„AMINTIRI DIN COPILĂRIE (6)”
Din vremea „copilăriei mici” am mai multe amintiri decât mi-aș fi putut închipui. Nu știu, poate că „buretele” era încă prea uscat… Bună oară drumurile făcute de mine cu părinții în acele vremuri aveau trei direcții principale de la locuința de lângă Hală: la bunicii din Ciurchi, la bunicii din Pavilioane și la tanti Viorica, pe Sărărie. Asta cu excepția când mă remorca mama de mâna ei și mergeam pe Ștefan cel Mare pe la magazine, pe Cuza Vodă, Piața Unirii și cel mult până în Târgu Cucului traversând Hala și apoi pe Costache Negri cam de la actuala esplanadă din spatele noii clădiri a Halei și până lângă rondul de tramvai din Cucu. Străzile erau toate pietruite în zona centrală cu un pavaj din pavele „transilvănene” sau „dobrogene” cum aveam să învăț eu, hăăăt… la facultate. Nu vă fac teoria pavelelor sau a pavajelor, că tot la biscuiții din beton presat am ajuns.Trotuarele erau în schimb asfaltate, dar un asfalt vechi și denivelat, spart de pe la bombardamente și peticit cu pietriș bătătorit. Nici trotuarele și nici străzile nu aveau planietate, iar asta observam și singur de la 3-4 ani fără să fi terminat facultatea de hopuri și dâmburi, deoarece piciorul meu mic de copil trebuia să urce și să coboare la tot pasul pe denivelările străzilor sau a trotuarelor. Precizez că pe acele vremuri nu începuse încă „marea asfaltare” de sub îndrumarea directă a Sfatului Popular, care avea să demareze cam după 1960. În schimb, la străzile principale, cu fluctuație pietonală (de ex. str. Lăpușneanu din Piața Unirii și până la str. Ghe. Dimitrov cum se numea atunci actualul bvd. Independenței, se turna asfalt preparat la colțul străzii în niște cazane mari prevăzute cu roți metalice și un proțap tot metalic care putea fi legat de un cal sau tras de mai mulți oameni. Erau niște puncte de lucru ad-hoc pe străzile din centru, în jurul cărora roiau câte 8-10 muncitori. Erau oameni de la țară, îmbrăcați vara în pantaloni de salopetă spălăciți și decolorați de soare, îmbrăcați cu maieuri a căror culoare inițială nu o mai puteai bănui, că fiind „haine de lucru” nu mai erau spălate niciodată până se rupeau și erau înlocuite. În picioare muncitorii aveau bocanci cu talpă din lemn care îi fereau de arsurile asfaltului fierbinte. Basca decolorată de pe cap purtată și pe caniculă și pe ploaie mocănească le definitiva aspectul. Cazanele de făcut asfalt „turnat” – după cum aveam să învățăm târziu la facultate – ca un fel de istorie a drumurilor modernizate, erau niște cilindri mari cam de 1,5-2 m diametru și cam 3 m lungime, încadrați pe exterior cu niște cercuri din fontă dințate care se așezau și ele pe șasiul cazanului pe alte roți mici dințate care erau legate cu un cardan (ax) ce se termina cu o manivelă mare cu mâner de lemn la un capăt al cazanului. În jurul lui erau grămezi de nisip de praf de piatră concasat de carieră și nu nisip de râu, pentru că acum știu exact ce vedeam eu când eram copil… Alături erau saci cu un praf alb ca făina de grâu și eu chiar credeam că este făină de grâu, până când bostanul s-a umplut cu știință și am aflat că era filer de calcar. Iar ultimul material era ambalat în niște butoiașe de carton a câte 100 de kilograme și toată lumea îi zicea smoală. Ei, bine, smoală îi spunea lumea profană, dar la facultate am aflat că i se spune bitum. Smoala venea din țări precum Albania, cu vapoare în portul Constanța sau pe Dunăre pe la Giurgiu, Galați, Brăila cu șlepurile, pentru care nu știam eu de ce ne tot spune la radio „cotele apelor Dunării”. Muncitorii le tăiau cu târnăcoapele care erau răsucite unele cu „botul de rață” în toporiști bine ascuțite, care deveneau cu timpul boante. Smoala era tare, casantă și se spărgea în bucăți ca o ceramică masivă. În zilele când se prepara asfalt, dimineața erau aduse la punctul de lucru și niște lemne tăiate la metru care erau băgate într-un focar special sub cazan și când focul ardea cu flacără puternică, scoțând un fum negru și înecăcios, muncitorii învârteau cilindrul cazanului de manivelă și aruncau „din ochi” cantități de nisip cu lopețile, bucăți de smoală și „făină” albă. Dup aproximativ o jumate de oră sau o oră de amestecare, ei veneau cu roabe metalice la gura cazanului când focul scădea mult din intensitate, iar în focar erau doar cărbuni încinși. Atunci apreciau că șarja este gata și veneau în șir indian cu roabele la încărcare. Manivela cazanului se rotea în sens invers și – tot la facultate abia am aflat – cazanele aveau în interior pe pereți sudate niște aripioare elicoidale ce împingeau efectiv afară prin gura de alimentare amestecul din interior sub formă de asfalt „turnat”. I se spune chiar așa, asfalt „turnat”, deoarece starea sa era semifluidă și el se împrăștia în locul de așternere așezându-se singur ca un fluid, care tinde la o stare de planietate. Nu mai trebuia cilindrat ca asfaltul clasic al cărui proces de fabricație și de așternere aveam