Prin 2009 am făcut un tur de vacanță (care avea să fie și ultimul) prin câteva țărișoare din estul Europei – de care fuseserăm bine legați cu trei decenii în urmă – prin Tratatul de la Varșovia și de „mama Rusia”… Ne întâlneam cu alte trei familii de neamuri la Balaton, în Ungaria, unde o vară de-a soției – medic în Danemarca și soțul ei danez, la fel, medic – închiriaseră pentru toți, ca să ne întâlnim, o vilă dotată complet la Balaton. Schepsisul a fost că ei au putut închiria vila printr-o agenție daneză, că aveau „credibilitate”, pe când niciunul dintre noi, „hoții de români” nu am fi reușit decât la niște prețuri triple sau cvadruple. Am stat cred o săptămână, am tras o fugă cu soția și la Ljubljana, capitala Sloveniei. „Șatra” cu neamurile plecaseră pe la Parndorf, în Austria, aproape de granița Ungariei. Este acolo un mare complex comercial, un „autlet” ca un fel de mall cu magazine diferite, de unde românașii mai snobi merg ca să-și cumpere muierile ticlazuri și țoale „dă firmă” mai ieftine decât „pă Lipscani”. Eu trecusem cu soția pe acolo de vreo două ori și cum nu ne interesa să spânzurăm aiurea banii, am preferat să vedem Ljubljana. Distanțele erau cam aceleași, doar în direcții diferite…
După încheierea sejurului cu familionul, ne-am despărțit și am luat-o în cele patru zări, fiecare spre „cășile” lor, numai eu și consoarta am pornit spre nord-vestul Ungariei, de unde am intrat în Slovacia, iar mai apoi, în Polonia…
Sunt un tipicar, un „chisat” minuțios, iar când am acceptat excursia cu neamurile la Balaton, imediat am încropit și planul de vacanță pe anul acela. Așa am legat niște dorințe mai vechi, de a vizita Polonia – mai ales Cracovia – despre care citisem multe și știam că nu îmi va părea rău. De acasă, de la Iași, îmi arvunisem pe „booking” cazări ieftine la pensiuni și le achitasem pe calculator în lei, din jungla noastră românească.
Acum nu mă opresc să vă povestesc amănunte din excursia prin țările care erau ca și noi parte din UE, am să mă opresc doar la „traversada” unui colț din Ucraina, mai precis, am „tăiat” o feliuță din partea ei de sud-vest, venind dinspre Cracovia, spre Lvov și Cernăuți.
Nu știu de ce, dar încă de acasă, cu mult timp înainte de a purcede la drum, am avut așa, ca un „deja-vu”, un sentiment ciudat, la gândul că voi intra în Ucraina. Străbătusem de multe ori cu treabă de afaceri granița noastră cu Republica Moldova, începând cu „podul de flori” și mirosisem de la rădăcină crivățul care ofilea florile și vara. Adică, mai pe șleau, simțisem acel aer de gulag rusesc pe care eu îl vedeam doar în filmele americane și îmi ziceam că ăia exagerau… Câteva rânduri de gard cu sârmă ghimpată „dincolo”, câteva posturi de grăniceri, milițieni, veterinari acoperiți, pompieri cu kalașnikovul la gât, etc. La noi, doar vameșii și câțiva din Poliția de frontieră. Asta era ce văzusem eu în R. Moldova, iar despre Ucraina, îmi închipuiam că e și mai și!
