7. „NOUA ORDINE LOCALĂ”

În capitolul precedent v-am pus oarecum în temă cum am ajuns să fiu mai atent cu ceea ce se întâmplă în jurul meu. Oricum, în primul an și jumătate de dializă nu știam mare lucru nici despre structura Centrului Fresenius, nici despre multe alte lucruri în legătură cu dializa, dar pe măsură ce ea se desfășura și venea la vizită dr. M O, eu îi spuneam deschis ce simt, îl întrebam fel de fel de chestii, ca și copilul mic curios să i se răspundă la toate întrebările. Dr. M O. îmi răspundea cu multă răbdare și încerca să-mi explice logic lucrurile, iar eu, cu bruma de cunoștințe medicale acumulată pe parcursul ultimilor ani, cu mintea analitică, căutam să fac legături între stările prin care treceam și căutam explicații logice – așa cum mi le spusese dr. M O. Dacă ceva nu mi se potrivea, îmi memoram problema și la următoarea vizită, îl mitraliam. Să zicem că după aproximativ un an și jumătate am început să-mi înțeleg corpul și să îmi explic ceea ce simt în dializă. Între timp, a sosit în Centru și dr. R M, care din primele zile mi s-a părut o doctoriță foarte dedicată și sigură pe ea, dar și un om care dorește să recupereze din mers în scurt timp decalajul dintre ea și ceilalți colegi medici. Se oprea cu multă atenție la fiecare pacient și îl descusea în amănunt, mai ales la aceia cu mai puțină școală și mai puțină înțelegere asupra bolilor, că erau ei oameni în vârstă, dar viața nu le oferise decât muncă abrutizantă și dintr-o dată o boală care nu te doare, dar te poate omorî.

Așa cum v-am mai povestit, vine odată în Centru o doamnă care nu s-a prezentat pacienților despre funcția dumneaei, dar care fusese prezentată de Dana Toma (știam noi că e asistenta Șefă), dar care între timp – după plecarea în Păcurari a dr. S L. – fusese „unsă” Manager „general” la Centrul 1 Copou. Noi, proștii și ignoranții, nu înțelegeam încă să traducem acele aere și comportamentul de mare șefă care și-l dădea când se agita pe holuri și saloane și vorbea pe un ton răstit cu pacienții și mai ales cu personalul medical, infirmieri și asistenți. Eu, care mă laud fără modestie că sunt un fin observator al tuturor lucrurilor care mă înconjoară, dar mai ales al sumedeniei de „chestii” pe care le-am trăit personal în viață, sesizam cu multă ușurință că această femeie se comportă dintr-o dată foarte autoritar, de parcă dorea să o înlocuiască din mers pe „doctorița Mengele”, ce ne fusese „comandant de lagăr”. Și azi tremur de nervi și de revoltă când îmi amintesc cearta ca la mahala pe care am avut-o eu în salon cu acest specimen uman, în care i-am spus în față că degeaba a terminat medicina, degeaba pretinde că știe multă carte, dacă are un caracter infect și nu poate comunica cu oamenii.

