„AMINTIRI DIN COPILĂRIE (3)”

A venit și 1959, anul când am schimbat grădinița cu școala primară. Cea mai apropiată de casă era desigur, Școala Generală nr.1 „Ghe. Asachi” de pe str. Ștefan cel Mare, existentă și astăzi. Pe vremea aceea lângă curtea școlii, spre Palat, erau niște corpuri de clădire cu o boltă dreptunghiulară prin care se mergea propriu zis în curtea interioară, unde erau mai multe locuințe la parter și etaj, individuale, de „tip vagon”, de unde izvorau copii la școală, După ea, în lungul liniei de tramvai existentă pe același loc unde este și acum, care coboară spre Podu Roș, erau case vechi – cu, sau fără etaj – având curți interioare după corpul de la stradă. Trotuarul nu cred să fi avut mai mult de 1,5-2 m lățime. Chiar pe colț, unde se află acum o placă comemorativă, era și stația de tramvai pe sensul dinspre Podu Roș spre Hală. Pe celălalt sens, ea se afla în dreptul Casei Dosoftei. Unde se află acum Casa Pătrată erau corpuri vechi de clădiri de cărămidă, înalte cât cu un etaj, sau doar cu parter. Erau cu aspect vechi, atinse de război, chiar dacă li se aplicase un pospai de zugrăveală cu mici reparații la fațadă a tencuielii. De obicei clădirile erau vopsite în bej sau gri, arareori în vernil. Fix peste drum de poarta școlii, în dreptul actualei alei – care era atunci stradă – pe locul unde este acum „peronul” care duce la intrarea în Prefectură, era o cofetărie, chiar pe colțul străzii. Deseori intram cu mama și cumpăra prăjituri „pentru acasă”, ca „să nu-mi stric foamea” cu dulciuri. Îmi aduc aminte de amandine, savarine, „Carpați”, indiene, bezele, „Doboș-tort”, „Kranz”, eclere, „kremschnit”… Bomboane, puzderie, de la caramele, dropsuri, jeleuri, fondante și câte or mai fi fost. Înghețate de tot felul, vara. Pe vremea aia se vindeau drept sucuri, limonada, îmbuteliată în sticluțe de 250 ml cu un dop special cu garnitură de cauciuc, care închidea etanș un lichid galben sau roșu, după aroma limonadei. Una din „fabricile” de sucuri aveam să o descopăr puțin mai târziu, că treceam prin dreptul ei să mergeam la bunicii din Ciurchi, mai precis pe Fundacul Delfini nr.4. Era o manufactură, îmbuteliau în sticluțe limonada colorată galben sau roșu „de zmeură”, cu instalații manufacturiere cu apă din rețea, bioxid de carbon ca la sifoane. Se auzeau de afară zgomotele de sticle manipulate în lădițe. Prima dată sticlele treceau pe o bandă rulantă rudimentară mișcată de instalații electrice care antrenau niște lanțuri Gal care mutau banda lângă care erau muncitori ce luau sau puneau sticle pe bandă sau le preluau și le așezau în lădițe compartimentate făcute din lemn. Apoi sucurile în lădițe erau încărcate în căruțe platformă trase de doi cai care așteptau rândul în curtea fabricii și plecau să le distribuie la cofetării și alimentare. Deci o „fabrică de sucuri” am depistat-o.. După ce desfăceai dopul ridicând o clapetă din sârmă , el rămânea atașat de sticluță, care mergea înapoi la fabrica de sucuri pentru reumplere. Sticle capsate găseai la sticlele cu bere. O prăjitură costa între 1,50 și 2-3,50 lei. Tata, avea la Sfatul Popular ca debutant, cam 1200-1400 lei/lună. Nu era mult, dar mama era foarte chivernisită și se descurcau cu acești bani. Ulterior cu avansarea în funcții, tata a ajuns la sfârșit de carieră la 6500 lei pe lună și sporuri, cu puțin în minus față de cât avea pe vremea aia un secretar de județ la Partid. când ajunse Director economic la CUG. Era numai el cu mama acum, că eu deja eram salariat cu familia mea. Putea să strângă bani, dar efectiv ce strângeau îmi erau dați mie sub diferite forme de „ajutor” la familie. Mobilă, apoi prima mașină.

