„AMINTIRI DIN COPILĂRIE (2)”

Acum – că cei mai noi ajunși în rândurile noastre – ați aflat cum s-a făcut lacul Ciric de la Iași care este acum „zonă de agrement ”în coasta Aeroportului Internațional „Liberal” de unde plecați în Grecia la mare, hai să vă mai povestesc și alte amintiri de când era mama tânără…

Anii petrecuți în locuința de lângă Hală au continuat cam până când am împlinit eu vreo 8-9 ani. La 4 ani mi-am făcut „debutul studiilor” la Grădinița cu „orar normal” nr.8 de pe str. Sf. Andrei. Era o căsoaie mărișoară, doar cu parter, dar cred că avea vreo 3-4 camere ce mi se păreau imense. În primul rând aveau un tavan înalt, la vreo 3 m. Nu știu ce fusese înainte de război acolo, dar acum comuniștii o făcuseră Grădiniță. Avea o curte suficient de mare încât vara să fim scoși la soare toate cele trei grupe de puradei, de la mică, mijlocie și mare.

Părinții hotărâseră după cum aveam să aflu din poveștile mamei cu alte persoane cu care vorbea ea și cărora nu le știam „hramul”, că este bine ca un copil să fie dus în colectiv cu alți copii de vârsta sa, ca să „socializeze”, „să nu rămână sălbatic” și să se obișnuiască cu alți copii că îi va prinde bine în viață. Mai mult nu știu să vă spun, că nici nu-mi băteam eu capul… Pe scurt, am aterizat la 4 ani neîmpliniți (sunt născut în noiembrie) la grupa mică. Din câte îmi aduc vag aminte aveam cu toții niște șorțulețe de culoare bleo-cyel, cu o fundă roșie prinsă pe piept, sub bărbie. Culoarea fundei de la piept era schepsisul, că aia roșie arăta că ești puriu în grupa mică, albastră ls mijlocie, iar albă la grupa mare, de „seniori”. Cred că ăsta era ceva de protecție, că pe dedesupt purtam haine normale gen pantaloni (lungi sau scurți, după anotimp) , maieu, cămașă și chiar o flaneluță. Grădinița avea sobe cu lemne și iarna duduiau. Erau îngrădite cu un gărduț din lemn de vreo 80 de cm înălțime care era greu de sărit pentru niște drăcușori de talia noastră. Nu ne puteam atinge de sobă, ca să nu ne frigem. De altfel, educatoarele erau cu ochii pe noi ca mâța pe vrabie și ne dădeau mereu teme de lucru sau ocupație. Grupa cred că avea în jur de 20 de copii. Măsuțe mici, scăunele, rafturi la pereți cu jucării, coșuri de nuiele cu mingi, ursuleți și alte avioane. Îmi plăcea la grădiniță, nu îmi mai amintesc prea multe, doar că aveam un bun prieten pe nume Nicușor Stanciu care locuia cu părinții lui într-o casă nouă foarte aproape de grădiniță. După mine venea mama să mă aducă și să mă ia acasă la ora 12. În rest, așa cum v-am spus, Palatul Culturii era fieful meu de joacă atunci când nu mă jucam cu Marcel Burah în curtea magazinului Ciocanul. La Palat era mișto, deja ne cunoșteam între noi copiii care veneam frecvent acolo, iar amintirile îmi spun că erau mulți evrei cu copiii și ne jucam împreună.

Pe vremea aia nu exista prea tare dezvoltat „materialul plastic”, care a apărut în industrie abia peste vreo zece ani, iar toate rechizitele cum ar fi „gentuța” de mână pentru sandvici care o avea orice copil de grădiniță, era confecționată din tablă subțire frumos colorată și pictată de fabrică. Avea o mică cheiță tot din tablă care prin răsucire deschidea ușița gentuței de obicei în secțiune ovală, fără muchii contondente sau tăietoare. Alternativa la tablă pentru gentuțe sau ghiozdanele de școlar era un carton presat și cașerat, de un maro închis. Părinții puneau zilnic copiilor în gentuță un sandvici cu pâine unsă cu unt sau margarină, salam sau mușchi, în funcție de posibilități, ardei gras și un măr sau altă fructă, cu un șervețel de hârtie. Mâncam la comanda educatoarei, așezați pe scăunele la mesuțe după ce ne spălam mâinile la chiuvetele mici și joase din spălător. Nu exista apă curentă și deasupra erau niște rezervoare din tablă cu robinet care erau umplute periodic de către îngrijitoare de la cișmeaua din curtea Grădiniței, iar apa de băut era dată la cerere de educatoare din sticle îmbuteliate. Fiecare copil avea dulapul său cu semnul distinctiv, în care aveam cana de acasă, linguriță, prosop de șters mâinile, săpun. La dulăpioare, fiecare aveam semnul lui ca o ideogramă, iar eu țin minte că aveam o felie de harbuz roșie cu sâmburi negri. Altul avea o pară, alta o gutuie sau un strugure, etc. Cred că luam gustarea la ora zece, că veneam la opt ți plecam la 12. Ăsta era „programul normal”, că erau și grădinițe cu orar prelungit, la care copiii stăteau până la ora 16, când veneau părinții de la serviciu să-i recupereze.

