GENERATȚIE DE MARTORI

„AMINTIRI DIN COPILĂRIE (8)”

Atât de multe amintiri din vremuri de mult uitate mi se învălmășesc și mi se amestecă în minte, că nu aș putea să am o coerență cronologică în depănarea lor… Pur și simplu îmi vin în minte lucruri petrecute pe sărite, de la vârste diferite ale copilăriei, pe care nu mai pot să le pun în ordinea în care ele s-au întâmplat, dar până la urmă nu asta contează, ci doar să trecem în revistă o frescă asupra unor timpuri pe care maturii de azi – care sunt la rândul lor părinți de tineri aproape maturi, nu le cunosc cu adevărat, nu le știu – pentru că o mare greșeală a generației noastre este aceea că noi nu am făcut cu copiii noștri ceea ce au făcut părinții și bunicii noștri cu noi! Noi nu am avut niciodată timpul suficient să le vorbim despre adevărurile pe care le-am trăit în copilăria noastră, cu bune și rele, cu adevăruri despre ce spunea Propaganda și ceea ce era în realitate. Noi ne-am mulțumit „să fim integrați”, să mimăm pentru „bunul mers al familiei” că suntem „destoinici comuniști”, că suntem o familie model pentru „societatea socialistă multilateral dezvoltată”, că înțelegem eforturile țării pe care le face pentru prosperitatea României, că știm să ne sacrificăm și să trăim cu mai puțin confort, pentru mai puține  dorințe  îndeplinite, bla, bla, bla… Trebuia să poți face pe dracu-n patru să te primească în Partid, că asta era condiția minimă necesară și aproape suficientă să poți înainta pe scara ierarhică profesională – singura care îți aducea o mărire de salariu odată cu o funcție puțin mai mare, dar și cu o răspundere și mai mare. Astea toate la un loc, „frica” de a intra într-o biserică de parohie de mână cu familia ta într-o zi de duminică, de a-i apropia pe copii de biserică, de preot, de învățămintele sfinților părinți ca „să nu se supere” tovarășii de la Partid, era iarăși o metodă cu care fuseserăm crescuți și de părinții noștri, că ei trăiau vremuri radicale în care se făcea exces de putere politică pentru ca România să devină o țară atee, să ne rupă de datinile și obiceiurile creștine. aici s-a produs ruptura dintre generații, aici i-am pierdut noi practic pe copiii noștri, nu atunci când s-au deschis granițele și Băsescu i-a îndemnat să emigreze pe toți aceia care vor mai mult de la viață pentru că Țara nu poate oferi mai mult… „Să trăiți bine!”

Declicul exodului românesc s-a produs după venirea pe tronul budei de la Cotroceni a lui Trăian Băsescu, Javra ceacâră care a exterminat efectiv România. Astăzi știm, astăzi conștientizăm, dar când trăiam acele evenimente eram orbiți de lucrătura Diavolului și eram atrași de mirajul unei îmbogățiri peste noapte, de acumularea în timp scurt a unor averi la care am jinduit ca proștii uitându-ne la filme și crezând că totul este ușor „afară”. Nu am mai fost atenți la educația copiilor noștri. Pe timpul comunismului eram absorbiți de muncă la fabrici și uzine, lăsând educarea copiilor în seama Școlii și a corpului profesoral format din tovarăși comuniști ca și noi, care au și ei la rândul lor copii și care îi educă și pe ai noștri la fel ca pe ai lor… I-am crescut „de la sine”. În creșe, cămine, grădinițe, școli primare, gimnaziale, licee, facultăți, paralel cu dezvoltarea lor de la „șoimi ai patriei”, pionieri, uteciști și comuniști, unde se învăța „sănătos”, unde erau formați pentru viață, fără grija părinților puși „să dea totul tovarăși”, țării și „Partidului iubit”.  Așa am reușit să facem în 25 de ani sub Ceaușescu ce nu reușisem să facem înainte cu secole. Am construit România modernă cu tot ce avea teoretic și vestul capitalist. E drept, la standarde mai slabe în unele domenii, dar se făcea cu materie cenușie românească. Femeia comunistă trebuia să fie soție, mamă eroină, să țină gospodăria casei, dar să mai și muncească în  producție și să activeze în organizații de partid sau obștești precum sindicatul sau FDUS (Frontul Democrației Unității Socialiste). Tata a gândit doar pe jumătate ca mama să rămână casnică și să se ocupe doar de educarea mea, cum era firesc, dar s-a oprit aici cu gândirea și nu a mai făcut compromisuri să continue în același timp să fie el însuși, așa cum a fost crescut și educat de părinți, să fie un bun ortodox, fără inhibiții. Acest compromis a dăunat de fapt și azi am regrete. Nu aș fi fost niciodată preot, dar poate că o practicare pe față a obiceiurilor și ritualurile religioase mi-ar fi adus acum mai multă liniște sufletească. Nu numai eu, ci cu siguranță o întreagă generație.

