Azi, când am ajuns la o vârstă destul de înaintată în care să îmi pot permite să dau sfaturi fără să mă tem că ar putea cineva să mă apostrofeze că vorbesc din cărți, stau de multe ori și îmi văd filmul vieții. O viață plină, cu suișuri și coborâșuri, cu cucuie de la pragul de sus, pentru că mă uitam doar pe unde calc…

Nu este nicio laudă din asta dacă spun că per total, sunt mulțumit de mine și dacă mâine mă ia Dumnezeu în ceruri, nu-mi pare rău nicio clipă de ce am apucat să trăiesc și să fac pe pământul ăsta. Toată viața m-am călăuzit de educația deosebită primită de la mama, care a fost zi de zi cu mine până mi-am luat zborul, dar niciodată nu m-a alintat sau nu m-a protejat de necazurile inerente a copilăriei. Faptul că nu am avut frați, nu a fost niciodată un avantaj pentru mine, pentru că părinții căzuseră în extrema cealaltă, aceea de a nu crește vreun răsfățat și un „fiu de bani gata”. Nu aveam ce doream decât după multă vreme și multe rugăminți.  Niciodată nu mi-au cerut să am la școală numai de zece, dar aveau grijă să mă dezvolt corect și să nu o iau razna cu anturajul.

Tata – finanțist de profesie și primul Director Economic la CUG Iași –  a fost un om dedicat serviciului, iar vrafurile de dosare pe care le aducea acasă să mai lucreze noaptea, sâmbăta și duminica, ocupând toată sufrageria, mi-au rămas și azi în minte. Prin mâinile lui treceau miliardele de lei ai Combinatului de Utilaj Greu Iași, mintea sa se strofoca în continuu să găsească soluții și bani ca să fie cât de cât util producției, dar să nu își bage singur capul în lațul raportărilor fictive cu care îl presau Primul Secretar, Directorul General și ministrul. De când eram în școala primară tata îmi repeta ca o placă stricată: „niciodată în viața ta să nu iei niciun leu care nu ți se cuvine legal. Să nu te tenteze niciodată un câștig ușor și necinstit. Să pui capul pe pernă și să adormi imediat fără să te temi că în puterea nopții sună soneria și auzi bătăi în ușă. Să te scoli și să mergi cu pumnul strâns de apărare și cu inima deschisă ca să poți deschide larg ușa și să întrebi ce vreți mă, de bateți atât de tare?” Așa am fost crescut.

Mama mă povățuia mereu să ajut copiii mai mici și mai slabi sau mai săraci, să le dau din covrigul meu sau din biscuiții mei. De fapt, așa erau timpurile. Mai apoi, în viață am ajutat DEZINTERESAT zeci, sute de oameni, care mi-au fost vremelnic subalterni. În Ardeal, unde am lucrat 15 ani, în Iași, unde m-am întors după „revoluție”. Așa am fost eu croit. Mă certam fără nicio jenă cu directorul ca să apăr un subaltern direct de al meu care intra pe nedrept în vizorul sau gura șefului. Trăiesc azi mulți dintre aceștia, îmi sunt prieteni pe Facebook și pot depune mărturie că prima data îi întrebam cu ce pot să-i ajut, că niciodată nu am cerut în schimb de la nimeni nimic, a fost doar bucuria mea de a putea face un bine.

Ceea ce urmează să vă relatez în acest articol de blog, poate constitui un capitol al unui posibil roman biografic pe care poate voi avea vreodată determinarea să mă apuc să-l scriu. Nu, nu pentru că m-aș considera vreo vedetă, vreo stea din constelația cerului, ci doar mai mult pentru copilul și nepoata mea, lângă care azi constat că am trăit prea puțin împreună și multe au rămas necunoscute și nespuse de ambele părți…

Pară era ieri…

În 2009, în vara lui 2009, am ajuns pentru prima dată în viața mea de adult pe patul unui spital. Munca la două servicii – la stat și pe propria firmă – mi-au dezechilibrat total diabetul pe care îl căram în spate de două decenii. Nu mă durea nimic, dar erau semne clare că „mașinăria” trebuia băgată rapid în Service pentru o reparație capitală.

