1. DEBUTUL

M-am hotărât să fac publică ultima pățanie a vieții mele – presărată de altfel pe tot parcursul anilor de o sumedenie de peripeții și trăiri – ca/re mi-au tăbăcit bine pielea și mi-au creat o imunitate împotriva fricilor, pe care puțini oameni o au din păcate…

Experiența mea de viață îmi spune foarte clar că natura umană este dominată de acțiuni pe care în general nu le putem controla, acțiuni care se comit într-un anumit moment în viață, dar care au repercursiuni mult mai târziu, în clipe viitoare, iar prea puțini analizează vreodată rădăcina evenimentelor – bune sau rele – prin care trec. Faci azi și te bucuri sau plângi mâine, gândești o acțiune acum, în amănunt, dar te gândești numai la eventualele avantaje sau beneficii pe care ți le va aduce acțiunea ta pe care crezi că ai gândit-o excelent, dar de fapt în prostia ta de om viu nu vezi și consecințele colaterale, care de fapt se întorc ca un bumerang la un moment dat împotriva ta. Tu gândești un plan de acțiune și te bazezi în mare parte pe reacții pe care tu le dorești în mintea ta să se întâmple cu persoana (persoanele) contra cărora urzești plasa de păianjen, dar habar nu ai de fapt că acea persoană este altfel decât tine și altfel decât persoanele din zona ta de cunoaștere și nu știi că acea ființă are din naștere asupra ei o armă ascuțită pe care o scoate când nimerește într-o plasă și taie imediat firele fine de urzeală lucrând pentru a se elibera – indiferent dacă după aia scapă sau moare.

Ceea ce am pățit eu în anul împlinirii unei vârste pe care nu mă așteptam să o ating (șapte decenii) – în ciuda exemplelor de longevitate care mi-au dominat familia – sunt demne de domeniul absurdului, dacă absurdă poate ajunge viața unui om într-o țară mafiotă până în ultimele fibre și celule vii care îi mai compun organismul ajuns în stadiul de cadavru. Hei, la țară mă refer, nu la mine, da?

Dintr-un om superactiv, cu multiple activități desfășurate concomitent pe mai multe planuri, în 2010 constat că diabetul zaharat pe care îl duceam în spinare de 30 de ani dă semne clare de revoltă că nu-l bag în seamă și îmi înnegrește două degete de la piciorul drept, cu usturimi și dureri care mă deranjau vizibil când apăsam accelerația sau pedala de frână la mașină. Am ajuns în situația să mă prezint de urgență la diabetolog și ce a văzut, a făcut-o pe doamna doctor să se încrunte și să-mi spună foarte dur cu înfățișarea ei de Zâna cea Bună, că situația e gravă și trebuie imediat, dar IMEDIAT!, să mă duc la un chirurg la spitalul Sf. Spiridon, un fost coleg al domniei sale pe care l-a și sunat în prezența mea și i-a spus că îi trimite un inginer deștept care atâta l-a dus mintea să își nesocotească diabetul până i s-au cangrenat două degete…

Speriat și „fezandat” bine, am telefonat la serviciu că nu mă întorc la program, că trebuie să mă operez la degetele piciorului, dar am făcut diligențele ca munca să se desfășoare fără sincope în lipsa mea.

Îmi sun soția în drum către spital și îi spun problema, urmând ca ea după terminarea serviciului să mă caute la Clinica de chirurgie. (A Treia, dacă îmi amintesc bine) Spre rușinea mea, azi nu mai țin minte nici numele medicului care m-a operat amputându-mi cele trei degete, că pe loc a tăiat trei, nu două, ca să fie sigur că infecția nu a atins și al treilea deget de lângă cele cu pricina. La ora nouă seara, pe 10 iulie 2010, am revenit în salon din sala de operație, unde când am deschis ochii am văzut chipul soției cu o mină foarte îngrijorată. Nu simțeam durere, nu simțeam nimic deosebit, iar medicul care m-a operat îi spunea soției de față cu mine ce a găsit și ce a trebuit să facă în situația dată.

A doua zi, familia toată era în temă cu situația mea și Nașul – Dumnezeu să-l odihnească – medic generalist de profesie, o sfătuiește pe nevastă-mea să meargă cu el la Prof.dr. Radu Popa, șeful Clinicii de chirurgie vasculară, cu care Nașul fusese coleg de navetă în tinerețe și cu care se împrietenise în timp, fiind colegi de generație și de Medicină.

