8. LUPTA DE C(L)ASĂ

Bila neagră câștigată de moa în capitolul trecut, a fost doar începutul, debutul meu pe firmamentul luptei anticorupție cu un sistem pe care îl cunoșteam deja prea bine, mai ales în ultimul deceniu…

În sfârșit, se amenajează toaleta pentru persoanele  cu handicap locomotor aproximativ după indicațiile mele… Încep să o folosesc la intrarea la dializă, neînsoțit de nimeni, în ciuda fricii vădite ale unor infirmieri care la Centrul din Copou trebuiau să-mi dea și în jos pantalonii, sau să mi-i ridice în timp ce eu eram agățat de o bară fixată deasupra capului unui om aflat în poziție bipedă, care trebuie să se întindă serios ca să o atingă. Era un fel de „rec” precum ați văzut în sala de gimnastică unde România a performat cu Dan Grecu la inele. Atunci mă răsuceam pe piciorul rămas și mă așezam pe căruț. Știind ce muncă aveau cu mine în Copou, băieților le era pur și simplu frică să nu audă o bufnitură și să mă găsească grămadă pe jos, așa că priveau cu multă neîncredere performanța mea de a intra singur în „cabina de vot” și mai apoi să mă descurc până la ieșire pe căruț – fără să apelez la nimeni. De acolo mă îndreptam cu forța brațelor la lift, făceam comanda să coboare la parter și după ce intram, apăsam la  etajul dorit și apăream ca o stea de cinema precum cei de la emisiunea „Te cunosc de undeva” difuzată sâmbăta seară la Antena 1. În aplauzele „spectatorilor”, ieșeam din lift cu spatele, uitându-mă în oglinda montată pe peretele liftului opus ușii și descindeam în holul de așteptare de pe etaj, unde pacienții valizi ajungeau oricum primii și stăteau la bârfă pe scaune așteptând să fim invitați în saloane. Numai eu eram capabil de asemenea performanță, că ceilalți pacienți cu dizabilități – mai ales proveniți din mediul rural, fără căruț la domiciliu – nu știau cum să manevreze singuri vehiculul, așa că depindeau de timpul și bunăvoința infirmierilor ca să fie cântăriți pe cântarul platformă de la parter și apoi să fie aduși cu liftul la etajul unde erau repartizați să facă dializa.

Când se dădea startul la cursa spre saloane, cei bipezi se repezeau să fie primii la pat, iar noi, „ologii”, eram lăsați la mâna celor maxim doi infirmieri supra-ocupați cu operațiunile de deconectare și refacerea așternuturilor proaspete pentru tura noastră, sub amenințarea cronometrului. Când asistentele de salon dădeau aprobarea să intrăm, eu eram singurul care porneam neajutat la patul meu. De fapt chiar îndemnam infirmierii de tură să nu piardă timp cu mine, că mă descurc singur.  Îmi venea să strig de bucurie că eu am ajuns aici la performanța să le ușurez lor munca și timpul foarte prețios de a mai avea grija mea. După ce mă transbordam singur pe pat, îmi trebuia ajutor doar pentru descălțarea pantofului, care se făcea când venea infirmierul să extragă căruțul din salon. Atât și nimic mai mult! La plecare, operațiunea se desfășura invers, îmi trebuia să aducă lângă patul meu căruțul pliat pe care eu îl desfăceam, îi puneam frânele la roți și mă transbordam iarăși pe căruț până la mașina din curte. Eram foarte mândru de performanțele mele și bucuros că nu sunt o povară pentru infirmierii care puteau economisi chiar 5 minute fără să trebuiască să se ocupe de mine și puteau folosi acest timp rezolvând alte treburi din multitudinea pe care le aveau de făcut la schimbul de ture. Cu 2-3 excepții – care depind până la urmă de gradul de servilism al fiecărui om față de șefii pe  care se fac că-i divinizează – eu am fost și sunt deosebit de atent cu această categorie de personal, atât la spital, cât și la Centru – pentru că sunt unul care înțelege prea bine munca lor ingrată și plină de inconveniente, deși au un salariu de cele mai multe ori de mizerie, dar sunt însă cel mai mult acuzați că nu își fac treaba.

