„AMINTIRI DIN COPILĂRIE (5)”

Din anii copilăriei „mici” – respectiv anii de grădiniță – nu am foarte multe amintiri care să mă fi marcat. Cred că am avut o copilărie fericită în general, pentru că aveam cam orice ar fi putut să aibă un copil singur la părinți în acele timpuri. Mă refer aici la o familie normală, de oameni normali, care nu fuseseră înainte de a forma un cuplu nici foarte bogați, dar nici foarte săraci.

Era imediat după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, când toată omenirea implicată își pansa rănile care încă mai supurau și se trata din mers, ca să își reia viața cât mai normală. Totul se petrecea în România concomitent cu preluarea de către comuniști a puterii politice și administrative, care se făcea cu o mare rezistență subversivă a fostului regim „burghezo-moșieresc”, așa cum aveam să învăț în următorii ani la școală și cum ne intoxica propaganda cu orice prilej. Preluarea puterii de Partidul Comunist Român – redenumit după 1947 Partidul Muncitoresc Român, se  făcea în prezența „sovieticilor”, care aveau în toate structurile de vârf ale statului „tovarăși” cu funcții  atotputernice de „comisari ai poporului”. Pe stradă, lângă tine, nu-i vedeai, nu-i simțeai, pentru că „tovarășii” erau la București, la ministere, la Comitetul Central și suflau în ceafa conducătorilor români numiți de sovietici după ce fuseseră prealabil școliți și verificați la Moscova. Eram prea mic eu ca să înțeleg ce se petrecea în jurul meu, iar mama și tata nu prea aveau discuții în casă despre situația politică; pur și simplu cred că evitau să  vorbească despre astfel de subiecte. Erau și ei înregimentați în „turmă” așa cum erau majoritatea oamenilor împinși de societate de la spate să meargă spre comunism. Atunci nu era cale de mijloc. Mergi cu turma, sau ești împotriva ei, iar asta putea să-ți aducă imediat pedeapsa capitală, fără nici măcar o mascaradă de judecată, ci doar un  glonte tras de un pistol scos iute din toc de vreun securist cu funcție care știa că nu i se va întâmpla nimic rău, ci poate doar o avansare. Pe lângă urechile mele treceau nume precum Ana Pauker, Vasile Luca, Pantiușa, Gheorghiu Dej, Chivu Stoica, Ion Ghe Maurer, Ștefan Voitec, Petru Groza… Nu aveam să aflu decât târziu în viață cine au fost ei de fapt și ce nemernicii au comis ca să acapareze cât mai multă putere politică asupra noului stat român care abolise monarhia de curând și dorea să implementeze cu forța pumnului în gură o nouă orânduire. Deocamdată părinții mă fereau din răsputeri să asist la discuții pe teme „sensibile” pentru un copil mic, deoarece probabil știau puterea mea de „absorbție” pe banda de magnetofon care încă nu se inventase, iar apoi, cu redarea în momente neașteptate, fără să țin cont cine se afla de față. Gândeau, cred, că „paza bună trece primejdia rea” și așa că procedau în consecință. Cine nu aude, nu are ce vorbi. Totuși, pe măsură ce se înmulțea kilometrajul meu de la bord cu zile, luni și ani, mama îmi introducea în minte date noi despre istoria pe care o trăiam din mers, dar și adevăruri despre ce fusese nu cu mulți ani înainte, când ea era adolescentă și traversase anii războiului plecând cu surorile și bunica în refugiu în Argeș. Ascultam poveștile mamei și puneam întrebări cât mai multe și mai amănunțite în dorința firească de a înțelege și de a ști cât mai bine cum a fost „pe vremea ei”. Eram ca un burete uscat care se îmbibă imediat cu orice picătură de umezeală pe care o întâlnește. Cred că orice auzeam mi se întipărea în minte și apoi căutam să fac conexiuni punând cap la cap informații apărute pe „hard disk”. Cu siguranță că toate acele adevăruri care mi se spuneau atunci, de la acea vârstă, au putut fi comparate în mintea mea pe parcursul anilor când învățam la școală fel de fel de date la Istorie, o istorie scrisă de scribii fideli propagandei comuniste, că altfel nu puteau să trăiască dacă ar fi spus adevărul. Tot de foarte mic am fost învățat de părinți (de fapt de mama, că ea era cu mine în majoritatea zilei și ea avea misiunea „să mă educe”), că nu am voie să povestesc absolut nimic nimănui din ce aud vorbindu-se în casă și în familie, sub semnul unei taine, a unui secret absolut pe care eu trebuia să îl apăr. De foarte mic mi s-a insuflat și apoi întipărit în creier că un secret odată aflat, nu ai voie să-l divulgi nimănui, că este „un mare păcat” și Doamne-Doamne te pedepsește aspru. Când promiteai cuiva că vei ține secretul, atunci trebuia cu orice chip să te ții de cuvânt și acel secret să fie închis pe veci în capul tău. Așa am fost educat. Dacă tata îmi cerea să țin un secret față de mama sau invers, eu trebuia să promit că nu îl divulg. Și nu o făceam, că știam ce păcat mare comit. Cred că de multe ori mă verificau amândoi, că ei doreau să vadă cât de loial sunt în păstrarea unui secret și nu țin minte să fi „picat” vreodată la un interogatoriu…