să-l văd pe străzi abia peste câțiva ani mai târziu. Aveam o plăcere imensă să casc gura la asemenea puncte de lucru unde munceau muncitorii la străzi. Mama trebuia să stea cu mine lângă ei ca să văd eu ce se întâmplă. Era se pare scandal mare cu mine dacă nu vedeam eu cu ochiul viitorului specialist cum lucrează oamenii aceia… Vreau să vă spun că în anii 50 România era într-o stare foarte precară a economiei în general și chiar și în particular. Tehnologiile mecanizate în utilaje nu existau pe atunci pe la noi, iar arareori când vedeai un utilaj cum ar fi să zicem un excavator, era unul de fabricație rusească, cu motor cu aburi chiar, ca la locomotive, cu acționare cu cabluri de oțel răsucite, acționate de niște roți dințate și cardane cu secțiune hexagonală sau octogonală. La fel un autogreder, sau un buldozer văzut pe stradă, sau un cilindru compactor. Erau totuși niște rare buldozere marca „KIROV” care ridica lama grea de oțel cu niște scripeți puternici, care oricum nu aveau finețe în mișcare. Mult mai târziu, poate peste două decenii au apărut utilajele hidraulice cu toate organele de lucru acționate hidraulic, care se construiau și în România. Mă refer aici la excavatoarele fabricate la „Progresul” Brăila, sau utilajele terasiere făcute la Iași, la „Nicolina”. Cu astea, România a construit în mare parte tot ce s-a făcut trainic în țara asta, plus niște câteva alte utilaje aduse din import din America sau Japonia, din Germania sau Italia. Dar acum mai e mult până departe…
Asfaltul se căra cu roabele pe distanțe de până la 30 de metri, unde se descărcau și un muncitor cu o sculă din lemn pe care ulterior aveam să învăț că i se spunea „dârg” sau „driglă” în Ardeal, întindea și netezea asfaltul turnat cu roabele în mici grămăjoare alăturate. Când se răcea, adică a doua zi, rămânea o suprafață netedă asfaltată. Necazul era că vara, la călduri toride, acest asfalt se topea de la soare și le rămâneau în el tocurile doamnelor impregnate ca niște găurele în asfalt. Ba… li se lipeau și rămâneau în asfalt „flecurile” de la tocul cui și erau nevoite să meargă la cizmar ca să le pună flecuri noi. Meseriașii erau foarte căutați încă în acele vremuri. Lumea repara, nu arunca imediat și cumpăra altceva nou. În România nu exista „societate de consum” cum auzeam noi de la Propagandă că se întâmplă în „țările imperialiste”. Mergeai la cizmar să îți repare pantofii, să-și pună „pingele” și fețe la tocuri. Pingelele din piele de vită sau de porc erau „cu scârț” sau fără scârț. Dacă un domn se respecta și era înțolit festiv cum ziceam noi în derâdere, la costum gri și pălărie de pai, cu gravată asortată la cămașă albă sub sacou, era musai să aibă și pantofi cu scârț Adică la fiecare pas făcut când se îndoia talpa pantofului odată cu laba piciorului se auzea în urma sa un sunet de scârț, scârț… Chiar și cucoanele bine cu care se încrucișa își dădeau coate admirativ și aruncau discret o privire peste umăr ca să-l vadă și din spate. Neapărând încă „diplomatul”, purtau o servietă cu burduf din piele de porc. Așa arăta renumitul meu profesor Gheorghe Buță care ne-a îndesat în cap literatura română, chiar și acelora care eram la secția real… Și alții ca el.
Acum că am povestit cum a răsărit în mine microbul drumarului ce avea să se dezvolte fără să simt nimic, să vă spun ceva despre alte aspecte din acele timpuri staliniste, când se încropea noua orânduire comunistă după ce se abolise în 47 Monarhia. Tata lucra la Sfatul Popular ca economist la Gospodăria comunală. Aveam să aflu că acest Serviciu de Gospodărie Comunală era de fapt inima orașului, era creierul și plămânul și brațele musculoase care constituiau un individ imaginar care face tot ce trebuie. Sfatul Popular avea în frunte un Șef suprem, numit în ziare Președinte al Sfatului Popular și care în același timp deținea și funcția supremă la Partid, adică era Prim secretar al Comitetului orășenesc de Partid. Împletea utilul cu plăcutul… Pe atunci, la Sfatul Popular nu erau mai mult de 60 de salariați funcționari. Atât. Partidul nu dorea să dea salarii unor „neproductivi”, ci unor oameni ai muncii, care chiar scoteau ceva util de pe urma lor. Prin urmare, la Sfat, cei care lucrau răspundeau de sectoare foarte precise, de activități bine delimitate. Când era nevoie de o acțiune cu multă forță de lucru, Sfatul Popular organiza „muncă patriotică”, sau „voluntară” cum se numește acum și cerea întreprinderilor să trimită un număr de oameni cu sau fără scoatere din producție, fie prin rotație între întreprinderi, fie până când terminau obiectivul pentru care se angaja secretarul de partid pe întreprindere. De exemplu să împădurească un deal la marginea orașului cu versant alunecător. Cei de la Sfat, de la Serviciul de Gospodărie comunală, aveau în subordine STS-ul adică Secția Tehnico-Sanitară, nu ceea ce astăzi este o instituție de oprimare a noii securități mascate care încă face poliție politică.