Prin intermediul și la insistențele lui Nașu’ – medic de familie din generația mea – ajung la spital la un mare Profesor în medicină internă. El mă ascultă, cheamă o colegă din clinică și îi spune să mă interneze pentru investigații. Pe scurt, după sosirea rezultatelor, distinsa doctoriță vine la patul meu și îmi spune că problemele pe care le am eu nu sunt de competența lor, ci de competența altei secții din spital și îmi fac transferul în acea secție, la o rezervă cu două paturi. Acolo ajung sub „mâna” unui doctor rezident anul VI, care mai avea de dat un singur examen ca să-și primească parafa cu numele său. Omul mi-a lăsat o impresie extraordinar de bună, chiar dacă arăta foarte tânăr, era „tobă de carte”, iar acest fapt m-a făcut să-l ascult și să-l respect din prima. A doua zi intră în rezervă un domn înalt, cu ochelari de vedere, cu o barbă incipientă, cu un sacou de halat peste hainele de oraș, căruia dr. rezident i se adresează cu „dom PROFESOR”.

Habar nu aveam cine este, nu auzisem niciodată de dumnealui. La acea dată nu eram dus la spitale, ci mai mult la biserică.

A doua zi, intră în rezervă doar PROFESORUL, îl căuta pe rezident, care era undeva ieșit și mă întreabă pe mine cu ce mă ocup. Când îi spun că sunt drumar, și unde lucrez, mă întreabă când avem de gând să reparăm drumurile din  Valea Lupului. Îmi venea să râd, pentru că mi-am dat seama de ignoranța lui. Îl percepeam ca fiind cu vreo 10-15 ani mai tânăr decât mine și – avându-l în față pe colegul meu de bancă dr. Vlad – fac o analogie și înțeleg că nu are cum să știe el cum funcționează rețeaua și categoriile de drumuri din România. Pe bune, omul era profesionist într-un domeniu total antagonic și anacronic pentru el, care depindea de o junglă de conțopiști și de ingineri într-un domeniu pur tehnic, de care el era complet străin, iar asta îi aducea mari prejudicii personale.

M-am pus în pielea domniei sale, un intelectual rasat, o bibliotecă ambulantă, un om cu familie, care își petrece mai mult timp în spital decât acasă, unde vine să doarmă și să se relaxeze, dar care este stresat și enervat că trebuie să se supună zilnic unui calvar conducându-și mașina scumpă pe nișe ulițe ale satului Valea Lupului, din buza Iașului, oraș păstorit de o șleahtă de nemernici inepți și hoțomani.

Cu satul Valea Lupului, era altă poveste, o altă entitate administrativă, care deși era lipită de Iași, în 2009 era ca o frunză în vântul vicisitudinilor.

Nu îi promit nimic PROFESORULUI, dar îi spun că după ce mă externez îl voi căuta să îmi arate unde anume locuiește și să văd cu ochii mei despre ce este vorba. Atât.

La vreo trei zile, după externare, mă întorc la serviciu cu un tratament recomandat, de care urma să mă țin cu sfințenie. Vin la District, îl sun pe Vicele de la primăria locală, care era gard în gard cu noi și îi solicit o audiență.

Ei aveau în dotare un autogreder pentru diferite lucrări de deszăpezire pentru timpul iernii și reprofilarea unor drumuri de câmp din pământ care leagă satele aparținătoare. Noi, unitate de drumuri, nu aveam asemenea utilaj, dar aveam altele în domeniu nostru, aveam muncitori specialiști – mulți locuitori ai comunei Valea Lupului – iar de multe ori noi îi ajutam pe ei, dar ei nu prea aveau cu ce să ne ajute pe noi. Așa era pe atunci și cu siguranță așa este și astăzi. Oamenii se ajută între ei, de multe ori fără birocrație și fără întocmirea unor documente oficiale.

Îl abordez pe Vice și îl întreb dacă ar putea să mă ajute 1-2 zile cu autogrederul în interiorul comunei lor. Mă asigură de toată bunăvoința și disponibilitatea lui, iar eu plec cu mașina mea proprie la spital să-l caut pe PROFESOR. Dau de el, îi spun pentru ce am venit și plecăm amândoi cu mașina dânsului la Valea Lupului, să îmi arate unde stă și ce necazuri are. Ajungem, o casă „tip”, nouă, abia dată în folosință, un duplex cu un etaj, parcă, o curte relativ mică în raport cu clădirea. Am înțeles de unde pleacă zilnic și mergem acum înapoi la spital, pe ulițele din pământ cu vagi urme de împietruire, cu moloz din demolări așternut ici și colo. Drumuri neamenajate, așa cum este tipic în România, mai ales înafara Ardealului. Construiești în câmp, dai în folosință, dar accesul și amenajările la faci când dă Dumnezeu. Gropi ca un cuib de găină, făgașe de roți de mașină rămase după ploi, mai pe scurt, zone în care puteai rămâne suspendat în orice clipă. Îmi dădeam seama de frica dânsului de a conduce zilnic către spital când prezența domniei sale era foarte necesară.