Când locuiam lângă Hală și apoi, mai târziu, când ne mutaserăm în Pavilioanele CFR Nicolina, mama era des rugată de sora ei mai mare tanti Viorica, să vină să o ajute la croitorie. Așa cum v-am spus, tanti Viorica era o croitoreasă de lux al Iașiului, avea o clientelă stilată, din cucoane „foste” sau actuale doctorițe, avocate, profesoare, care își făceau haine pentru ocazii deosebite și veneau cu materiale cumpărate pe la București să lucreze la mătușa. Când era aglomerată și nu făcea față, tanti apela la mama să vină să o ajute, că știa cât de talentată și ce rafinament are. Mama lucra la finisaje, la „surfilat”, la butoniere, la mici broderii, la călcat rochiile pentru clientă, în timp ce mătușa croia și pregătea materialele pentru prima sau a doua probă. Mătușa avea acasă, pe str. Sărărie la nr.148 (?), o vilă cu un etaj și demisol – o sufragerie imensă la parter cu ferestre în capetele opuse, spre grădina din față și spre curtea din spate, iar acest living pe lățimea vilei putea fi compartimentat la nevoie închizând un fel de glasvand din uși pliante tip acordeon, pe înălțimea camerei, care se puteau lipi de perete. El delimita cele două jumătăți ale livingului. În prima jumătate, sub fereastra ce dădea în logie era mașina de cusut „SINGER”, fotolii și o canapea. Livingul avea uși care comunicau cu holul de la intrare ce era paralel pe lățimea casei cu livingul. Deci se putea intra direct de afară prin holul de intrare. Mai exista o ușă între hol și living și în a doua jumătate, unde de obicei stătea la o masă care era și banc de lucru și birou, Nenea Nicu, soțul mătușii Viorica. Pe ușa de la hol din cea de a doua jumătate se intra în bucătăria casei, care era situată pe partea dreaptă a holului ce ținea de la intrarea din față până la ieșirea din spate, în curte. În a doua jumătate a livingului despărțit la nevoie de glasvand, exista o masă mare, masivă, din lemn de nuc. Era alonjabilă și când era deschisă puteau sta lejer în jurul ei 12 persoane. Tot în acea jumătate exista un dulap masiv cu vitrină cu geamuri de cristal cu niște desene sculptate în sticlă ca nișe flori de gheață care fuseseră executate manual, prin șlefuirea cristalului cu un diamant. După ușile transparente ale vitrinei dulapului se vedeau mai multe servicii tot de cristal, de pahare de diverse dimensiuni. Pentru țuică, pentru vin, cupe pentru șampanie sau înghețată, căni de mărimea „țapului” pentru bere.  Erau garnituri pentru 12 persoane. În dulapul de jos ascuns vederii erau 2 servicii diferite de 12 persoane cu farfurii și platouri. Fiecare avea supieră, platou oval și rotund, vase pentru smântână sau alte mizilicuri. Toate cu același desen și model. Unul era cu un model suflat cu aur pe margine, iar al doilea, cu un model floral, stil „porțelan de Sevres”, cu bleo și albastru, ca o chinezărie. Tacâmurile erau în sertarul care despărțea dulapul de jos de vitrina de sus. Numai din argint original, care nu ruginea sau nu se îngălbenea cum se întâmpla cu tacâmurile de alpaca de la bunica de acasă. Nenea Nicu cu mâinile lui a făcut un set de cuțite de masă din inox lucrându-le niște mânere speciale, delicate cu plastic transparent și negru pe care le-m moștenit de la maică-mea și eu. Toate acele tacâmuri și argintărie erau  moștenite de Nenea Nicu de la prima lui soție, care fusese austriacă din Linz, după cum v-am mai spus. Fuseseră primite ca dotă de ea de la părinții ei austrieci când s-a căsătorit.