Cu tata de mână cu IMS-ul primăriei (IMS – turism de teren preluat de la armata rusă, ca precursor al autoturismului de teren românesc ARO) care le era alocat după un grafic precis să se deplaseze în anumite acțiuni, am fost cum vă spun cu tata la STS. Era pe Șoseaua Națională, pe locul unde astăzi este strada de legătură dintre Podul Cantemir și capătul bvd. Cantemir. Curtea STS era chiar pe malul Bahluiului, între str. pietruită Șoseaua Națională și râul Bahlui. Pe acel timp Bahluiul era ca aspect o gârlă mizerabilă, cu malurile pline de buruieni necosite, cu mici neregularități ale aliniamentului albiei, din care vedeai că ies din apă diverse gunoaie metalice sau roți de camion, lighene sau sobe de metal aruncate în Bahlui. De la Moara Bălaia și până dincolo de Podu Roș, el traversa orașul. Din loc în loc, pe ambele maluri vedeai guri de scurgere betonate prin care curgeau dejecții din canalizarea orașului. Când spun canalizare, nu mă refer doar la canalizarea pluvială… tot! Vara, când traversai pe podul de lemn aflat la vreo 80 de metri amonte de actualul pod din beton Cantemir, în dreptul „piramidei lui Dubeț”, ți se întorcea nasul de duhoarea pestilențială. Și oriunde te apropiai de Bahlui pe tot parcursul său, după oraș. Prin urmare STS era o Întreprindere din subordinea primăriei care făcea și salubritate și spații verzi și alte acțiuni dispuse de Sfatul Popular ca de exemplu ridicarea tribunei de 1Mai și 23 August, sau amenajarea Orașului Copiilor. În curtea STS vedeai niște perii cilindrice din sârmă oțelită al cărui ax era racordat la un șasiu metalic în formă de unghi ascuțit, cu o manetă aflată exact lângă „capră”, adică acel scaun cu spătar de 2 locuri de pe șasiu. Totul se prelungea cu o oiște de lemn în vârful ascuțit al unghiului, de care erau legați doi cai de tracțiune care erau folosiți de Sfatul Popular. În curtea STS mai erau niște grajduri pentru cai și după mintea de azi cred că aveau în jur de 8-10 cai, cu grajd comun și grăjdari angajați care erau și lucrători pe utilajele trase hipo. Acolo erau parcate dricurile primăriei, care erau folosite la înmormântări. Vreau să vă spun doar că atunci înmormântările se făceau cu dricul negru tras de 2 sau 4 cai care erau „mascați” cu valtrapuri negre cu un tiv alb și tot cu acel tiv alb în jurul ochilor cailor, cu un loc liber pe unde li se scoteau urechile. Caii aveau pe cap și pe corp un fel de mantie neagră cu un locaș pentru coadă, cam așa cum este la șepcile de astăzi pe care le poartă fetele cu „coadă de cal”. Pe mine m speria asta de îmi venea să țip și să fug unde văd cu ochii. Mama mă învățase că și calul este un animal domestic și că este blând cu oamenii, dar m-a învățat că nu e bine să mă apropii niciodată de cal, nai ales din spate, dar nici din față, ca să nu mă muște dacă este mai sălbatec, sau se sperie. Un cal se poate speria și de o albină sau o viespe care îl înțeapă și atunci are reacții nebănuite. Cu mama de mână aveam curaj să mângâi calul pe crupă, dar niciodată nu mă apropiam chiar când îi vedeam înhămați. „Paza bună trece primejdia rea”. Ei bine, mă uitam cum înhamă caii la dric, dar când le puneau valtrapurile și deveneau mascați, împungeam fuga. Mi se păreau fioroși și îi asociam cu moartea, iar mama a înțeles lucrul acesta și a căutat tot timpul să mă ferească de înmormântări – chiar și a unor rude din familia ei. Când a murit o mătușă de a mamei – pe undeva cred că pe str. Călărași, că mai toate rudele mamei erau tătărășeni – mama nu avea cu cine să mă lase acasă și a fost nevoită să mă ia cu dânsa. Totul a fost bine și m-am comportat normal, am văzut-o chiar și e Tanti Ana în sicriu fără nicio problemă, dar când a sosit dricul la poartă cu caii mascați, am început să plâng cu țipete că mama nu putea să mă liniștească. A trebuit să se sacrifice o mătușă de a mea care era sora mamei și locuia în curtea bunicilor Alexandrescu și să meargă cu mine acasă. să stau cu verișorii mei. Eram teribil de speriat. Înmormântările se făceau de obicei cu fanfare tocmite special de familie ca să însoțească alaiul mortuar de la casa defunctului și până la groapă. Obiceiul a rămas și azi la conaționalii noștri care s-au mai modernizat și bagă boxele de 100 de wați cu cântăreții îndrăgiți de mort, care le tânguie la maxim șlagăre orientale. Uite, așa se păstrează obiceiurile, cu toate că noi românii, nu avem voie, că suntem băgați în… UE. E bine, nu zic nu, este mai civilizat și mai corect că s-a dat legea înmormântărilor.
