„AMINTIRI DIN COPILĂRIE (2)”

Acum – că cei mai noi ajunși în rândurile noastre – ați aflat cum s-a făcut lacul Ciric de la Iași care este acum „zonă de agrement ”în coasta Aeroportului Internațional „Liberal” de unde plecați în Grecia la mare, hai să vă mai povestesc și alte amintiri de când era mama tânără…

Anii petrecuți în locuința de lângă Hală au continuat cam până când am împlinit eu vreo 8-9 ani. La 4 ani mi-am făcut „debutul studiilor” la Grădinița cu „orar normal” nr.8 de pe str. Sf. Andrei. Era o căsoaie mărișoară, doar cu parter, dar cred că avea vreo 3-4 camere ce mi se păreau imense. În primul rând aveau un tavan înalt, la vreo 3 m. Nu știu ce fusese înainte de război acolo, dar acum comuniștii o făcuseră Grădiniță. Avea o curte suficient de mare încât vara să fim scoși la soare toate cele trei grupe de puradei, de la mică, mijlocie și mare.

Părinții hotărâseră după cum aveam să aflu din poveștile mamei cu alte persoane cu care vorbea ea și cărora nu le știam „hramul”, că este bine ca un copil să fie dus în colectiv cu alți copii de vârsta sa, ca să „socializeze”, „să nu rămână sălbatic” și să se obișnuiască cu alți copii că îi va prinde bine în viață. Mai mult nu știu să vă spun, că nici nu-mi băteam eu capul… Pe scurt, am aterizat la 4 ani neîmpliniți (sunt născut în noiembrie) la grupa mică. Din câte îmi aduc vag aminte aveam cu toții niște șorțulețe de culoare bleo-cyel, cu o fundă roșie prinsă pe piept, sub bărbie. Culoarea fundei de la piept era schepsisul, că aia roșie arăta că ești puriu în grupa mică, albastră ls mijlocie, iar albă la grupa mare, de „seniori”. Cred că ăsta era ceva de protecție, că pe dedesupt purtam haine normale gen pantaloni (lungi sau scurți, după anotimp) , maieu, cămașă și chiar o flaneluță. Grădinița avea sobe cu lemne și iarna duduiau. Erau îngrădite cu un gărduț din lemn de vreo 80 de cm înălțime care era greu de sărit pentru niște drăcușori de talia noastră. Nu ne puteam atinge de sobă, ca să nu ne frigem. De altfel, educatoarele erau cu ochii pe noi ca mâța pe vrabie și ne dădeau mereu teme de lucru sau ocupație. Grupa cred că avea în jur de 20 de copii. Măsuțe mici, scăunele, rafturi la pereți cu jucării, coșuri de nuiele cu mingi, ursuleți și alte avioane. Îmi plăcea la grădiniță, nu îmi mai amintesc prea multe, doar că aveam un bun prieten pe nume Nicușor Stanciu care locuia cu părinții lui într-o casă nouă foarte aproape de grădiniță. După mine venea mama să mă aducă și să mă ia acasă la ora 12. În rest, așa cum v-am spus, Palatul Culturii era fieful meu de joacă atunci când nu mă jucam cu Marcel Burah în curtea magazinului Ciocanul. La Palat era mișto, deja ne cunoșteam între noi copiii care veneam frecvent acolo, iar amintirile îmi spun că erau mulți evrei cu copiii și ne jucam împreună.

Pe vremea aia nu exista prea tare dezvoltat „materialul plastic”, care a apărut în industrie abia peste vreo zece ani, iar toate rechizitele cum ar fi „gentuța” de mână pentru sandvici care o avea orice copil de grădiniță, era confecționată din tablă subțire frumos colorată și pictată de fabrică. Avea o mică cheiță tot din tablă care prin răsucire deschidea ușița gentuței de obicei în secțiune ovală, fără muchii contondente sau tăietoare. Alternativa la tablă pentru gentuțe sau ghiozdanele de școlar era un carton presat și cașerat, de un maro închis. Părinții puneau zilnic copiilor în gentuță un sandvici cu pâine unsă cu unt sau margarină, salam sau mușchi, în funcție de posibilități, ardei gras și un măr sau altă fructă, cu un șervețel de hârtie. Mâncam la comanda educatoarei, așezați pe scăunele la mesuțe după ce ne spălam mâinile la chiuvetele mici și joase din spălător. Nu exista apă curentă și deasupra erau niște rezervoare din tablă cu robinet care erau umplute periodic de către îngrijitoare de la cișmeaua din curtea Grădiniței, iar apa de băut era dată la cerere de educatoare din sticle îmbuteliate. Fiecare copil avea dulapul său cu semnul distinctiv, în care aveam cana de acasă, linguriță, prosop de șters mâinile, săpun. La dulăpioare, fiecare aveam semnul lui ca o ideogramă, iar eu țin minte că aveam o felie de harbuz roșie cu sâmburi negri. Altul avea o pară, alta o gutuie sau un strugure, etc. Cred că luam gustarea la ora zece, că veneam la opt ți plecam la 12. Ăsta era „programul normal”, că erau și grădinițe cu orar prelungit, la care copiii stăteau până la ora 16, când veneau părinții de la serviciu să-i recupereze.

