10. CONFRUNTAREA

Acum, după ce s-au derulat o sumedenie de evenimente în care efectiv m-am zbătut ca peștele pe uscat să mă eliberez de legăturile invizibile făcute de niște ticăloși, doar ca să mă pedepsească ei pentru că în mod fortuit au o putere de moment asupra mea, pot privi detașat și „la rece” derularea evenimentelor precum și pașii pe care i-am făcut în timp de aproape un an de zile de când sunt efectiv sechestrat pe teritoriul Centrului de dializă nr.1 Fresenius. Păi cum altfel se numește interzicerea dreptului meu legitim de a mă deplasa cu puterea mea – atâta câtă o am – prin clădire, acolo unde doresc, dacă nu sechestrare? Dar ceea ce mă indignează la culme pe mine este că asta se petrece chiar cu acceptul tacit al medicilor din Centru, care se supun din diverse motive acestui ordin aberant dat împotriva voinței mele de o conjurație de nemernici (exclus personalul medical din Centru) care NU pun mai presus viața și confortul unui pacient, pentru a-și satisface ei un orgoliu de firmă multinațională și mai ales orgoliul de puternici ai unor funcții pe care le ocupă!

Culmea culmilor este că totul a pornit de la prima verigă a lanțului care se numește Daniela Toma și care a fost până în ianuarie a.c. pe funcția înscrisă pe site-ul firmei de „general manager”, dar după „evenimentele” care s-au succedat până acum și după reacția mea de revoltă și acțiunile întreprinse, a fost adusă înapoi la funcția avută  de „asistentă șefă” de Centru. Medicii se dovedesc a fi devenit niște simple marionete mânuite de Profesor, care are în spate pe CEO Ioana Țoncu la București, care la rândul ei are în spate pe…. Dar vă spun mai târziu, când veți cunoaște în amănunt mai multe faze.

Cert este că după acel Memoriu înaintat de mine către conducerea colectivă a Centrului, ascunsă sub pseudonimul „Comisia pentru rezolvare a nemulțumirilor pacienților” – un fel de COM pe vechi, care era un organ creat ca să disipeze responsabilitatea faptelor conducerii unei unități și să piardă în acest joc povara unor hotărâri ilegale sau incorecte luate nominal de director – pe care vi l-am prezentat succint în capitolul anterior, când vin la următoarea dializă sunt întâmpinat la intrare de domnișoara secretară, care mă anunță să mai stau puțin la parter, că „doamna manager Dana Toma” dorește să vorbească cu mine în privat. Am răspuns că nu accept să vorbesc eu numai cu ea, ci că doresc să fie de față și doctorița R.M care oricum avea competența să înțeleagă situația în care eram ca un medic profesionist și aveam credința că nu este animată de vreo ranchiună personală împotriva mea, ba din contra. Eu credeam că pe linie medicală, domnișoara doctor are totuși un cuvânt de spus, dar lucrurile care s-au desfășurat în continuare mi-au arătat că m-am înșelat cumplit.

În sfârșit, domnișoara secretară se oferă voluntar în fața camerelor de luat vederi de pe holuri să mă împingă cu căruțul în cabinetul de consultații, deși statura ei firavă o arăta mai ușoară cu mai mult de jumătate de greutate din cât am eu. Dar deja… „eram supus austriac”…  În decurs de 2-3 minute se adună „Comisia”, dar în altă componență decât cea pe care mi-o nominalizase Bucureștiul. Deci intră secretara, doctorița, domnul Psiholog și „especial guest star” menajera Daniela Toma, care nu s-a așezat pe scaun sau pe patul din încăpere, ca să domine probabil completul de judecată și pe inculpat…