Domnul Profesor cere să fiu transferat de la etaj la parter, la Clinica de vasculară și sunt supus unui examen cu aparatul Echodopller ca să constate circulația arterială în vasele de sânge ale picioarelor. Se constată că la stângul ar fi fost să zicem 150 valoare, iar la dreptul, ZERO! Profesorul a înțeles imediat pericolul și le-a spus soției și lui Nașul că există un mare pericol ca să se cangreneze piciorul operat pentru că nu există aport de sânge către laba proaspăt operată, ceea ce poate aduce amputarea totală a piciorului sau moartea prin deces….

Eu analizam și procesam cu viteză informațiile și căutam să găsesc soluția optimă. Îmi spune domnul Profesor că se impune o operație de „by-pass” la piciorul operat, care constă într-o incizie în vena din zona inghinală și racordarea unei vene (sau artere? că la mine e doar o țeavă…) luată tot din piciorul meu dacă se găsește una convenabilă, sau în caz contrar, se pune un grifon de material plastic prin care să circule sângele din abundență direct jos, la laba piciorului operat, iar acolo să-și găsească el vasele mici și subțiri ce urmau să vascularizeze zona. Fiind de profesie constructor, în capul meu totul trebuie să aibă o logică, să pot să înțeleg orice din punct de vedere tehnic, și mi-am imaginat o țeavă înfundată dintr-un bloc unde țeava de alimentare cu apă intră prin acoperiș și nu mai ajunge și la parter, unde săracii locatari riscă să moară naibii de sete chiar dacă locuiesc în buricul târgului. Doctorul mi-a spus de fapt că „by-pass-ul” e o țeavă nouă, pe care o montează ei de la etajul cinci, unde încă apa curge la debit normal și o duc pe alt traseu jos, la parter, ca să aibă și oamenii ăia apa în casă… Așa înțelegeam eu, dânșii vorbeau de grifoane, de vene proprii, etc

După trei zile de la amputare, vine încă o operație, la Chirurgie vasculară și mă trezesc iar în salon pe alt pat al aceluiași spital. După 2-3 zile Profesorul, cu zâmbetul pe față îmi zice că sunt semne clare că operația a reușit și pacientul încă nu este mort. Sângele ajungea în laba piciorului, care era cald și nu rece ca frigiderul, în prima fază, iar de acum înainte așteptam să se vindece cicatricea de la amputație ca să zburd iarăși în viață, la serviciu, la firma proprie, în vacanță, la nunți, la petreceri, whatever…

După două săptămâni de spitalizare, treburile se înrăutățesc brusc, iar fața Profesorului era mereu încruntată. Eram desfăcut zilnic, văzut și pansat chiar de Profesor, cu mâinile lui, iar la un moment dat îmi spune că am preluat în Blocul operator niște bacterii nosocomiale denumite stafilococ auriu și klepsyella. În gândul meu le-am și băgat pe loc în paza mării, că îmi încurcau treburile. Aceste evenimente le localizez astăzi în spațiu și timp exact când jigodiile alea de la Hexi Pharma vindeau în spitale apă chioară pentru dezinfectat spitalele și instrumentarul. Rana amputării supura și am văzut cu ochii mei că infecția a ajuns la degetele rămase și vreun centimetru în sus, pe laba piciorului. Profesorul îmi explică că nu are altceva de făcut, decât să mă ducă în sala de măcelărie și să mai reteze din zona infectată. La întrebarea mea cum voi mai putea să merg, îmi spune că voi putea să merg și să conduc cu restul rămas. Încrezător, am intrat a treia oară în Blocul Operator cu anestezie generală.. Au urmat 12 astfel de amputări „pe felii”, până s-a ajuns la gambă, unde s-a stabilizat și s-a vindecat rana amputației. Trecuseră deja aproape doi ani de când am stat mai mult în clinică decât acasă, deoarece eram nevoit să vin înapoi pentru operații și pansament. Interval în care soția îmi aducea zi de zi mâncare care să-mi placă, pentru că de la 85-90 kg câte aveam eu normal, ajunsesem la vreo 58 și eram vânăt ca o trufanda de primăvară, așa cum îi place popii.