Învățam poezii în cor, cântecele în cor. Ne jucam cu plastelină. Îmi amintesc că în librărie se vindea plastelină în cutii de carton cu capacul cu o fereastră din celofan în care se vedeau batoanele cu plastelină colorată, care era pusă pe șase culori distincte. Acasă făceam pe un placaj special ca să nu murdăresc mobila fel de fel de ciupercuțe, mașinuțe, oameni, sau ulcele cu plastelină. Mama îmi arăta cum să fac, iar eu mă chinuiam să-mi iasă ca și ale ei. Așa cum v-am spus, mama avea un mare talent și manualitate la lucruri de artizanat. Un bun gust desăvârșit și știința de a crea lucruri de artă.

La grădiniță, cu atâția copii, după o săptămână toată plastelina era amestecată otova și nu mai era o culoare distinctă, ci doar bile mai mari ca o gutuie, cu culori nedefinite de care făceam abstracție, ci doar ne băteam capul să facem di materialul primit obiecte care erau date ca temă de educatoare.

Fără să știu când, anii au trecut și am trecut pe rând în grupa mijlocie, apoi în grupa mare.

Între timp, eram nedezlipit de „fusta mamei” cum se spune. Tata era cu serviciul, iar când sosea acasă servea masa de prânz, citea ziarul, discuta cu mama și se mai juca cu mine cu mașinuțele. În rest 90% din timp, depindeam de mama. După masa era rândul lui tata să mă scoată la plimbare, iar atunci se întâlnea cu un prieten sau coleg de serviciu și intram la o bere sau la o cafea cu un coniac prin centru. La „Dunărea” – un restaurant central care se afla exact pe colțul străzii Costache Negri, unde se află acum esplanada înierbată de la Casa Pătrată, la ușa de peste drum de Trei Ierarhi. Acolo cânta o orchestră cu nenea Vrabie la acordeon. Vrabie era orb, cu ochelari negri și era un fost mare muzicant al Iașilor. Mai mergeam pe Lăpușneanu, la „Iașul” sau la „Traian”, sau la „7 Noiembrie” că hotelul „Unirea” încă nu apăruse. Tramvaiul venea de pe Cuza Vodă, făcea curba la dreapta prin Piața Unirii pe lângă statuia lui Cuza și urca spre piața „Gheorghe Dimitrov”, pe locul unde este acum statuia Independenței. În Piața Unirii unde se află acum – sau mai bine zis se afla – cofetăria Amandina, iar apoi mai sus magazinul UNIC, era o clădire veche cu acoperiș cu un turn țuguiat ca pe la Vatra Dornei, cu o grădină de vară în fața scărilor, iar iarna urcai pe scări și era restaurantul cu grădină „7 Noiembrie”. Nume comuniste. „7 Noiembrie” (Ziua Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, dar pe stil nou era noiembrie), mai sus era fostul cinema „Sidoli” numit de comuniști „Ilie Pintilie”, după numele unui comunist erou. La Traian, în fața treptelor între clădire și statuia lui Cuza stăteau parcate 3-4 birje trase de un cal care aveau birjari în livrea așezați mereu pe capră. Iarna birjele cu roți erau înlocuite cu sănii. Prin localurile centrale făcea turul de onoare „Baronul”, un domn mic de statură, cu barbișon cu țăcălie, cu o frizură mereu îngrijită, cu un mic baston cu mâner din argint pe care îl purta de fason, cu un coș tip paner împletit, cu mânerul pe braț, în care avea de vânzare alune sărate, flori garoafe, semințe de dovleac, floricele de porumb, toate ambalate în cornete din hârtie, sau castane prăjite în punguțe tot din hârtie. Umbla printre mese  și vindea clienților flori și semințe ca să meargă berea la halbă. El era singurul tolerat de ospătari ca să facă