Îmi plăcea tare mult să merg cu mama la mătușa Viorica. Mă jucam toată ziua pe jos pe covorul persan gros, mare cât o jumătate de living, cu mașinuțele mele. Mă jucam de minune cu cățelușul pechinez Țuchi, pe care îl învățam să sară peste o vărguță de care știa și de frică când făcea pozne sau lătra că enerva toată casa. Tanti Viorica avea cu Nenea Nicu o mulțime de fotografii de familie cartonate special, la studiouri foto de prin Viena, București și cine știe pe unde. Eu le foloseam punându-le pe jos una lângă alta construind pe covor șosele netede și poduri peste râuri imaginare pe unde îmi conduceam mașinuțele. Se prefigura fără să îmi dau atunci seama viitoarea profesie. Mă foloseam de cuburi ca să fac pile de pod și fotografii ca să fac platelajul. În acest timp, mama și cu tanti coseau și făceau croitorie, iar  Nenea Nicu lucra la masa lui în celălalt capăt al livingului, sub fereastra care dădea în curtea din spate a vilei. Nenea Nicu – fost căpitan de cavalerie în armata Regală – fusese „clasat” și avea o pensie mizerabilă cu care abia se putea întreține teoretic, dar împreună cu tanti Viorica și cu chiverniseala specifică tuturor familiilor vremii, se descurcau. Fiul din prima căsătorie a unchiului Nicu Săvescu, Sergiu, era student în ultimii ani la Politehnică. Studia Mecanica, a ieșit inginer mecanic. Unchiul Săvescu mă îndrăgea foarte tare și vorbea mult cu mine răspunzându-mi cu răbdare la tiruul meu despre armată, despre cai, despre puști și despre Rege. Avusese întotdeauna Ordonanță, așa cum aveau toți ofițerii câte un soldat de la țară care devenea o slugă credincioasă cât satisfăcea stagiul militar. Nenea Nicu avusese ca ordonanță băieți curați, cuminți, de familii bune, de oameni gospodari și cu stare, de la țară, parcă de prin zona Tecuciului, iar între timp se împrietenise la cataramă cu părinții și rudele unuia cu avere și vii prin zona Focșaniului. Rămăseseră prieteni de familie, iar ei când veneau la Iași la vreun medic, trăgeau la Nenea Nicu, venind toamna încărcați cu bunătăți de struguri de masă, fructe și struguri pentru vinificație. De altfel unchiul Săvescu era un mare maestru al făcutului vinului și îmi aduc aminte beciul casei unde erau aliniate damigenele mari de 50 de litri cu fierbătoare și când el trăgea vinul de pe boască punându-l în damigene mai mici sau în sticle. Am în nări mirosul proaspăt îmbătător de struguri, mere, pere, gutui, de pătlăgele crude pentru pus la murat, țelină proaspătă sau mărar uscat, pregătite pentru pus la murat. Mirosea pe tot demisolul casei în fiecare toamnă. Merele aduse de la Tecuci erau învelite fiecare în hârtie de ziar sau reviste ca să nu se atingă unul de celălalt. Erau ținute în lăzi din lemn sau așezate ordonat pe rafturile din beciul casei care funcționa și ca o cămară. Avea un geam îngust care dădea prin fundație afară, la nivelul trotuarului. În lădițele cu care se aduceau merele, se punea nisip, în care se îngropau rădăcinoase precum morcov și pătrunjel, care se transformau iarna în salata Boef.