Tot în curtea STS stăteau vara aliniate vreo zece pluguri puse ca și periile pe același șasiu în „V” ca și periile metalice. De fapt acel „V” era făcut din niște dulapi grei din lemn de stejar care erau la partea de jos cu care călca pe zăpadă căptușit cu o tablă în formă de „U” ce îmbrăca scândura pe cant. Asta era ca să nu se roadă lemnul care freca direct pe pavajul străzii. La plug se înhămau câte doi cai din grajd, care porneau pe străzile orașului conform unui grafic și când treceau pe stradă, plugul greu din lemn cu talpă de fier împrăștia zăpada pufoasă în lături, făcând niște gulere de zăpadă la marginea străzii spre trotuare. Era doar o pârtie îngustă de cel mult 3 – 3,5m lățime, pe unde umblau apoi și mașini și pietoni, că nu toate trotuarele erau curățate. Muncitorii salubrității aveau ordin să acționeze doar în centru, iar în rest, fiecare deținător de imobil la stradă avea obligația să curețe trotuarul de zăpadă în fața casei sale. Noi locuind în centru, nu eram obligați la asta, că venea Salubritatea și făcea deszăpezire. Muncitorii de la salubritate – mulți de origine romă, „orășenizați” – aveau câte un „rotocar” din acela cu roți mari pe axul unei cuve, care s-a păstrat pentru proprietățile sale practice și în zilele noastre și chiar și în alte țări din Europa vestică, după cum am văzut. Umblau în perechi sau mici echipe de 3-4. Un bărbat împingea rotocarul și în jurul său câte 3-4 femei cu măturoaie din nuiele și făraș metalic, sau cu o lopată, adunau gunoiul măturat manual în grămăjoare mici pe care le încărcau tot manual în rotocar. De aici, se adunau la un punct unde îi aștepta un camion al primăriei de 3-5 tone sau căruțe mai mari trase de câte doi cai și tot ce era în rotocare se transfera în camion sau căruțe. De aici, se transporta gunoiul la niște platforme amenajate special pe malul Bahluiului sau la malul râului Căcaina și erau descărcate în albie. Mai târziu, când aveam să mai cresc și să înțeleg, am aflat de la nașul meu ing. Neculai Cenușă care lucra la IGLL și de la prietenul comun al tatei și al lui Nanu – nenea Vasile Bârcă – ajuns și el inginer de drumuri la Primărie, pe care l-am prins încă în activitate când am lucrat chiar eu la „Citadin” că s-a început construcția unui „canivou” din zidărie și beton, ca un tunel subteran ce s-a construit ca o rețea subterană să acopere suprafața Iașiului Are cam 2 metri înălțime și cam tot atâta lățime. Așa s-a acoperit râul Căcaina, de la intrarea în oraș și până la deversarea în Bahlui, care apoi, după ce s-a regularizat Bahluiul și mai târziu, s-au betonat malurile, canivoul a fost obturat la vărsarea în Bahlui și apoi a fost condus spre o stație de epurare a apelor uzate. Astăzi sunt două direcții principale ale canivoului subteran pentru apele uzate din canalizările orașului care colectează dejecțiile din toate cartierele și le conduce la stația de epurare – modernizată după „revoluție” – de la Dancu. Dar pe atunci….