comerț ambulant, că restul considerați cerșetori, erau imediat alungați afară. Se spunea că Baronul a fost un mare boier al Iașului și după ce comuniștii îi confiscaseră averea, rămas singur într-o cameră cu chirie, se întreținea cu aceste vânzări ambulante, dar era îmbrăcat la ștaif și vorbea ca un om foarte bine educat. Știa franceza și germana. Eu eram nedezlipit de orchestră, lângă scena căreia stăteam la un metru și băteam tactul cu piciorul ca și acordeonistul de la care nu-mi luam ochii… La masa tatei – sau a părinților, când era și mama cu alți prieteni de-ai lor – veneam numai când să plecăm acasă. Azi abia înțeleg că asta a și fost motivația tatei când a impus mamei să rămână casnică și să renunțe la serviciul de funcționară la Triajul Spitalului Caritatea. Adică să fie el cel de care depinde, cel care „o scotea” periodic la restaurant, care îi satisfăcea unele capricii precum un parfum fin, sau cine știe ce bluză mai deosebită. În capul său i s-o fi părut că era un mare „boier”, în sensul de boem. Nu l-am aprobat, dar viața l-a pedepsit că eu am fost mult mai devotat mamei, deși îl respectam pe tata foarte tare. Vara mergeam cu mama în fața Palatului, iar cu tata mergeam la Ștrand, pe locul actualului Palas Mall. Acolo locul meu predilect era să ne plimbăm cu barca unde tata m-a învățat de mic să vâslesc, chiar dacă la început îl mai stropeam cu o vâslă de apă în opinteala mea eșuată de a înfige adânc vâsla ca să am forță la propulsare. Vâsla se înnoda cu lianele aflate în apă. Lacul cu bărci era atât de limpede încât se vedeau peștișorii care înotau în jurul bărcii. Nu cred că apa avea o adâncime mai mare de un metru, așa că eventualele răsturnări de barcă se lăsau doar cu o baie bună cu tot cu haine. Ștrandul avea lângă debarcader și două terenuri de tenis de câmp cu zgură, care iarna erau transformate în patinoar în aer liber unde mergeam și eu pe când eram la gimnaziu și apoi la liceu. Era iarna un oarecare om în vârstă pe care toți îl știau de nea Mișa. Purta o căciulă rusească cu urechile lăsate mereu în jos și se ocupa de vinderea second hand al croselor de hochei pe care el le recondiționa sau ascuțea patine. Lângă terenul de tenis/patinoar era o terasă de vară la capătul plajei din ștrand și mai încolo în spatele unui rând de cabine etajate era Popicăria cu 2 piste betonate. Și mie și lui tata ne plăcea să căscăm gura la vlăjganii din Ștrand care toată ziua băteau la popice pe bani, că fiecare punea câte 25 de lei la o partidă.

Cu 25 de lei se putea cumpăra la restaurant o baterie de vin (1 litru vin „de Mat” cu 1 sifon de 1 litru) sau o friptură la grătar cu cartofi prăjiți drept garnitură. Popice jucau doar interlopii, „pierde vară”, care nu prea aveau serviciu stabil.

Nu îi știam de frică, lui tata, dar nu trebuia decât să se uite urât la mine sau să îmi spună un lucru o singură dată, că nu crâcneam în fața lui. Când m-am apucat de fumat într-a 12-a și chiar ca student, nu am fumat în fața lui, deși era fumător ca și mama și știa că fumez. Era ceva care venea din interior. În fața mamei fumam, mai ales când lucram nopțile la proiecte cu Mircea, bunul meu prieten și coleg de grupă. Desenam planșe, mama ne făcea cafele, iar noi lucram în sufragerie pe masa mare întinsă cu ușa de la balcon deschisă să iasă fumul ascultând muzică la Radio Luxemburg.