O singură remarcă: cât am stat în acea rezervă am fost martorul unei discuții – de fapt monolog – între PROFESOR și medicul rezident, pe un ton și cu un vocabular pe care nu l-am crezut în stare la un PROFESOR universitar. Jigniri, umiliri, pur și simplu „a șters pe jos” cu tânărul doctor rezident pentru o vină pe care PROFESORUL i-o imputa și tânărul doctor, care a încercat să îi răspundă cu o explicație, nu a fost lăsat. Apoi am auzit că a plecat în Australia, la Sidney, iar mai apoi cică s-ar fi întors înapoi la Iași ca mare specialist în transplant.

Ajungem la spital, ne luăm rămas bun, îi spun că voi încerca cât de cât să-l ajut, chiar dacă nu este jurisdicția mea administrativă și profesională. Ca om. Ca un om care ajută dezinteresat alt om. Atât.

A doua zi organizez după programul de la serviciu o acțiune cu autogrederul primăriei și cilindrul compactor de la District. Am cerut mecanicului de pe autogreder să reprofileze din lamă drumul din pământ pe traseul PROFESORULUI, tăind dâmburile și astupând gropile, făcând „bombamentul”, iar din urmă, cu trei muncitori de ai mei umpleam gropile mari cu un deșeu din material pietros rezultat din frezarea drumurilor naționale și care îmi umpluse curtea unității că nu mai aveam pe unde să călcăm noi. Din urmă venea cilindrul și compacta.

Era un material numai bun de folosit de către noi drumarii pentru completări de acostamente de exemplu și era băgat în curte adus de autobasculantele unor constructori, fără o valoare contabilă. Recunosc aici și acum că ceea ce am făcut a fost la limita legii, că am angrenat niște oameni și utilaje sub comanda și răspunderea mea, fără niciun Contract, Deviz de execuție, sau vreo factură ulterioară. Pur și simplu am pus cap la cap niște oameni, la un loc, având ce le trebuie, ca să facă ceva normal, cât mai ieftin și cât mai eficient. Primarul nu s-a supărat, pentru că era pe ulițele satului comunei sale, muncitorii erau localnici și acționau după program ca angajați ai firmei mele primind legal salariu pentru lucrări contractate, dar scopul era să ajut un PROFESOR ca să-i fac viața mai bună. Mă jur pe viața mea că alt interes nu am avut. Azi, dacă ar trebui să estimez tot ce am făcut în condiții de piață, când ar trebui plătit la leu totul, aș face ușor un deviz de 10000 euro. Dar nu era cazul și nici interesul. Era un act de omenie.

La cca 7-8 ani după activitatea cu pricina, ajung din nou la același spital unde mai avusesem câteva internări, deoarece diabetul meu a lucrat pe ascuns și m-a atacat mișelește la spate. În acel spital renovat total în urmă cu zece ani după o muncă de alți cinsprezece, s-a văruit și pus faianță, s-au refăcut instalațiile electrice, sanitare și de încălzire, dar deștepții de arhitecți care au proiectat lucrările au fost români din România și s-au supus prostește unor Legi și Normative anacronice care încadrează spitalul în clădire de patrimoniu istoric și arhitectonic și aici „nu ai voie” să modifici mai nimic. Doar să consolidezi și să renovezi! Prin urmare, au rămas zidurile groase de peste o sută de ani și golurile de uși de 70 de cm lățime la toate grupurile sanitare. Asta face ca niciun bolnav dependent de căruțul cu rotile nu poate fi introdus la wc în nicio încăpere, la niciun etaj! Cine are necesități, trebuie să se supună și să procedeze ca în Primul Război mondial, pe vremea Reginei Maria, când cei imobilizați își făceau nevoile în comun, de față cu toată lumea, la ploscă și bazinet. Pentru asta eram terorizat să ajung în acest spital. Aveam căruțul meu propriu, nu depindeam efectiv de nimeni, mă puteam deplasa oriunde în spital și înafara lui, dar până la toaletă!