Deci în 59 intru în clasa I-a A, la clasa doamnei învățătoare emerite Cornelia Agafiței. Doamna era doar cu puțin mai mare decât mama și era soția pictorului ieșean Constantin Agafiței, un domn mai în vârstă decât doamna Cornelia cu aproape 20 de ani. Pe acele vremuri moștenite „de la vechea orânduire”, în anii interbelici, fetele se măritau în funcție de averea bărbatului, adică „făceau o partidă”. Doamna ajunsese emerită încă înainte de război, avea merite recunoscute de profesionalitate și asta îi aducea un salariu mult mai mare decât al celorlalți învățători și profesori. Venise rândul să devină ea „stâlpul familiei”, deoarece un artist plastic chiar de talia lui C. Agafiței depindea doar de vânzarea operelor de artă sau din ore predate la facultatea de arte, iar timpurile care veniseră nu mai erau favorabile achiziției particulare de tablouri. Poate doar dacă era agreat de noua nomenclatură, artistul primea comenzi pentru lucrări publice achiziționate din bani publici, care oricum erau rare și veneau în salturi. Cred că eram doar 2 clase de a I-a în 1959, A și B. Eu am nimerit la A.

Îmi aduc aminte că la uniforma școlară se schimbase doar șorțulețul bleo de la „grădi” cu altul pepit alb/negru care se îmbrăca peste hainele normale. Șorțurile aveau nasturii la spate, trebuia să te încheie altă persoană. Vara cu pantaloni scurți și o cămașă peste maieu și toamna/iarna/primăvara cu pantaloni lungi, dar nu ca uniformă, fiecare cu ce avea. Treining, tricotați, pânză, etc.

Fetele aveau același șorțuleț pepit peste care îmbrăcau un sarafan negru fără mâneci, ca un pieptar legat de o fustiță neagră cu buzunare aplicate. Și unii și alții aveam gulerașe albe la gât care erau prinse cu nasturi de șorțul pepit. Dacă  gulerașul se murdărea, trebuia pur și simplu să îl descheie mă-ta de năsturei, să ți-l spele și să-l calce apretat, ca să stea ca o tablă în jurul gâtului de te rodea până la rană.

Ulterior au apărut gulerașele din nylon ca material, care erau oricum mai moi și mai ușor de întreținut fără apreteală.

Apretarea tuturor rufelor din casă era un fel de obligație a gospodinelor care le atestau sau nu gradul lor de performanță domestică, iar copilul și bărbatul era oglinda publică a unei femei. Nu se putea ca mama să nu apreteze orice rufă, de la cămășile tatei, la lenjeria de pat și perdele. Excepție făceau hainele tricotate, lenjeria intimă și prosoapele. Se apretau cu făină de grâu din câte îmi amintesc, mai târziu industria socialistă a scos „Apretolul”. În apa cu care se spălau rufele, în balia mare din tablă galvanizată, sau în cazanul mare de fiert rufe – care abia încăpea pe cele 3-4 ochiuri ale aragazului – se adăuga „sineală”, un praf albastru cumpărat de la „Chimicale”,  împachetat în pachețele mici sub formă de cub din hârtie tipărită cu albastru. Se găsea și la Alimentare, la autoservire, la casă. Sineala se adăuga și în varul alb cu care – mai ales la țară  – se spoiau casele înaintea Paștelui. Un cub se punea la o șarjă de rufe. Asta pentru ca „să pară” mai albe, mai curate… Tertipuri.

