Noi eram bucuroși că eram lăsați „de voie” și vorbeam între noi unii cu alții cu voce scăzută „să nu deranjăm”. Fiecare era cu ale lui…
L-am prins înntr-a cincea un trimestru pe Larmanter la ora de sport, iar din trimestrul doi m-am mutat la „generală 21”. Larmanter umbla pe stradă cu haine „sportive”, în sensul folosit azi drept „casual”, cu niște pantofi de piele, sport , cu o bluză sport cu fermoar la piept, eventual un sacou deasupra, dar în mână obligatoriu cu un mini sac cilindric strâns la gură de două mânere subțiri ca un șiret din piele. Așa era moda atunci. La ore venea cu un trening albastru de lână, tricotat, scump. Era un tip „bine”, în jur de vreo cincizeci de ani.
Chiar mutat de la „Trei Ierarhi” aveam să mai dau de el în viață cu ocazia defilărilor pionerești când vorbea cu profesorii mei de sport.
Dintr-a patra, noi băieții mergeam la orele de „atelier” într-o casă veche naționalizată și adaptată aflată în curtea școlii la marginea terenului de sport. Băieții făceau „traforaj”, iar fetele rămâneau în clasă și învățau cu Doamna sa cu o altă maistră, croitorie. Eu știam mute de astea de la mama și de la tanti Viorica, unde auzisem și înțelesesem cum se face un tipar de hârtie și apoi cum se croiește un material, ce este aia să așezi „în bié” sau normal materialul. La traforaj, fiecare băiat aveam trusa noastră, cumpărată de părinți din librărie, dotată cu: un fierăstrău, o mini-menghină, o mini-coarbă și un mini-ciocan. Aveam o legătură de 10 pânze subțiri pentru fierăstrău care se rupeau repede datorită neîndemânării noastre și a frecării de placaj fără pauze. Mai aveam o bucățică de săpun în trusă pe care o tăiam acasă din săpunul de rufe ca să ne ungem pânza. O pânză costa la librărie 25 de bani, dar un corn cu marmeladă era 50 de bani.
Tot la librărie se găseau de vânzare bucățele de placaj cam de 15 x 15 cm cu diferite figurine desenate pe el, ca de ex. un urs, un câine, sau un cocoș, iar noi trebuia să decupăm cu fierăstrăul pe contur desenul și la urmă să-l montăm pe un suport tot de placaj (o talpă) care se îmbina. Măiestria consta să decupezi exact pe marginea desenului și să lași să se vadă acest desen, nu să „muști” din el. Erau unghiuri și curbe care îți puneau la muncă îndemânarea, mintea și răbdarea. Unde trebuia decupat de exemplu un desen cu un gol, trebuia să dai cu mini-coarba o gaură în placaj cât mai aproape de linia desenului. Apoi desfăceai șurubul fluture de la fierăstrău și eliberai pânza de traforaj la un capăt, o introduceai prin gaură și o strângeai înapoi în rama fierăstrăului. Continuai să decupezi după desen. Erau unele care trebuiau tăiate cu mare precizie, deoarece erau elemente de îmbinare și trebuiau să intre „fest”, fără să fie largi sau prea strâmte. Ajustai cu o bucată de șmirghel ca să intre piesa în locaș. Unii eram mai îndemânateci, alții dimpotrivă, mai tolomaci și mai nerăbdători. Rupeai pânzele fierăstrăului, nu mai aveai, împrumutai de la colegi „pe datorie”. Tema ți se dădea pentru acasă, iar aici, care era tolomac, apela la tata sau la un frate mai mare să execute piesa. Ne-a prins bine și asta, că am învățat totuși să facem ceva cu mâna noastră. De aici vine vorba „lucru manual”, căreia i s-a dat ulterior altă interpretare…
Într-a cincea, băieții au trecut la orele de lucru manual – cărora le mai spuneam „atelier” – de la lemn, la metal. Acolo am învățat să ajustăm grosimile unei piese cu pila de diferite asperități despre starea uneltelor care trebuiau să fie conforme, etc. Aveam profesor un maistru de fabrică care ne arăta cu mâna lui cum trebuie să facem și ne-a dus la „Nicolina” la sculărie, să vedem cu ochii noștri cum lucrează muncitorii. Ne-au învățat cum arată și ce se face cu un strung, cu o freză sau o raboteză. Totul ne fascina și ni se părea floare la ureche să faci singur de exemplu un ciocan de fier. Cu un burghiu gros se dădeau două găuri în bucata de fier una lângă alta, iar apoi, cu pila se pilea până cele două găuri alăturate se uneau. Cu pila, un copil într-a cincea, cred că putea termina treaba în vreo 14 ani, dar tata o dădea la un muncitor de la sculărie și acolo o prelucra că era gata ciocanul în jumate de oră. Noi trebuia doar să-i punem coada pe care o ajustam după gaură.