Nenea Nicu vea o manualitate de artist. Era un mare pasionat al jocului de remi carte obișnuia să-l joace cel puțin o dată pe săptămână, de obicei cu familia Zipa. Familia Zipa – Alecu și Zoe, parcă – Zipa, a fost o familie renumită de boieri ai Iașului, mari proprietari ai viilor de pe dealul Bucium. Naționalizarea i-a deposedat de toată averea, nu mai aveau  nimic, nici casă măcar, iar Nenea Nicu le oferise generos o cameră dormitor la parterul vilei sale , la intrare imediat pe dreapta, cu acces la baie și bucătărie. Erau prieteni de-ai săi din tinerețe. Cei doi erau în vârstă când mi-i amintesc eu, de peste 70 de ani. Doamna Zipa era o doamnă vopsită cu un păr roșcat. Erau „de viță veche” și asta răzbătea din  comportamentul lor, din atitudinea lor, din tabieturile lor. Deși locuiau în aceeași casă, nu-și permiteau să intre în livingul unchiului meu decât îmbrăcați în haine de oraș, cu o „haină de casă” sau cu un capot din mătase perfect curat și călcat.  Se respectau pe ei și așa îi respectau pe toți ceilalți. Nu conta că sunt musafiri sau nu, erau chemați la masă, erau considerați ca făcând parte din familie. Așa au fost timpurile. Deci unchiul Săvescu era enorm de mult pasionat de remi. Avea în casă din tinerețe pachete noi de cărți de joc pentru poker, belotă, canasta, whist și alte jocuri de societate, ca și o ruletă de masă, mică, cam cât o farfurie mijlocie, care avea un buton cu arc care arunca bila în jurul axului și se oprea pe o adâncitură existentă în dreptul fiecărui număr colorat cu roșu sau cu negru. De mic învățasem cum se joacă multe jocuri. Ruleta o avea Nenea Nicu de la prima sa soție din Austria. Acum nu se mai juca ruletă, cazinourile fuseseră închise, iar practicarea clandestină a jocurilor de noroc se pedepsea cu închisoarea. Remi aveai voie să joci, dar nu pe bani. S-a apucat să facă cu mâinile sale un joc de remi din marmoră albă. Nu știu să vă spun cum și de unde a făcut rost de o placă de marmoră albă și cum a tăiat-o pe grosime la 3 mm. Dar după ce a reușit să aibă o placă cu grosimea de 3 mm a împărțit-o în caroiaj de dimensiunile unei piese de cca 3×2 cm pe care tot el le-a tăiat în 110 piese cât are jocul cu tot cu 2 jokeri.  O piesă era destul de grea, dar era o mare plăcere să joci cu acele piese după spusele mamei și ale tatălui meu care jucau frecvent. Apoi, a luat piesă cu piesă și cu niște dăltițe speciale pe care el le avea și un ciocănel micuț a cioplit cifră cu cifră și semn cu semn cu cele 2 emoticoane pentru joker. A șlefuit fiecare piesă pe canturi și în interiorul cifrelor cu șmirghel fin și diverse unelte care îi permiteau accesul la toate colțurile sculptate. Cu vopsele „duco” amestecate de el în nuanțe frumoase de bleo, galben, roșu și negru a vopsit cifrele jocului. Cu un penson fin de pictură pentru fiecare culoare separat. Când au fost gata piesele, a confecționat manual și cele 4 table de joc din placaj prelucrat de dânsul cu niște lame îndoite din alamă drept suport și rama care forma prin glisare cutia. Asta s-a întâmplat aproape sub ochii mei de  copil care îl priveau  fascinat de îndemânarea lui și de poveștile pe care mi le povestea din viață în timp ce lucra. Purta la ochi un monoclu de ceasornicar când lucra, ca să vadă  perfect fiecare detaliu.  Unchiul avea pentru uz curent jocul cu piese din plastic, dar la ocazii „speciale” scotea jocul din marmoră.

De Paște, Nenea Nicu vopsea ouăle. Cam 50 cel puțin. De vopsit, le vopsea ca nimeni altcineva. Își făcuse din două mine de pix cu pastă metalice, prinse de el cu o tăbliță de la o conservă, în unghi drept, printr-un nit făcut dintr-un bold de croitorie. Îi spunea „suflai”. Partea cu tija mai lungă, cât toată lungimea pastei de pix o băga într-un pahar cu vopsea duco și celălalt capăt îl băga în gură suflând. Îi obturase  capătul opus celui din gură al țevii, încât vopseaua ieșea ca fiind pulverizată fin în stropi mici pe oul fiert pe care îl ținea în mâna înmănușată și îl rotea. Fiind vopsea duco pe bază de diluant, ea se usca aproape instantaneu. Însă lucra să zicem cu vopsea de culoare beo. Termina de vopsit cu acea culoare și apoi trecea să zicem la roșu. Vopsea roșu peste bleo, sau altă culoare, să zicem galben, sau verde. Ouăle căpătau nuanțe în degrade cu stropi mai intenși sau mai rari, mai mici sau mai mari că îți luau ochii. Lacul le făcea lucioase și ochioase. Printre ele erau intercalate frunze de salată sau de mărar și pătrunjel când erau pe masă în paner. Multă pricepere, bun gust și o meticulozitate în tot ce făcea și punea mâna. Dintr-un far vechi de camion a confecționat un abajur de veioză în două culori, vopsit tot cu suflaiul său, de ziceai că era de fabrică. Pe toate le-am văzut cu ochii mei.