Înainte ca industria românească să scoată mașina electrică de spălat rufe, oamenii foloseau la această activitate „pianul”, care era acea răzătoare din tablă galvanizată prinsă de o ramă de lemn care era băgată cu un capăt în balie și se freca fiecare rufă cu mâna de gospodine după ce era fiartă și se dădea cu săpun de tufe din abundență. Săpunul de rufe era „de casă” (confecționat în gospodărie cu ingrediente ca soda și seu de oaie) sau de la prăvălie, ce se vindea în calupuri la kilogram. Calupurile erau ștanțate superficial la greutăți a câte 250 de grame ca să fie ușor vânzătorilor să-l taie la cuțit în funcție de cât dorea să cumpere clientul. Un kilogram avea deci 4 calupuri de 250 g. Gospodina dădea pe răzătoarea mare calupul și așa îl băga în balia de spălat rufe ca să se săpunească apa cu care se spăla. Era fabricat din câte mi-a spus mama din sodă caustică, seu de oaie și alte grăsimi animale. Nu era parfumat cu nimic, mirosea doar a sodă ca și hainele spălate, dar acelui miros i se zicea „a curat”. Pe mâini te spălai cu săpun „Cheia”, care avea ștanțat pe calupul cam de 10/5/2 cm o cheie de ușă. Nu „puțea” parcă atât de tare „a curat” ca săpunul de rufe, dar nici parfum îmbietor nu prea avea. Făcea doar spumă mai multă și îl cumpărai la începuturi ambalat în niște cutii care „îl încăpeau”, din carton pe care scria cu majuscule „CHEIA”

Mai târziu, când eram la gimnaziu a apărut primul detergent pentru spălat rufe denumit DERO (detergent românesc). Prima dată era doar DERO „manual”, iar după ce industria a scos și mașina de spălat „AlbaLux1”, apoi 2 și 3, care era „dublă”, cu tot cu storcător, a apărut „DERO pentru mașini de spălat”.

Mama usca rufele pe palierul de la etaj, care unea ușa de la noi cu a familiei Leibovici și avea cu vecina „rând” cu zilele fiecăreia ca să usuce rufele pe frânghie. Jos în curte nu se puteau lăsa, că fiind lângă piață nu ar  fi rezistat mai mult de un sfert de oră nepăzite…

La școală, Doamna învățătoare ne era ca o mamă tuturor celor aproximativ 30 de copii boboci. Eram amestecați, copii de intelectuali, adică medici, avocați, ofițeri de armată sau  securitate, sau funcționari superiori, dar și copii din familii numeroase, fără posibilități materiale, copii care veneau sărac îmbrăcați, fără gustare la ora zece, fără caiete învelite cu hârtia albastră regulamentară. Între ei și noi, „intelectualii”, se vedea o diferență de comportament, de cultură, de curățenie individuală. Pe acele vremuri învățătoarea îi trata pe copii egal, indiferent că erau fete sau băieți, toți trebuia să avem batiste curate în buzunar, să avem unghiile la mâini tăiate scurt, fără negru sub unghii. Fiecare clasă avea „sanitar” – un elev desemnat de „tovarășa” cum eram tolocăniți la cap să-i spunem, nu „doamna”, că așa erau timpurile. Deci ea numea chipurile pe cel mai curat copil, care devenea „elev sanitar” și purta o banderolă cu o cruce roșie brodată pe ea purtată pe brațul stâng. Am avut-o și eu cred printr-a IV-a… De obicei era un copil de doctor, iar dacă erau mai mulți, atunci se roteau periodic să nu fie niciunul dezavantajat. La noi era o fetiță cu numele Blum Irina, fiica unui medic evreu care locuia în centru, pe strada 9 Mai, în spatele actualului magazin „Moldovița”. Mai era și fiica dr. Cucu, Doina Cucu, cu care făcea schimb cam la un trimestru. Elevul sanitar mergea între rânduri la fiecare copil care stătea supus în bancă cu palmele întoarse la vedere ca să i se vadă unghiile, dar având pe bancă lângă mâini batista împăturită. Elevul sanitar se uita și în urechile colegului controlat ca să vadă halul de mizerie sau curățenie. Avea un carnețel și creion și nota pe el ce găsea în neregulă. „Popescu  are unghii”, „Ionescu nu are batistă”, „Vasilescu este murdar în urechi”. După control, dădea lista învățătoarei care îi chema pe împricinați la catedră să-i mai verifice ea încă odată. Totul era adevărat, după cum te pâra elevul sanitar și se lăsa cu nasoale, că puteai primi o „perciuneală”, o linie la palma întinsă, o punere la colțul clasei cu fața la perete, sau chiar în genunchi, cu fața la sobă, de te usturau gioalele de numa-numa. „Suprema” era pusul în genunchi pe coji de nuci sau grăunțe, dar asta era foarte-foarte rar practicat, că erau chipurile reminiscențe ale școlii capitaliste „de tristă amintire”. Bătutul cu linia la palmă l-am prins până printr-a șasea, apoi nu cred că mai era la modă.