În Copou, depindeam în totalitate de infirmieri, pentru că acea clădire era făcută complet incorect pentru destinația care urma să i se dea. Accesul la parterul înalt peste demisol, era asigurat pentru pacienții „la căruț” pe niște rampe demne de a fi fost folosite de copii pentru săniuș sau schiuri. Mai mult decât atât, rampele erau placate cu gresie de interior, folosită doar prin băi și bucătării, ceea ce spunea multe despre profesionalitatea celor care se ocupau de administrarea clădirii.  Infirmierii care trebuiau să împingă pe pantă, sus, căruțul meu (care cântăream atunci aprox. 120 de kg), făceau un mare efort să mă transporte. Să știți că nu eram la cea mai grea categorie…Curtea unde coboram din mașina de transport avea în mod total aiurea trotuare înguste de 0,5m încadrate cu borduri înalte de 28 de cm, ceea ce era iarăși un obstacol de netrecut spre rampele de acces. Ca să poată totuși să ne transporte, infirmierii (mai ales R) ne lăsau pe spate foarte tare, cu capul la maximum 50 de centimetri de pământ, ridicând roțile mici ale căruțului sus, ca să abordeze bordura, iar mai apoi pe pantă, până ajungeau la palier. Parcă eram cărați cu roaba, având senzația că vii iminent cu capul de beton. La apostrofarea mea, mi s-a răspuns că altfel ei nu pot căra împingând pe pantă asemenea greutăți, așa că nu aveam ce face. Dacă trebuia să merg la baie – înainte de a intra la dializă – obligatoriu trebuia să te supui unor alte suplicii, deoarece baia pentru persoanele cu invaliditate era amplasată „la mijloc”, între sala de așteptare și holul saloanelor, așa că exista acces prin două uși, ca să nu poți avea intimitate. Dispozitivele de prindere a mâinilor erau amplasate complet inadecvat, încât aveai nevoie de infirmier și ca să te transfere de pe căruț pe WC, deoarece nu aveai de ce te prinde cu mâinile ca să poți singur să execuți manevra. În sfârșit, eram complet la mâna infirmierilor, care sunt cea mai rară categorie de personal pe care o găsești când depinzi de ei, fiind subdimensionați numeric de conducerile unităților medicale. Salariul unui infirmier care muncește și fizic, poate asigura probabil un surplus pentru angajații medici, măcar să acopere gărzile.

Când a sosit acea doamnă de la București în saloane însoțită de „asistenta șefă” – General Manager fără știrea mea, Daniela Toma – a prezentat verbal pacienților din saloane intenția firmei „mamă” Fresenius Nephro-Care București să investească bani la Iași în construcția unui nou Centru de dializă, iar clădirea din Copou, să fie pusă la dispoziția spitalului Parhon și noi, să ne mutăm într-un centru nou. Nu am înțeles eu bine atunci care era scopul sosirii acestei doamne despre care mult mai târziu am aflat că era „manager cu îngrijirea pacienților” pe țară, de la București, dar timpul avea să-mi răspundă la întrebări.

Doamna C.P. ne-a vorbit în mod elogios despre eforturile firmei Fresenius de a îmbunătăți permanent confortul pacienților, așa că dumneaei, ne-a cerut tuturor părerea, de parcă aveam noi vreo putere să hotărâm culoarea măturilor și lungimea tijei la mop.

Fiind chiar lângă patul meu când vorbea, am rugat-o frumos și politicos să se țină seama mai mult de necesitățile  pacienților imobilizați în căruț, dar mai ales să se aibă grijă la  mărimea pantei la rampa de acces, că Normativul internațional prevede un maxim de 7%, iar distanța între balustradele care o încadrează de un metru și înălțimea balustradelor de 60-70 cm. Văzând cât de bine mă pricep, i-am răspuns doamnei că sunt constructor de profesie, că mi-am proiectat și construit singur rampa la bloc, așa că am studiat pe internet ce prevăd normele internaționale. M-a asigurat atunci de tot sprijinul domniei sale, spunându-mi fără să o fi obligat eu cu nimic, că va transmite astea dirigintelui de șantier care le reprezintă lor interesul ca beneficiari în relația cu constructorul.

După aproape doi ani de la acea discuție, în sfârșit, pe la un început de decembrie – înainte de Crăciun și Anul  Nou 2020 – ne mutăm cu mic, cu mare, „cu cățel și purcel”, la noul Centru, în capătul Tătărașiului, la ieșirea spre Dancu, într-o curte devenită privată, cu un drum de servitute de cca 100 de metri de la strada principală, cu linie de tramvai.