Tot de atunci, îmi amintesc că de multe ori tata venea de la serviciu de la Sfatul Popular unde lucra, direct în Sărărie unde eram eu cu mama. Era servit imediat cu masa de prânz și apoi stătea de vorbă cu Nenea Nicu la un șpriț de vin și o țigară. Tata fuma, iar Nenea Nicu le suda pur și simplu. Nenea Nicu fuma și țigări „Select”, niște țigări mai scurte, într-un pachet din carton galben, așezat „pe orizontală”, nu pe verticală. Fuma obligatoriu cu țigaretă, care putea fi una din abanos, neagră, sau din lemn de cireș pe care le cumpăra din Tutungerie odată cu țigările. Cele din lemn de cireș le-am folosit și eu mult mai târziu, când fumam „Carpați fără filtru” de Sfântu Gheorghe.. Țigaretele le curăța des Nenea Nicu, folosind un băț de chibrit pe care îl înfășura cu o bucățică de vată făcând o sculă băgată în țigaretă. Ieșea neagră ca smoala și mirosea înfiorător a gudron și nicotină. Pe mine mă tot învățau cu toții să nu fumez nici când voi fi mare, că „uite ce se depune pe plămâni”! și îmi arătau vata aia îmbibată cu nicotină. „Dar voi de ce fumați dacă știți asta? Vreți să muriți?” îi luam și eu la întrebări. „Noi am fost proști când am fost tineri. Nu a avut cine să învețe că nu e bine să fumezi. Așa era moda și am crezut că e bine să fii la modă” venea răspunsul prompt. „Tu să nu faci ca noi, că nu este sănătos deloc!” . Din nefericire, Nenea Nicu a făcut cancer pulmonar de care a și murit după vreo doi ani de chinuri și operații costisitoare la Parhon, la medicii vremii de care îmi aduc aminte doar numele Profesorului dr. Chipail. I-au făcut morfină, care se găsea cu mare greutate și cu cheltuieli enorme. Eu nu le-am ascultat sfatul și într-a 12-a m-am apucat de fumat, lucru care a ținut până la 54 de ani, când am hotărât să mă las pe viață.

Cât stăteam pe Sărărie la mătușa, în timp ce mă jucam în legea mea sau stăteam la povești cu Nenea Nicu, mergea nonstop aparatul de radio. Era un aparat mare, o ladă imensă așezată pe o măsuță „roco-co” în mijlocul livingului. Acasă aveam doar difuzor de radioficare, dar la mătușa era aparat de radio. Pe acele vremuri Radio București emitea continu tot genul de muzică, dar predominantă era muzica simfonică. Abia apoi urma muzica ușoară și cea populară, în emisiuni distincte. Aproape la fiecare două ore se transmitea „Buletin de Știri”, sau „Radiojurmnal” dimineața la 6, la 14 și seara la 20. Cred că în capul meu toată muzica aceea simfonică pe care o auzeam, cu precizările făcute – gen „ascultați Concertul în Re minor pentru pian și orchestră” de Mendheson Bartholdi, de Beetowen, de Ceaikovski, de George Enescu,, sau concertul pentru vioară și orchestră numărul… în do minor sau în sol major de Paganini, de George Enescu, de Yehudi Menuhin, etc, mi-au format în subconștient o cultură muzicală pe care probabil nu aș fi avut-o niciodată dacă de mic nu eram învățat să aud  o muzică pe care nu o înțelegeam, dar care mai târziu m-a învățat să o ascult fără să o resping. Erau transmise arii din opere, operete, canțonete; li se spunea titlul, compozitorul și solistul. Se preciza că solista este soprană sau mezzo-soprană, că solistul este tenor, bariton sau bas. Astea îmi intrau firesc în cap și așa cred că mi-am format de mic o idee despre muzică ce mi-a fost de folos până azi…

Câteodată, când rămânea și tata peste noapte că pe mama și pe tanti le apuca ora zece seara și tot nu terminaseră ce aveau de terminat ca să predea clientei programate pe a doua zi, noi mergeam să ne culcăm pe canapeaua extensibilă din living, iar mie îmi așterneau patul pliant de la Sergiu  pe care îmi plăcea mult să dorm, în aceiași încăpere. Tanti Viorica și Nenea Nicu dormeau în dormitorul de la etaj. Mai târziu, la etaj au închiriat un apartament cu două camere și bucătărie unei familii de avocați tineri, de fapt cred că doamna era profesoară. Cred că Sfatul popular impunea celor care aveau casă mare cu excedent de spațiu să ia în chirie alte familii care nu aveau locuință.  Decât să le fie repartizată cine știe ce familie numeroasă de la Sfat, au preferat să primească această familie în care domnul era avocat și soția profesoară. Ei aveau o fetiță de o seamă cu mine cu care mă mai jucam prin curte vara.

Nenea Nicu era pasionat de fotografie. Avea din tinerețe un aparat de fotografiat german, cu trepied și chiar cu un mic burduf, cu care putea face și fotografii color, dar cu greu se găseau filme fotografice, iar transpunerea unui clișeu pe hârtie fotografică era foarte scumpă și se făcea doar în Studiouri speciale.