Învățam poezii în cor, cântecele în cor. Ne jucam cu plastelină. Îmi amintesc că în librărie se vindea plastelină în cutii de carton cu capacul cu o fereastră din celofan în care se vedeau batoanele cu plastelină colorată, care era pusă pe șase culori distincte. Acasă făceam pe un placaj special ca să nu murdăresc mobila fel de fel de ciupercuțe, mașinuțe, oameni, sau ulcele cu plastelină. Mama îmi arăta cum să fac, iar eu mă chinuiam să-mi iasă ca și ale ei. Așa cum v-am spus, mama avea un mare talent și manualitate la lucruri de artizanat. Un bun gust desăvârșit și știința de a crea lucruri de artă.

La grădiniță, cu atâția copii, după o săptămână toată plastelina era amestecată otova și nu mai era o culoare distinctă, ci doar bile mai mari ca o gutuie, cu culori nedefinite de care făceam abstracție, ci doar ne băteam capul să facem di materialul primit obiecte care erau date ca temă de educatoare.

Fără să știu când, anii au trecut și am trecut pe rând în grupa mijlocie, apoi în grupa mare.

Între timp, eram nedezlipit de „fusta mamei” cum se spune. Tata era cu serviciul, iar când sosea acasă servea masa de prânz, citea ziarul, discuta cu mama și se mai juca cu mine cu mașinuțele. În rest 90% din timp, depindeam de mama. După masa era rândul lui tata să mă scoată la plimbare, iar atunci se întâlnea cu un prieten sau coleg de serviciu și intram la o bere sau la o cafea cu un coniac prin centru. La „Dunărea” – un restaurant central care se afla exact pe colțul străzii Costache Negri, unde se află acum esplanada înierbată de la Casa Pătrată, la ușa de peste drum de Trei Ierarhi. Acolo cânta o orchestră cu nenea Vrabie la acordeon. Vrabie era orb, cu ochelari negri și era un fost mare muzicant al Iașilor. Mai mergeam pe Lăpușneanu, la „Iașul” sau la „Traian”, sau la „7 Noiembrie” că hotelul „Unirea” încă nu apăruse. Tramvaiul venea de pe Cuza Vodă, făcea curba la dreapta prin Piața Unirii pe lângă statuia lui Cuza și urca spre piața „Gheorghe Dimitrov”, pe locul unde este acum statuia Independenței. În Piața Unirii unde se află acum – sau mai bine zis se afla – cofetăria Amandina, iar apoi mai sus magazinul UNIC, era o clădire veche cu acoperiș cu un turn țuguiat ca pe la Vatra Dornei, cu o grădină de vară în fața scărilor, iar iarna urcai pe scări și era restaurantul cu grădină „7 Noiembrie”. Nume comuniste. „7 Noiembrie” (Ziua Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, dar pe stil nou era noiembrie), mai sus era fostul cinema „Sidoli” numit de comuniști „Ilie Pintilie”, după numele unui comunist erou. La Traian, în fața treptelor între clădire și statuia lui Cuza stăteau parcate 3-4 birje trase de un cal care aveau birjari în livrea așezați mereu pe capră. Iarna birjele cu roți erau înlocuite cu sănii. Prin localurile centrale făcea turul de onoare „Baronul”, un domn mic de statură, cu barbișon cu țăcălie, cu o frizură mereu îngrijită, cu un mic baston cu mâner din argint pe care îl purta de fason, cu un coș tip paner împletit, cu mânerul pe braț, în care avea de vânzare alune sărate, flori garoafe, semințe de dovleac, floricele de porumb, toate ambalate în cornete din hârtie, sau castane prăjite în punguțe tot din hârtie. Umbla printre mese  și vindea clienților flori și semințe ca să meargă berea la halbă. El era singurul tolerat de ospătari ca să facă comerț ambulant, că restul considerați cerșetori, erau imediat alungați afară. Se spunea că Baronul a fost un mare boier al Iașului și după ce comuniștii îi confiscaseră averea, rămas singur într-o cameră cu chirie, se întreținea cu aceste vânzări ambulante, dar era îmbrăcat la ștaif și vorbea ca un om foarte bine educat. Știa franceza și germana. Eu eram nedezlipit de orchestră, lângă scena căreia stăteam la un metru și băteam tactul cu piciorul ca și acordeonistul de la care nu-mi luam ochii… La masa tatei – sau a părinților, când era și mama cu alți prieteni de-ai lor – veneam numai când să plecăm acasă. Azi abia înțeleg că asta a și fost motivația tatei când a impus mamei să rămână casnică și să renunțe la serviciul de funcționară la Triajul Spitalului Caritatea. Adică să fie el cel de care depinde, cel care „o scotea” periodic la restaurant, care îi satisfăcea unele capricii precum un parfum fin, sau cine știe ce bluză mai deosebită. În capul său i s-o fi părut că era un mare „boier”, în sensul de boem. Nu l-am aprobat, dar viața l-a pedepsit că eu am fost mult mai devotat mamei, deși îl respectam pe tata foarte tare. Vara mergeam cu mama în fața Palatului, iar cu tata mergeam la Ștrand, pe locul actualului Palas Mall. Acolo locul meu predilect era să ne plimbăm cu barca unde tata m-a învățat de mic să vâslesc, chiar dacă la început îl mai stropeam cu o vâslă de apă în opinteala mea eșuată de a înfige adânc vâsla ca să am forță la propulsare. Vâsla se înnoda cu lianele aflate în apă. Lacul cu bărci era atât de limpede încât se vedeau peștișorii care înotau în jurul bărcii. Nu cred că apa avea o adâncime mai mare de un metru, așa că eventualele răsturnări de barcă se lăsau doar cu o baie bună cu tot cu haine. Ștrandul avea lângă debarcader și două terenuri de tenis de câmp cu zgură, care iarna erau transformate în patinoar în aer liber unde mergeam și eu pe când eram la gimnaziu și apoi la liceu. Era iarna un oarecare om în vârstă pe care toți îl știau de nea Mișa. Purta o căciulă rusească cu urechile lăsate mereu în jos și se ocupa de vinderea second hand al croselor de hochei pe care el le recondiționa sau ascuțea patine. Lângă terenul de tenis/patinoar era o terasă de vară la capătul plajei din ștrand și mai încolo în spatele unui rând de cabine etajate era Popicăria cu 2 piste betonate. Și mie și lui tata ne plăcea să căscăm gura la vlăjganii din Ștrand care toată ziua băteau la popice pe bani, că fiecare punea câte 25 de lei la o partidă.