În clasele 1-4 am fost în echipa de premianți ai clasei. Doar într-a-n-tâia am luat premiul întâi cu coroniță, probabil pentru încurajare, că apoi s-a ținut seama de prietenia dintre mine și Paul Jerbas și pedepsele cu statul la colț sau în genunchi. Am luat premiul doi și trei, dar oricum mama era mulțumită de mine și asta îmi ajungea.
Când am trecut într-a treia, ai mei s-au mutat în locul bunicilor în locuința lor din Pavilioanele CFR Nicolina. Bunicul a ieșit la pensie și a făcut la Vaslui casă nouă pe terenul din curtea străbunicii Ruxandra. Așa a rezolvat și problema cu străbunica – mama lui bunicu Mihai – care ajunsese la venerabila vârstă de 98 de ani. A murit la o sută. Mi-o aduc aminte, era „o mână de om” mică și slabă, cu un gheb în spate, legată cu o broboadă albă în loc de batic pe cap, indiferent de anotimp, iar vara umbla desculță prin curte și în casă. Străbunica avea „albeață” la ochi, era ceva de parcă nu avea pupile. Ochiul stâng era complet alb. Se uita la mine când vorbea aplecând capul pe o parte ca o găină și îmi zicea „Relu”. Degeaba îi spuneam eu că mă cheamă Gabi, ea din Relu nu mă scotea, bunica Luța se distra, că și ea avusese de la străbunica Ruxandra cam același tratament de la soacră pe care încerca bunica să-l aplice cu mama, însă diferența era prea mare pentru mintea și puterea ei. Dar ceea ce mă uimea pe mine la străbunica Ruxandra era faptul că la 98 de ani băga ața în urechea acului fără ochelari de vedere, că nici nu purta. Avea „camera” ei, patul ei, în bucătărie, care era cumva lipită de casă, unde bunicu construise sobă cu plită nouă și acolo se gătea iarna iar acolo lângă sobă avea patul străbunica. Între bucătărie și camera bunicilor era diferență de nivel la pardoseală și trebuia să urci o treaptă la nivelul casei cele noi. Casa cea nouă avea împrejur un cerdac cu stâlpi și leațuri orizontale ca să susțină un parapet de lemn, dar niciodată bunicu Mihai nu s-a învrednicit să-i pună și parapet de scândură, cu toate că nu ar fi costat o avere. Pur și simplu cred că nu-i vedea utilitatea, pentru că în cerdac nu ținea nimic. Casa era „tip vagon” și continua cu încă două camere, unde era „camera de zi” și dormitorul bunicilor în același timp, cu un pat dublu, cu tăblii din lemn sculptat și cu un covor oltenesc pe perete lângă pat în chip de carpetă. Alături, pe o măsuță rotundă stătea aparatul de radio marca „Ogoniok”, pe care tata li-l făcuse cadou că noi cumpărasem un aparat nou cu pick-up; urma un holișor cu ușă de intrare principală în casă și o cămară „rece”, iar de acolo intrai în „camera din față”, de la stradă, care era camera mea când mergeam în vacanță vara la bunici. Curtea cu grădină era de-a lungul casei de la stradă și până în spatele curții, unde să găsea un șopron pentru lemne, de unde se intra în „zămnic”, adică o groapă săpată în pământ, care era foarte „lutos” acolo, de aproximativ 3/4 m și adânc de vreo 2,5 m. Peste groapa asta erau așezate niște grinzi di lemn de salcâm peste care s-au pus dulapi de stejar și peste ei s-a pus pământ rezultat din săpătura gropii care s-a bătătorit bine în straturi udate succesiv. cam de un metru grosime. Era ca o movilă de pământ de formă trapezoidală ca un acoperiș de casă străpunsă de un burlan ce funcționa ca aerisire la beci. Zămnicul era de fapt beciul în care vara se țineau alimente la rece, băuturi, harbuji, iar iarna se depozitau cartofi, rădăcinoase. În beci se cobora pe o scară din lemn simplă, fără mâner sau parapet. Casa era ca o casă de gospodari la țară, deși era la doar 10 minute de centrul Vasluiului sau de Piața centrală. Casa bunicilor era pe strada Cuza Vodă la nr.14. Azi sunt blocuri pe acel loc.