Mintea mea de inginer a găsit soluția tehnică și am cerut voie să adaptez grupul sanitar lipit de Rezervă, pentru o persoană cu dizabilități care are totuși un picior valid. Mi s-a permis de către asistenta șefă imediat și cu ajutorul unui amic și a schiței și măsurătorilor mele, am materializat proiectul cu niște bare de inox conform standardelor europene. M-a costat cca 7-8 00 de euro, cu toate cheltuielile cauzate. Din acel moment, am putut să fiu iar un om liber și fără teama de spital. La altă internare, au fost probleme să fiu internat în rezerva amenajată de mine, dar am găsit înțelegerea necesară să pot merge totuși la baie. Singur, neînsoțit și neajutat. Atunci am gândit să amenajez alt grup sanitar de lângă alte trei rezerve din spital. Alt proiect, altă amenajare, costuri de cca 500 de eur. Pro Bono! Fără să aștept nicio recompensă! Așa am simțit eu că pot și trebuie să ajut. Am donat spitalului un căruț pentru invalizi aproape nou, pentru că eu aveam primite deja trei bucăți. La spital nu sunt niciodată suficiente căruțuri, iar ele se strică curios de repede…

Directorul medical – un medic de excepție, un specialist și un om în adevăratul înțeles al cuvântului – mi-a ascultat sugestia că ar putea să amenajeze măcar grupurile sanitare din tot spitalul, chiar dacă nu poate din considerente de funcționare și îngrădiri legale, să spargă și să lărgească golurile de uși. Dar cum au primit Aviz de funcționare? Cu acceptul Directorului medical am făcut cu un nepot al meu – inginer constructor și el – un Proiect pentru amenajarea tuturor grupurilor sanitare, de la parter până la ultimul etaj. Am fotografiat, am măsurat și am calculat. Apoi, după externare am făcut proiectul pe calculator. Am înmânat acest Proiect Directorului medical care mi-a spus doar că se va zbate să găsească fonduri cu Directorul general să amenajeze grupurile sanitare. Evident că știam că am muncit degeaba, chiar în ziua când i-am întins dosarul. Cunosc prea bine mentalitatea oamenilor, cunosc prea bine nepăsarea și propriul interes al celor cu funcție – indiferent de profesia lor.

Peste tot în spital am avut voie să merg nestingherit și să fac măsurători, să mă deplasez. Toți cunoșteau activitatea pe care o desfășuram „pro bono”.

Poate că de atunci mă considerau nebun… Că nebun trebuie să pari că ești astăzi, în ochii multora, că încerci să faci ceva doar că așa ești tu construit, așa ești tu crescut și educat. Nimeni nu crede că nu ai gânduri ascunse, că nu ai ceva interes când faci un lucru pentru binele public.

Pentru toate acestea – poate ca viața să-mi arate că mă poate plesni când vrea ea peste ochi – PROFESORUL a semnat o hârtie prin care mă pedepsește să trăiesc în condiția de legumă, de om dependent, la mâna unor subalterni de ai săi care sunt doar niște specimene de oameni pe care i-am detestat toată viața mea și împotriva cărora a trebuit să lupt pentru a-mi dovedi nevinovăția sau dreptatea.

PROFESORUL  a ignorat (la cererea unei subalterne foarte apropiate lui, care m-a perceput cu minima ei inteligență ca pe un dușman care îi uzurpă niște merite închipuite și niște puteri de râmă care forează pământul) și s-a hotărât să mă pedepsească invocând un Regulament făcut în scopuri exact inverse de cum îl interpretează ei. Pentru asta lupt până câștig. Am atâta timp cât îmi va da Dumnezeu, dar știu că adevărul este de partea mea.

Îți mulțumesc PROFESORE! Ești tobă de carte, dar la știința vieții, la mine ai picat examenul. Vei cunoaște de acum și tu cum este să fii umilit, tracasat, stresat, dar mai cu seamă vei cheltui foarte mulți bani pe care nu i-ai cheltuit niciodată, ci doar i-ai adunat. Acesta a ajuns singurul tău scop. Ceilalți, care puneți botul și colportați vorbele unor țuțeri slugarnice ale PROFESORULUI, ei care au umplut prostimea catalogându-mă de ură și frică că aș fi nebun, sărit de pe fix, reclamagiu, răzbunător, vă spun că sunt doar vorbe fără acoperire. Sunt nebun în măsura când am curajul să mă lupt cu un sistem corupt, un sistem care a distrus societatea românească, un sistem care vă transformă în slugi și sclavi. Nu am treabă cu nimeni care nu are treabă cu mine, iar cuvântul scris, adresarea unor foruri și instituții fără nicio frică, sunt atuurile unui om educat, a unuia la care mulți dintre cei care credeți că mă puteți îndoi nu vă puteți ridica. Sunt armele mele cu care mă pot apăra de câini, sunt ciomagul cu care vă lovesc peste bot și vă rup ghearele. Omul este stăpânul câinelui, nu invers.