Cu 25 de lei se putea cumpăra la restaurant o baterie de vin (1 litru vin „de Mat” cu 1 sifon de 1 litru) sau o friptură la grătar cu cartofi prăjiți drept garnitură. Popice jucau doar interlopii, „pierde vară”, care nu prea aveau serviciu stabil.

Nu îi știam de frică, lui tata, dar nu trebuia decât să se uite urât la mine sau să îmi spună un lucru o singură dată, că nu crâcneam în fața lui. Când m-am apucat de fumat într-a 12-a și chiar ca student, nu am fumat în fața lui, deși era fumător ca și mama și știa că fumez. Era ceva care venea din interior. În fața mamei fumam, mai ales când lucram nopțile la proiecte cu Mircea, bunul meu prieten și coleg de grupă. Desenam planșe, mama ne făcea cafele, iar noi lucram în sufragerie pe masa mare întinsă cu ușa de la balcon deschisă să iasă fumul ascultând muzică la Radio Luxemburg.

Mama îmi aplica corecții care astăzi sunt încriminate de idioții globaliști. Corecțiile erau o palmă trasă la fund, o urecheală și cam atât, dacă spuneam vreo prostie auzită pe stradă și căreia nu-i știam nici sensul sau vreo înjurătură auzită la oamenii maturi, o palmă dată peste gură era reacția mamei însoțită de dojane de tipul „ți-am spus că nu ai voie să vorbești urât! Așa vorbesc doar golanii, doar oamenii răi și fără educație.”. Nu mă supăram, că simțeam că mama nu dă cu ură, ci doar ca învățătură de minte.

Mergeam cu mama prin oraș – de obicei în perimetrul Ștefan cel Mare – între Palat și Piața Unirii, cel mult până pe Lăpușneanu sau pe Cuza Vodă – Tg. Cucului – închizând circuitul la Hală. Umblam prin magazine și de când aveam 3-4 ani și o țineam de mână, ochii mei vedeau firmele scrise cu litere mari. Am început să întreb; „ce literă e aia?” „Ăla este un A.” „Dar aia?” „Aia este un C.” „Și aia?” „Este S.”

Nu îmi dau seama când și cum mi-au intrat în cap, dar într-o zi am început să nu o mai întreb ce literă este, ci întrebam „mama, acolo scrie APROZAR? Dar acolo, scrie ALIMENTARA? Acolo scrie IASUL?” Când m-au dat la patru ani la grădiniță puteam silabisi numele firmelor de magazine de pe stradă.