În perioada celor doi ani și jumate de spital la clinica Vasculară am mai trecut printr-o mare cumpănă, că mi s-a explicat ulterior că „am cooptat” și „clostridium dificille”, o bacterie mortală care aș fi luat-o din spital și din tratament excesiv cu antibioticele care îmi erau administrate obligatoriu la câte operații de amputare am avut… 12! Azi sunt doxă în domeniu și cunosc faptul că bacteria clostridium dificille este o bacterie ucigașă, că distruge flora intestinală și că ai o diaree continuă, curge din tine orice înghiți, inclusiv apa și practic te deshidratezi și dai mâna cu sf. Petru. Azi știu, atunci nu știam. Știu de exemplu că există un Ordin de ministru al Sănătății care legalizează niște Instrucțiuni în legătură cu izolarea și manipularea persoanelor infectate cu clostridium, cu transportul lor, cu mijloace speciale de transport către spitalul de boli infecțioase… Mi-au administrat cel mai tare antibiotic cunoscut pe atunci (Vancomicină) și știu că o fiolă era atunci vreo 3 milioane de lei și trebuia să semneze o comisie din vreo 3-4 persoane, de la directorul Bârliba, până la Profesorul șef de clinică și alții de la Casa de asigurări de sănătate și DSP. Deci am bifat și clostridium dificille.

După ce am scăpat viu de acolo, Profesorul mi-a spus că Dumnezeu m-a salvat, că ei au făcut doar ce știau și au avut posibilitatea. Culmea este că după atâtea luni de chin și zbatere la muchia vieții, vine în ajunul Bobotezei prin saloane preotul paroh de la Sf. Spiridon, biserica străveche din incinta spitalului.. Vizitând periodic saloanele în misiunea sa pastorală, Părintele m-a recunoscut ca fiind un veteran al clinicii și s-a oprit la patul meu interogându-mă despre boala de care sufăr. I-am făcut un expozeu concis, așa cum îl învățasem pe de rost să îl fac în fața studenților în limba română și în engleză, pentru cei străini.

Părintele m-a ascultat atent și la un moment dat îmi spune: „nimic nu te poate salva decât ca cineva din familie să aibă determinarea să îți țină slujbele de Sfântul Maslu timp de 7 zile la 7biserici diferite.” Îi spun asta soției și lui vară-mea, care au venit în vizită. Acasă, ele au discutat, au împărțit bisericile între ele și au mers timp de o săptămână fiecare la alta biserică, așa cum hotărâseră. Mie mi-au spus doar ce vor face.

Mă jur pe Bunul Dumnezeu, după săptămâna slujbelor ținute, am simțit brusc în corp o stare de bine, atât fizic, cât și psihic. Brusc am început să am poftă de mâncare, am cerut soției să-mi aducă aia sau ailaltă, că îmi era poftă de gustul sau mirosul cunoscut. Am dorit să merg iarăși acasă, fără frica că mă voi întoarce din nou la spital. Între timp, mi s-a făcut legătura cu o neprețuită doctoriță care avea firmă de prestări servicii medicale la domiciliu și  m- a preluat din 2013 și până acum.

Odiseea mea la chirurgie vasculară a mai avut un episod, când au trebuit să-mi facă un by-pass și la piciorul rămas, că se defectase și el și era pericolul să se repete iarăși istoria.

Pot spune că timp de trei ani am fost coleg cu tot personalul din clinica de Chirurgie Vasculară unde m-am integrat foarte bine și am fost adoptat ca și un coleg de serviciu. Știam de toate, chiar „și toaca în cer” și îi ajutam prompt cu informații care făceau legătura între oameni și ture, dădeam date despre pacienți din salon, care ori nu aveau capacitatea de a spune medicilor problemele care îi afectau, ori erau timizi și nu vorbeau. Poate că asta m-a ajutat să-mi revin și să nu cedez „cu capul”.