Când am trecut granița din Polonia – o țară mai civilizată și mai înaintată decât România spre democrație, dar totuși apropiată de nivelul nostru – m-a izbit în plin, ca atunci când scoți capul afară pe geamul acceleratului de Constanța, un aer sumbru, de înapoiere multilaterală. Formalitățile la poloni duraseră maximum 5 minute, eram în tranzit pe la ei și iote bre că ajung la ucraineni… Știți din alte filme, că am făcut opt(!) ani de rusă de mic copchil, la înaltele școli absolvite, ungurește o rup destul de bine, engleza așijderea, iar din mâini și din gură, mă strâmb în multe alte limbi de circulație…
Mi se pune sub nas un formular pe care cică trebuia să-l completez… Îi văd pe gușterii verzi de la grăniceri cum se uită cu ciudă la Fordul meu roșu ca steagul sovietic și-i văd cu stupefacția că suntem români care intră din Polonia. Apar și vameșii, un „el și o ea”, care mi se adresează în rusește. O fac pe prostul și răspund într-o engleză aproximativă, ca să par cât mai prostovan. Mâinile și ochii, nasul și fața completau fraze neștiute de mine în veci! În esență, îi interesa ce am de declarat, cu ce avere intru eu în Ucraina, ca nu cumva să le destabilizez economia. Singura mea avere pe care puteam să o declar fără frică, era chiar nevastă-mea. Nu s-au mulțumit doar cu acest răspuns, îi interesa doar valuta, ca să știe cum mă prețăluiesc. „Băiet diștept” și școlit de viață, lovelele mele în euro erau bine mersi pe card, dar în Slovacia am schimbat o sută de euro în grivne ucrainene la o bancă, să am pentru orice eventualitate în buzunar. Cazarea pe o noapte era plătită la cel mai a dreacu hotel din orașul Ivano Frankivsk, un centru de județ din sud-vestul Ucrainei, situat undeva pe linia ferata spre Lvov, dar nu foarte departe de granița lor cu Bielorusia.
Să vă spun acum că: înainte de a pleca în excursie, când făceam planificarea, îmi doream să văd Lvov-ul (Liov în română) și – evident! – Cernăuțiul, după care, la o aruncătură de băț intram în România pe la Siret – Suceava și „ritornera a casa”. Asta mi-a fost în cap când am ales să tai un șfichi din Ucraina!
Să ne întoarcem la linia de Start… Declar 20 de euro cash și încă vo 300 pe card… Dintr-o dată, stima lor pentru mine a scăzut vizibil și mi-au dat drumul să trec, într-o silă care o au miliardarii pentru amărășteni. Evident că nu le-am dat nici o grivnă bacșiș, că nu aveam niciun motiv. Îmi venea pur și simplu să fac stânga împrejur, să intru iar în Polonia și să ocolesc prin Ungaria să vin acasă pe la Satu Mare.
În fine, intrăm și caut cu ochii un indicator care să mă îndrepte către Lvov. Sunt drumar de meserie, ochii mei sunt formați ca la vulturul care își caută prada din înaltul cerului și știu să citesc informațiile pe care mi le dă o semnalizare rutieră ca nimeni altul. În „Europa”, a fost parfum, nu foloseam nicicum GPS, sau alte dispozitive care mai mult te încurcă dacă nu au Update. Harta și semnalizarea! Am hărți auto din toate țările pe care le-am tranzitat, ba chiar și hărți auto pentru unele capitale precum Budapesta, Viena, Bratislava, etc. Beleam ochii la bornele kilometrice, care mie îmi spun enorm de multe, indicatoarele de orientare și de circulație. Acolo le băgam în seamă, în România, nu. La noi, multe sunt puse aiurea.
Când am intrat noi în Ucraina, era cam ora 15. Îmi făcusem calculul că cel târziu pe la orele 21 ajung la hotel la Ivano Fankivsk. Cum m-am îndepărtat de punctul de frontieră, dau după o bucată bună de mers de o primă intersecție, într-un câmp, unde vedeai până la orizont ogoare cu cereale recoltate și spre orizont, întrezăreai tractoare agricole gigant al căror fum scos spre cer îți arătau ca pe mare depărtarea vapoarelor… Nu tu localități, nu tu semnalizări rutiere, nu marcaj rutier! Pe hartă îmi indica faptul că sunt pe un Drum Național. Mă uitam pe harta deschisă pe scaunul de lângă mine (soția stătea pe bancheta din spate și citea, că nu avea ce să vadă pe geam) și vedeam cam cum este orientat drumul ca direcție în raport cu punctele cardinale. Foarte vag bănuiam doar pe unde aș putea fi pe hartă. În intersecțiile cu sens giratoriu – unde în mijloc era un cerc din borduri văruite, plin cu buruieni uscate de arșița soarelui și spini de stepă – opream mașina și studiam direcțiile drumurilor care porneau din sensul giratoriu. Toate arătau aproape identic, așa că nu eram sigur care e „Naționalul” pe care să merg eu, că pe hartă nu erau trecute alte drumuri comunale sau sătești, sau „județene”… Soarele era încă sus pe cer, mă uitam la ceas, știam aproximativ că acolo unde mergea el la culcare este Vestul și cu busola din creier stabileam la noroc ce direcție să aleg. Dumnezeu Drăguțul a vegheat din ceruri asupra mea și din fericire m-a îndrumat corect. Se însera aproape, când am ajuns la marginea Lvovului, dar morcovul pătruns deja adânc în târtiță mi-a anulat dorința de a-l mai vizita, să-i văd barem centrul. Visul meu de bază, cu inima cât un purice înfometat, era să mă văd în fața hotelului din Ivano Frankivsk, unde aveam plătită cazarea.