La Crăciunul din 1956 împlinisem patru ani. Moș Crăciun a venit la noi acasă pe nesimțite, în noaptea de Ajun, pe când eu dormeam cu un cearceaf peste pătuțul acoperit cu el ca să nu mă trezească lumina becului. Am aflat câțiva ani mai târziu, când am mers la școală, de la mama, că Moș Crăciun era Tata, care punea bradul cumpărat din piață în crucea suport, afară, pe palierul de la intrare, apoi aducea pomul în casă și pe tăcute îl împodobea cu mama. Globurile erau cumpărate de mama din timp, lumânările colorate de pom care înlocuiau beculețele de azi, cu clipsurile lor suport, ghirlande de material din glob înșirate pe o ață cu rozete din hârtie creponată intercalate, care imitau fulgii de ea. Mama confecționa noaptea când dormeam eu din toamnă jucării minunate pentru agățat în pom. Cumpăra din librărie niște păpușele micuțe din ghips, colorate, cu părul pictat, ochi și gură, vopsite din fabrică. Erau 3 lei bucata și erau de mărimea unui pachet de țigări. Mama le cosea fel de fel de hăinuțe cu care le îmbrăca, le confecționa căciuli din blăniță sau pălării „de cucoane”, cu umbreluțe de soare și rochii cu crinolină din materiale de mătase în culori pastelate cărora eu le spuneam „baletiste”, făcea îngerași cu aripi din pene de gâscă pe care le tăia ea cu priceperea ei. Dupăce am crescut, am asistat-o adesea pe mama când confecționa jucării pentru pom. Erau opere de artă, ar fi putut să facă mulți bani dacă ar fi existat atunci o posibilitate legală să vândă acele produse ca unicate de „hand-made”, dar ea lucra doar pentru casa noastră. A făcut o imitație de Iesle unde s-a născut pruncul Iisus Hristos, cu un beculeț de lanternă lipit la o baterie ascunsă în iesle sub paiele unde Maica Domnului l-a născut pe Iisus. În pom aceste jucărioare fiind mai greluțe, erau legate discret pe o creangă mai groasă,  aproape de trunchiul bradului, ca să nu se lase crengile. A mai făcut piticii Albei ca Zăpada, cu topor în mână confecționat dintr-un băț de chibrit și topor din staniol de la ciocolată, și bărbi lungi din lână de oaie, lipite cu Pelicanol.

Am avut un unchi – Nenea Nicu – care se căsătorise cu sora cea mai mare a mamei care era croitoreasă de lux. Nenea Nicu fusese ofițer cu grad de căpitan de cavalerie în Armata Regală și după 1947 fusese trecut în rezervă. Nu mai corespundea noului regim.

Pentru  că luptase sub Antonescu peste Prut.  Nenea Nicu era la a doua lui căsătorie, deoarece a ajuns văduv după ce prima sa soție – o austriacă din Linz – a murit doborâtă de cancer. Cu prima soție Nenea Nicu avea un băiat pe nume Sergiu, pe care eu mi-l amintesc doar că era mare, student la Mecanică și juca baschet în echipa studențească. S-a însurat cu o colegă de facultate pe nume Geta care era din Sibiu și după absolvire s-au mutat la Brașov.

Austriaca ce a fost prima soție a lui Nenea Nicu a avut de la părinții ei o Fabrică de Jucării la Viena. Din acele timpuri, în casă la Nenea Nicu erau multe jucării pentru pomul de Crăciun, care nu se găseau în comerț în România. Printre altele, am primit cadou de la Nenea Nicu niște figurine din carton tipărite pe ambele fețe care erau decupate din fabrică pe contur, cu pitici cu bărbi ce țineau în mână felinare aprinse și umblau printre brazi încărcați cu zăpadă. Mama i-a „îmbunătățit” presărând pe hainele piticilor sticlă pisată mărunt de la globuri sparte ca să strălucească în pom. Mai erau coronițe tot pe carton tipărite de brad, cu o lumânare aprinsă în mijloc. Astea erau doar câteva dintre podoabele de pom de Crăciun din perioada interbelică. Globurile erau monocolor, roșu aprins, alb, albastru, verde, galben auriu. Erau de mărimea unui măr mai mic. Globurelele mici cât nuca și mai mici, au apărut după anii 60. Toate erau dintr-un material casant ca o sticlă foarte subțire și te puteai tăia dacă globul era spart.  Mai târziu apăruseră și globulețele dintr-un plastic necasant, ghirlandele și alte „avioane”.