Familia era împreună doar duminica și două sâmbete libere pe lună și în concediul de odihnă. Atunci socializau membrii ei, atunci petreceau timpul împreună la mare sau la munte, în  stațiuni moderne, cu bilete de la sindicat. În acest timp prea scurt, părinții nu găseau timpii utili să educe copiii așa cum fuseseră ei educați, nu creau obiceiul de a merge sistematic cu ei la bunici, pentru  ca aceia să le povestească lucruri de pe timpul lor. Nu era nici timpul, nici obiceiul acesta. Nu mergeau la biserică, iar asta s-a repercutat enorm asupra adulților de astăzi. Chiar și preoții au devenit un fel de activiști formali ai Partiduluii, erau supuși unei presiuni constante de către Securitate să toarne lucruri auzite la spovedanie. Și mulți care doreau o viață mai bogată, doreau de exemplu să aibă o Dacie nouă, că bani aveau, se conformau, iar Biserica a devenit o Instituție a statului și nu una a lui Dumnezeu. Biserica era necesară doar să oficieze slujbele la cununii religioase și la înmormântări, că „așa cere datina”, iar totul se transformase într-un formalism care ne-a îndiavolit pe toți ca popor. Paștele și Crăciunul deveniseră „obiceiuri și datini strămoșești” cu care se ținea încălzit patriotismul de operetă românesc, deși Ceaușescu a fost în mintea sa un real patriot – comparativ cu toate jegurile ce aparțin actualei clase politice.

Viața noastră a fost închinată țării, prosperității ei, chiar sacrificându-ne proprii copii, care au ieșit oameni adulți cu copiii lor care nu mai au aceleași sentimente autentic patriotice și iubire de românesc ce ne-a fost nouă insuflată de părinți și bunici.

De asta am ajuns acum ca tinerii care performează încă din școala primară și gimnazială să se gândească la învățătură ca la un motor care să le asigure emigrarea în țări străine unde să plece imediat ce termină un liceu. Așa ne piere neamul, așa ne piere sămânța. Ne uităm la ei cu lacrimi în ochi, dar puțini conștientizează că noi suntem vinovați „in corpore” pentru ceea ce am ajuns azi.

De la bunici ascultam – fără să avem timp să respirăm -povestirile din viața lor. Nu erau citite din cărți, cărți, erau chiar viețile bunicilor și părinților noștri povestite de ei și asta le dădea o mare autenticitate și credibilitate. Nu aveam mijloace de informare în masă cum există astăzi. Niciun „device”, niciun „smartphone”, fără Tv, fără laptop, fără internet, fără „wirrless”, ba chiar și fără electricitate de multe ori după război…

Noi, generația  noastră am trăit și văzut cu ochii noștri, am  contribuit cu mâinile noastre la revoluția tehnologică care a fost cucerită pas cu pas ca și un copil nou  născut pe care îl vezi cum merge mai întâi de-a bușilea, apoi cu mergătorul, cu pașii nesiguri, cum aleargă și din ce în ce mai mult devine un sportiv campion. Așa s-au făcut toate, așa a fost posibil. Am pierdut însă mult mai mult decât am câștigat. Pe plan sentimental, pe plan emoțional, pe plan uman. Omul e făcut cu suflet, iar lipsa acestuia face viața aridă și fără nicio valoare. Degeaba avem tehnologii care ne ușurează munca și viața, ne asigură comunicarea peste mări și țări, dacă ne rămân creierele subdezvoltate și chiar atrofiate.

Noi percepeam lumea din jur prin poveștile auzite de la bunici și părinți, ne făceam o idee despre viață până să ajungem la școală, ascultându-i pe cei mari cu povestirile lor.