De multe ori Doamna dădea celor 3-4 copii săraci din clasă sandviciuri făcute chiar de dânsa acasă. Și doamna avea doi copii, pe Gabriela, care era cu un an mai mare decât noi și pe Miron, mai mare cu vreo 4 ani ca noi. Ni-i prezentase odată aducându-i la clasă ca să ne cunoască și ei pe noi. Mama se împrietenise la cataramă cu „doamna”, pentru că își descoperiseră că au fost colege la aceiași școală, dar în ani diferiți și aveau chiar preocupări în comun. Își împrumutau cărți de citit, iar Doamna admira cum mă educa mama pe mine, cum eram eu copil model pentru băieți.

În curtea școlii, pe latura din față, străjuiau aleea de la intrare niște castani bătrâni, umbroși, care deșertau mii de castane toamna pe jos. Peste tot vedeai gropi adânci cât căușul a doi pumni de adult în care încăpeau și 30 de castane. Toți băieții jucau în pauze „castane”. Era ceva că trebuia să lovești castana cu degetul mare a mâinii după ce îl îndoiai de arătător și îi dădeai drumul brusc ca dintr-un arc încordat. Castana lovită de tine trebuia să ajungă cât mai aproape de gaura în care trebuia să o bagi. Fiecare copil intra în joc cu castana lui, iar cel care băga primul castana, trecea la castanele celorlalți, până greșea și venea următorul, cam ca la jocul de biliard. Ultimul care reușea să introducă în groapă ultima castană de pe mal, lua și pe ale celorlalți, golea groapa  adunând la urmă „potul”. Era un joc asemănător cu golful, doar că în locul mingii de golf erau castane, iar în loc de crosă era mâna cu degetul mare îndoit. Buzunarele tuturor șorțurilor băieților atârnau până la rupere de castanele doldora. Dacă jucam cu nuci, bătălia era mult mai prețioasă, că nucile le puteam mânca. La paritate, o nucă egala trei castane. Și castanele și nucile se găseau exact în aceeași perioadă.

Pe pereții clasei, deasupra catedrei, era portretul înrămat cu sticlă al Tovarășului Ghe. Gheorghiu Dej.  Se uita de sus la noi să vadă dacă suntem cuminți și învățăm bine. Pe peretele opus, la spatele clasei, erau trei tablouri, cu „bărboșii” Karl Marx, Frederich Engels și Vladimir Ilici Lenin, pe care l-a pus naiba cum aveam să aflăm când eram mari, că a rostit un îndemn cât se poate de prostesc pentru elevi: „învățați, învățați, învățați!”. Era tradus de noi cu „Învățați mereu, învățați la corijență și apoi încă odată când ai rămas repetent”.