Mama meșterea în fiecare an câteva noi jucării. Din carton, paie, cutiuțe, nuci. Adapta unele jucării găsite în magazin pentru pom. De exemplu, a găsit undeva niște berze din sticlă pictate, pe la Fondul Plastic, care stăteau într-un picior. Le-a cumpărat, iar acasă le-a adaptat într-un arc de la pix pe care l-a lipit cu cositor de clipsul pentru lumânări, ce a făcut posibil să prindă barza pe creanga bradului. Într-un an, s-a rupt piciorușul firav din sticlă al unei berze și pur și simplu a făcut un cuib de barză dintr-o coajă de nucă cu niște paie, peste care a lipit barza fără picior. Inventivă, creativă, cu multă imaginație și bun gust. Toate astea le vedeam și le înmagazinam fără să-mi dau seama, dar toate puse una peste alta mi-au dat o cultură a bunului gust care avea să-mi folosească în viață.  Nu am moștenit îndemânarea și manualitatea lui mama, am fost superficial și fără răbdare de a face lucruri, așa că am ales să gândesc mereu cum să-mi fac lumea mai simplă și mai ușoară.

Deci la Crăciunul din 56, în prima zi de Crăciun, vin în vizită la noi Nenea Nicu Săvescu cu mătușa, Tanti Viorica. Săvescu – mi-l aduc aminte perfect – un bărbat zvelt, cu calviție pe tot capul, cu ochii albaștri ca cerul senin, îmbrăcat la ștaif mereu, cu un palton cu guler impunător de nutrie și căciulă din aceeași blană, cu pantofi peste care erau încălțați galoșii de gumă cum era moda în acele timpuri. Bărbați puneau iarna galoși peste pantofi ca să nu ude de zloată sau zăpadă pantofii. Galoșii din gumă lucioasă ca un lac îi descălțau la ușă la intrare în casă, să nu se murdărească covoarele. Femeile purtau niște șoșoni tot din gumă, chiar „îmblăniți”, adică erau căptușiți cu un fel de imitație de blăniță, ca să țină de cald, peste pantofii cu toc de pe picior. Lumea se descălța de astea la ușă și intra în cameră totuși cu încălțăminte, deoarece fiind sobe cu lemne mai peste tot, pe pardoseală era frig să stai doar în ciorapi.

Vine deci unchiul și mătușa și îmi aduc un pachet voluminos împachetat elegant, cu o panglică și o fundă roșie mare, pe pachet. Mi-l pun sub pom și îmi spun că astă noapte când dormeau, a fost Moș Crăciun la ei și a lăsat acel pachet pentru Gabi, cu un bilet ca să știe unchiul al cui e pachetul. Nici ei nu știau ce a pus Moșul în pachet, așa că erau foarte curioși să desfac eu pachetul și să vedem cu toții ce ne-a lăsat Moșul… Mă precipitam, nu știam cum să desfac mai repede ambalajul, așa că mama a sărit imediat să mă ajute. În fine, în pachet era o carte mare și groasă, cartonată, cu poza unei păpuși din lemn îmbrăcată foarte colorat cu o pălărie țuguiată de culoare mov, cu un guleraș alb ca din hârtie creponată ondulat în jurul gâtului, hăinuțe colorate și asortate cu pălăria. Păpușa avea un nas lung și ascuțit ca un morcov de om de zăpadă și niște ochi mari și rotunzi de copil șmecher.

Titlul, scris deasupra cu litere mari, colorate divers, puțin aplecate dezordonat, era: P I N O C H I O. Sub titlu, cu alte caractere era scris cu litere albe pe fondul negru C. COLLODI.

Lângă această carte învelită separat în pachet cu o hârtie de pergament, se afla o cutie mare cât cea de pantofi care avea pe capac o poză cu un tanc rusesc de război T-34 după cum aveam să aflu mult mai târziu. Înăuntru era chiar o imitație de tanc confecționat din piese din lemn și șenilele zimțate din cauciuc pe roțile motoare tot din lemn. Era vopsit verde cu însemnele steaua roșie, iar țeava era un tub metalic ce ieșea din corpul tancului. Turela se deschidea și se închidea ca o clapetă cu niște balamale fine. Tancul se deplasa cu un motoraș special ca la mai toate mașinuțele jucăriilor din acea vreme, cu un angrenaj interior de rotițe dințate care amplificau lucrul mecanic și după ce îl frecai de podea și-l puneai înapoi, mergea singur cam un metru…

Bucuros nevoie mare de ce îmi aduse Moș Crăciun – înafară de jocul de cuburi din lemn cu Capra cu Trei iezi, cu un fel de logo cu piese tot de lemn, cu care puteam clădi un castel de exemplu – mai primisem o carte de colorat și o păpușă pentru fetițe,cu o rochiță din catifea grena cu gulerașul alb, pe care eu cu mama am botezată-o Cristina. Era chipurile o surioară pentru mine, să am cu cine mă juca. Mai târziu, pe când eram în gimnaziu, mama a transformată-o în Moș Crăciun, lipindu-i o barbă de lână și îmbrăcând-o cu costumul  moșului și cizme negre confecționate din postav. Pe asta  o legam apoi de trunchiul bradului cu două sforicele subțiri care nu se vedeau din față. Trona de la distanță veghind camera din vârful pomului.