Însă pasiunea lui Nenea Nicu l-a făcut să aibă și laboratorul său fotografic propriu la demisolul casei, lucru ce-l învățase și-l pasionase și pe Sergiu când era la liceu. Nenea Nicu făcuse cu mâna sa diapozitive color pe ramă din tablă, cum erau ele la începuturi. Între timp, au apărut și prin librării diapozitive cu rame din plastic, cu povești de Ion Creangă, Frații Grimm, etc, un fel de rame pe care le puneai într-un aparat cu un bec puternic în spatele unei lupe care proiecta pe perete sau pe un ecran de pânză o imagine ca de film. Se numea „epidiascop”. Nenea Nicu avea așa un aparat, iar mama îmi cumpăra povești pe care eu le vedeam la epidiascop. Îmi amintesc că avea nenea niște rame cu imaginea lunii făcute vara pe un cer senin. Mi-a explicat că  pentru a poza luna, a trebuit să fixeze aparatul pe ea și să îl acopere cu o pânză neagră care acoperea și obiectivul și burduful, ca să nu vină alte lumini din lateral să diminueze imaginea. Aparatul stătea pe imaginea lunii și o oră, făcea experiențe repetate, își nota și când developa, trăgea concluzii cum este mai bine. Mai târziu, când eram într-a șasea, aveam să merg și eu la cercul foto  și să învăț arta fotografică.

Tot ce v-am povestit până acum se întâmpla la vârsta preșcolară a mea, încă nu mergeam la școală. Apoi, după  îmbolnăvirea lui Nenea Nicu Săvescu, tanti Viorica cu Nenea au hotărât să vândă casa din Sărărie și cu banii primiți au cumpărat o jumătate de casă nefinisată exterior, cu două camere și baie, dar cu o curte mare, în Copou, pe str. Istrate nr.6, exact vis-a-vis de Liceul Negruzzi. Restul de bani care a rezultat din vânzare a fost cheltuit pe doctori și medicamente în ultimii ani de viață al unchiului. După ce a vândut casa din Sărărie, ca să le ajungă banii pentru cheltuieli, unchiul a fost nevoit să se angajeze în serviciu, găsind un post de impegat de mișcare la ITA, adică Întreprinderea de Transport Auto Iași. Nu știu dacă a apucat să lucreze mai mult de cinci ani până a murit. Tanti Viorica a continuat să facă croitorie din care se întreținea. Sergiu a terminat facultatea, s-a însurat cu o sibiancă care i-a fost colegă de facultate și  au plecat la Brașov. După moartea lui Nenea Nicu nu cred că l-am mai văzut decât o singură dată pe Segiu, când întâmplător, am mers într-o delegație de serviciu la Brașov.

Despre familia lui Alecu Zipa care era de acum în voia sorții – și dacă nu ar fi fost Nenea Nicu nu știu ce ar fi fost cu ei – îmi amintesc și azi că jucau remi cu unchiul și mătușa mea, iar câteodată, când venea tata și mătușa avea treabă cu mama,  tata juca cu unchiul contra familiei Zipa. Nu jucau pe bani, ci pe puncte, care erau  meticulos notate pe coloane individuale pe un caiet special destinat, în care se trecea data și persoanele care jucau. Stabileau de la început pe câte puncte jucau ca să facă un joc. Pe 5000, pe 10000, în funcție de câte ore doreau să se termine un joc. Între timp, lângă fiecare jucător exista un pahar cu picior negru, cilindric, pentru „șprițul!” de vin cu sifon. Se bea de plăcere, maximum 2 litri în patru-5 oameni într-o seară de joc. Vinul era „vinul casei” făcut de Nenea Nicu toamna. Ținea  până după Paște, când venea domnul Dănescu de la Tecuci cu alte damigene pline.

Eu eram primit lângă tata să chibițez, dar cu interdicția de a vorbi la masă. Mi se punea în față un pahar ca să beau și eu sifon și o farfurioară pe care primeam ca și jucătorii o tartină făcută de obicei cu unt și un peștișor stavrid cu un șfichi de lămâie, sau cu paté de ficat și gogoșar în oțet, sau cu zacuscă de casă, orice, ca să fie „bază” în stomac să le meargă șprițul. Dacă mă împingea naiba să-l întreb cumva pe tata de ce nu coboară jokerul, eram imediat pus la punct și mi se amintea că „rolul chibițului este să-și țină gura”. Nimic! Nicio vorbuliță. Mă uitam doar și nu aveam voie să spun nimic. Dar nu mă puteam abține și cum vedeam și tabla de alături a doamnei sau a  domnului Zipa, îi spuneam lui tata la ureche că are joker de exemplu. Tata îmi spunea imediat: „bine, stai cuminte. Vorbim acasă.” Și eu înțelegeam că am călcat embargoul.