În anii 50 și chiar până târziu, peste anii 70, Iașiul era străbătut pe toate străzile – chiar acelea principale – de căruțe trase de cai. Și la transport marfă către piețele orașului, dar și la transport persoane cu trăsuri cu regim de taxiuri care prestau servicii. În centru, lângă statuia lui Cuza, în față la „Traian” și în față la Palat, erau permanent 5-6 birje cu câte un „muscal” pe capră în așteptarea clienților. Erau îmbrăcați de obicei cu un fel de uniforme avute cine știe prin ce miracol din vechi armate austro-ungare, sau din cea țaristă, sau cine mai știe, cu livrea gen tunică, cu fireturi foste „aurite”, cu nasturi de asemenea metalici suflați cândva cu aur coclit „de trompetă” care arăta deja vechimea timpului. Pe cap purtau un chipiu milităresc din armata gardistă rusească. Pe genunchi purtau pleduri groase de lână pe timp de iarnă care era dat și eventualilor călători. Caii „fârnâiau” din nări pe timpul geros de afară și scoteau aburi ca în povești. Erau înveliți și ei cât stăteau pe loc cu pături groase de lână ca să nu răcească. Muscalii aveau o mare grijă pentru caii lor, că doar cu dânșii câștigau pâinea. Iarna, birjarii schimbau trăsurile cu roți cu șasiul de sanie, care în sus avea același cupeu cu coviltir ca vara. Caii aveau cât staționau un fel de „sarsana” din pânză de sac la boturi, care le erau umplute cu fân, iar la coadă aveau un fel de mică prelată cu p ramă ce era agățată meșteșugit pentru ca baliga să fie imediat colectată și să nu cadă pe stradă. Doar ei se pare că aveau această obligație, pentru că restul căruțașilor care străbăteau tot orașul nu aveau nicio problemă dacă se băligau caii pe stradă, din mers. Prin urmare, vedeai des prin tot orașul, chiar și pe străzile din centru, din loc în loc, baligă de cal și chiar de la vitele ce trăgeau carele cu boi ce aduceau marfă la piețe însoțite de țăranii agricultori din jurul Iașiului. Tot vara, vedeai umblând desculțe femei amărâte de prin mahalale sau din sate limitrofe care umblau pe străzi cu găleți agățate pe umăr cu câte o „cobiliță”, însoțite de 1-2 țânci mai mult dezbrăcați, care adunau cu mâna goală balegă de cal sau de vacă pe care o colectau în gălețile alea de pe umerii mamei. Baliga – în amestec cu lutul – se folosea pentru „grijirea” caselor bătrânești, țărănești, din vălătuci și chirpici, de prin mahalalele Iașiului sau din satele mărginașe. Înaintea Paștelui se refăcea tencuitul caselor rudimentare care crăpau de la ploaie și vechime și se cereau „lipite” cu lut, cu palmele goale, fără mistrie de zidar cum se face tencuiala cu ciment. Apoi se văruiau cu var alb, în care gospodina punea și „sineală”, pentru o tentă intensă de alb. Jos, lângă pământ, pe o înălțime de o jumate de metru să dădea un „brâu” din var colorat cu leșie din cenușa sobei. Era o culoare de gri închis care contrasta cu albul pereților.
Orașul avea atunci un aspect aproape rural, cu excepția zonei centrale plină cu monumente istorice vechi și cu magazine. Periferia se numea mahala și avea aspect rural, de sat. Doar străzile erau pietruite, chiar dacă erau cu multe denivelări. Lătrau peste tot din curți câini când treceai pe stradă prin fața porții. Din curte răzbătea strident cucurigu al câte unui cocoș căruia nu-i venise încă rândul să fie făcut un borș. Cârâitul și cotcodăcitul găinilor care se ouau sau guițatul porcilor în coteț, ca și cârdul de gâște și rațe care umblau libere pe uliță, era ceva cât se poate de normal și de banal. Roțile căruțelor încă erau confecționate din lemn, cu obadă metalică făcute de meșterul fierar care potcovea și caii. Meserii precum rotar, fierar, cizmar, tâmplar, zidar, geamgiu, etc erau cât se poate de comune și căutate. Mult mai târziu au apărut cele de strungar, de electrician și apoi de electro-tehnist, electronist… Viteza de deplasare era mică, fiind dominată de căruțe trase de animale. Rareori auzeai un claxon de mașină care de obicei făcea „bi-biii!”. Tramvaiele vechi circulau pe niște trasee fixe, spre Socola – din Podu Roș – până prin dreptul Frigoriferului, spre Nicolina, stăteau la barieră să treacă trenul pe undeva spre Frumoasa; mergea înspre Copou, până la rondul de azi de la Regiment și mai apoi s-a extins până la rondul actual la Agronomie. Mergea spre Tătărași, pe traseul de acum, pe Aurel Vlaicu și mai târziu s-a extins până la rond Dancu. Cam atât. Nu exista oraș dea-a lungul Bahluiului. Pe locul unde este acum Campusul studențesc T. Vladimirescu era toloacă, pășteau vitele oamenilor din mahala. Vaci, cai, capre, chiar și porci priponiți. Erau stâne cu oi care pășteau în lungul albiei Bahluiului. Șesul de o parte și de alta a râului Bahlui și Nicolina ținea până departe, și pe fosta zonă industrială. Abatorul din Tătărași avea curtea la marginea orașului. Dincolo, peste calea ferată de la Gara Mare era tot numai toloacă și câmp de pășunat până la Bahlui și dincolo de Bahlui. La fel. Erau animale și stânele de lângă oraș, care alimentau Iașiul cu brânzeturi proaspete prin piețe. După ce ne-am mutat în Pavilioanele CFR Nicolina mergeam cu gașca de copii în „expediție” dincolo de calea ferată, vis-a-vis de Gara Internațională. Era o mare mlaștină în care dacă cădeai nu te mai găseau nici rușii cu americanii împreună. Aveai senzația că