Dup ce au plecat musafirii, iar mama a strâns masa cu tacâmurile, m-am apucat de răsfoit cartea. Era un scris mare, „gigantic” în limbajul de azi, cu prima literă a capitolului frumos colorată cu roșu și cu caractere gotice. Am început să silabisesc singur primele cuvinte și când reușeam, repetam cuvântul cu glas tare sub supravegherea mamei și a lui tata care își făceau semne cu ochiul când vedeau precocitatea mea la patru ani.  Până prin martie am  reușit să silabisesc din ce în ce mai bine și am terminat de citit cartea Pinochio. Când nu înțelegeam un cuvânt, mama îmi explica cuvântul. Plângeam cu Pinochio citind când făcea pozne care au omorât-o pe Zâna cea Bună, când a fost jefuit de bandiții Vulpoiul și Motanul care se dădeau invalizi ca să-i intre sub piele, când a zdrobit cu ciocanul lui moș Gepetto pe Greieraș… Trăiam ce citeam, vedeam ca un film cu mintea mea de copil personaje și locuri. În vara următoare am recitit singur cartea, mult mai ușor, mult mai  cursiv. Acesta a fost probabil abecedarul meu, biblia mea de căpătâi.

Îmi amintesc că mergeam duminica cu mama la Biserica Sf. Neculai Domnesc, unde mama se închina la icoane și stăteam puțin la slujbă. Acolo mă ducea și mă împărtășea de două ori pe an, de Paște și de Crăciun, iar eu luam  din mâna preotului Popovici care scotea dintr-un pocal aurit un biscuit rotund ca un bănuț pe care mi-l băga în gură să-l mănânc și o linguriță tot aurită cu un vin roșu cu miros de tămâie. Nu înțelegeam nimic, dar stăteam cuminte și pios între oameni, mirosind fumul din cădelnița preotului care ieșea din altar și mergea printre lume până la ușa de intrare a bisericii. Mama mă ducea și la biserica Barnovschi, aflată chiar lângă școala unde a învățat ea, la Golia sau la Trei Irarhi, la Mitropolie, la  moaștele sfintei Parascheva. Se închina, punea un pomelnic, aprindea o lumânare și lăsa un ban în cutia milei. Așa m-a crescut. Mi-a explicat cine este Tatăl Nostru, Iisus Hristos, Maica Domnului, cum a fost Iisus răstignit pe cruce de romani trădat de Iuda și în general îmi explica toate nedumeririle mele cu privire la Dumnezeu și Împărăția Cerului. În permanență mi se spunea: „asta e păcat, nu avem voie să facem sau să spunem!”, sau să nu minți, să nu furi, erau mereu repetate până la saturație din fragedă copilărie. Așa erau educați de părinții lor și verișorii mei și mai toți copiii din acele vremuri. Spun mai toți, dar erau și multe excepții, pentru că se înfiripa „noua clasă muncitorească”, „noua orânduire socialistă”, în care era propovăduit ateismul și se căuta să se combată religia „care a înapoiat omenirea”… Cam ce spun și globaliștii astăzi, care vor să ne întoarcă pe alte căi la acele vremuri mult hulite de popor.

Vara lui 1959 a fost pentru mine o vară de șoc. Atunci, mama – ca să mă pregătească cumva cu adevărurile dure pe care aveam să le aflu inevitabil la școala nouă, comunistă – mi-a dezvăluit niște lucruri care mi-au zdruncinat din temelii inocența mea de copil cuminte.

În primul rând mi-a spus că nu există Moș Crăciun, ci doar Moș Gerilă, așa cum aveam să aflu la școală. La grădiniță fusesem ferit de această oroare, pentru că probabil nu se făceau serbări, fiind în vacanța de iarnă.

Asta m-a copleșit, ba chiar am plâns și nu doream să cred o asemenea blasfemie! Însă încetul, m-am consolat văzând că primesc în continuare cadouri de la același moș bărbos înțolit în roșu cu glugă cu moț alb și barbă albă, chiar dacă o vedeam că e din vată din Farmacie.