Deci într-o zi îmi spune mama când am terminat eu a treia că urmează să ne mutăm din locuința de la Hală în Pavilioane, în locul bunicilor Mihăilă. Urma să avem trei camere, magazie/bucătărie de vară proprii, apă curentă în casă, WC în casă. Urma să am și eu camera mea, iar curticica de cca 100 de metri patrați părea să fie visul mamei, să aibă o grădiniță cu flori. Știam locul, știam deja mulți copii din zonă, așa că bucuria a fost și a mea. Problema era că dintr-a patra, trebuia să merg la școală din Pavilioane și nu de lângă Hală cum fusesem învățat. Practic se cam triplase distanța.. Acolo, la maxim 50 de metri de locuința noastră trăia la o casă nouă, „tip”, o familie pe nume B, în care doamna lucra cu tata la „Nicolina”, la contabilitate, iar domnul B era maistru tâmplar la fabrica de mobilă de la Ciurea. Era un rând de case noi pe strada Decebal, de aproape de lângă Podul de Piatră (piața de azi) și bulevardul Cantemir. De la aceste case noi și până la actuala Șosea Națională era un cartier de case particulare, unele mai bune, altele mai slabe, ca într-o mahala a Iașiului. Alte străduțe înguste pietruite legau str. Decebal de acum de Șoseaua Națională, perpendiculare pe ambele. Părinții mei erau prieteni cu familia B, deoarece fratele domnului B din cartierul Pavilioane era casier central la „Nicolina” și era în subordinea directă a tatălui meu. Că între timp, tata plecase din funcția de economist la Sfatul popular la uzina Nicolina în funcția de Șef al Serviciului Financiar. I se mărise leafa substanțial și acum eram și noi cu puțin mai mult „cheag”. Când ne-am mutat în Pavilioane ai mei au cumpărat o garnitură de mobilă nouă din lemn de nuc, cu sculpturi și ornamente la pat și la șifonierul cu trei uși care o făceau pe mama foarte fericită. Tata i-a cumpărat și mașina ei de cusut proprie, marca „Ileana”, ca să nu mai fie nevoită să meargă la tanti Viorica când dorea să coase ceva cu mâna ei. Au mai luat pentru „sufragerie” – unde au pus ei mobila de dormitor nouă – un covor mare de iută, cu niște flori vișinii și gri. De „persane” încă nici nu putea fi vorba la timpul ăla. Și covorul l-a luat tata cu „pile”, prin foști colegi de facultate ajunși să lucreze în comerț.