Mama îmi aplica corecții care astăzi sunt încriminate de idioții globaliști. Corecțiile erau o palmă trasă la fund, o urecheală și cam atât, dacă spuneam vreo prostie auzită pe stradă și căreia nu-i știam nici sensul sau vreo înjurătură auzită la oamenii maturi, o palmă dată peste gură era reacția mamei însoțită de dojane de tipul „ți-am spus că nu ai voie să vorbești urât! Așa vorbesc doar golanii, doar oamenii răi și fără educație.”. Nu mă supăram, că simțeam că mama nu dă cu ură, ci doar ca învățătură de minte.

Mergeam cu mama prin oraș – de obicei în perimetrul Ștefan cel Mare – între Palat și Piața Unirii, cel mult până pe Lăpușneanu sau pe Cuza Vodă – Tg. Cucului – închizând circuitul la Hală. Umblam prin magazine și de când aveam 3-4 ani și o țineam de mână, ochii mei vedeau firmele scrise cu litere mari. Am început să întreb; „ce literă e aia?” „Ăla este un A.” „Dar aia?” „Aia este un C.” „Și aia?” „Este S.”

Nu îmi dau seama când și cum mi-au intrat în cap, dar într-o zi am început să nu o mai întreb ce literă este, ci întrebam „mama, acolo scrie APROZAR? Dar acolo, scrie ALIMENTARA? Acolo scrie IASUL?” Când m-au dat la patru ani la grădiniță puteam silabisi numele firmelor de magazine de pe stradă.

La Crăciunul din 1956 împlinisem patru ani. Moș Crăciun a venit la noi acasă pe nesimțite, în noaptea de Ajun, pe când eu dormeam cu un cearceaf peste pătuțul acoperit cu el ca să nu mă trezească lumina becului. Am aflat câțiva ani mai târziu, când am mers la școală, de la mama, că Moș Crăciun era Tata, care punea bradul cumpărat din piață în crucea suport, afară, pe palierul de la intrare, apoi aducea pomul în casă și pe tăcute îl împodobea cu mama. Globurile erau cumpărate de mama din timp, lumânările colorate de pom care înlocuiau beculețele de azi, cu clipsurile lor suport, ghirlande de material din glob înșirate pe o ață cu rozete din hârtie creponată intercalate, care imitau fulgii de ea. Mama confecționa noaptea când dormeam eu din toamnă jucării minunate pentru agățat în pom. Cumpăra din librărie niște păpușele micuțe din ghips, colorate, cu părul pictat, ochi și gură, vopsite din fabrică. Erau 3 lei bucata și erau de mărimea unui pachet de țigări. Mama le cosea fel de fel de hăinuțe cu care le îmbrăca, le confecționa căciuli din blăniță sau pălării „de cucoane”, cu umbreluțe de soare și rochii cu crinolină din materiale de mătase în culori pastelate cărora eu le spuneam „baletiste”, făcea îngerași cu aripi din pene de gâscă pe care le tăia ea cu priceperea ei. Dupăce am crescut, am asistat-o adesea pe mama când confecționa jucării pentru pom. Erau opere de artă, ar fi putut să facă mulți bani dacă ar fi existat atunci o posibilitate legală să vândă acele produse ca unicate de „hand-made”, dar ea lucra doar pentru casa noastră. A făcut o imitație de Iesle unde s-a născut pruncul Iisus Hristos, cu un beculeț de lanternă lipit la o baterie ascunsă în iesle sub paiele unde Maica Domnului l-a născut pe Iisus. În pom aceste jucărioare fiind mai greluțe, erau legate discret pe o creangă mai groasă,  aproape de trunchiul bradului, ca să nu se lase crengile. A mai făcut piticii Albei ca Zăpada, cu topor în mână confecționat dintr-un băț de chibrit și topor din staniol de la ciocolată, și bărbi lungi din lână de oaie, lipite cu Pelicanol.

Am avut un unchi – Nenea Nicu – care se căsătorise cu sora cea mai mare a mamei care era croitoreasă de lux. Nenea Nicu fusese ofițer cu grad de căpitan de cavalerie în Armata Regală și după 1947 fusese trecut în rezervă. Nu mai corespundea noului regim.

Pentru  că luptase sub Antonescu peste Prut.  Nenea Nicu era la a doua lui căsătorie, deoarece a ajuns văduv după ce prima sa soție – o austriacă din Linz – a murit doborâtă de cancer. Cu prima soție Nenea Nicu avea un băiat pe nume Sergiu, pe care eu mi-l amintesc doar că era mare, student la Mecanică și juca baschet în echipa studențească. S-a însurat cu o colegă de facultate pe nume Geta care era din Sibiu și după absolvire s-au mutat la Brașov.