Tot personalul a muncit cu multă râvnă înafara programului ca să transfere toată aparatura, cazarmamentul și materialele în noul sediu, dar când ne-am mutat, eu unul am rămas mut de uimire și admirație pentru clădirea cea nouă. În primul rând, curtea asfaltată nou și marcată corespunzător: în jurul clădirii P+3 asfaltul curții se afla la nivel cu intrarea în clădire, ceea ce elimina din start existența rampelor denivelate. Apoi, de la parter, accesul se făcea cu lifturile moderne și unul ca mine putea să meargă de unul singur și neînsoțit de la mașină, direct cu liftul, până la etaj și mai departe în salon, până la pat. Un singur moment de ajutor aveam nevoie, ca să fiu urcat cu căruțul pe cântarul platformă de la intrare și să fiu cântărit, după care eram coborât pe pardoseală și de aici eram total liber.

D la început am întrebat unde este toaleta pentru pacienți cu dizabilități și am fost dus la parter, la prima ușă, care era de dimensiuni corecte, cu lățimea de 1m. Alături, era o altă toaletă, normală, cu ușă de 80 și nu de 70, așa cum era în spitalul nou renovat, C.I.Parhon. Deschizând ușa, am constatat că înafară de vasul WC și o chiuvetă, plus un radiator de tablă – amplasat anapoda între WC și perete, unde te puteai frige fără să vrei –  mai era montată o bară de prindere, chiar deasupra caloriferului. Era imposibil să te prinzi ducând mâna mult în spate și să împingi în jos ca să te ridici. Prin urmare, atunci era inutilizabil. Am pus asta pe seama faptului că este nou dat în folosință și că mai sunt mici retușuri de făcut, precum conectarea televizoarelor spre exemplu, sau montarea unor routere care să asigure internetul pe toată clădirea.

La acea oră, la acea dată, jur pe ce am mai scump eu pe lumea asta că nu știam încă nici cine conduce noul Centru, nici funcțiile care le avea fiecare, nu știam în acea clădire cu 4 niveluri unde își au birourile, cabinetele, nu știam încă nici funcționalitatea clădirii. Dacă mă gândesc bine, astea nu le cunosc exact nici astăzi, la aproape trei ani de când funcționăm acolo. Nu știam pentru că nu mă interesa, așa cum pe mine nu mă interesează în mod curent și normal despre nimeni și nimic care nu îmi ating viața personală și nu îmi strică „feng-sui”-ul… Mă lași în pace să trăiesc, te las în pace să trăiești! Nu vreau să știu – chiar dacă bănuiesc, sau s-a scris prin presă – despre calitatea ta de hienă care faci rău altor semeni ce se tem pentru că au o slabă instrucție, sau pentru că societatea a dat mult înapoi, întorcându-și cu fundul în sus valorile.

După ce au trecut sărbătorile de iarnă cu bine, cu pomul făcut în holul de la intrare și cu un mic cadou dulce adus pacienților de la Moș Crăciun, am început 2020 sub auspiciile pLandemiei de Covid 19, care avea să nenorocească omenirea și care s-a dovedit a fi fost o ticăloșie a globaliștilor ca să distrugă lumea. Până când Fresenius avea să devină actor principal în piesa „Covid 19” – care începuse încă din Centrul din Copou, cu „recuzită” având cort ISU și personal mascat ca în filmele SF cu extratereștri – iată-ne în noul Centru cu tot cu cortul „regulamentar” montat „de hoha” ca să dăm bine la Tv și la controalele Sanepidului… Eu aveam însă problema mea, care mă obseda și nimeni nu părea preocupat că în toaleta pentru handicapați locomotor să se monteze acele bare obligatorii pentru susținere. Rectific, fusese montată o singură bară, dar și acel calorifer într-un loc total nepotrivit. I-am spus domnișoarei secretare despre această problemă, care era permanent agitată și implicată în tot felul de situații inerente, chiar și în rândul colectivului Fresenius, că nimeni încă nu era obișnuit cu noua clădire, cu relațiile funcționale între încăperile cu destinații separate, altfel decât fuseseră ele în vechiul Centru. Văzând că sunt tratat la „și altele”, iar pe mine mă presa să folosesc toaleta la intrarea în dializă, într-o zi m-am hotărât să caut pe internet un site al Centrului, să văd cum aș putea căuta o adresă de e-mail, ceva, un contact direct cu conducerea Centrului. Nu găsesc nimic despre Centrul Iași, dar găsesc site-ul firmei Fresenius Nephro-Care București … La organigramă, dau de numele doamnei C.P, care fusese la Iași când ne-a prezentat viitorul Centru. Nu stau pe gânduri și îi adresez un email prin care îi aduc la cunoștință cine sunt, când și în ce împrejurări ne-am cunoscut și îi expun politicos situația în care mă aflu, că deși este o clădire absolut superbă, nu pot folosi toaleta și îi și spun de ce. Iată dovada:

« Bună ziua

Sunt Gabriel Mihăilă, pacient al Centrului Fresenius Iași. Vă scriu acest e-mail ca să vă mulțumesc în primul rând pentru realizarea noului Centru, unde am fost dializat ieri pentru prima dată. Deocamdată doar cuvinte la superlativ pentru efortul făcut, pentru superioritatea și funcționalitatea noii clădiri, precum și a dotărilor. Pacienții sunt majoritatea apreciativi, iar ceilalți care nu au această atitudine, nu au nici cultura sau discernământul necesar. Totuși am o mare dezamăgire, ca să nu o numesc nemulțumire.

Așa cum mi-am oferit disponibilitatea ultima dată când ne-am întâlnit la vizita dumneavoastră la Iași, la Centrul Copou, v-am rugat și ați fost de acord să dați atenție specială persoanelor cu dizabilități. V-am explicat că sunt ing. constructor și că acum, având și invaliditate, pot fi de mare ajutor la amenajarea toaletei speciale. Mi-ați spus atunci că voi fi solicitat de persoana dvs. care face dirigenția de șantier, ÎNAINTE de montarea dispozitivelor de prindere la toaletă, dar deși am așteptat, nu m-a contactat nimeni.

Din nefericire, ieri, când am ajuns acolo, am cerut să fiu dus prima dată în toaleta specială și chiar m-am așezat pe ea ca să constat personal ceea ce ochiul mi-a spus din prima că este greșit.

Că aveam să cad dacă nu m-ar fi prins infirmierul, nu e mare lucru. Bara de prindere din dreapta vasului de toaletă este pusă greșit, exact invers față de radiatorul fixat în perete. Am reușit să mă prind de el în cădere și m-a susținut și infirmierul. Norocul mi-a fost că în acel moment radiatorul nu dogorea de căldură, că altfel m-aș fi fript la mâna cu care m-am prins.

Este mare păcat că la o asemenea bijuterie de investiție de milioane de euro, un lucru aparent mărunt și nesemnificativ, dar de care depind mulți pacienți, umbresc eforturile dumneavoastră.

Pe scurt, radiatorul ar trebui repoziționat – eventual pe locul unde este acum fixată bara de prindere – iar aceasta trebuie mutată mai în față, pe poziția ocupată acum de radiator. Nu este complicat, doar că necesită o mică ajustare de conectare a țevilor tur/retur și un alt amplasament cu dibluri și holșuruburi de prindere.

Îmi cer scuze pentru timpul răpit, dar am considerat important să vă aduc la cunoștință acest aspect.

Cu multă stimă și considerație,

GABRIEL MIHAILA,

     Tel: 07…»

Plină de solicitudine și de politețuri demne de dialogul dintr-o ambasadă occidentală, doamna C.P. îmi răspunde că e foarte fericită că m-am adresat domniei sale și că a dispus să fiu consultat practic de conducerea Centrului ca să indic personal ce cred eu că ar trebui mutat, și mai ales cum ar trebui amplasate barele.