WC-ul – aflat la intrare în locuință – era făcut de mama „bec”, l-a văruit și a vopsit geamul îngust care dădea spre curte. Pe perete era montată o chiuvetă mică exact ca și cele din toaletele de tren. De altfel tot timpul aveam să asemăn WC-ul din Pavilioane cu o toaletă de vagon de tren. Pardoseala era dintr-o gresie model vechi (tot ca la toaletele din tren), ca niște rinichi alb/negru. O cameră mică de vreo 1,5/2,5 mi-a devenit „camera mea” unde dormeam. Aveam doar un pat și o veioză deasupra capului ca să pot citi. Lecțiile mi le făceam în camera de zi care fusese cu aceeași destinație și pe timpul bunicilor mutați. Locuința toată avea pe jos dușumea de scândură cu nut și feder, iar mama, după ce le-a frecat cu peria de paie și săpun de rufe, le-a vopsit cu o vopsea de ulei de culoare vișină putredă, iar casa a fost văruită și pereții în tonuri diferite de crem sau vernil deschisn cu rulou cu vopsea contrast. Așa se purta pe atunci. Nu exista la noi nici tapet, nici var lavabil. Exista doar var alb care se putea colora și „humă”. Dacă văruiai casa cu humă te lua naiba când doreai să renovezi, că trebuia frecată de pe pereți ca să aplici un strat nou. Varul se cumpăra de la prăvălie în bulgări de var stins, ca o pastă albă ca și pasta de dinți. Acasă se dilua cu apă, se strecura prin tifon și cu bidineaua se vopseau pereții și tavanul, care în prealabil se reparau la crăpături sau coșcoveli, cu ipsos (ghips). Mama a fost și zugravul și „disainerul”. Tot cu mâna ei a vopsit lemnăria la geamuri și uși cu vopsea albă culoarea „untului”, cu pensula. Totul a făcut cu drag și multă mândrie. Mirosea a nou și a curățenie. Alături aveam vecini foarte buni cu care ai mei au strâns o mare prietenie și adeseori jucau împreună table (domnii cu domnii, doamnele cu doamnele). Alături locuia familia Ba., iar deasupra lor, familia I. Și domnul Ba și domnul I lucrau cu tata la Nicolina, iar doamnele erau casnice ca și mama. Se făceau campionate „în patru”. De obicei aduceau o sticlă cu vin și mama avea gustări și sifon să înmulțească șprițul. Sau invers, când mergeau ai mei la vecini.
Familia B. avea un băiat, Valentin, mai mare cu un an decât mine, care învăța tot la „Ghe. Asachi”, dintr-a-ntâia și mama cu doamna B au hotărât să mergem împreună la școală și să ne așteptăm unul pe celălalt când terminăm orele ca să venim tot împreună. Valentin a devenit astfel ca fratele meu mai mare și aproape tot timpul eram la el acasă unde taică-su ne-a făcut o masă de ping-pong și jucam chiar și cu alți copii. Evident că eram cei mai buni și jucam cu alții pe „1 leu setul”, făcând bani de timbre.
Erau vremuri prin anii 58-65 când toți băieții colecționau timbre. Aveam clasoare, iar în Piața Unirii exista magazinul „Filatelia” care o mai fi și acum la primul turn din stânga, la mezanin. Avea și Poșta de vânzare timbre filatelice, dar Filatelia era mai faină și devenise un club al filateliștilor. La magazin mergeam adesea să schimbăm timbre cu alți filateliști, ăia mai mari ne prosteau și ne luau pe nimic la schimb cele mai valoroase timbre pe care le aveam. Până am început și noi să ne pricepem. Se vindeau plicuri cu timbre. Era 4 lei un plic cu „românești” și 7 lei unul cu „străine”. Erau amestecate, rareori prindeai o serie completă de timbre, dar aia îți scotea banii investiți în plic. Timbrele neștampilate aveau valoarea nominală înscrisă pe timbru, putea să fie o liră britanică sau o monedă „botswaneză” de azi, că Botswana încă nu apăruse ca stat. Timbrele ștampilate valorau cam 10% din cât scria că este valoarea timbrului. Nu trebuiau să fie „filate”, adică să aibă pe față sau pe verso nicio ciupitură sau rosătură. Altfel erau hârtii fără valoare. Eram încurajați și la școală să fim filateliști, deoarece asta ne lărgea orizontul de cunoștințe pentru că eram îndemnați să aflăm din cărți cât mai multe lucruri despre o țară de unde aveam timbre, să o localizăm pe hartă, iar asta ne dezvolta în noi fără să vrem un imbold să aflăm lucruri noi.