Prin urmare, am fost lăsat să umblu singur, „dezlegat” prin lume, aproximativ un an și jumătate după ce am ajuns la noul Centru.

Cam la o săptămână-două după ce puteam folosi singur toaleta de la parter, mă trezesc cu altă situație. Când intram în toaletă, o găseam plină de mizerie, atât pe pardoseala din gresie, cât și pe vasul de WC sau chiar pe faianța albă ca  laptele de vacă pasteurizat… Mă gândeam cu logica mea „imbatabilă” că așa ceva nu se putea întâmpla – știind că dintre toți invalizii, numai eu mă pot descurca singur și folosesc toaleta civilizat, ca la mine acasă – iar la celelalte persoane cu dizabilități care intrau însoțite de infirmier, acesta stătea lângă pacient până își termina necesitățile, după care, după caz, îl ajuta să se șteargă, să-și ridice lenjeria și mai apoi după ce îl punea pe căruț, trăgea apa la toaletă și ieșea. Infirmierii nu ar fi putut să lase toaleta murdară sub niciun chip, deoarece tot ei ar fi trebuit să o curețe. Așa că… asta m-a făcut să devin atent cât timp eram la parter, să văd cine intră în WC-ul special. Eu nu mai foloseam deja toaleta și asta mă enerva cumplit. Clădire nouă, bijuterie, dar lăsată de  un management defectuos și incompetent să se distrugă funcțional după câteva luni de folosință. Ușa de toaletă pentru handicapații locomotori era doar la 2 m de ghișeul de Informații, unde stătea domnișoara secretară și mama dumneaei care era și angajată a Centrului și pacient dializat. Este drept, în pauza dintre ture, erau prezente la o „țigară sudată” afară, la „hora fumătorilor”, împreună cu șoferii BGS și încă alți salariați „de servici” ai Fresenius. Ei bine, pe acea vreme făceau dializă și câțiva cetățeni de onoare ai comunei Ciurea sau Grajduri, de etnie brunetă, care veneau însoțiți cu toată familia lor numeroasă – de obicei cu taxiurile sau cu mașini personale din care descindeau ca să-l petreacă pe „tetea” la dializă. Magraoni înalți, spătoși și cu burtă, cu lanțuri luate din cușca câinelui, dar din aur de trompetă sau argint de clanță, intrau în buda pentru handicapați fără jenă, că acasă la ei nu foloseau toaleta din palate, ci pe aceea din fundul curții, probabil ca să nu consume apa care costă bani, ceea ce nu ar fi benefic în economia de piață…

După ce ieșea câte un magraon din ăsta, eu imediat mergeam și deschideam ușa, pe care imediat o închideam de priveliște și de miros, mai ales de la bălțile de urină.

Pe holul de la parter exista după cum am constatat o doamnă în dublu exemplar (aveam să aflu că ar fi gemene) care aveau funcția în organigramă de „îngrijitoare”, ceea ce  era mai puțin decât infirmier. Locul lor de muncă era exclusiv parterul și curtea exterioară clădirii. Stimatele doamne – care se roteau în ture știute numai de ele și de „duamna Doina” – aveam să aflu că au un grad de rudenie cu menajera de întreținere, așa că munca celor două se făcea de luni până vineri, cu sâmbăta liberă, exact ca și Primarul municipiului… Mai toată vremea când veneam la dializă le vedeam cu mănuși gumate pe mâinile groase cât ale mele și rezemate de muchia zidului care despărțea de hol toaleta pentru cei cu dizabilități. Era lipită aproape și de ghișeul de Informații ce era biroul secretarei de Centru. Avea la picior găleata cu zoaie și mopul regulamentar, dar stătea acolo ca o statuie din parcul Copou. Nicio treabă să verifice continuu starea de curățenie a toaletelor de la parter folosite din abundență de pacienți și șoferii BGS care așteptau să plece cu tura precedentă… Când am întrebat-o odată pe una din ele (că nu-mi bat capul să le deosebesc) de ce nu verifică după fiecare, starea de curățenie din toaletă, eventual să le facă morală prost-crescuților sau să-i educe, mi-a răspuns pe un ton repezit că ea nu muncește de o sută de ori după toți „țăranii”, că așteaptă să se schimbe turele și să se facă iarăși liniște, ca să poată curăța toaletele o singură dată. Păi, nu? Optica corectă în toată România!