Cred că Postul Crăciunului din 1959 a fost ultima dată când m-am împărtășit în viața de copil. Apoi intram arareori cu mama la biserică. Tata lucra la Sfatul Popular, nu „era bine” să fie văzut el sau familia lui fiind prea evlavioși. Totuși, ce știu bine, tata a devenit epitrop al bisericii cimitirului Eternitate, fiind prieten apoi cu Administratorul cimitirului, un anume domn Ioncu, care avea un băiat pe nume Radu, mai mare ca mine cu doi ani, cu care eu mă jucam minunat pentru că ei locuiau chiar în casa de jos, de la intrarea în cimitir și aveau acolo în spatele casei o curte cu foișor unde mereu mergeam și noi cu părinții care petreceau cu familia Ioncu. Un chef de pomină mi-l amintesc și acum la care am mers cu familia Ioncu la preotul paroh acasă pe str. Eternitate, când urci din Podul de Fier. Era într-o vară, masa era pusă afară în grădină, sub un bec puternic, iar toți bărbații în frunte cu Părintele cântau în gura mare cât îi țineauputerile, că se auzea cred în liniștea nopții până în Târgu Cucului: „vâpim za Lenina, vâpim za Stalina, vâpin za ruski narod”…(bem penru Lenin, bem pentru Stalin, bem pentru poporul rus). Acum înțeleg că era bășcălie pentru securitate, care te aresta imediat ce auzea că ești contra rușilor sau a comunismului. Pe lângă astea, cântau în surdină și cântece pe care le știam și de la bunicii din Ciurchi, cântate acolo, precum „Deșteaptă-te române”, „Treceți batalioane române Carpații”, „Pui de lei” și altele. Mama le dădea tonul, că ea le învățase la școală și avea o voce minunată. Mama cânta apoi la cerere romanțe și muzică de petrecere din repertoriul vechi al Mariei Tănase, Mia Braia, Ioana Radu, Zavaidoc, Gică Petrescu.

Luăm acum o pauză, ca să nu vă plictisiți și mergem mai departe într-un capitol viitor.

(va urma)

„AMINTIRI DIN COPILĂRIE (1)”

Tata a fost la viața lui de profesie economist, una din primele promoții din anii „puterii populare”. A fost fiul unui ceferist mecanic de locomotivă la Depoul Iași, dar se născuse la Vaslui. Prin urmare, am și origini vasluiene. Acolo mi-am petrecut mai târziu vacanțele de vară, la bunicii din partea tatălui. Trăia străbunica Ruxanda, care avea vreo 98 de ani când a trecut în lumea drepților. Mă striga Relu, nu Gabi cum mă strigau cu toții. Era mică de statură, gârbovită de ani, sprijinită într-un băț în loc de baston. Era îmbrăcată cu straie țărănești cu fotă și ie din pânză țesută, vara umbla desculță prin grădină și chiar pe stradă, că așa prinsese ea timpurile. O țin minte că avea ochii albaștri acoperiți de albeață, care nu se putea opera atunci, însă băga ața în ac fără niciun fel de ochelari de vedere, că oricum nu-i avea. Era blândă la vorbă, fuioare de păr alb ca zăpada îi ieșeau rebele de sub batic.. Totuși, după ce sora tatei s-a stins la o vârstă fragedă de numai opt ani în urma unei pneumonii căpătate și a lipsei antibioticelor în acea vreme, bunicii au venit la Iași, primind locuință de serviciu în vechile Pavilioane CFR Nicolina, care mai există și astăzi și care au fost modernizate ulterior mai mult de locatari. Sunt situate în apropierea Podului de piatră, în spatele primului rând de blocuri de pe Bd. Nicolae Iorga (fost str. Republicii). Bunicul s-a mutat de la Vaslui la Iași tocmai ca să asigure condiții mai bune de școală fiului rămas după moartea surorii sale. Așa că tata a urmat Liceul Comercial, după care a făcut ISEP-ul (Institutul de Studii Economice și Planificare) cum se numea atunci în anii 50 actuala FEEA de azi, terminată de fiica mea la începutul acestui mileniu.

Voi povesti atât din amintirile proprii, dar și din acelea pe care mi le aduc încă aminte de la părinții mei și bunici, sau rude apropiate.

Mi-am dat seama acum, la senectute, că între generația părinților și a bunicilor noștri – care ne-au povestit în cele mai multe cazuri adevăruri care erau evitate de propaganda comunistă – noi, ăștia care suntem pensionarii de azi nu am făcut același lucru cu copiii și apoi cu nepoții noștri, iar asta a produs o fractură de memorie colectivă între generații care a dus la dezastrul de acum, când tineretul (de la 20 până la 40 de ani) nu mai are în genele sale acea informație, acel „cip” al nației române, nu mai are apartenență la acest mic popor care a însemnat mult de-a lungul istoriei noastre milenare. Pur și simplu nu mai au acea legătură de familie firească cu rudele lor, cu locurile lor natale, cu fibrele acestui neam, iar gândul lor primordial de când sunt încă elevi de gimnaziu și până încheie ciclul de învățământ este să împungă fuga „afară”, să plece unde văd cu ochii numai să plece, că aici în România „le pute urât” și nu mai este de trăit. Iar părinții lor – care sunt și copiii noștri – dacă nu au plecat și ei între timp, nu se opun deloc acestui fenomen, sunt blazați, anesteziați, paralizați ca să mai miște ceva, nu prea au nicio reacție, deoarece și ei au regretul că îi prinde bătrânețea pe aceste meleaguri și vor muri lent într-o stare de letargie socială, o îmbătrânire fără apărare și fără speranțe din partea statului român, un fel de frunze căzătoare din copacul vieții la voia lui Dumnezeu.