Pe lângă școala Gheorghe Asachi, în drumul spre casă – pe str. „Mareșal Malinovski”, actuala str. Palat – cam pe unde este acum curba pe care o face linia de tramvai ce trece drept prin fața Casei Dosoftei, locuia într-o curte cu poarta la stradă un domn căruia toți copiii îi spuneau „Colonelul”. Cred că era un „fost” ofițer al armatei regale, cu același statut ca și unchiul meu Săvescu, doar că ăsta era chiar un ins scăpătat, locuia într-o locuință veche, dărăpănată, cu maxim două camere și cred că era singur, fără familie. La el erau mereu copii, mai ceva ca la magazinul Filatelia, că vindea timbre, dar și cumpăra timbre. Făcea de fapt comerț cu timbre prostindu-ne pe noi copiii, că nu eram noi deștepți ca dânsul. Se uita ce avem de vânzare, dădea un preț, nu doreai, mai punea el 50 de bani sau un leu și atât. Nu voiai nici așa, te expedia scurt că nu pierdea vremea cu fraierii care nu știu să „facă afaceri”. De vândut vindea la preț dublu față de magazinul de stat, dar noi proștii ne închipuiam că ale lui sunt mai valoroase, că nu are statul ce are el. Cred că avea zeci de clasoare puse într-o bibliotecă veche și de acolo ne punea să ne alegem. Sunt sigur că avea legătură cu magazinul de unde la cumpăra și el și ni le vindea nouă la suprapreț. Eu și Valentin ne opream în drumul spre casă la Colonel și vindeam sau să cumpăram. Drumul spre casă în Pavilioane trecea prin fața vechiului Tribunal, o clădire cu etaj aflată pe locul unde este acum turnul de cetate renovat, de unde cobori spre Palas Mall. Vis-a-vis era o străduță care cobora spre str. Sf. Andrei, pe care iarna ne dădeam cu sania sau chiar pe ghiozdan la vale. În zonă erau curți și case cu copii care ne erau colegi de școală, mai mari sau mai mici. Era un băiat Enda, mai mare cu vreo 2-3 ani. Jucam fotbal cu el la școală. Apoi, când coboram, era casa colegului mei de clasă de mai târziu, Eduard Spiță, al cărui tată lucra la ACB și era bun prieten cu tatăl meu. Edi Spiță s-a căsătorit cu o colegă de clasă de primară de a mea, o fată foarte cuminte și bună la învățătură pe care o simpatizam, D.C. Mai la vale, pe strada asta locuia la ultima casă pe dreapta fostul coleg de grădiniță Nicușor Stancu, cel pe care l-a lovit un camion când ieșeam de la grădiniță. El a mers la Școala de pe Costachi Negri devenită ulterior Liceul nr.6. Mulți colegi de primară s-au mutat la școala Vasile Alecsandri, că era școală nouă construită.
Treceam strada Sf. Andrei atenți să nu vină vreo mașină și continuam până la Bahlui unde era podul de lemn „Trancu”. Pe colț, unde sunt acum blocurile turn de pe malul Bahluiului, era o bodegă „La Amarandi”, o crâșmă veche unde povestea tata că se opreau și ei când erau liceeni sau studenți la o bere sau „una mică”. Blocurile turn s-au construit sub privirea noastră când făceam drumul la școală. Când s-au înălțat blocurile, taverna aia a fost închisă și acum cred că este un punct de lucru al „Salubris”. Treceam podul peste Bahlui cu un miros înțepător în nări a gudroane deversate și a canalizare, care mai ales vara îți întorcea stomacul pe dos. Animale moarte și tot felul de gunoaie erau aruncate în râu. Mă opream cu Valentin la mijlocul podului și scuipam „la țintă” câte un gunoi ieșit din apă. Apoi ne continuam drumul până în Șoseaua Națională, cam pe locul unde este acum „piramida lui Dubeț”. Pe colț, pe stânga, unde se află azi o grădiniță și bulevardul care face legătura între Podul Cantemir și bvd. Dimitrie Cantemir era un pichet al unei Unități Militare de Grăniceri sau de Securitate. Nu erau mulți soldați acolo, nu mai mult de o companie, dar au stat multă vreme până a dispărut Unitatea. Cu Valentin aveam 2 căi să ajungem lângă casa lui, la egală distanță, iar de la el, eu