Îmi frământam capul cum să rezolv eu o curățenie permanentă în toaleta pentru cei cu dizabilități ca să pot intra oricând fără greață de peisaj. I-am spus domnișoarei secretare că acea toaletă ar trebui ținută încuiată cu cheia, care ar fi bine să stea pe biroul ei, iar cine vrea să intre dintre persoanele cu drept de a intra acolo, ar trebui să ia cheia de pe masa ei, inclusiv eu sau infirmierii ce ajută un pacient. Așa ar exista un control  strict la acea toaletă, iar îngrijitoarea care oricum stă degeaba la schimbarea turelor, ar putea verifica starea de curățenie. Cu siguranță că naționalitățile conlocuitoare nu ar mai putea avea acces decât alături, la fel ca și câțiva șoferi BGS, care văzând că intră și romii, au început să folosească și ei acea toaletă specială. Fluxul era mare și ușa semideschisă te îmbia parcă să nu-ți pese de ceea ce scrie discret pe ușă….

Vedeți cu ce căcat îmi defectam eu „feng-sui”-ul?  Probleme existențiale, care îmi mâncau viața în timp ce „duamnele” menajere nu aveau nicio urmă de surmenaj pe fețele lor întinse și fardate.

Am tras concluzia că pur și simplu le doare în curtea din fața clădirii despre modul cum funcționa administrativ Centrul și că cineva, deasupra lor, este total paralel și echidistant de astea. Nici nu cunoșteau administrare, dar nici nu doreau să își bată capul cu lucruri esențiale pentru unii pacienți care sunt o categorie aparte, dar credeau că sunt cu toții probabil niște legume care cu timpul se degradează și le aruncă la groapa… de gunoi.

Îi expun secretarei și domnului Psiholog  problema cu propunerea mea, mai ales că am intuit din prima că misteriosul Psiholog este foarte atașat și bun executant al politicii duse de Profesor și cele două Menajere.  Doar când i te adresai cu o chestie „nasoală”, care era evident că nu convine menajerelor, se dădea lovit dom Psiholog și recita monologul lui Ghiță Pristanda care se prefăcea imediat umil și neputincios, că el nu are puterea funcției să te ajute. Treaba lui principală era doar aceea să fie cureaua de transmisie a știrilor gata preparate către urechile gingașe ale celor două „duoamne” menajere. Deoarece nu s-a întâmplat absolut nimic după vreo două săptămâni, scriu din nou un e-mail la București, doamnei C.P – adevărat manager cu îngrijirea pacienților pe toată țara. Numai adresa domniei sale de e-mail o aveam, așa că acolo am scris politicos, expunând noua dramă cu care mă confrunt, adică deși „mi-au montat ei mie barele”, nu pot folosi toaleta din motiv de căcat pe pereți și  baltă de pișat care îți udă pantalonii. Evident că m-am exprimat complet „științific”, așa cum știe să o facă un cetățean bine educat din fosta capitală culturală a țării. Plus faptul că iei pe roțile căruțului de invalid – cu infirmier sau fără – urina, pe care o cari sus în saloane. Am reiterat propunerile făcute și rămase fără ecou din partea „conducerii” Centrului, iar imediat doamna C.P mi-a răspuns că a luat „cu tristețe” la cunoștință noile mele probleme, că a dat dispoziție să fie de urgență rezolvate corespunzător, dar m-a informat oarecum cu „perdea” și multă diplomație, că la Centru este înființată o „Comisie de rezolvare a nemulțumirii pacienților” din care face parte domnul Psiholog, o asistentă, menajera de întreținere și doctorița R. M, care bănuiam eu greșit la acea dată că ar fi medicul coordonator al centrului. Mai târziu aveam să aflu chiar de la dumneaei că era un fel de mână moartă aflată sub ordinele economistei eminente Daniela Toma, care preluase șefia de la nefericita doctoriță S.L.