Trecuse deja de ora 21 și văd în zare niște lumini, care îmi dădeau speranță, ca și cum Fata Morgana devenise realitate. Mă apropii, îmi dau seama că e o benzinărie rudimentară, dar în mintea mea, logica îmi spunea că o benzinărie nu poate fi totuși la zeci de kilometri de orașul mare spre care mă îndreptam eu. Ziua se îngâna cu noaptea, toți veneau cu farurile dereglate care îmi străpungeau ochii, din sens contrar și deodată, văd că-mi sare în față o siluetă care țipă la mine de parcă îl violam pe Lenin. Deslușesc o uniformă și apoi un baston din ăla rudimentar, un „pulan” din lemn esență tare vopsit în dungi alternative de negru/alb. Agita chipiul ca la o revoluție, iar eu am frânat apăsând pedala frânei până la fund. Cumva, speriat că am călcat pe careva pe degetul mic de sub sandale, cobor din mașină gata să suport consecințele. Văd un puștan imberb, un „sarjant” în termen, la Miliția ucraineană. Avea în spate, pus după gât, pistolul kalașnikov regulamentar. La brâu era geanta cu încărcătoare, pe care o purtasem și eu la cingătoare când făcusem stagiul la Școala de ofițeri, care ținuse locul armatei… Puștanul se răstea la mine „pa ukrainski”, iar eu îl lăsam să se descarce, că tot nu înțelegeam o iotă. Îmi face un semn să-l urmez și pornește spre spatele mașinii mele. Opresc motorul îi spun nevestei să stea liniștită și urmez „stăpânul”… La vreo 20 de metri înapoi, mult ieșită de pe partea carosabilă, la liziera unui pâlc de arbuști, zăresc o Volga din aia, model limuzină americană din anii 60, pe care am avut-o și noi pe timpuri, chiar la Partid și la Miliție… Era vopsită alb/albastru și pe lateral, ca și pe bot, scria cu majuscule chirilice MILIȚIA. Am mulțumit lui Gospodin Boje că făcusem 8 ani limba rusă cu oameni deosebiți ca și cultură și erudiție. La volan stătea un ofițer după bănuiala mea, dar când s-a dat jos din harabaua aia pe care trona un girofar cât un lighean de frământat aluatul, de culoare albastră, am văzut pe epoleții săi două linii și o stea mare cât Steaua Polară. Am știut imediat că e maior… Era un animal obez, cu un cap porcin, cu ochii mici înfundați în grăsime care mijeau ca un chinez sculat din somn. Gagiul mă măsura de jos până sus de câteva ori ca să mă prețăluiască și cu o voce de tunet îmi spune „pa ucrainski” – că nu am oprit la STOP! Capul meu a început să se rotească mai ceva ca girofarul, iar ochii mei beliți cât cepele căutau cu disperare pe câțiva kilometri distanță vreun indicator montat pe o țeavă. După o scanare fulger a județului, creierul meu de drumar hârșâit de munca cu polițiștii noștri la Rutieră și metodele lor de producere a șpăgilor, m-a avertizat că omul e „din ăia”. Îi răspund țipând și mai tare la el, cu un tupeu care cu siguranță îl făcea și pe Stalin să se pișe pe el de groază: „GDE?” (unde?)