Și începe o tiradă care mi se adresează și din care aflu că sunt un pacient foarte recalcitrant care nu poate fi mulțumit de nimeni și cu nimic, în ciuda eforturilor susținute care se fac de întreg colectivul ca lucrurile să meargă bine și la vară să avem căldură… Din mersul discuției și a tirului de intervenții ale celor patru preopinenți, am tras concluzia că de fapt și de drept erau foarte – dar foarte! – tare speriați de ceea ce scrisesem eu în acel Memoriu că refuz să mai vin la dializă dacă nu mi se prezintă un act doveditor că doamna C.E. este vindecată de „clostridium dificile” și mai ceream ca acea dovadă să fie semnată de un medic al Centrului, ca să am certitudinea că Centrul își asumă afirmația că doamna C.E este sănătoasă. Cu mare grijă mi se explică faptul că ei nu au cum să certifice acel lucru deoarece nu există nicăieri o dovadă scrisă că doamna C.E ar fi avut clostridium dificile, că asta era doar o supoziție a lor internă și că au depus eforturi ca să o trateze preventiv pe pacienta C.E de acea bacterie, că existau oarece semnale că ar putea avea bacteria. Culmea culmilor, am aflat din discuție că de fapt nu era certitudinea existenței acestei bacterii nosocomiale la pacienți, pentru că atunci când aceștia erau diareici în saloanele comune, nu exista NIMENI care să vrea să ia o probă de fecale de pe pempersi sau lenjerie ca să o introducă într-un recipient sigilat care ar fi trebuit să existe obligatoriu în dotarea Centrului și care să fi fost trimis oficial la un laborator care să certifice sau să infirme existența bacteriei! Bani în plus, sau dorința de a nu se ști că acolo există bacteria? Ar fi putut fi trimis chiar la Laboratorul spitalului Parhon, că de fapt tot acolo erau expediați pacienții suspecți, dar pur și simplu se evita să se producă urme și vâlvă asupra acestor cazuri de infecții nosocomiale care au făcut multe victime printre pacienți, mai ales prin modul criminal cum erau gestionate de menajera Dana Toma. În calitatea ei oficială, toate transporturile „la comun” a acestor pacienți infectați împreună cu cei negativi au declanșat extinderea acestei epidemii interne. Dar aceste prostii făcute cu bună știință duceau la infectarea și compromiterea întregului parc de autospeciale BGS, fără a preocupa nicio clipă pe atotputernica menajeră. Cu asta lupta în linia întâi Titi, de afară, care avea conflicte puternice cu oamenii de la Fresenius, dar și cu șefii săi din București care pe de o parte îi dădeau dreptate, că înțelegeau că pot fi scoși „acarul Păun” la o anchetă – iar Fresenius va arunca exclusiv vina asupra lor – și pe de altă parte, cedau sub presiunile făcute la nivel local și central al mai marilor firmei multinaționale, că li se va rezilia contractul. Deci goana după bani era cea care făcea și dicta legea, indiferent de risc!

De atunci înainte, de când mă pronunțasem clar și explicit că voi fi martorul șoferului Tibinciu la nevoie, am intrat și eu în linia întâi a acestui front, pentru că deja eram în pericol mortal să fiu atins de gloanțele numite „clostridium dificile”.

Deci ce dorea onor „comisia” de la mine? În primul rând să renunț la pretenția de a mi se arăta un document doveditor semnat și parafat de medici din Centru că doamna C.E este vindecată complet de „clostridium”. Imediat am replicat că sunt total de acord, ba chiar le-am spus că sunt un om rezonabil și trecut prin multe în această viață și înțeleg că le cer un lucru aproape imposibil de îndeplinit, doar prin simplu fapt că sunt un om care știe cum funcționează mecanismele Sistemului și știu că toate minciunile se ascund în spatele unor acte întocmite în fals, care sunt concepute și recunoscute de jos până sus, la vârful ministerului. Deci mi-am arătat pe loc disponibilitatea ca să nu le  mai cer nimic, cu condiția ca și ei să renunțe imediat la a mă mai șicana cu acel ordin aberant de a mă lăsa împins obligatoriu de infirmier pe toată incinta clădirii. Era un fel de schimb „barter”, în care doi preopinenți convin verbal – dar bazat pe cuvânt de onoare – să cedeze fiecare câte ceva pentru ca totul să se desfășoare pe cale amiabilă. Ba chiar le-am propus ca eu să fac atunci, pe loc, o declarație scrisă pe propria răspundere prin care precizam că orice căzătură de pe căruț în situația când aceasta va fi, să fie considerată că îmi aparține exclusiv ca vină, pentru că a fost hotărârea mea, nesilit de nimeni, să-mi asum această deplasare pe raza Centrului, neînsoțit. Domnișoara doctor a fost imediat de acord cu dorința vădită de a mă ajuta să-mi recapăt libertatea, însă s-a lovit de opoziția vehementă a menajerei Profesorului Adrian Covic, care dorea să-și exercite ea puterea totală bătând din picior ca să se impună. Oarecum, domnul Psiholog și domnișoara secretară au acceptat ideea cu declarația mea pe proprie răspundere, așa că mi s-a dat o coală de hârtie și un pix cu care am scris – „în blind”, că nu aveam ochelarii de vedere la mine –  acea declarație.