pe ochiurile de apă sulfuroasă te filează ochi de caimani gata să te înșface. Șerpi de apă erau la vedere cu capul ițit deasupra. Cu o sculă făcută dintr-o sârmă de fier beton de 6 îndoită ca un cerc la un capăt cu un diametru de 20-30 cm mergeam la balta din smârcuri și cu un ciorap de damă rupt, de-ai mamei, luam ca și cu un ciorpac de pe suprafața apei „pureci de baltă”, pe care îi puneam în borcanul cu apă din plasă și îi duceam acasă ca să dăm hrană peștișorilor „Gupi” sau Scalari pe care îi aveam în acvariul făcut de tata pe la fabrică. Acolo erau izvoarele saprofelice ale viitorului Spital de Recuperare, și ale Băilor Purcica. Noi mergeam și ne făceam plute din panouri de cofrare aruncate pe șantierele din cartierul Cantemir care tocmai se construia atunci. Le legam cu sârme și le băteam cu cuie mari între ele făcând platforme de câte 4/5 m unde ne urcam câte 3-4 draci împielițați. Pluta o împingeam cu niște prăjini lungi de 3-4 m pe care le înfigeam în mâl ca să traversăm balta până la o insulă aflată acum cam pe la poarta de intrare auto la Recuperare. Dincolo de balta mlăștinoasă, era Galata, cu gașca ei de „golani” de care ne era frică și nu ne duceam mai departe. Pe locul unde azi este Complexul comercial din Cantemir și Liceul Dimitrie Cantemir – unde aveam să mă pregătesc să devin un savant de talie galactică – erau tot mlaștini saprofelice, cu nămol binefăcător și acolo erau pe vremuri Băile Purcica. Erau delimitate de actualul bvd, D. Cantemir și str. Decebal care trece prin fața Liceului și a Școlii Generale 23 de acum. Băile Purcica erau un alt punct de atracție al băieților di cartierul Pavilioane CFRm de pe la 10, la 20, 30, 70 de ani… Perimetrul plajei era îngrădit cu un gard cu stâlpi de beton și rogojini din papură împletite, legate cu sârmă întinsă între stâlpi, Lumea făcea nudism, în două țarcuri. Pentru Bărbați și pentru Femei. Gardul care împrejmuia ștrandul cu nămol era plin de privitori de toate vârstele, atât la bărbați, cât mai ales la femei. Cei dinăuntru știau că sunt urmăriți cu mare atenție de dincolo de gard și fiind „în turmă” li se diminua mult sentimentul de rușine. Așa că se crăcănau cu „ele” la soare ca să înghită toată lumina și să se înfierbânte. Cu nămol se ungeau doar la coate și pe genunchi, rareori se ungeau cu nămol pe tot corpul de parcă erau africani din țările cu care ne-a împrietenit proaspăt Johannis și „duamna” Carmen. Nu exista limită de vârstă la curiozitatea și plăcerea masculină de a te uita la corpuri de femei goale, începând de la cele care puteau să-și arunce sânii după gât că le atârnau până la burtă, dar și câte o „prospătură” mai tânără după cere le curgeau balele celor mai mari, care cunoșteau femeia și din alt punct de vedere..,. Din când în când luai câte un șpiț în părțile moi ale fundului și o palmă ușoară peste cap de la câte unul care nu avea loc la gard și te apostrofa: „bă țâcă, nu ți-a rușine să te uiți la femei goale prin gard? Nici nu ți-au crescut tiuleile și deja ți sa făcut de născătoare? Fugi la mă-ta acasă și uită-te la ea ca să vezi pe unde ai ieșit” și nu aveai încotro, că omul era sărit bine de 30-40 de ani. Plecai tu de lângă gard să cauți alt loc de priveghi, că el era imediat în locul tău eliberat, dar făcea o gaură mai sus, după înălțimea lui. La bărbați ne uitam doar să ne amuzăm, că vedeam acolo „eroi” căzuți la datorie și câte o pungă mare cu ouă clocite care atârnau încurcându-le mersul. Mama nu știa pe unde umblam noi cu gașcalionul de copii, când credea că batem mingea pe maidanul din fața școlii. Dar acolo mi-am format și o opinie cât de cât autorizată care mi-a dat ulterior altă viziune despre „ce este femeia și ce vroiește ea”.
Până să merg la școală, când locuiam la Hală, duminicile erau cu regularitate împărțite între cele două perechi de bunici. O duminică la Bunelu Vasile, în Ciurchi, următoarea duminică în Pavilioane, la Bunicu Mihai. Îmi plăcea egal de mult în ambele locuri. Dacă la Bunelu Vasile în Ciurchi aveam o grădină mare cu pomi fructiferi din care mâncam pe săturate verzături spre disperarea mamei care se temea să nu fac diaree, că le haleam din copac fără să mi le spele ea personal și mă întâlneam cu verișorii Mioara și Doru mai mari cu 3 respectiv 7 ani decât mine, m-au învățat de mititel jocuri minunate ale copilăriei precum „spânzurătoarea” și ȚOMANAP, un joc în care trebuia când îți vine rândul să spui STOP când un jucător spunea în gând alfabetul și se oprea la o literă. Ei, cu litera aia trebuiau fiecare pe rând să spună să zicem nume de țări (de la inițiala Ț) care începeau cu litera la care se oprise jucătorul. Așa am învățat de mic numele unor țări înainte de a merge la școală și de a începe Geografia. Ulterior, când am mers la școală mi-am dezvoltat aptitudinile colecționând timbre, ca mai toți copiii. După ce completam pe Ț treceam la O care însemna orașe, apoi la M care însemna mări sau nunții, A erau ape, iar P nu mai țin minte, că sunt bătrân și neajutorat… Mai jucam FAZAN, care era felurit. Pe nume de filme, pe nume de actori, pe nume de fotbaliști, pe ce dracu o mai fi fost el. Un lucru este sigur. Acele jocuri ale copilăriei ne dezvoltau fără să știm o cultură solidă pe domenii diverse care bat probabil Wikipedia lui Google.