Prin urmare, de acum înainte, cu multă politețe și limbaj diplomatic doamna C.P. îmi indica să mă adresez cu orice problemă direct acestei Comisii, adică mai cu alte cuvinte, să nu mă mai plâng direct lor la București – mai ales despre căcaturi – că deranjez…

Băiat „dăștept”, precum mă cunoașteți deja cu siguranță, am înțeles subtilitățile și de  atunci înainte, m-am conformat. Cert este că din acel moment, nu am mai avut probleme cu mizerie în toaleta persoanelor cu nevoi speciale, iar îngrijitoarele gemene erau la schimbarea de tură lipite de ușa toaletei. Gurile slobode spuneau ceva că ar fi verișoare cu „duamna Doina”, dar eu nu țin cont de aceste subtilități care sunt  irelevante.

Aici, pot preciza cu tărie că am primit a doua Bilă Neagră…

Între timp pot să vă spun doar că simțeam tot felul de șicane menite să-mi amărască „feng-sui”-ul, dar caracterul meu „dârz și neînfricat” – de erou trecut prin multe în această viață – m-au făcut să trec cu ușurință peste toate. Sper să sesizați ironia…

Habar nu aveam eu că îmi juraseră răzbunare și că urzeau în grup un plan să mă lovească exact la temelie…

Între timp – fac aici o paranteză și vă spun că „văru” Titi se confrunta mereu cu tot felul de imbecilități intenționat făcute parcă asupra lui în special și asupra parcului de mașini ale BGS – în general.. Cel care îl înlocuise pe A. Păvăleanu la conducere la coloana auto pe Iași și Moldova de nord, era un tip care s-a dovedit a fi un om corect și bine intenționat, care nu a devenit slugă docilă precum antecedentul șef care urzea și executa toate planurile echipei dr. S.L și Profesor, plus menajera Dana Toma, cu „duamna Doina”. Omul reacționa imediat când constata că menajerele de la Fresenius pun pe mașini pacienți imposibil de a fi grupați datorită deficiențelor locomotorii, sau care încurcau traseele în mod flagrant. Pur și simplu refuza să se supună și să contribuie la niște mârșăvii care acopereau interese ascunse! Mai mult decât atât, la BGS este angajat un domn șofer cu numele de familie identic cu cel al „duamnei Doina”, care din prima zi a emis pretenții pe care colegii le-au catalogat drept mofturi. Culmea, că șeful C.Ș era aproape obligat de directorii firmei de la București să țină cont de mofturile domnului F.K.

Titi era continuu în ceartă cu menajera Dana Toma sau interpușii ei, care pur și simplu îl luase la ochi că vociferează când i se pun pe mașină pacienți de care ele știau că sunt contaminați cu clostridium dificile și așa se molipsesc pacienții de la unul la altul. Aduna probe concrete fotografiind rețete emise de medicii din Fresenius și date pacienților, care îl rugau pe Titi să oprească pe drum spre casă și să intre la Farmacie să le cumpere rețeta, sau înregistra convorbirile telefonice pe care le avea cu secretara care îi transmitea din mers ordine aberante din partea conducerii Centrului, sau a dispozițiilor primite direct de la București, de la conducere, care făcea la fel, jocul dictat de Fresenius. La un moment dat, lui Titi i s-a reproșat că dacă nu se supune orbește ordinelor pe care el le primește, va fi dat afară, ca să nu compromită prin atitudinea sa contractul pe care BGS îl are cu Fresenius. Titi nu se speria niciun pic de aceste șicane, ba asta îl determina și mai tare să lupte împotriva lor. Totul dintr-o dragoste imensă pentru oameni în general și a unei uri nedisimulate împotriva mafioților cu care se luptase din altă poziție.

Într-o zi, pe când mă pregăteam să urc în salon după ce fusesem cântărit, infirmierul R. nu mă lasă să merg singur și îmi spune pe un ton nervos că să nu mă opun, că este ordin să fiu împins obligatoriu și însoțit de infirmieri pe incinta clădirii. Mai mult nu a vrut să-mi spună. Doar că e ordin și dacă e ordin, el se supune, că nu vrea să fie sancționat. În clădire sunt camere de luat vederi peste tot aproape și practic ești supravegheat non-stop ca în cel mai ticălos stil globalist. L-am lăsat atunci în pace pe R și m-am supus fără crâcnire, că nu doream nicicum să fac vreun rău unor oameni nevinovați în fond, care își apărau serviciul.