mai aveam vrei 50-80 de metri să ajung la poarta mea. Pe prima stradă spre stânga, peste drum de Unitatea militară era o străduță, iar pe colț era brutăria lui „Pșait”. Ăsta era un brutar renumit în Iași încă dinainte de război, iar după naționalizare el cu toată familia lui făceau pâine caldă. Nu știu unde aveau cuptorul, poate în Podu Roș, lângă actuala biserică Sf. Neculai, lângă Sala Sporturilor, sau poate spre Socola. Pe strada noastră pe unde mergeam eu cu Valentin era însă un mic magazinaș unde se vindea pâine. Lumea aștepta cuminte și forma rând așteptând să vină de la fabrică căruța sau mașina cu pâine. O descărcau vânzătoarea magazinului ajutată de șofer în lăzi din lemn. Pâinea de 1 kg era așezată față în față, câte două, cam 10-12 buc într-o ladă. Câteodată, punea mâna și câte un bărbat aflat la coada rândului, ca să cumpere primul după ce se descărca. După ce primea toată pâinea, lumea intra în ordine în prăvălie și cumpăra. De obicei pâine neagră, sau intermediară cu cartofi, că franzela albă nu prea avea căutare. Pâinea proaspătă mirosea de cred că scula și morții di cimitirele Iașiului dacă bătea vântul corect. Noi copiii eram trimiși de părinți să cumpărăm pâine de la „Pșait”. Ne strigau mamele când jucam mingea pe stradă în cartier și eram trimiși fără comentarii să luăm pâine. Nu aveam ce zice și gașca pleca în corpore la „Pșait” unde încingeam alte jocuri până sosea pâinea. Eram dotați de acasă cu plase împletite din nylopn, gros ca firul de pescuit la crap, de i mm, doar că nylonul era colorat galben, albastru, roșu sau verde. Plasele se întindeau și încăpeau lejer și 4 pâini în ele.
În drum spre casă fiecare ciupeam din coaja crocantă a pâinii de jur împrejur „să nu se cunoască”. Pe drum întâlneai câte un alt drăcușor de copil care nu fusese trimis la pâine, dar mirosul înnebunitor îl obliga să-ți ceară de la tine o bucățică de pâine, iar tu erai educat să fii milos și îi dădeai fără supărare. Chiar dacă ajungeai acasă cu aproape o jumătate de pâine rotundă ciupită ca de găini, nimeni nu se supăra pe tine, pentru că pâinea era ieftină și a doua zi cumpărai alta. Vara copii umblau îmbrăcați doar cu chiloții de lenjerie intimă, negri, albaștri sau foști albi când erau noi, indiferent că erau băieți și de 14 ani chiar sau fetițe până la 9-10 ani. Umblam desculți sau cu niște „târlici” dintr-un pantof rămas mic căruia i se tăia ștaiful. Era lejer, nu îi era nimănui rușine cu „ținuta de vară”, iar tricourile au apărut mai târziu.
În noul cartier din Pavilioane nu existau încă clădiri noi, moderne, complex comercial sau ceva similar. Nu. Exista pe Calea Gălății – cam în spatele actualului Complex comercial Podul de Piatră – pe unde era sifonăria, o Alimentară într-o veche clădire pe colțul străzii. Aproape de Moara Bălaia. Peste drum de ea era celălalt pod din lemn care traversa Bahluiul și ieșea în capătul străzii Ipsilante de azi și de atunci. Ăsta era îngust, i se zicea „punte” și nu ar fi încăput pe el o mașină. Încă de pe când locuiau bunicii mei în Pavilioane învățasem drumul la Alimentara unde mă trimitea bunica să cumpăr câte ceva, având grijă să-mi dea și bani în plus pentru „bumboane”. Erau magazine în stilul vechi al băcăniilor de mahala cu „de toate”, cu rafturi înalte până la tavan acoperite cu perdele din tifon găurit de vreme, ascunzând vederii polițele cu borcane și sticle cu diferite produse, conserve, etc. Câte 1-2 produse erau scoase în față ca să vezi că ele există de vânzare și cu o etichetă pe care scria prețul. La intrare în Alimentara dădeai cu ochii de niște butoaie mari din lemn cu măsline marinate, scrumbie de Dunăre sărată sau afumată, sau o salată de hamsii cu ceapă și morcov tăiate „peștișor”. Mai era tot „la butoi”, metalic, ulei de floarea soarelui, în care era băgată o sondă din tablă cu o pompă manuală care scotea lichidul și îl vărsa într-o pâlnie tot din tablă cu care ți se umplea sticla de ulei cu care veneai tu de acasă. Măsline sau salată de hamsii se lua cu o palmă cu găurele, un fel de polonic mai plat, cum avem cu toții pentru spaghete. Conținutul paletei era pus pe o hârtie groasă de ambalaj, eventual „cerată” pe o parte ca să nu curgă lichidul prin ea și se punea pe cântar. Cântarele erau de multe ori cu greutăți omologate de 1 kg, 2 kg și submultipli de până la 50 de grame, cu tirizie și tară, arareori erau cântare nemțești de tip balanță. Aveam să le întâlnesc și prin anii 80 prin Ardeal, chiar fdacă apăruseră cântarele electronice. Alte mărfuri se vindeau la vrac, se luau cu o scafă de tablă din niște lăzi din lemn aflate la baza rafturilor de perete și se turnau într-o pungă de hârtie, începând cu făina de mălai, de grâu, gris, orez, sau zahăr tos. Rareori găseai un aliment gata ambalat. Pardoseala era din dușumea de scândură tratată din belșug cu „bradolină” ca să nu reziste microbii sau gândacii. Bradolina mirosea puternic a rășină de brad amestecată cu benzină. Mie îmi plăcea că îmi gâdila nările plăcut. Și untul sau untura de porc pentru gătit se găsea la calup. Cereai câte sute de grame doreai, ți se cântărea, se împacheta cu hârtie de ambalaj și se vindea. Unt gata ambalat de fabrică găseai doar la magazinele din centru, dar era mult mai scump. Doar domnii cu stare cumpărau de pe acolo. Și halvaua și săpunul de rufe și marmelada de prune. Toate se găseau la vrac ambalate în cutii de carton sau lădițe din lemn. Marmelada venea în lădițe din lemn de brad cu șipci foarte subțiri, iar mai târziu erau și din carton. Acolo mă mai trimitea mama când uita ea să cumpere ceva mai devreme, ca să cumpăr eu.
În grădinița din fața casei mama făcuse straturi și semănase lobodă, mărar, ceapă, usturoi, leuștean, pătrunjel. Ba chiar avea și flori lângă gard. „Regina nopții” nu lipsea și nici „nemțișorii”, crinii sau condurașii. Zambile și crizanteme înfloreau și ele pe rând. De la munte, de la Putna, au adus 3 puișori mici de brad pe care i-au plantat în mijlocul grădiniței. Cu pietre la rădăcină, cu nisip în loc de pământ negru. Doi s-au prins și azi ar trebui să fie înalți cât blocul dacă nu or fi fost tăiați de cei care au venit după noi. Strada pe care locuiam – aflată între primul rând de Pavilioane și rândul de case noi „tip”, cum stătea și Valentin B. era pietruită. Avea și trotuare de partea pavilioanelor, încadrate cu borduri tot cioplite din piatră de carieră. La fel erau și trotuarele, pietruite. La marginea trotuarelor erau plantați la linia bordurii plopi, care făceau un puf ce îți intra și în gură. Vara însă făceau umbră la care noi ne jucam feriți de soarele arzător. De tăiat nu aveai voie să îi tai și să pui de exemplu castani sau tei. Cu aceeași piatră „spărtură de carieră” împănată cu nisip de râu erau pavate și trotuarele din fața pavilioanelor. Mama a adus de pe undeva sămânță de portolac de toate culorile lumii și a semănat pe trotuar cât ținea lungimea gardului nostru. Anul următor călcai pe un covor multicolor de portolac care s-a înmulțit singur de la vânt și s-a extins și la vecini. Multe vecine veneau să îi ceară voie mamei să strângă și ele sămânță de portolac să semene în fața caselor lor. În Pavilioane era o viață patriarhală, semirurală, fiecare se cunoștea cu fiecare, copiii ne jucam cu toții în funcție de mărimi. Ăla era „a lui ăla” celălalt era al lui „cutare”, iar părinții erau în general colegi de muncă la „Nicolina” sau la „Țesătura”, femeile. Drăcăraia cartierului învăța cu mici excepții la „Generală 21” care era