Bunicii Mihăilă din partea tatălui nu aveau o curte mare, dar aveau în fața apartamentului lor de la parter – cu două camere plus bucătărie, plus WC în casă și o magazie boltită din cărămidă, pentru depozitat lemnele de foc- care vara era transformată în „bucătărie de vară” unde gătea bunica și apoi mama, când ne-am mutat noi în locul lor. Bunica gătea iarna în casă la plita din bucătărie, care era și sobă de încălzit încăperea. În bucătărie se găsea un pat cu tăblii din lemn lăcuit, solid, dar tare, cu o saltea din iarbă de mare pusă pe un grilaj de scândură. Pe patul înfățat, cu cearceaf cu dantelă la margine, stătea o cuvertură aspră de lână care mă înțepa dacă eram cu pantaloni scurți. Pe perete, lângă patul lipit, era o altă cuvertură plușată, cu „Răpirea dn Serai”, care se găsea la toate bâlciurile vremii sau erau aduse de basarabeni care aveau neamuri peste Prut.. Deasupra difuzorului de radioficare de pe peretele comun cu WC-ul, trona un mileu bătut oblic, ca să încapă, cu un desen cu p gospodină în papuci de casă și șorț de bucătărie lângă o plită cu lemne pe care stăteau două oale cu capac din care ieșeau norișori de abur. Deasupra plitei, pe marginea mileului, era brodat „în urma acului” un text pe care îl țin minte și acum: „N-am știut ce e iubirea, până în ceasul de acum!” Pe peretele acestei „sufragerii/bucătării” mai erau prinse niște tablouașe cu o fotografie a cuplului bunicilor din ziua nunții lor, alta cu bunicul la Herculane și o poză color dintr-o revistă cu Castelul Peleș. Toate înrămate cu o ramă îngustă de lemn și geam de sticlă. Tot în bucătărie exista și un bufet de bucătărie, de modelul clasic de atunci, cu un fel de vitrină ovală pe bufetul format din două sertare mari și un dulap la bază. În dreapta bufetului, sub acea vitrină care putea să aibă și sticlă glisantă sau nu, după cum dorea gospodina, era o ușă pe orizontală cu cheie și balamale care se deschidea de sus în jos, prin rabatare. În partea stângă, simetric, era un gol fără ușă de aceeași dimensiune cu ușa orizontală. În dulapul dotat cu ușă de obicei stătea pâinea. Pe bufet era aproape obligatoriu un mileu apretat. Vremuri…
Acolo, bunicii ne primeau la masa de prânz. Bunicii Mihăilă creșteau de obicei câte un porc pe an al cărui coteț era între bucătăria de vară și clădirea blocului, într-un coteț cu țarc unde era turnat beton de ciment și un robinet cu furtun cu care bunica spăla mereu mizeria din coteț și țarc. În magazia de vară erau saci cu „uruială” pentru porc cumpărată de la piață, din care bunica fierbea mâncare afară, sub un trepied de care era agățat un ceaun mare de tuci. Ca la țară. În partea opusă cotețului porcului, în „grădiniță”, așa cum avea să o facă mama după ce ne-am mutat noi acolo, era o poiată făcută din scânduri de la vagoane CFR casate și aduse de bunicu pentru acasă. În poiată erau cam 5-6 găini porumbace și un cocoș. Bunica avea tot timpul ouă proaspete de găină și când plecam acasă, le punea în bagaj lângă ce ne dădeau ei ca alimente de la dânșii: Cârnați de porc sau jumări, sau carne cu untură la borcan, afumate, ca să gătească mama mâncare în timpul săptămânii din ele. De fiecare dată bunica Luța scotea pe furiș ca să nu o vadă nici bunicu și nici ai mei și îmi dădea câte 5 lei și-mi spunea „uite Găbișor, să iei bumboane de la bunica”. Bunica așa cum v-am mai spus era născută și trăită la țară, înntr-un sat de la Răducăneni. Era de religie catolică, dar a trecut la ortodoxie când s-a măritat cu bunicul. Era analfabetă, nu știa să scrie și să citească. Părinții ei au ținut-o pe lângă gospodărie până s-a măritat. De loc, bunicul Mihai era din satul Tanacu, la 4 kilometri de orașul Vaslui, trecând un deal. Renumitul sat Tanacu. El a făcut gimnaziul și apoi Școala profesională și a ieșit mecanic de locomotivă.