Am mai avut un episod cui o infirmieră, care după terminarea dializei, a refuzat în ciuda insistențelor asistentelor să vină să îmi facă staza la mână, pentru că aveam fistula montată sub anghilă și mie îmi era practic imposibil să fac asta. Cei cu dializă înțeleg prea bine ce zic, iar ceilalți nu pot fi interesați. Până atunci, asta se făcea tacit, era un fel de convenție nescrisă între pacient, asistent și infirmieri. Dintr-o dată, infirmiera I. – cu care nu avusesem niciodată vreun conflict de nicio natură – refuză fără să se exprime explicit să îmi „țină la mână” și își vede liniștită de treburile ei curente în saloanele învecinate fără să răspundă chemării asistentei de serviciu de la mine din salon. Atunci, asistentele din salonul meu hotărăsc ca după ce termină dezinfectarea aparatelor să facă ele staza și să mă deconecteze. Când să plec acasă, îi spun infirmierei I. că nu m-am așteptat la așa ceva din partea ei și că o rog dacă am deranjat-o cu ceva să îmi spună, mai ales că până atunci eram în relații foarte bune și chiar amicale. Asta era în timp ce ajunsese în salonul meu cu treaba și schimba lenjeria la paturi. În schimb, pentru a mă împinge la plecare, la căruț, coborâse de la un etaj superior altă infirmieră, L, care era cunoscută de toată lumea că se fofilează de la muncă și face numai ce nu necesită niciun efort. Infirmiera I. vizibil nervoasă, îmi spune fără să se uite spre mine că nu sunt condiții să îmi mai țină cineva la mână ca să îmi facă staza și că un singur om pe etaj și pe tură nu poate face față la atâta volum de muncă. Prin urmare, printre rânduri, eu am înțeles că era un protest al lor, al infirmierilor, la niște măsuri necunoscute mie, dar luate împotriva dânșilor, de a le fi diminuat numărul și de a fi în situația ca într-o perioadă foarte scurtă să execute o serie de sarcini.

Eu în anul 1990, imediat după „deranj”, am fost desemnat de colegii de la Miercurea Ciuc să devin primul lider al „Sindicatului liber” al drumarilor, iar asta m-a făcut să mă ocup personal de înființarea sindicatului la Tribunal.

Mutat la Iași, prin 1992 am fost ales și aici lider de sindicat și din această postură eram la curent cu munca sindicală. Învățasem despre felurite metode de grevă, printre care greva prin exces de zel, adică faci absolut totul care îți este scris în Fișa postului, corect, conform procedurilor, pas cu pas, în ordinea firească, iar drept rezultat nu vei termina niciodată treaba de care răspunzi în timpul acordat. Șefii care te supraveghează nu pot reproșa absolut nimic pentru că tu – salariatul X – nu ai dorit să îți faci treaba conform atribuțiilor tale stipulate în Contractul de muncă, dar nici nu te pot sancționa pentru că nu ai reușit să-ți termini la timp toate sarcinile pe care le ai.  La Fresnius, nu există niciun fel de sindicat, nici liber, dar nici „ocupat”, că la primele intenții în care cineva ar dori să organizeze acest lucru, ar fi zburat imediat în decor, împins de Profesor și slugile sale fidele, sau și mai rău, dacă s-ar înființa cu orice risc un sindicat al salariaților, nu ar exista membri, prin simplul motiv că toți s-ar teme că ar fi puși pe liber sau ar suferi șicane din partea celor două menajere și slugile lor. Aceasta este realitatea, dar infirmiera I. nu a avut curajul să-mi spună adevărul, ci doar niște răbufniri nervoase, din care eu am înțeles de fapt substratul.