După cca o săptămână, sunt contactat la intrarea la dializă pe hol, de domnișoara secretară și de un domn nou venit la Centru, despre care ulterior aveam să aflu că este noul psiholog angajat în locul fostei doamne psiholog care ieșise probabil la pensie.  Amândoi numai cuvinte mieroase, numai replici pline de bucurie și entuziasm, în care eu nu am crezut nicio secundă, că doar viața nu m-a tocit de pomană. Auzisem că la Centru ar fi o doamnă „manager financiar-administrativ” cu numele Doina Kukhta. Nu o cunoșteam fizic, nu se prezentase niciodată, dar ulterior am reperat-o pe holuri și mi s-a spus că e directoarea de întreținere. Bănuiam că are o formare tehnică, măcar de inginer pe un domeniu oarecare, și oricum va înțelege ce solicitasem eu. Nu a fost să fie așa din păcate…

Intru în baia pentru handicapați cu un marker negru la culoare și fac niște semne ca două cruciulițe unde le indicam punctul unde să fie montate cele două mânere de prindere.  Apoi mă caută „duoamna Doina” și îmi spune hotărât să nu mă aștept ca montarea barelor să se facă prea repede, pentru că trebuie să contacteze firma care a construit noul sediu și când ei vor avea timpul și disponibilitatea meseriașului să vină cu o rotopercutoare și 4 holșuruburi cu diblu să monteze barele, atunci se va face, că altfel nu se poate.  Am râs pe înfundate în sinea mea când vedeam câți infirmieri băieți cu mașini personale sunt acolo și când știam că la ei acasă fac așa ceva singuri, în mod normal. O rotopercutoare se găsește azi mai la oricine, că a devenit o sculă banală și comună. Dar „duamna Manager tehnic” avea nevoie de o firmă pentru 4 găuri… Am acceptat fără să pot face altceva, dar au mai trecut aproape 2 luni până când în sfârșit sosesc la dializă, secretara – cu un zâmbet până la urechi – îmi spune că „mi-au montat barele” și mă invită să văd „opera”. Când deschid ușa toaletei, văd din prima niște prostii care nu au ținut cont decât foarte aproximativ de semnele făcute de mine pe pereți. Caloriferul fusese desființat pe bună dreptate, pentru că nici nu era funcțional în acea încăpere mică, dar barele montate nu fuseseră două, cum le-am spus eu, una deasupra celeilalte – cum am făcut semnele – ci erau deja TREI bare, montate în mod total inestetic, decalat ca aliniere, iar cea de-a treia bară inutilă, undeva lângă ușa de intrare la circa 1,50 m de vasul de WC, unde probabil că nici Ghiță Mureșan nu ajunge dacă se întinde. Am bănuit că acea bară montată aiurea este cu dedicație pentru mine și îmi transmitea ceva de genul „na, să te saturi boule, să nu mai ai tu ce ne reclama pe la București!”

Pentru un om în situația mea, care nu puteam să umblu ca cei cu două picioare normale prin tot centrul, ca să caut după întrebări unde se află persoana care răspunde de aia sau de cealaltă, eu am apelat la abilitățile pe care le am în plus decât mulți alți pacienți și am trimis un e-mail la singura adresă pe care am găsit-o și care era a unei persoane cu răspundere, pe care am avut ocazia să o cunosc. personal

Aceasta a fost „prima bilă neagră” pe care am primit-o eu la Centrul Fresenius 1, dar care fără să am vreo bănuială, avea să mă aducă în vizorul și în atenția celor două „managere” pe care de atunci înainte, eu le-am numit fără echivoc, „menajere” – pentru incompetența și pentru celelalte „calități” pe care mi le-au arătat din plin că nu le au. Plus caracterul lor de mahalagioaice cu aere de mari șefe aristocrate, care sunt mult superioare semenilor care le înconjoară din nefericire și care le murdăresc viața cu existența lor… Ambele aflate în grația Profesorului, care trona ca și cocoșul peste găini și care le înălțase așa cum fusese și el înălțat la rândul său, cu statutul de Șef al curții.

Acesta a fost de fapt startul  belelelor mele în care aveam să constat că am intrat, ce-i drept, gradual, nu dintr-o dată.

(va urma)