Așa cum am spus, bunelu Vasile avea ca meserie de bază, tâmplar de mobilă. Anii interbelici, criza economică, au făcut să fie nevoit să abandoneze meseria lui, a dat faliment atelierul său de mobilă. Avea opt copii de crescut, de ținut la școli, de hrănit, de îmbrăcat. Atunci a acceptat îndemnul fraților săi mai mari și s-a alăturat lor la magazinul de carne din Hala mare. Frații Alexandrescu erau casapi, măcelari, făceau cu mâna lor preparate de carne la mod manufacturier, „de casă”, pe care le vindeau. Tot ei făceau și negustorie cu animalele, care erau sacrificate la Abator contra unei taxe plătite și unde lăsau pieile animalelor sacrificate. Așa era negustoria și comerțul atunci. Povestea bunelu – și mama din cele ce auzise povestite la ei în casă, de la frații ei – că bunelu cu doi dintre băieții mai mari au plecat undeva lângă Roman la un târg zonal de vite și animale vii să cumpere animale pentru sacrificat. Vitele mari, oile și caprele de exemplu erau mânate pe jos pe lângă șosea și drumul până la Iași se făcea chiar în 3-4 zile cu căruța alături trasă de doi cai. De fapt era o iapă și un cal matur al acelei  iepe care trăgeau căruța. Întâmplarea făcuse ca bunelu și cei doi unchi ai mei tineri să se întoarcă la Iași numai cu căruța, fără animale. Nu le-a convenit ce găsiseră, nu erau prețuri convenabile. Aveau o sumă mare de bani asupra lor. Drumul spre Iași îi prinse în pădurea de la Strunga într-o seară de vară toridă cu o boltă plină de stele care împreună cu  lumina lunii revărsau asupra drumului un iluminat puternic. Coborau la vale prin  pădure șu la un moment dat bunelu le spune băieților. „Fiți atenți, țineți-vă bine că vom fi atacați. Lăsați-mă numai pe mine să vorbesc, dar să fiți pregătiți că voi lovi iapa cu biciul sub burtă și ea va țâșni din loc împreună cu calul.” Atâta a apucat bunelu să le șoptească băieților săi și din șanț, la vreo zece metri în fața lor au ieșit două siluete de bărbați. „Bună sara omeni buni!”– s-au adresat cei doi către cei din căruță. „Opriți puțin să ne urcăm și noi până devale la prima casă când ieși din pădure, că ne-a prins noaptea pe drum și suntem rupți de picioare, că venim tocmai de la Săbăoani pe jos.”

Bunelu s-a prefăcut că încetinește căruța, le-a spus celor doi că îi ia cu plăcere, dar a observat că pe partea cealaltă a drumului se mai mișcă niște siluete lângă tufișuri. Când aproape a ajuns în dreptul celor doi, bunelu a lovit cu putere cu biciul burta cailor și iapa a luat-o nervoasă la fugă în galop cu căruța după ea. Bunelu o biciuia cu putere punând toată frica în bici. Băieții se țineau de marginea coșului de la căruță ținând strâns și cele două oi pe care le cumpăraseră, dar care erau legate de picioare. Se uitau în urma lor și îi transmiteau lui bunelu că fug după ei vreo 5-6 oameni. O piatră le-a vâjâit pe lângă urechi. Bunelu mâna caii strigând la ei să-i îndemne strunind hățurile cu disperare. După aproape un kilometru, când tâlharii de drumul mare nu se mai vedeau și s-au apropiat de sat, bunelu a lăsat caii în voia lor până ce aceștia au încetinit și au intrat în pas normal. Trecuseră printr-o mare cumpănă, o spaimă soră cu moartea, dar Dumnezeu i-a apărat.