Bunica avea niște cuvinte pe care le stâlcea și nu se putea dezbăra de ele. Pronunța de exemplu „ureț” în loc de orez, „zahár” în loc de zahăr, ogheal în loc de plapumă și cine mai știe… Tata încerca să o mai corecteze, dar se încăpățâna să spună numai ca ea.. „Sopon” în loc de săpun. Mama nu încerca niciodată să o contrazică pe bunica de față cu ea pentru că bunica Luța a fost o soacră standard din bancuri și povești cu soacra acră. Era tipul soacrei care dorea să domine nora, să-i facă mizerii și răutăcisme ca „să-i știe de frică” nora, însă mama era prea inteligentă pentru bunica și nu cădea niciodată în capcanele ei. Lăsa de la dânsa, dar nu se certa cu bunica. Pe drumul spre casă însă avea să-i spună tatei toate câte simțea ea că le spuse bunica chiar ca tata să nu fie de față, pentru că oricum tata lua apărarea lui mama, nicidecum ei. Asta o enerva la culme pe bunica că nu și-l putea face pe tata aliatul ei. Și bunicu Mihai o mai blefturea când vedea că încearcă să-i facă mizerii inutile mamei. „Mai taci fă Luță, mai lasă mielița aia, că Florica e fată bună, e o noră cumsecade și ea are grijă de bărbat și de băiat cum știe ea și cum se face azi, nu e ca la mă-ta acasă la țară”. Și bunica iar tăcea și înghițea, dar după ce plecau ai mei se certa cu bunicul că ea știe și vede ce nu vede el. Asta aflam când rămâneam de exemplu la ei și nu plecam acasă cu ai mei ca să mă joc cu copiii din Pavilioane.
Cartierul Pavilioane era ultimul rând de clădiri până la linia ferată care este și acum, care vine dinspre Gara Mare și merge spre Vaslui, pe la Gara Internațională. Lângă linie, era o „Cabină”, unde era un acar care schimba acele înainte ca trenul să intre în Gara Nicolina. Era gara mică, mai târziu s-a construit Gara internațională. De exemplu bunicul pleca azi cu trenul la București, cu acceleratul sau rapidul. Sau conducea până la Bârlad un tren de marfă pe care îl preda altui mecanic din Depoul București și se întorcea cu alt marfar preluat din Bârlad pe care îl aducea la Iași. Pe vremea aia oamenii nu aveau telefoane acasă ca mai târziu, iar bunicu îi lăsa consemn lui bunica când pleca la drum că la data de, la ora de, să fie la Cabină cu un căruț de mână făcut de el la Depou. Când trecea cu trenul, bunicul încetinea sau oprea câteva secunde și cobora la acar un sac sau un bagaj cu ce cumpăra el de pe unde mergea. Sau poate îi lăsa un sac cu cărbuni de tip ouă, care se numea lignit sau cox, cu care îmbunătățeau focul în timpul iernii la teracote. Era un miros urât de la acel cărbune, dar avea o putere calorică mare și conta mai mult asta. Aducea de exemplu saci cu cartofi, cu varză pentru murat, ardei grași sau harbuji de pe la Tecuci și le lăsa la cabină de unde îi lua bunica cu căruciorul și îi aducea cam 200 de metri acasă. Bunicul ducea trenul la gara Iași, parca locomotiva la Depou unde o da în primire și după ce făcea duș venea acasă de la gară. Îmi plăcea nespus în Pavilioane pentru că erau mulți copii de seama mea prin vecini cu care mă jucam. Într-o vară, știu că bunica avea o scroafă imensă, ceva cu pete negre. Era legată de un picior cu o sfoară groasă ca să nu o ia razna prin cartier. O mai scotea din coteț în fața porții și o lega de plop, ca să mai stea la soare, că la țarcul ei era mereu umbră. Eu și cu alți copii de seama mea, un ciopor de băieți și fete, am dezlegat sfoara scroafei de la copacul din fața porții și am încălecat pe ea ca pe un cal. Cu o vărguță o atingeam sub burtă cât să o fac să meargă cu mine în spate. Copii o țineau cumva de piciorul cu sfoara ca să „nu scape”. Așa cu șatra după mine am făcut înconjurul celor două Pavilioane unde stătea bunica. Am plecat pe o parte și ne-am întors prin capătul opus. Pe drum, se adunau în cârd din ce în ce mai mulți copii care doreau fiecare să-i las să facă și ei un tur pe spinarea scroafei. Bunica a ieșit la un moment dat afară și a văzut că nu mai este scroafa în fața curții și s-a speriat tare, că pierduse munca ei de un an. Când întreba disperată vecinii dacă nu au văzut scroafa ei, deodată aude în capătul străzii o larmă mare de copii și un alai, de s-a frecat la ochi. Și mă vede pe mine triumfal călare pe scroafă îndemnând-o cu vărguța înconjurat de drăcăraia carterului. Ne lasă să ajungem în fața porții și îmi spune nervoasă, dar și pufnind în râs. „Măi Găbișor, dar scroafa este cal de călărie? Vrei să o omori și să nu mai avem ce mânca la iarnă?” Bunicu Mihai nu era acasă. Alți copii doreau să-mi ia locul în „șaua” imaginară, dar bunica și-a vărsat nervii pe ei și i-a luat la bătaie cu vărguța cu care eu cravașasem scroafa. Când au venit ai mei după mine, bunica și bunicul le-au povestit aventurile mele cu hohote de râs, dar mama s-a speriat tare de întâmplare făcând fel de fel de scenarii ce se puteau termina tragic.
(va urma)