Asta m-a făcut să mă întreb ce voi face de atunci încolo, că ceea ce mi se întâmplase în premieră, putea deveni o obișnuință, iar niciun pacient după ce așteaptă uneori în chinuri fizice încetarea ședinței de dializă, să nu vrea să plece cât mai repede acasă și să iasă afară la aer, unde își revine miraculos…

M-am gândit acasă ce să fac și cum era o zi liberă a doua zi, m-am hotărât să-i scriu doctorului O. situația ca să-l avertizez de revolta mocnită a infirmierilor cu gândul că va discuta la nivelul conducerii și vor găsi împreună o soluție care să îndrepte lucrurile. Mai eram ferm convins că situația era dictată de la București, de managementul multinaționalei, iar cele două menajere de carton presat ale Centrului, fidele Profesorului, nu au curaj să crâcnească și să spună la București realitatea, adică faptul că numărul infirmierilor repartizați pe tură nu face față sarcinilor pe care le au de îndeplinit. De asta i-am scris în privat doctorului M.O pe care îl credeam un prieten apropiat și în care aveam o încredere foarte mare.

Iarăși o dezamăgire, care ulterior m-a adus cu picioarele pe pământ și m-a făcut să nu mai am aceeași părere excelentă despre caracterul uman al dr. M.O. Deja devenise membru frecvent al cercului de fumători care era de fapt nucleul de bârfe fidel „conducerii” Centrului, adică Profesorului și menajerelor lui. La o țigară se dezbăteau can-can-uri, bârfe, iar eu nu îl percepusem în spital pe dr. O așa. Se iscase o mare prietenie cu Psihologul, care aveam să constat că era un pion de bază în alimentarea cu știri despre mine ale celor două menajere. Probabil că și despre personalul medical din Centru, cu care se poartă excesiv de politicos și mieros, făcându-se evident util, ca să capete încrederea oamenilor… Am avut ocazia să i le spun în mod direct, într-o discuție pe care am avut-o mai târziu și pe care am să v-o relatez la momentul oportun.

După ce a citit mesajul meu particular – transmis lui din sinceră încredere și prietenie cu gândul că va aduce la cunoștință conducerii cele ce mi s-a întâmplat, aceasta va găsi o soluție de rezolvare fără să fie pedepsiți infirmieri nevinovați de dorința conducerii de la București să stoarcă piatra ca să curgă zeama. Nu am dorit să transform acest mesaj într-o plângere oficială, intenționat, ca să nu fie tratată așa, ca să nu poată fi sancționați sau pedepsiți infirmierii! Înțelegeam situația lor, dar doream să îmi pot rezolva situația în care eram eu, fără să le provoc  vreun rău. De asta i-am scris  în privat mesajul doctorului. O.

El însă fowardează mesajul meu noului prieten,  domnul Psiholog, care era membru în acea „Comisie de rezolvare a problemelor pacienților”, transformând pe loc prin acest gest problema care doream să rămână neoficială, într-una oficială, pe care a făcut-o publică fără acordul meu… Mi-a spus că a trimis-o „pentru rezolvare”, că așa cer cutumele într-o multinațională și că obligațiile sale de serviciu l-au făcut să transforme mesajul meu într-o plângere  către „Comisia…etc”, că mi-e lene să scriu degeaba atâtea cuvinte inutile și fără substanță.  Din acel moment l-am șters pe domnul dr. O de pe lista oamenilor pe care îi stimez și îi prețuiesc necondiționat. „Se la vie”…

Mă abordează asistenta L care o înlocuiește ocazional pe „asistenta șefă” – menajera Dana Toma, când ea lipsește în concediu – care după ce se lămurește ce mi s-a întâmplat, îmi spune că s-a rezolvat definitiv situația și nu voi mai avea niciodată probleme, deoarece a fost scris în caietul meu de protocol că trebuie să fiu ajutat obligatoriu de un infirmier din tură să mi se facă staza datorită poziției incomode unde îmi este amplasată fistula.

De arunci încolo, nu am mai avut alte situații de acest gem.

Nu  știu dacă sesizați, dar vă povestesc cu lux de amănunte lucruri care pe mulți nu vă  interesează, cu siguranță, dar ele au menirea să vă pună cumva în atmosfera unor locuri și situații care vă vor putea face mai târziu să înțelegeți „dinăuntru” cum funcționează Mafia și mai ales cât de perfidă și de puternică este. Dar…

(va urma)