O altă întâmplare ale acelor vremuri – pe când mama avea vreo șapte anișori – se povestea la masă când eram adunați mai mulți din familie, iar mama povestea și ceilalți o completau. Bunelu avea gardul din fundul curții de după casă vecin cu curtea Casei parohiale al bisericii Sf. Vasile de pe str. Vasile Lupu. Pe vremea aia slujea acolo Părintele Niculiță, care avea și el vreo 3-4 copii care erau de vârste apropiate cu mama și frații ei. Erau chiar colegi de clasă cu unii, cântau în corul bisericii, iar bunicii erau nelipsiți la slujbele de duminică, unde mergeau însoțiți de copii. Într-o noapte de primăvară s-au auzit împușcături și țipete afară. Lumea din vecini a ieșit din case să vadă ce se petrece. O gașcă de tâlhari mascați, cu baticuri de femeie pe cap, cu rochii și straie femeiești, cu foi de ceapă decupate puse în gură ca o dantură înfricoșătoare, vopsiți pe obraz și pe buze cu ruj, cu ochelari negri din pânză ca o mască de carnaval, intraseră în puterea nopții cu forța în casa preotului Niculiță.. Țipau și făceau gălăgie să sperie orice om care ar fi îndrăznit să se apropie de ei. Intraseră în casă la părintele Niculiță cu un pistol și îl amenințau să le spună unde sunt banii.  Evident că în mintea lor preotul era un om bogat în cartier și credeau că au ce fura. De la oricine altcineva nu aveau de ce să riște închisoarea. Ieșită și ea cu toți din casă să vadă ce se petrece, mama s-a urcat pe marginea cerdacului și se ținea cu mâinile de stâlp împreună cu sora ei mai mare numai cu un an, tanti Margareta și țipau cât le ținea gura: „hoții la Pălintele, hoții la pălinmtele! Săliiți, hoții la Pălimnytele”! Noi copiii ne prăpădeam de râs împreună cu mama care râdea împreună cu bunicii și cine mai era cu noi la masă.

La bunicii din Ciurchi mergeam cu drag iarna, că acolo erau verișorii mei Mioara și Doru și acolo ne dădeam cu sania cât e ziua de lungă pe dealurile din jur. În Pavilioane, era loc drept și acolo iarna stăteam mai mult în casă.

Bunicul Mihai m-a învățat de exemplu o urătură de când era el copil și umbla el cu uratul în satul Tanacu de lângă Vaslui. Mi-a aduc aminte în mare parte și acum.

„Hodiniți, boieri, hodiniți,

Dar la noi, plugărași nu gândiți,

C-afară-i vară, primăvară,

Vrăbiile țârâie, cucoșii cârâie,

Găinile cotcodăcesc, plugarii la câmp pornesc.

  • Dați-ne, dați-ne marea cu sarea și Oltul cu totul!

Că n-am venit să vă luăm șoldul porcului

Din fundul podului!

Am venit să ne dați câte-un gologan

Să luăm sare de la huligan,

Că sărat n-am mai mâncat, de când mama m-o fătat!

Hăiii, hăiii.

Și unde nu s-a sculat într-o seară Vasile Drăgoi, care-i strigoi

Și s-a urcat într-un plug de 12 boi, boi bourei, în frunte țintăței,

Nu ca plugul lui Tărâță tras de 12 pui de mâță,

Unul lung și altul scurt, dă colacul să mă duc!

Ia urați măi! Hăii, hăi…

Bună sara la obloane, la boieri și la cucoane, cavaleri și domnișoare.

Eu mă recomand acuma Moșneguțu Handabuțu

De culoare foarte sură,

Cu barba cât o găină și de rață îmbârligată,

Roata Costăchel odată!…”

Hăiii, hăii!

Urături am învățat și de la mama, care stătea cu mine iarna și mă învăța să spun urătura cu intonație, ca un actor, nu mă lăsa să înșir vorbe ca un patefon pe care să nu le înțeleg. M-a învățat urătura pe care o învățase și ea la școală cu Bădica Traian.

S-a sculat mai an,

Bădica Traian,

Peste câmpuri s-a uitat

C-a s-aleagă-un loc curat

De arat și semănat.

Și-a strâns finii și vecinii

Și vreo trei babe bătrâne

Care țin rândul la pâine.

Și pe toți i-o dus

Și pe toți i-o pus,

În bătaia vântului

La munca pământului…

Ei cu stânga apucau

Și cu dreapta secerau,

Snopii mândri înălțau

De păreau că înotau …”

Îmi explica mama că Bădica Traian este Împăratul Traian, strămoșul nostru care a cucerit Dacia și a format poporul român.  Totul îmi spunea logic, parcă vedeam oamenii la câmp cum ară cu plugul, seamănă și culeg grânele.