Și porcul lui Orwels, cu un rânjet de plăcere îmi arată întinzând arătătorul ca un cârnăcior neafumat, undeva spre acostament. Văd cu greu un indicator, ruginit sau murdar, de formă rotundă, cu marginea roșie ca un chenar, iar în acel cerc roșu era înscris un triunghi echilateral cu vârful în jos, ca „cedează trecerea” și ăsta, tot roșu. Peste triunghi, scria cu negru cuvântul STOP, evident, cu litere rusești. Indicatorul nu era reflectorizant, era un jaf de 50 de ani probabil, dar făcea parte din recuzita și dotarea Volgii. Atunci m-a venit inima la loc. Porcovanul nu știa cu cine avea de a face! Mi-am adus aminte din copilărie, când mă plimbam în cartier cu mașinile „ZIS” de școală, cu nenea Costel, instructorul, care scotea tineri șoferi pentru societatea comunistă. De atunci prinsesem semnificația indicatoarelor rutiere, deși eram abia în clasa întâia la școală. Acela era un indicator așa cum avusesem și noi până prin anii 60-66, când s-a modificat radical STAS-ul indicatoarelor, iar noul STAS – valabil și acum – devenise un fel de biblie a mea și a șoferilor din România și a Uniunii Europene. Ucraina rămăsese pe stil vechi, ca Rusia, R. Moldova și tot spațiul slav. Totuși, eu știam că există o convenție internațională asupra reglementării și semnalizării circulației rutiere, iar Ucraina nu avea cum să nu facă parte din asta, așa că tupeul meu a ajuns la cote astrale…
Am început să mă răstesc la porcul cu grad de maior, să țip la el în limba rusă, cu gesturile în engleză, italiană și chiar maghiară. Odată cu gura mea care turuia nervoasă, mâinile și picioarele spuneau multe, că îmi căutam pietricele pe care le șutam în decor ca pe o minge. Animalul mi-a cerut și pașaportul, am mers la mașină însoțit de tânărul „sarjant” cu pușca trecută de acum „pe umăr”, nu „la spate”. Pledoaria mea durase deja de un sfert de oră de vociferări, îi spusesem cum am putut mai harașo că „ia injiner, rumânski injiner do șose” și că „ia rabotaiu cu rumânski Polis”, așa că să nu mă f*ută la cap. Îl vedeam că cedează și deja își făcea probleme cu nebunul. Îmi ceruse amendă 20 de euro să pot pleca, dar eu îi dădeam cu „nema denghi, niet euro”. Atunci mi-a venit o idee și i-am spus că da, plătesc, dar abia a doua zi, când voi merge la bancă să scot bani. Era sâmbătă seara și mi-am spus că nu pot să am ghinionul ca la ei să existe vreo bancă deschisă. Îmi mai știam drepturile și nu mă durea nici gura. Dar altă idee venită din tupeu și dintr-o mare experiență de viață, a fost și soluția salvatoare. Mi-am adus aminte că vara soției din Danemarca luase când a tranzitat Germania vreo zece cutii din carton cerat de 1 litru, cu vin nemțesc, probabil den coadă de mătură, ca să bem noi la Balaton. Noi aduseserăm Cotnari și Târnave, așa că vinul lor a fost folosit mai mult la stropitul din abundență a cărnii pentru grătare. La despărțire au insistat să iau eu o cutie din aia de 1 litru, portbagajul era umplut, așa că l-am îndesat cumva lângă roata de rezervă. Încep programul de publicitate către porcovan și îi spun că nu am bani, dar îi fac cadou o sticlă de vin nemțesc care mi-a mai rămas de prin excursie. Și laud eu calitatea vinului nemțesc așa de bine, că azi cred că Wernerii ar trebui să-mi vireze iute în cont cel puțin o mie de euro… Ochișorii porcini au început să sclipească la auzul cadoului, dar mi-a spus cu tupeu că ei sunt „dva” și a crăcănat doi cârnăciori de la mâna dreaptă, așa că eu „dva butelki” să îi dau. M-am jurat pe Gospodi Boje că dacă aveam o ladă, i-o dădeam toată, că oricum consider vinul nemțesc un „pissweis”(asta gândeam, nu i-am declarat lui ghiță). I-am spus să meargă sarjantul cu moine la mașină și tot vinul pe care îl găsește să îl ia. A mers soldățoiul, s-a convins când am deschis portbagajul că înafară de valize și vinul scos strategic de lângă rezervă, nu mai am nimic, așa că, înapoi la maior. Ăsta a luat sticla de carton, s-a uitat și a văzut că scrie „winne”, așa că a luat obiectul și l-a aruncat pe geamul deschis în harabaua miliției. Deja îl amenințasem că fac plângere cu avocat la Kiev, pentru abuz în serviciu, că folosesc indicatoare neconforme și nu voi plăti nicio amendă, iar sticla aia era pentru el ca o victorie de împăcare.