Portretul lui „nea Ghiță” era flancat pe perete de steagul tricolor al României și de steagul roșu cu secera și ciocanul al Partidului Comunist. Orele la școală începeau dimineața obligatoriu cu imnul Uniunii Sovietice, cu strofe traduse în limba română, urmat de imnul Republicii Populare Române care începea cu „Te slăvim Românie//pământ părintesc”… pe care le cântam în cor dirijați de Doamna.

La terminarea orelor, se cânta în ordine inversă. Ca elev, până într-a 12-a, am învățat  două imnuri ale României. Dintr-a cincea, după ce Stalin a dat colțul, Dej nu ne-a mai obligat să cântăm imnul URSS. Al nostru l-am cântat încă vreo doi ani, cred, că până într-a 7-a.

Cel mai bun prieten al meu din școala primară a fost colegul, prietenul și vecinul meu din apropiere, Paul Jerbas. Era fiu de ofițer de armată, din „noua armată” și avea gradul de căpitan de artilerie. O perioadă am fost coleg de bancă cu Paul, dar năzbâtiile făcute împreună au făcut-o pe doamna Agafiței să ne mute în colțuri diametral opuse în clasă. Eram amândoi cam de aceeași statură, cu o energie debordantă. Maică-sa făcea și ea serviciu undeva, locuiau aproape de mine pe strada 6 Martie, aflată aproximativ pe locul aleii care dă la scările Teatrului Luceafărul, aproape de clădirea Palas Mall. Chiar în acei ani începuse să se construiască Teatrul de vară care a fost mulți ani un centru de atracție al ieșenilor. Construcția de după „revoluție” a complexului Palas Mall a făcut să fie ras din peisaj, ca și Ștrandul care ar fi putut să rămână o oază de verdeață gen Aqua Parc modernizat, iar Palas să fi fost construit oriunde înafara centrului Iașiului. A învins o tabără interlopă a lui Ghe. Nichita și Iulian Dascălu.

Doar un exemplu vă dau cât se poate de elocvent. Fix pe străduța 6 Martie unde era locuința lui Paul, tot de două camere ca și a mea și a multor alte familii, în spatele curții casei sale la nici zece metri, se desfăcuse gardul de la împrejmuire și devenise acum o margine a șantierului Teatrul de Vară. De acolo în jos, spre str. 7 Noiembrie (acum Sf. Lazăr), exact pe clădirea Mall-ului unde este cupola, fusese o râpă abruptă care acum era exploatată fiind taluzată pentru viitorul amfiteatru al Teatrului de Vară. În vale, se construia imensa scenă cu o copertină ondulată, sub care erau cabine pentru artiști.  Cred că era o zi nelucrătoare, pentru că șantierul era „mort”, fără muncitori, dar eu și Paul am trecut din curtea casei sale spre vale, spre treptele săpate în deal pentru formarea amfiteatrului. Bineînțeles că erau materiale de construcție din abundență pe șantier, scândură pentru cofrare, grinzi din lemn și multe alte chestii pentru construcția gardului stil trafor care împrejmuia viitorul teatru. Atâta material nu putea rămâne nepăzit și ca atare era acolo un paznic aflat în vale, lângă scenă, care probabil că deținea mai multe lucruri de valoare decât amfiteatrul. L-am văzut pe tipul acela cam când ajunseserăm eu și Paul pe la jumătatea dealului în trepte săpat încă  doar în pământ. Ni se părea că este o distanță mare între noi și cel ce păzea, un bărbat tânăr, brunet, cu o statură atletică. Aproape abia îi distingeai trăsăturile la distanța dintre noi și dânsul. Omul ne-a văzut coborând și a strigat la noi să stăm pe loc, să nu mai înaintăm că nu este voie. Ei bine, doi draci împielițați au început să se strâmbe la paznic și să facă cu mâna gesturi obscene ca să ne batem joc de el că nu are ce să ne facă.  Tipul nu a stat pe gânduri  și dintr-o dată a luat-o la fugă în deal spre noi. Speriați de moarte de ce cafteală am fi putut încasa, eu și Paul am luat startul la viteză în coastă, cât ne țineau puterile, spre curtea lui din vârful dealului. Când ne-am uitat în urmă ajunși aproape de gard, omul mai avea de recuperat cam 15 metri și ar fi pus mâna pe noi. Avea și rezistență fizică, dar și compasul triplu decât al nostru, doi draci de a doua…