școala nouă din cartier. S-a construit sub ochii mei. Din cărămidă roșie. Aveam să învăț și eu acolo un trimestru într-a șasea. Valentin avea de la nenea Grișa (taică-su) bucăți de furnir adus de la fabrica de mobilă. Tot el ne-a învățat să tăiem șindrila – că așa i se spunea fâșiilor de furnir – în benzi înguste de maxim 1 cm lățime. Le trasam întâi cu creionul și le tăiam cu vârful cuțitului ascuțit de o piatră de bordură. Din foaie albastră de învelit caiete de la librărie confecționam zmee de hârtie. Prima dată mie mi-a arătat mama să fac un zmeu, iar în loc de șindrilă – pe care nu o aveam – a despicat un stuf subțire în două. Le lipeam cu pap din făină de grâu amestecat cu apă și le lăsam să se usuce. Era un clei foarte bun. Apoi am luat de la bunelu Vasile clei de oase pentru tâmplărie, care era și mai bun decât papul. Am ajuns expert în cartier la confecționat zmee de hârtie și mama mă învățase să le pun „zbârnâitoare” și cozi din cârpe care să le contrabalanseze greutatea. Mai târziu le și pictam cu acuarele cu fețe fioroase de zmeu. Mama văzuse în copilărie la frații ei mai mari cum construiau zmee și cum le înălțau pe malul Bahluiului. Nu a uitat și m-a învățat și pe mine. Le legam cu ață pescărească foarte rezistentă, iar mai târziu cu fir de nylon de pescuit. Când era vânt afară mergeam cu toți copiii pe maidanul din fața școlii și înălțam zmee și la 80-100 de metri. Veneau cu noi chiar și tații sau băieții mai mari.
Vara jucam „Țurca”. Ăsta era un joc foarte popular între noi băieții. Chiar și fetele mai băiețoase jucau cu noi. Aveai o paletă din lemn făcută dintr-o scândură mai ușoară, cu un mâner de apucat cu mâna, ca un tocător de lemn. Îi ziceam „lopată”. O bucată de lemn provenită dintr-un nod de copac, mai greluț și mai dur, căruia îi spuneam „pichi” era folosit în loc de minge de tenis. Jucătorul ales prin tragere la sorți să stea „la bătaie” făcea un cerc cu o cretă sau o bucată de cărămidă în jurul său. Cam de 2 metri în diametru. Ceilalți jucători se răspândeau la o distanță pe care o apreciau ei că pot prinde pichiul, față de „Bătăuș”. Cel aflat la bătaie arunca pichiul în sus și-l lovea cu lopata cât mai puternic, ca și cum ar servi la tenis, să ajungă cât mai departe ca să nu-l poată prinde nimeni. Dacă totuși era prins din zbor de un jucător (de obicei cu o căciulă în mână ca să aibă suprafață mai mare de prindere și să nu se lovească de la vreo așchie), acesta imediat lua locul în cerc celui care a fost la bătaie. Dacă nu, unul dintre jucătorii aflați mai aproape de locul unde a căzut pichiul fugea și-l lua în mână. Apoi, de pe locul unde căzuse bucățica de lemn neprinsă în zbor trebuia să arunce în cercul apărat de Bătăuș cu lopata. Dacă Bătăușul reușea să lovească pichiul „retur” din zbor și să-l arunce departe de cerc, măsura cu lopata câte „lopeți” are de la marginea cercului și până la pichi: 70, 100, 600, etc. Dacă era mult de măsurat că pichiul căzuse departe de cerc, cei doi „negociau”. „Câte lopeți îmi dai de aici?” întreba cel din cerc aflat la bătaie. 200. Nooo, 350, răspundea cel din cerc care respinse pichiul. Dacă nu erau de acord, cel de la bătaie număra pe pământ cu lungimea lopeții și cât ieșea, aia era. Puteai să pierzi, sau să câștigi. De multe ori pichiul sărea prin curțile și grădinile vecinilor și trebuia să sari gardul și să-l cauți printre straturile de zarzavat. Dacă te zărea vecina, era mare problemă la gura ei dacă nu juca cumva și fiul ei și ăla era pus să sară gardul la el acasă. Un joc se juca cât se convenea de la început. Până la o mie, trei mii sau cinci, sau zece. Când unul atingea scorul, jocul se încheia. Presupunea multă mișcare fizică, cu zeci de aplecări și sărit garduri în curți.
(va urma)