Fac aici și acum două precizări. În timpul discuției mele cu „juriul” de judecători populari, domnul Psiholog – cu vorbe mieroase și pline de politețe m-a îndemnat ca orice problemă aș avea să vin cu toată încrederea către domnia sa, iar eu, plin de obrăznicie și nesimțirea care mă caracterizează după cum ați constatat deja, i-am spus direct că eu nu am încredere în dumnealui, pentru motive știute de mine pe care nu doresc să le dezvolt de față cu cei prezenți. Ce să-i fi spus, că toate problemele mele îl au pe el „printre alții ”ca izvor de bârfe și vorbe otrăvite în urechile menajerelor care i le toarnă Profului? Nu era cazul, că el oricum se jura în fața Marii Adunări Naționale că nu este așa!

În schimb, din discuție, am aflat un lucru care m-a uimit pur și simplu și anume că domnișoara doctor R.M nu avea nicio funcție decât acea de simplu medic al Centrului – mă rog, cu gradele domniei sale care îi atesta profesionalismul dobândit – dar că nu avea nicio putere de decizie! Prin urmare era obligată să execute fără crâcnire tot ce dictau menajerele Profesorului, iar acestea erau licențiate pe domenii diferite decât medicina. Ca și „matmoazela” CEO Ioana Țoncu de la București, de altfel, absolventă ca bază a studiilor de ASE, după care zeii globalismului au dotat-o cu alte trei masterate pe domeniul sănătății.

Prin urmare, totul era la mâna Profesorului, care era divinizat precum Zeus în Olimp de celelalte zeițe și eroi care fac deliciul „Legendelor Olimpului” scrise pentru români de Alexandru Mitru.

Tot ce am relatat se petrecea într-o zi de vineri… Intru la dializă cu o întârziere de o jumătate de oră și speram în prostia mea că am ieșit învingător în această dispută, pentru că îmi obținusem LIBERTATEA, chiar dacă acceptasem să trec cu vederea neregulile criminale cu amestecarea voită a pacienților infectați cu „clostridium dificile”.

Sâmbătă dimineața, când deschid Inboxul poștei electronice  așa cum fac zi de zi de ani buni, găsesc un mesaj transmis de la firma mamă Fresenius București. Mesajul mă trimitea la un atașament, dar era semnat de doamna C.P – managerul cu îngrijirea pacienților.

Prin urmare, ce obținusem cu o zi înainte, îmi era imediat anulat de „conducerea” multinaționalei. Sunt sigur astăzi că după încheierea discuției avute cu mine menajera Dana Toma i-a relatat Profesorului prostia făcută de doctorița R.M de a fi de acord să semnez o declarație pe proprie răspundere prin care îmi asum să circul neînsoțit, ceea ce le-a anulat lor întră-o clipă toată strategia de a mă pune cu botul pe labe ca să mă domine și să nu am curajul să fiu martorul lui Tibincu la un proces. Efectiv asta l-a înfuriat pe Profesor, nu știu dacă a certat-o sau nu pe domnișoara doctor, dar este cert că o discuție telefonică cu Bucureștiul, cu CEO Ioana Țoncu, a produs acea hârtie transmisă imediat mie pe e-mail, care anula pe loc rezultatele obținute de ambele părți cu o zi înainte. Acum se putea invoca de Dana Toma că ei au vrut, dar forul tutelar a hotărât altfel și prin urmare vor executa ordinele primite.

Înțelegând pe loc ce va urma, luni dimineața la dializă am cerut să vorbesc din nou cu conducerea Centrului. S-a rezolvat, mai puțin cu prezența domnului Psiholog. Acolo, Dana Toma, radiind de trufie și de răutate facială, mi-a spus că ei nu pot trece peste hotărârea Bucureștiului, prin urmare cade convenția noastră de sâmbătă, așa că va trebui să mă supun acelei hotărâri. Am reacționat pe loc cu multă furie și am spus că în semn de protest refuz să intru la dializă și prin urmare voi pleca imediat cu forțe proprii acasă. Au început o muncă de convingere vădit speriați și enervați de tupeul meu, dar nu au avut ce să îmi facă. Am chemat prin telefon un taxi care m-a luat de la Centru – lăsându-le căruțul pe care șezusem  în curte, la intrare – și am mers acasă unde soția m-a așteptat în parcarea blocului cu căruțul meu, cu care am intrat în casă. Plin de nervi și de indignare, am conceput o scrisoare către București prin care am relatat întâmplarea, anunțând că în situația când se menține această hotărâre de a mi se interzice dreptul elementar la deplasare, voi declanșa un Protest menit să atragă atenția tuturor pacienților și personalului Centrului asupra abuzului care s-a făcut asupra mea. Ca să fie și mai hotărât și mai dur acest protest – care avea scopul principal să le arate determinarea mea –  am anunțat hotărârea ce o luasem ca să renunț din proprie inițiativă la o ședință de dializă pe săptămână pe termen nelimitat, până ce vor ridica „pedeapsa” pe care au instituit-o abuziv.  Urmăream să le arăt – deși eram conștient că îmi agravez puternic starea de sănătate – că pentru mine LIBERTATEA  este ceva mai scump și mai sfânt decât viața, care dacă nu o pot trăi așa cum m-a lăsat Dumnezeu și mama care m-a născut, nu mai are rost.