Am plecat mai departe după o juma de oră pierdută aiurea și nevestii nu-i venea să creadă că am scăpat viu și victorios pe pământ inamic după ce stând în mașină cu inima cât un purece, auzea scandal și țipete furioase, ea crezând că mă arestează. Am ajuns la hotel pe la 10 și ceva noaptea, dirijați de taximetriști, cărora mă adresam rusește. O clădire relativ mică, cu un etaj, ca o vilă boierească, era chiar peste drum de Casa Pătrată care adăpostea Sovietul Raional. Am pășit la Recepție cu o geantă de umăr în care aveam pijamalele și pastele de dinți. Atât. Bagajul rămăsese în portbagajul mașinii încuiate, în parcarea bine luminată, dar pustie. În spatele recepției, într-un intrând mai întunecos, o canapea adăpostea vo patru curve puternic tencuite și dezbrăcate sumar…
Fără să știu, închiriasem un apartament, foarte confortabil și ieftin comparativ cu România. A doua zi am coborât înainte de plecarea spre Cernăuți și am luat micul dejun inclus, în salonul destinat acestui scop. Pe lumină am văzut pe fereastră forfotă lângă clădirea „Regionalei de partid” cu mulți inși la costum și cravată, cu serviete diplomat, care mai toți intrau la hotel să ia micul dejun. Aveau cică o ședință cu activul format din toți primarii județului Ivano Frankivsk. Masa noastră – ca și a lor – a fost foarte copioasă și consistentă, am băut și o cafea inclusă în preț și am reluat aventura spre Cernăuți. Drumul a durat vreo 2-3 ore, astfel că pe la 10 am și ajuns.
De la Cernăuți lșa Vama Siret sunt vreo 25-30 de kilometri cred, nu prea mai țin bine minte. Am intrat în vamă victorios că voi putea scuipa curând peste umăr. La ghișeu, o muiere blondă, aproape de 50 de ani, o zdrahoancă cu ochi albaștri, din oțel călit. Era maioreasă de grăniceri, după uniformă și epoleți. M-a măsurat din priviri, în care am citit ură și dispreț. În gând i-am răspuns iute „ba pe-a tvaiu materi”. M-a pus iar să completez formularul, dar de data asta scria doar rusește. Noroc de faptul că știam limba scrisă și am putut completa. Am avut grijă la valută să nu mai trec decât 150 de euro, ca să vadă că le-am umflat PIB-ul cu 170 de euro. Vameșii au controlat temeinic bagajul, căutându-mi, evident, cartușe de Kent. Ne lăsasem de fumat și știam moșmanda. N-au găsit decât o răzătoare cu 5 fețe luată din Cernăuți, vo 3 sticle cu Nectar de fructe și o poșetă din piele „Luis Vouton” pe care nevastă-mea a zis că e preț de chilipir. Poate pentru ea, o fi fost…
În sfârșit, ni se dă drumul și când ajung la ai noștri, scot un chiot de bucurie în gând. Îmi venea să mă trântesc pe jos și să sărut pământul sfânt al patriei… Acum rușii au bombardat Ivano Frankivsk!
Kanieț Filima! Ruski na ulițu. Striliati, striliaati!