Am ajuns acasă și a început altă etapă dură. Deși stau la parter – un parter înalt, la 1,20m de la sol – nu puteam să părăsesc locuința cu căruțul de invalid. Nu exista rampă corespunzătoare și pe nimeni din autoritățile locale nu interesează aceste „rahaturi”. Concomitent, am plătit un kinoterapeut circa doi ani, să facă cu mine gimnastică recuperatorie la pat, ca să-mi refacă musculatura atrofiată după trei ani de stat imobilizat. Nici nu mă puteam ridica aproape în șezut, singur, nici vorbă să mă transfer pe căruț. Cu multă muncă, cu strâns din dinți, într-o zi a dat Bunul Dumnezeu și am reușit totul: să mă transfer neajutat de pe pat pe căruț, de pe căruț pe pat, să mă transfer de pe căruț și să sar într-un picior ajutat de cadru la vasul de wc din baie, etc. Nimic nu aș fi putut dacă nu aș fi avut o voință și o determinare imensă și nu aș fi dorit să devin cât mai independent de soție, pentru că eram conștient că timp de cinci ani am fost o mare povară pe care ea a răbdat-o cu stoicism și s-a devotat total ca să supraviețuiesc…

Cunoștințele mele destul de solide în operarea calculatorului – după cursurile făcute individual în 2005 – m-au ajutat să nu rămân izolat de lumea înconjurătoare. Internetul, rețelele de socializare, mă făceau să stau între 8 și 10 ore/zi în fața monitorului și să fiu la curent cu ce se petrece în lume și în jurul meu apropiat.

Efectiv a fost nevoie să mă reinventez, să abandonez puzderia de informații înmagazinate în sertarele creierului meu după trei decenii de serviciu foarte activ și să mă redirecționez spre alte domenii care mă pasionau și de care nu avusesem timp să acumulez date: geopolitica, arta militară, servicii secrete. Am absolvit cu media 10 Școala Militară de ofițeri în rezervă, la arma Geniu, iar cu asta dobândisem noțiuni de Stat Major pe care mi le descopeream iarăși. Scrisul a fost o pasiune din copilărie, când am excelat la compuneri și eseuri debutând în Revista Școlii. Așa a început noua mea reinventare și orientarea spre preocupări domestice. Energia rămasă neconsumată îmi dădea ghes să o iau la fugă, dar îmi aminteam imediat că sunt de 5 ani cu domiciliu forțat, un fel de pușcărie la domiciliu, fără ca să mă păzească cineva. Atunci, în 2015, am scos o carte în două volume cu eseuri și pamflete politice la îndemnul și cu ajutorul vărului Liviu. De atunci sunt un luptător neobosit în armata societății civile, folosind tastatura în locul carabinei cu lunetă. După 23 de ani de membru în PNL, în 2013 am demisionat scârbit de ceea ce ajunsese partidul, mai ales după debarcarea lui Crin Antonescu, al cărui susținător fervent am fost. Nu am dorit să mai miros a mizerie, pentru că am intuit că PNL va umple latrina cu dejecții a clasei politice. Deci: membru activ al societății civile, pentru care lupt ca să o fac mai bună, mai deșteaptă, mai curajoasă, mai determinată, mai în cunoștință de cauză.

Anul 2015 a însemnat de fapt anul eliberării mele! Am gândit și proiectat o rampă atașată la intrarea blocului pe care puteam merge cu căruțul, de unul singur, ne ajutat de nimeni, atât la plecare cât și la sosire. Ajungeam în parcarea blocului singur, din casă, fără ajutorul nimănui. Puteam acum să mă transfer tot singur din căruț pe locul de lângă șofer în mașină, în Taxi mai ales, iar de aici, cu căruțul pliat în portbagaj, am început să bat iarăși centrul orașului, explorând practic zonele ostile persoanelor cu dizabilități, care după cum aveam să constat, sunt o povară și un balast inutil pentru aceia cu două picioare, dar minte subțire. Doar Palas Mall poate fi prietenos cu invalizii, dar și acolo este totuși un loc limitat, spre deosebire de alte țări civilizate pe unde calcă des jegoșii ce ne conduc și probabil că își dau aere de „edili” într-un oraș mare din România… Hoțul Chirica, Gheorghe Nichita, Relu Fenechiu, sunt doar exemplare, iar ei au fost eroii mei preferați în cartea pe care practic, le-am dedicat-o.

Pot spune că 2015 a fost anul renașterii mele, anul în care am convenit cu mine și cu familia, că am redevenit un om normal.

(va urma)