A urmat o perioadă de trei luni încheiate cât a durat acea scurtare a ședințelor săptămânale, dar gestul meu a fost intenționat ignorat de la medicii care veneau la vizită și personalul care opera aparatura de dializă și până la conducerea colectivă a firmei Fresenius Medical-Care București. Se dăduse ordin „pe unitate”, de „duamna menajeră” – cu girul Profesorului să fiu tratat cu ostilitate și să fiu ignorat total – în semn de putere a lor care nu cedează „presiunilor” unui  pacient oarecare care nu vrea să meargă pe calea dictată de ei. Asta m-a durut cel mai tare, faptul că m-au dezamăgit total medicii tineri care au intrat în acest „joc al morții” cu deplină cunoștință de cauză, care s-au integrat în acest sistem mafiot și ticăloșit urmând precum cățeii, ciobanul proprietar de turmă. Au uitat de Jurământul lui Hypocrate pe care l-au abandonat încă înainte de terminarea facultății, știind din primii ani că acel Jurământ a devenit o formalitate care are doar menirea să țină vie o tradiție și nicidecum o cutumă la care se supun necondiționat. Trăim astăzi zile în care un lider de Școală de medicină impune discipolilor o supușenie oarbă, ca să fie conștienți că ei se află întotdeauna la mâna Lui și sunt într-o armată în care gradele și funcțiile sunt ascunse sub halate.

Deși într-un fel îmi dădeau dreptate când le argumentam că ceea ce se face asupra mea este un abuz, iar când eram întrebat stereotip „cum mă simt?” le răspundeam că rău, că nu am cum să mă simt bine când sunt abuzat, se enervau instantaneu că sunt puși într-o situație ridicolă pe care nu au cum să o evite și automat se revoltau că nu doresc să discute cu mine acest aspect, că sunt întrebat despre starea sănătății mele, de parcă starea sănătății nu are legătură cu starea psihică. Se simțeau tot ei ofensați și șicanați de mine pentru că își dădeau seama că sunt într-o postură ridicolă, însă Frica și apartenența la Sistem, le anula orice atitudine firească de a-mi da dreptate și de a-i cere Profesorului să nu transforme Centrul de Dializă într-un Centru de detenție în care se comit abuzuri care contrazic principiul medicinii. Părinții acestor medici de astăzi – inclusiv cei ai Profesorului – nu ar fi acceptat niciodată în viața lor să calce în picioare onoarea profesiei de medic pentru a pedepsi un pacient. Dar erau alte vremuri, hulite astăzi, în care Securitatea era infinit mai neputincioasă decât jegurile globaliste care au infiltrat toată societatea. Aceasta este generația nouă de medici care în majoritatea cazurilor sunt excelent de bine pregătiți profesional, dar sunt educați din facultate că aparțin unui Sistem pe care trebuie să-l servească necondiționat, că doar casta îi poate apăra într-o situație dificilă. Se poziționează automat împotriva oricărui pacient care îndrăznește să atace Sistemul – deci pe ei toți „la grămadă” – uitând complet că prima lor menire este să apere și să servească Omul, că pentru asta au ales medicina și nu Economia sau Ingineria.

Prin urmare, de atunci înainte, am intrat într-o nouă fază a luptei pentru libertate, care mă va obliga practic să ies și eu la atac așa cum poate face un om educat și bun cunoscător al tehnicii calculatorului, dar care nu dorește să cheltuiască nici un singur ban pentru a dovedi că are dreptate și că până la urmă Dreptatea învinge. Iată însă o mostră despre cum acționează minunata „Comisie” care are orice componență vrea mușchiul ei „dă pork” și limbajul de care ar fi mândri foștii profesori de la Școala de partid care a lăsat în urmă astfel de produse.

(va urma)