Austriaca ce a fost prima soție a lui Nenea Nicu a avut de la părinții ei o Fabrică de Jucării la Viena. Din acele timpuri, în casă la Nenea Nicu erau multe jucării pentru pomul de Crăciun, care nu se găseau în comerț în România. Printre altele, am primit cadou de la Nenea Nicu niște figurine din carton tipărite pe ambele fețe care erau decupate din fabrică pe contur, cu pitici cu bărbi ce țineau în mână felinare aprinse și umblau printre brazi încărcați cu zăpadă. Mama i-a „îmbunătățit” presărând pe hainele piticilor sticlă pisată mărunt de la globuri sparte ca să strălucească în pom. Mai erau coronițe tot pe carton tipărite de brad, cu o lumânare aprinsă în mijloc. Astea erau doar câteva dintre podoabele de pom de Crăciun din perioada interbelică. Globurile erau monocolor, roșu aprins, alb, albastru, verde, galben auriu. Erau de mărimea unui măr mai mic. Globurelele mici cât nuca și mai mici, au apărut după anii 60. Toate erau dintr-un material casant ca o sticlă foarte subțire și te puteai tăia dacă globul era spart.  Mai târziu apăruseră și globulețele dintr-un plastic necasant, ghirlandele și alte „avioane”.

Mama meșterea în fiecare an câteva noi jucării. Din carton, paie, cutiuțe, nuci. Adapta unele jucării găsite în magazin pentru pom. De exemplu, a găsit undeva niște berze din sticlă pictate, pe la Fondul Plastic, care stăteau într-un picior. Le-a cumpărat, iar acasă le-a adaptat într-un arc de la pix pe care l-a lipit cu cositor de clipsul pentru lumânări, ce a făcut posibil să prindă barza pe creanga bradului. Într-un an, s-a rupt piciorușul firav din sticlă al unei berze și pur și simplu a făcut un cuib de barză dintr-o coajă de nucă cu niște paie, peste care a lipit barza fără picior. Inventivă, creativă, cu multă imaginație și bun gust. Toate astea le vedeam și le înmagazinam fără să-mi dau seama, dar toate puse una peste alta mi-au dat o cultură a bunului gust care avea să-mi folosească în viață.  Nu am moștenit îndemânarea și manualitatea lui mama, am fost superficial și fără răbdare de a face lucruri, așa că am ales să gândesc mereu cum să-mi fac lumea mai simplă și mai ușoară.

Deci la Crăciunul din 56, în prima zi de Crăciun, vin în vizită la noi Nenea Nicu Săvescu cu mătușa, Tanti Viorica. Săvescu – mi-l aduc aminte perfect – un bărbat zvelt, cu calviție pe tot capul, cu ochii albaștri ca cerul senin, îmbrăcat la ștaif mereu, cu un palton cu guler impunător de nutrie și căciulă din aceeași blană, cu pantofi peste care erau încălțați galoșii de gumă cum era moda în acele timpuri. Bărbați puneau iarna galoși peste pantofi ca să nu ude de zloată sau zăpadă pantofii. Galoșii din gumă lucioasă ca un lac îi descălțau la ușă la intrare în casă, să nu se murdărească covoarele. Femeile purtau niște șoșoni tot din gumă, chiar „îmblăniți”, adică erau căptușiți cu un fel de imitație de blăniță, ca să țină de cald, peste pantofii cu toc de pe picior. Lumea se descălța de astea la ușă și intra în cameră totuși cu încălțăminte, deoarece fiind sobe cu lemne mai peste tot, pe pardoseală era frig să stai doar în ciorapi.