Pe Sărărie, la mătușa, ajungeam cu tramvaiul luat de la capăt de linie, din Târgu Cucului. Era tramvaiul 4. Avea stația de capăt exact pe locul stației de autobuz actuale înainte de linia de tramvai. Nu exista legătura între linia lui 4 și linia tramvaiului care venea dinspre Elena Doamna și continua ca acum, pe Cuza Vodă, pe la Golia. Nu exista nici actualul rond din Cucu, unde întorc tramvaiele azi. Acolo erau case la stradă care continuau spre actuala esplanadă de pe  str. Costache Negri care unea Tg. Cucului cu str. Ștefan cel Mare și ieșea unde este acum Casa Cărții. Era o stradă îngustă de 6-7 m, cu pavaj de piatră cubică, cu magazine și locuințe evreiești. Târgu Cucului era aproape de casa noastră de la Hală. Pe Sărărie existau două tramvaie. Unul urca, altul cobora, după un grafic aproape precis. Linia era simplă, nu dublă, vagonul era vechi, fără remorcă, ușile erau glisante manual, nu se comandau din cabina vatmanului. Vagonul avea pantograful ca o bară în unghi față de plafonul tramvaiului. I se zicea „viglu”. Când au apărut în anii 70 tramvaiele „Tatra” am auzit de „pantograf”. Ăsta avea forma de azi, ca două trapeze în oglindă. Vatmanul avea postul de conducere la ambele capete ale vagonului la tramvaiul 4. Nu avea scaun, ci stătea în picioare în timpul mersului. Purta un fel de uniformă mai mult civilă, amestecată cu costum  bleomarin sub care purta jachetă sau flanelă de acasă de orice culoare, iarna avea pe el o „scurtă” de stofă îmblănită cu blană de oaie iarna. I se zicea șubă și era haina universală a bărbaților salariați care aveau locul de muncă în aer liber.. Pe cap purta o caschetă ca la ceferiști și iarna căciula din blană sintetică, „țărănească”, sau de oaie, sau chiar căciula îmblănită „rusească” cu urechi. Când era ger afară și conducea tramvaiul neîncălzit, avea în picioare cizme de postav sau bocanci. Mănușile îmblănite cu un singur deget îi dădeau aspectul final. În tramvai erau puține locuri pe scaune, care erau din lemn lăcuit cu niște șipci subțiri care urmau un șasiu curbat. Pe spătar era un mâner metalic de care te puteai ține în timpul mersului dacă stăteai în picioare lângă scaun. Sus, era bară de prindere cu un fel de mâner culisant, din piele. Linia șerpuia și în plan vertical și în plan orizontal, că era veche și deformată. Câteodată aveai senzația că sare de pe șine și că se răstoarnă. Lumea striga la vatman: „mai încet omule, vrei să ne răstorni? Cari oameni, nu saci cu cartofi!” Și vatmanul asculta docil și mai învârtea manivela reostatului micșorând viteza…

Lângă „urcare” era un scaun cu spătarul lipit de geam și o cușcuță cu o poartă rabatabilă ca să permită așezarea pe scaun. Era masa „taxatoarei”, cu o platformă mică și un sertar compartimentat în 3 compartimente pentru ținutul banilor mărunți puși pe căprării. Când urcai în tramvai treceai prin fața taxatoarei. Te opreai, luai bilet pe care îl rupea dintr-un carnețel mic și cu un clește ca la CFR îți perfora biletul unde știa ea, într-o pătrățică numerotată care reprezenta probabil cursa, ora, cine știe… Arareori în tramvai se urca „controlorul”, care îți cerea biletul la control ca să vadă dacă taxatoarea cu vatmanul nu fac „bara-bara” și bagă banii în buzunar. Erau controlați și călătorii, dar și angajații ITI-ului. (Întreprinderea de Transport Iași).

Pe traseu, în dreptul „grajdurilor regale”, cam unde este azi Hanul Sărărie, era „bucla”. Acolo era o bucată de linie dublă ca să se încrucișeze tramvaiul care urcă cu cel care coboară. Acolo tramvaiul care ajungea primul îl aștepta să vină pe celălalt. Atunci treceau unul de altul și continuau cursa spre capăt. Capătul de sus de pe Sărărie al tramvaiului, era undeva în Târgușorul Sărărie, dincolo de Căminele studențești 1 Mai, dincolo de actualul sediu al IPJ Iași. Cam aproape de capătul „pârtiei de schi”, de lângă acel punct PECO al Petrom. De la capătul liniei mai departe, șoseaua coboară pe la „Ursulea”, șerpuind pe versantul alunecător de mai jos de Agronomie, spre Cârlig. Târziu, cred, că prin anii 80 a fost scoasă ca nerentabilă linia lui 4 de pe str. Sărărie. S-a asfaltat și a rămas doar auto.

Când era casa plină cu musafiri la Nenea Nicu și veneau invitați cu diverse evenimente – cum ar fi Sf. Neculai, Paște, Crăciun, etc – tanti Viorica își etala talentul de mare gospodină. Era un rafinament special, dobândit în școala absolvită de ea despre care auzisem că se numea „Pensionul de fere”. Pe acele timpuri fetele învățau înafară de carte și metode de comportament elevat în înalta societate, să aranjeze o masă, să gătească lucruri rafinate, să servească  după o etichetă, să poarte o conversație, să aibă „bune maniere”, să se îmbrace cu gust, să asorteze culori, etc. Chiar dacă nu aveau „dotă” de la părinți cu stare materială, o fată „de pension” era foarte căutată pentru „o partidă” de căsătorie de un om cu stare – chiar mai în vârstă – care dorea o soție cu care să nu-i fie rușine „să iasă în lume”. Ofițerii de armată și funcționarii superiori erau primii care vânau să se însoare cu fete educate la „Pension”. Tanti Viorica era una dintre ele.