An intrat val vârtej în casă la Paul și am încuiat bine ușa de la intrare. Omul ne-a pierdut din vedere câteva secunde și când a ajuns la marginea curții nu a sesizat unde am dispărut. Cu inima cât un purice și gâfâind ca să respirăm precum peștii pe uscat, ne ițeam lângă perdele ca să nu fim văzuți. După o vreme, omul s-a lăsat păgubaș și s-a întors la locul său de muncă. Dar credeți că am mai avut curajul eu și Paul să călcăm pe șantier până ce am intrat acolo cu părinții, după câțiva ani de la inaugurare, cu bilete cumpărate?  Nuu… niciodată!

La școală nu era recreație ca eu cu Paul să nu ne coalizăm contra vreunui băiat sau chiar mai mulți din  clase mai mari decât noi. Ne băteam cu mult curaj dacă era vorba că puteam să luăm bătaie.  Pe timpurile alea nu că nu exista noțiunea de „bulling” ca acuma, dar nici elevii nu  se băteau în clasă sau la  școală, în general, pentru că imediat erau pedepsiți chiar fizic, începând de la profesori, director, sau instructori. Urecheală,  palme peste cap, perciuneală, chemarea părinților, note scăzute la purtare, scoaterea în careul școlii, erau pedepsele aplicate recalcitranților care descurajau orice atitudine agresivă.

Fiind și în „buricul târgului” Gh. Asachi era o școală de elită a Iașului. Elevii aveau întrebarea lor esențială pentru alții care erau elevi la alte școli: „Bă, ia spune-mi tu pe ce stă Ghe. Asdachi?” De obicei cel întrebat răspundea prompt: „pe fotoliu”, făcându-se aluzia la statuia din parcul din fața școlii. „Bă, vezi că ești prost?  – răspundeam noi, „dăștepții Iașiului. „Pe gânduri stă, bă loază!”.

Peste drum de școală era cinematograful „Pușkin”, care avea doar frontul cu intrarea cu casa de bilete la trotuar, iar sala propriu zisă în spatele frontului, undeva în spatele curții nevăzute. Erau săli cu balcon, de maximum 300-500 de locuri. La intrare exista o vitrină cu afișul filmului care rula și afișul filmului următor, de săptămâna  viitoare. În general erau filme producție „Mosfilm”, cu război și  partizani, în care nemții erau cei răi și rușii cei buni. „striliati, strilati! Nemțî na ulițu!”, după care scria „Konieț filma” – sfârșitul filmului. Copil fiind și băiat, savuram alături de tata aceste filme, că de obicei cu el le vedeam.  Cu mama și cu tata mergeam în centru, în Piața Unirii, la „Ilie Pintilie” (fost Sidoli între războaie). Asta era considerată cea mai mare și mai „luxoasă” sală de cinema a Iașiului acelui timp și exista aproape pe locul unde apoi s-a construit blocul din continuarea Hotelului Unirea, unde era acel „Studio Foto”, unde ne-am lăsat mulți imortalizate mutrele lângă consoartele noastre în ziua nunții.