Noi, generația noastră – cel puțin cei crescuți la oraș – nu am avut voie de la școală să umblăm cu colindul și nici cu Steaua. Astea erau chiar obiceiuri religioase aflate în contradicție contondentă cu filozofia ateistă comunistă ce îl nega pe Dumnezeu Tatăl, pe Maica Domnului și pe pruncul Iisus, prin urmare nu puteai să vestești Nașterea Domnului. Preoții umblau din casă în casă cu Ajunul Crăciunului și cel al Bobotezei, dar lor li se permitea, erau tolerați, iar atunci orice comunist putea să sărute mâna preotului și icoana la el în casă fără să-l știe altcineva decât poate Securitatea. dacă preotul răspundea cerințelor de a informa despre ce vede și aude, însă de obicei nimeni nu vorbea nimic și toată lumea se prefăcea a fi mulțumită.

Putea să fie și Primul Secretar de Raion sau Regiune, că tot ținea cu familia sa Paștele, Crăciunul și alte sărbători mari de sfinți, măcar cu ocazia zilelor onomastice. Nu mergeau la biserică,  „să dea exemplu” lumii proaste care credea în Dumnezeu, dar pe furiș, mai trăgeau câte o fugă la o  mânăstire sau la un schit izolat din munți și păduri unde nu îi vedeau alți oameni. Așa erau timpurile și așa au crescut și  generațiile de copii care sunt oamenii maturi de acum. Ateiști, fără frică de Dumnezeu,, fără să cunoască și să înțeleagă filosofia creștină și mai ales tâlcul învățăturilor ei.

Mie unul mama mi-a explicat pe înțelesul meu de copil cine este Dumnezeu Tatăl, cine este Iisus Hristos și cum s-a născut Pruncul într-o iesle lângă Bethleem, cine a fost Iuda și cum l-a trădat iudeii pe Iisus, care a fost răstignit și omorât de romani pe cruce, cine era hoțul Barabas, cum a Înviat Domnul Iisus Hristos că s-a auzit o bubuitură și au fost găsite stâncile de la mormânt date la o parte, iar trupul lui Iisus nu mai era, că plecase sus în ceruri la Tatăl Său și al nostru… Știam ce sunt îngerașii și mă învățase să mă închin pe pernă seara la culcare cu 

„Înger, îngerașul meu

Ce mi te-a dat Dumnezeu,

Eu sunt mic, Tu fă-mă mare,

Eu sunt slab, Tu fă-mă tare.”

Până am mers la școală într-an-tâia, mama mă ducea cum am mai spus și mă împărtășea în posturile mari ale anului. Mai întâi mă spovedea, mă învăța din timp să nu spun minciuni preotului, să răspund cu sinceritate la tot ce mă întreabă, că altfel este mare păcat și mă bate Doamne-Doamne. Am crezut și cred și acum că Dumnezeu există și că dă fiecăruia după faptele și meritele sale. Asta mă ține încă în viață, asta mă ajută să trec peste toate obstacolele. Chiar dacă nu îmi convine ceva care nu se întâmplă cum îmi doresc eu, știu că așa a hotărât Dumnezeu în privința mea și că poate fi o pedeapsă pentru păcate făcute sau pentru a mă lovi de pragul de sus ca să-l văd pe cel de jos. Pe Dumnezeu nu te poți supăra, nu poți tu, făptură umană făcută de El, să-l judeci sau să-i ceri socoteală. Omul este supus păcatului permanent, dar una este să păcătuiești involuntar, din nevolnicia ta, iar alta este să păcătuiești cu bună știință, fiind conștient de păcatul pe care îl comiți. Cred că cel mai mare câștig pentru omul credincios – spre deosebire de cel ateu – este tocmai că prin credință nemărginită în Creator poate să treacă mai ușor în viață peste momentele grele, poate să spere și să aibă năzuințe, dar mai ales poate pur și simplu să se înfrâneze, să aibă un scop pentru a fi mai bun și de a nu cădea pradă diavolului.

Dup ce am mers la școală, părinții au aplicat asupra mea acea „protecție” -prostească cum o văd eu astăzi – supunându-se și dânșii rigorilor vremii. În fond dacă nu ar fi ascultat de acele percepte impuse mai mult prin vorbe rostite în ședințele de Partid, nu avea să li se întâmple mare lucru, decât poate acela că tata ar fi rămas poate pentru totdeauna un simplu economist într-un birou oarecare și salariul primit nu ar fi fost niciodată de ajuns să putem trăi toți trei la limita decenței. O fi fost bine, o fi fost corect sacrificiul? Eu cred că nu, iar cea mai mare consecință avută asupra mea este că și eu la rândul meu am tratat în tinerețe cu superficialitate religia față de fiica mea care a crescut ca o atee. Fata a fost botezată acasă, la Miercurea Ciuc, în mijlocul unui fief de protestanți catolici, iar creștinii ortodocși din oraș aproape îi numărai pe degete. Ei erau mai mulți, dar biserica ortodoxă era vis-a-vis de Comitetul  Județean de Partid și preotul ortodox din oraș era un om discret, care înțelegea perceptele timpului.