Vine deci unchiul și mătușa și îmi aduc un pachet voluminos împachetat elegant, cu o panglică și o fundă roșie mare, pe pachet. Mi-l pun sub pom și îmi spun că astă noapte când dormeau, a fost Moș Crăciun la ei și a lăsat acel pachet pentru Gabi, cu un bilet ca să știe unchiul al cui e pachetul. Nici ei nu știau ce a pus Moșul în pachet, așa că erau foarte curioși să desfac eu pachetul și să vedem cu toții ce ne-a lăsat Moșul… Mă precipitam, nu știam cum să desfac mai repede ambalajul, așa că mama a sărit imediat să mă ajute. În fine, în pachet era o carte mare și groasă, cartonată, cu poza unei păpuși din lemn îmbrăcată foarte colorat cu o pălărie țuguiată de culoare mov, cu un guleraș alb ca din hârtie creponată ondulat în jurul gâtului, hăinuțe colorate și asortate cu pălăria. Păpușa avea un nas lung și ascuțit ca un morcov de om de zăpadă și niște ochi mari și rotunzi de copil șmecher.

Titlul, scris deasupra cu litere mari, colorate divers, puțin aplecate dezordonat, era: P I N O C H I O. Sub titlu, cu alte caractere era scris cu litere albe pe fondul negru C. COLLODI.

Lângă această carte învelită separat în pachet cu o hârtie de pergament, se afla o cutie mare cât cea de pantofi care avea pe capac o poză cu un tanc rusesc de război T-34 după cum aveam să aflu mult mai târziu. Înăuntru era chiar o imitație de tanc confecționat din piese din lemn și șenilele zimțate din cauciuc pe roțile motoare tot din lemn. Era vopsit verde cu însemnele steaua roșie, iar țeava era un tub metalic ce ieșea din corpul tancului. Turela se deschidea și se închidea ca o clapetă cu niște balamale fine. Tancul se deplasa cu un motoraș special ca la mai toate mașinuțele jucăriilor din acea vreme, cu un angrenaj interior de rotițe dințate care amplificau lucrul mecanic și după ce îl frecai de podea și-l puneai înapoi, mergea singur cam un metru…

Bucuros nevoie mare de ce îmi aduse Moș Crăciun – înafară de jocul de cuburi din lemn cu Capra cu Trei iezi, cu un fel de logo cu piese tot de lemn, cu care puteam clădi un castel de exemplu – mai primisem o carte de colorat și o păpușă pentru fetițe,cu o rochiță din catifea grena cu gulerașul alb, pe care eu cu mama am botezată-o Cristina. Era chipurile o surioară pentru mine, să am cu cine mă juca. Mai târziu, pe când eram în gimnaziu, mama a transformată-o în Moș Crăciun, lipindu-i o barbă de lână și îmbrăcând-o cu costumul  moșului și cizme negre confecționate din postav. Pe asta  o legam apoi de trunchiul bradului cu două sforicele subțiri care nu se vedeau din față. Trona de la distanță veghind camera din vârful pomului.

Dup ce au plecat musafirii, iar mama a strâns masa cu tacâmurile, m-am apucat de răsfoit cartea. Era un scris mare, „gigantic” în limbajul de azi, cu prima literă a capitolului frumos colorată cu roșu și cu caractere gotice. Am început să silabisesc singur primele cuvinte și când reușeam, repetam cuvântul cu glas tare sub supravegherea mamei și a lui tata care își făceau semne cu ochiul când vedeau precocitatea mea la patru ani.  Până prin martie am  reușit să silabisesc din ce în ce mai bine și am terminat de citit cartea Pinochio. Când nu înțelegeam un cuvânt, mama îmi explica cuvântul. Plângeam cu Pinochio citind când făcea pozne care au omorât-o pe Zâna cea Bună, când a fost jefuit de bandiții Vulpoiul și Motanul care se dădeau invalizi ca să-i intre sub piele, când a zdrobit cu ciocanul lui moș Gepetto pe Greieraș… Trăiam ce citeam, vedeam ca un film cu mintea mea de copil personaje și locuri. În vara următoare am recitit singur cartea, mult mai ușor, mult mai  cursiv. Acesta a fost probabil abecedarul meu, biblia mea de căpătâi.