Ca să văd printre capurile celor din față, părinții îmi puneau sub fund pe scaunul dintre ei hainele lor groase, ca să mă ridice la înălțimea unui adult. Pentru că încă nu știam să citesc cursiv, mama trebuia să stea aplecată la urechea mea și să-mi traducă în șoaptă dialogurile. Plângeam sau râdeam, dar nu îmi aduc aminte decât un film indian numit „Omul cu pantaloni scurți” în care era vorba de un copil care fusese răpit de la părinții săi bogați pentru o recompensă și prin ce trecea el până a ajuns iarăși acasă mă făcea să mi se rupă inima și să plâng cu sughițuri, iar mama tot îmi spunea că e doar un film cu actori și că e doar o poveste ca orice poveste. Alt film a fost „Vagabondul” cu Raj Kapoor, sau „Agentul 722” cu același actor, dar mergeam la multe filme cu Stan și Bran sau Charle Chaplin, unde râdeam până făceam pipi pe mine. Orice film începea obligatoriu cu „jurnalul de acyualități” și acolo vedeai scurt metraje despre evenimentele propagandei comuniste, despre dăruirea cu care munceau oțelarii, despre succesele constructorilor la hidrocentrala „V.I.Lenin”de la Bicaz, despre vizita unor tovarăși activiști de partid și de stat în Uniunea Sovietică „la invitația tovarășilor Stalin”, apoi ceilalți care s-au perindat, sau despre victoriile unor echipe de fotbal precum CCA București, Dinamo sau Rapid. Asta ținea cam o jumate de oră, după care începea filmul propriu zis cu o mică pauză de 1-2 minute când se aprindea lumina în sală ca să vadă întârziații ce vedeau Jurnalul în picioare, la intrarea în sală, locuri libere unde se puteau așeza. Nu existau televizoare, dar nici TVR încă, așa că Propaganda trebuia să informeze populația despre succesele colectivizării și alte evenimente.

La Sidoli și mai apoi la Republica, după reamenajarea străzii Lăpușneanu, sau la Victoria, ne-am culturalizat adolescenți fiind și  tinerețea, cu filmele vremii. Am mai avut și „Cinema Tiineretului” pe Lăpușneanu, vizavi de Terasa Corso de acum, dar să mă întorc la școală, că m-am îndepărtat cam mult de ea. Perete în perete aproape cu Cinema Pușkin se afla Restaurantul Dunărea, local de lux din  vecinătatea „Regionalei de partid”, care se situa în clădirea sediului actual al PSD, lângă Palatul lui „Chirica Roznovanu”.

La Dunărea, așa cum v-am mai spus anterior, ajungeam iarna cu tata sau cu amândoi părinții și alți prieteni „la o bere” însoțită de mici sau un grătar. Eu eram nedezlipit de orchestră, dar observam și masa părinților.

Între Restaurantul „Dunărea” și locul unde este acum Casa Cărții, era str. Costache Negri și acum aproximativ pe același loc, care „se vărsa” în Tg. Cucului. Pe colț, așadar, unde este Casa Cărții, era „Magazinul Universal Iașul”, O construcție din beton și cărămidă cu două etaje și scări interioare, un fel de multe magazine într-nul singur. Îmi amintesc că nu exista pardoseală mozaicată mai pe icăieri în acele timpuri, magazinele aveau podea din scândură sau parchet, dar care era zilnic șters de femeile de serviciu cu o soluție căreia i se zicea „bradolină”, care cred că era un amestec de gudron petrolier amestecat cu rășină topită de brad, că mirosea puternic și a benzină și a brad de la munte. După ce se ștergea podeaua după închiderea magazinului, din cu „bradolină”, se împrăștia pe suprafața podelei rumeguș de lemn sau talaj din lemn, care avea darul să absoarbă excesul de bradolină să nu alunece piciorul pe dușumele, iar cu rumegușul se mătura și praful sau eventualul noroi adus de picioarele clienților.

Cert este că era un miros de curat, îmbietor, iar nasul meu adulmeca cu nesaț astfel de miasme.