Fata nu a fost scăldată în cristelniță cum era normal, nașii, mama mea și o familie de prieteni au venit la botez și preotul a turnat cu paharul de cristal cu picior apă sfințită pe capul copilului ținând slujba de botez. Am avut atunci un junghi în suflet și mi-am reproșat multă vreme că am fost laș și m-am temut degeaba să botez copilul după cum era cutuma ortodoxă.  Noi însă, am avut totuși curajul să creștinăm o fetiță ortodoxă de aproape doi ani care nu avusese nicio cunoștință în oraș creștini ortodocși, pe care să îi cunoască părinții. Am creștinat-o normal, la Catedrala ortodoxă, cu cristelniță și tot ce era nevoie.

Pedeapsa Domnului este că fiica mea nu este foarte atrasă în religia creștină și vede totul ca pe niște ritualuri sau obiceiuri populare. Asta mă doare cel mai mult în suflet, pentru că omul care nu știe cât de cât filozofia creștină nu poate înțelege și nu poate îndura multe din necazurile vieții. La fel o crește departe de biserică și de credință și pe fiica ei, nepoata mea. Cred că prin acest lucru m-a pedepsit Dumnezeu și sunt gata să duc pe umeri această cruce a păcatului care este a întregii noastre generații, cu unele excepții.

Chiar dacă nu mergeam cu colindul precum copiii de la țară spre exemplu și nu am învățat să cânt colinde, mama și tata cântau multe colinde pe care le ascultam fermecat și intram în spiritul Crăciunului. Cu ei cântau toți mesenii și noi copiii ascultam atenți.  Mama era o mare cântăreață și era rugată să cânte sau să dea tonul unor colinde. Se forma în jurul meselor bogate și lângă pomul minunat împodobit de părinți – și de mine mai târziu – adevărate coruri care interpretau în surdină colinde. Nu de frică, ci doar de fiorul interpretării și al înțelesului cuvintelor.

De la școală aveam permisiunea să umblăm cu Plugușorul, că acolo era vorba despre munca câmpului și de obiceiul ancestral de a culege roadele pământului. În urături nu prea era vorba despre Dumnezeu, așa că nu puteau comuniștii să interzică nimănui. Doar că îl înlocuiseră pe Moș Crăciun cu Moș Gerilă, iar asta era ceva la mica înțelegere, adică lumea vorbea de Moș Crăciun iar comuniștii se prefăceau că aud de Moș Gerilă. Pentru noi copiii, nu conta, că amândoi erau puși pe dat cadouri.

De la grădiniță – dar mai ales de la mama – învățasem o droaie de poezii lungi, pe care le recitam cu intonație artistică cum mă învățase mama la orice serbare cu Moș Gerilă. Mergeam la tata la serviciu la Sfatul Popular și Moșul aducea două caiete, un creion și radieră, o ciocolată mică cu lapte și câteva bomboane de pom sclipicioase în staniol. Le spuneam „Moș Crăciun, Moș Crăciun, tu ești darnic și ești bun…”. Mai târziu, ca student, gașca noastră de prieteni a parodiat poezia și o spunea: „Mos Clăciun, Moș Clăciun, tu ești dalnic si esti bun, eu îți spun asa să stii, că nu sunt ca alți copii și mă pis pe jucălii!” Mult s-a chinuit mama să îmi bage în cap să spun darnic și nu harnic cum tot spuneam eu la repetiții… Am și câștigat printr-a patra un concurs pe oraș la recitat poezii spunând „Scrisoarea a treia”, toată, în aplauzele sălii pline și a juriului.

Mai târziu, în alt capitol,  după ce am să mai cresc puțin la vârstă, am să vă povestesc mersul meu cu uratul. Acum mă opresc aici, după ce am descălecat din șa și v-am spus povestea așa…

(va urma)