Îmi amintesc că mergeam duminica cu mama la Biserica Sf. Neculai Domnesc, unde mama se închina la icoane și stăteam puțin la slujbă. Acolo mă ducea și mă împărtășea de două ori pe an, de Paște și de Crăciun, iar eu luam  din mâna preotului Popovici care scotea dintr-un pocal aurit un biscuit rotund ca un bănuț pe care mi-l băga în gură să-l mănânc și o linguriță tot aurită cu un vin roșu cu miros de tămâie. Nu înțelegeam nimic, dar stăteam cuminte și pios între oameni, mirosind fumul din cădelnița preotului care ieșea din altar și mergea printre lume până la ușa de intrare a bisericii. Mama mă ducea și la biserica Barnovschi, aflată chiar lângă școala unde a învățat ea, la Golia sau la Trei Irarhi, la Mitropolie, la  moaștele sfintei Parascheva. Se închina, punea un pomelnic, aprindea o lumânare și lăsa un ban în cutia milei. Așa m-a crescut. Mi-a explicat cine este Tatăl Nostru, Iisus Hristos, Maica Domnului, cum a fost Iisus răstignit pe cruce de romani trădat de Iuda și în general îmi explica toate nedumeririle mele cu privire la Dumnezeu și Împărăția Cerului. În permanență mi se spunea: „asta e păcat, nu avem voie să facem sau să spunem!”, sau să nu minți, să nu furi, erau mereu repetate până la saturație din fragedă copilărie. Așa erau educați de părinții lor și verișorii mei și mai toți copiii din acele vremuri. Spun mai toți, dar erau și multe excepții, pentru că se înfiripa „noua clasă muncitorească”, „noua orânduire socialistă”, în care era propovăduit ateismul și se căuta să se combată religia „care a înapoiat omenirea”… Cam ce spun și globaliștii astăzi, care vor să ne întoarcă pe alte căi la acele vremuri mult hulite de popor.

Vara lui 1959 a fost pentru mine o vară de șoc. Atunci, mama – ca să mă pregătească cumva cu adevărurile dure pe care aveam să le aflu inevitabil la școala nouă, comunistă – mi-a dezvăluit niște lucruri care mi-au zdruncinat din temelii inocența mea de copil cuminte.

În primul rând mi-a spus că nu există Moș Crăciun, ci doar Moș Gerilă, așa cum aveam să aflu la școală. La grădiniță fusesem ferit de această oroare, pentru că probabil nu se făceau serbări, fiind în vacanța de iarnă.

Asta m-a copleșit, ba chiar am plâns și nu doream să cred o asemenea blasfemie! Însă încetul, m-am consolat văzând că primesc în continuare cadouri de la același moș bărbos înțolit în roșu cu glugă cu moț alb și barbă albă, chiar dacă o vedeam că e din vată din Farmacie.

Cred că Postul Crăciunului din 1959 a fost ultima dată când m-am împărtășit în viața de copil. Apoi intram arareori cu mama la biserică. Tata lucra la Sfatul Popular, nu „era bine” să fie văzut el sau familia lui fiind prea evlavioși. Totuși, ce știu bine, tata a devenit epitrop al bisericii cimitirului Eternitate, fiind prieten apoi cu Administratorul cimitirului, un anume domn Ioncu, care avea un băiat pe nume Radu, mai mare ca mine cu doi ani, cu care eu mă jucam minunat pentru că ei locuiau chiar în casa de jos, de la intrarea în cimitir și aveau acolo în spatele casei o curte cu foișor unde mereu mergeam și noi cu părinții care petreceau cu familia Ioncu. Un chef de pomină mi-l amintesc și acum la care am mers cu familia Ioncu la preotul paroh acasă pe str. Eternitate, când urci din Podul de Fier. Era într-o vară, masa era pusă afară în grădină, sub un bec puternic, iar toți bărbații în frunte cu Părintele cântau în gura mare cât îi țineauputerile, că se auzea cred în liniștea nopții până în Târgu Cucului: „vâpim za Lenina, vâpim za Stalina, vâpin za ruski narod”…(bem penru Lenin, bem pentru Stalin, bem pentru poporul rus). Acum înțeleg că era bășcălie pentru securitate, care te aresta imediat ce auzea că ești contra rușilor sau a comunismului. Pe lângă astea, cântau în surdină și cântece pe care le știam și de la bunicii din Ciurchi, cântate acolo, precum „Deșteaptă-te române”, „Treceți batalioane române Carpații”, „Pui de lei” și altele. Mama le dădea tonul, că ea le învățase la școală și avea o voce minunată. Mama cânta apoi la cerere romanțe și muzică de petrecere din repertoriul vechi al Mariei Tănase, Mia Braia, Ioana Radu, Zavaidoc, Gică Petrescu.

Luăm acum o pauză, ca să nu vă plictisiți și mergem mai departe într-un capitol viitor.

(va urma)