Când se pregătea o masă festivă pentru mai mulți musafiri, pregătirile erau foarte complexe. De multe ori apela și la mama pentru gătit mâncăruri sau pentru alte treburi. Și mama apucase înainte de război să facă un an cred de „pension”, așa că nu era străină de ceea ce i se cerea de tanti Viorica. Cu ocazia asta învăța și ea lucruri pe care nu le știa.

La masă – tot timpul, indiferent dacă eram numai cu mama sau când erau musafiri – mă învățau bunele maniere. Și mama și Nenea Nicu și tanti Viorica. „Furculița se ține așa, nu așa, cuțitul se ține obligatoriu cu mâna dreaptă. Nu se vorbește și nu se gesticulează la masă. Mai ales cu tacâmul în mână. Nu ține coatele pe masă! Dă-le jos, lipite de corp. Șterge gura cu șervețelul, că de aia ai șervețel. Stai cu spatele drept, că-ți va ieși gheb în spate. Nu clefăi, că nu ești purcel. Tacâmurile se  așează la masă obligatoriu cu cuțitul de masă în dreapta farfuriei și lingura cu furculița în stânga. Șervețelul se așează ca un cornet în paharul din fața farfuriei.”

Toate acestea îmi răsună și acum în urechi rostite de tanti Viorica și de mama care mă dăscăleau de la 3-4 ani. Când ieșeam cu părinții la restaurant, nu le era rușine cu mine că nu știu să mănânc sau să țin un tacâm în mână. Învățasem că în restaurant, politicos este ca bărbatul să deschidă ușa și să intre primul, urmat de femeie și la urmă copilul. În restul ocaziilor, bărbatul deschide ușa și face loc doamnei să intre prima. Cu astea „m-am născut”, am fost educat de mic copil. Știu azi că mi-au folosit enorm în viață.

În acei ani lumea se și distra, nu numai muncea din greu. Chiar cu sărăcie, cu salarii mici, fiecare sărbătorea cum putea și Paștele și Crăciunul, dar și zilele onomastice din familie sau chiar aniversările. Era prilejul de a se întâlni rudele, prietenii, de a întări legăturile cu verișorii, care la noi în familia numeroasă a mamei erau considerați frați. Exista un fel de cult al familiei, în care nu aveai voie să critici sau să vorbești de rău pe nimeni, în care toți se străduiau să fie buni unii cu alții și să transforme întâlnirile în prilej de bucurie și nu de necazuri sau certuri. Evident că existau diferențe între frați, disensiuni datorate unor puncte de vedere, dar toate se lăsau deoparte când  măcar o dată pe an se aduna familia la bunicii din  Ciurchi. De obicei de Sf. Maria mică, deoarece era vară și grădina toată înflorită, iar mesenii stăteau în curtea din fața cerdacului casei bătrânești cu un imens boschet de liliac ca un fel de perete verde, la o masă „rudimentară” din lemn făcută de bunelu Vasile din doi dulapi de scândură rindeluită cu gealăul, pe patru pari de lemn bătuți adânc în pământ. De o parte și de alta a mesei erau două bănci tot din scândură, făcute de bunelu cu mâna lui de tâmplar. Când ne adunam cu toții, se scoteau din casă pături și cuverturi care se puneau pe bănci. Se adunau toate scaunele existente pentru ca toată lumea să aibă loc. Bunica singură trona adunarea din cerdac, nefiind lăsată de mama și de surorile ei să facă nimic, ca să nu se obosească. Era o femeie blândă și răbdătoare care dăduse naștere la opt copii, 4 fete și 4 băieți, fiecare om la casa lui. Astea erau zile când ne întâlneam cu toții, venind la Iași fiecare de pe unde era plecat, cu copiii lui, ca să ne vedem toți verișorii. Cred că eram 10-12, de mărimi diferite. Ne jucam fugărindu-ne în curtea bunicilor și jucându-ne de-a „ascunsa” prin jurul casei bătrânești sau în boscheții de liliac. În ordinea mărimii părinților eram și noi, copii, în ordine descrescătoare. Eu eram mezinul dintre verișori, că mama a fost mezina familiei, până ce s-a născut Liviu de la Brașov. El venea între noi mai târziu, după ce noi ceilalți crescuserăm mai mari.

(va urma)