Dar dezavantajul bradolinei și a dușumelelor din lemn era că magazinele deveneau foarte vulnerabile la incendiu, iar Magazinul Universal Iașul a pierit într-un incendiu devastator care a mistuit nu numai clădirea, ci și mărfurile din ea. Gura lumii vorbea că a fost mâna evreilor, care deveniseră șefi peste mai toate raioanele magazinului care erau ele însele niște magazine individuale cu mărfuri industriale diferite. Se vorbea despre o mare delapidare, dar nimeni nu a putut ulterior să mai afle ceva, deoarece au ars bineînțeles și toate actele. Urma clădirea Băncii Naționale, carte din fericire (?) nu aluat foc niciodată.

Revin la Paul Jerbas, cu care făceam echipă și la bine și la rău, că atunci când suna clopoțelul de intrare la ore, pe noi încă ne reținea două minute partida de castane, fie regăsea încăierați sau fugărindu-ne printre bănci când intra doamna învățătoare. Ceilalți copii erau cuminți ca statuile, cu mâinile „la spate” și privirea înainte, la Tablă. Evident că noi îi săream imediat în ochi și așezând catalogul pe catedră ne cema la ea cu blândețe. „Jerbas și Mihăilă, ia veniți voi aicea lângă mine. Voi nu puteți fi copii normali ca ceilalți, cu voi nu pot să mă înțeleg frumos, cu vorba bună? Mihăilă, să știi că te spun lui maică-ta când vine după amiază, Jerbas, pe tine o să te spun maică-ti la prima ședință cu părinții. Și când ajungeam lângă ea la catedră ne prindea pe fiecare concomitent cu ambele mâini de perciuni și ne ridica în sus de simțeam că-mi smulge părul din tot capul. Clasa râdea în hohote. Al naibii ce ustura. Dar niciodată, niciodată nu ne trăgea de urechi așa cum făceau alți profesori sau profesoare că puteau smulge urechea unui copil.  Probabil la fel proceda și cu fiul ei când îl pedepsea. Nu te puteai supăra pe ea, era doamnă, iar de la cea de acasă suportai și bătăi mai mari că făceai drăcii interzise.

Asta când scăpam numai cu o perciuneală și nu ne punea în colțuri opuse la peretele de la catedră, cu spatele la clasă. Ne ținea așa și câte o oră. Eu cu Paul ne mai uitam pe furiș unul la altul și pufneam pe ascuns în râs. Dacă ne vedea, venea și palma după ceafă fără niciun anunț prealabil.

Când m-am despărțit de Paul eram printr-a cincea. Eu m-am mutat în trimestrul doi la Școala Generală 21 în Pavilioane, cu tot cu locuință, iar Paul a plecat din câte am auzit cu părinții la București, unde taică-su fusese avansat la Marea Unitate.

Aveam să-l revăd și să-l recunosc imediat nu numai după nume, ci și după trăsăturile sale, inconfundabile pentru mine. L-am văzut în decembrie 89 la televizor, era în uniformă de căpitan de artilerie (părerea mea personală că fusese în Securitate) și era aghiotantul lui Ion Iliescu. De fapt atunci abia  am putut să îmi dau seama cât de bine semăna Paul cu Ion Iliescu fizic, ca să aflu apoi prin presă că de fapt era nepotul de pe mamă al Președintelui. O vreme l-am văzut mereu la televizor în CPUN, apoi nu am mai auzit nimic despre el. Viața avea să mi-l reamintească mult mai târziu, când am găsit pe Facebook o doamnă cu numele Jerbas, care fusese și ea ofițer de carieră și am îndrăznit să o abordez pe Mss să întreb dacă îl cunoaște pe Paul, care mi-a fost prieten și coleg de bancă în primară. Mi-a răspuns lapidar că da, a fost primul ei soț, de care divorțase. Nu am intrat în amănunte, nu am devenit nici prieteni pe Facebook și nu a putut să-mi spună nimic despre Paul, de care aflase că se recăsătorise.

(va urma)