Încerc prin povestirile mele să refac acest hiatus existent în memoria societății noastre, să  înnod niște fire de memorie rupte, sau cel puțin să explic acestor concetățeni care nu se mai uită peste umăr care au fost vremurile pe care ei nu le-au prins, sau pe care nu le-au înțeles…

Revin la tatăl meu născut la Vaslui, dar ulterior crescut la Iași, în Pavilioanele CFR Nicolina ca fiu de ceferist mecanic de locomotivă la Depoul Iași și mama (bunica Luța) casnică. Bunicul era mecanic pe locomotivele alea cu abur pe care am învățat că erau de două categorii, „Pacific” și „duble”), iar eu le deosebeam de la 4-5 ani că Pacificurile aveau botul cazanului ascuțit cu un creion, ca un con atașat în bot, spre deosebire de „duble” care aveau botul plat.  „Pacificurile” erau mult mai rapide, în timp ce „dublele” erau mult mai puternice, bune pentru marfare, care puteau trage ușor și 30 de vagoane încărcate.

Din poveștile lui tata am aflat că în copilăria lui, bunicul Mihai îl lua cu el pe locomotivă în vacanțe, când pleca cu acceleratul sau cu rapidul la București, ca să-l plimbe și să vadă și dânsul capitala. Când tata a mai crescut pe la 14-15 ani, bunicul îl lăsa pe tata „să conducă” el trenul, deoarece – avid de a cunoaște ca orice copil, mai ales băiat – prinsese de la taică-su și de la fochist toate treburile din cabina locomotivei. Mecanicul de locomotivă avea obligatoriu un ajutor pe mașină numit fochist, care avea grijă să urmărească cadranele manometrelor de pe panoul cabinei și să tot bage lemne sau cărbunii aflați aprovizionați înainte de plecare în „tenderul” locomotivei, să deschidă sau să închidă  robineții cu apă sau cu aburi. Locomotiva se mai alimenta periodic cu apă chiar și pe traseu, în alte gări, în caz că pierdea sau consuma mai multă apă pentru aburi, dar de obicei un plin făcut la Iași la Depou, ajungea pentru o cursă până la București.,

La destinație, unde ajungea trenul, ceferiștii aveau la Gara unde ajungeau un dormitor amenajat cu paturi și cazarmament curat, baie cu duș și apă caldă la orice oră și o mică sală de mese unde puteau mânca în tihnă ajunși la destinație… Pentru ei era gratuită cazarea, chiar dacă erau doar în tranzit prin localitate în concediu. Arătau Carnetul de ceferist care era ca un Buletin de identitate și erau trecuți în Registru. Evident, prioritate aveau cei aflați în serviciu în delegație. Aveau timp de odihnă de obicei de 12 ore, după care aveau de dus înapoi trenul de călători la Iași, unde ajungeau acasă. Erau trenuri „perechi”. Unul pleca, iar perechea se întorcea. Undeva, cam pe la mijlocul traseului „făceau cruce”, adică se încrucișau unul cu celălalt.

Cei care lucrau pe marfare duceau de obicei trenurile până la limita Regionalei CFR proprii sau a Depoului propriu, de unde se urca și prelua trenul altă echipă, care îl ducea mai departe spre destinație. Cei care coborau luau în primire alt tren aflat în așteptare la marginea Regionalei unde lăsau ei trenul lor și îl aduceau la Iași pe acel tren care îl preluau cu acte de predare/primire.

Îmi povestea tata cu mare mândrie că odată l-a lăsat bunicu să oprească trenul accelerat la întoarcerea de la București în gara Bârnova, înainte de tunel și de panta spre Piciorul Lupului. Era un act de mare curaj al lui bunicu, deoarece dacă trenul nu era oprit din lungimea șarpelui cu vagonul de cl. I-a exact în dreptul biroului de Mișcare al gării, toți râdeau de mecanic și îi mergea vestea până la Depou, care se putea lăsa chiar cu scăderea salariului. Lumea era preocupată de exactitate, de măiestria meseriei. Tata a oprit fix la locul corect acceleratul și bunicul a ieșit mândru la geamul cabinei răspunzând impiegatului de mișcare care venea să ștampileze foaia de drum: „Trăți dom mecanic, maestru, ca întotdeauna!”

Bunicu, mândru nevoie mare, îi făcut cu ochiul impiegatului și îi răspunse: „ei, nu pe mine trebuie să mă lauzi, ci ucenicul ăsta care este întâmplător fecioru-miu!” Chestia cu oprirea vagonului de cl.I-a în dreptul Biroului de Mișcare era ca „boierii” care mergeau la cl. I-a și ar fi coborât în acea gară să meargă direct și comod până la peronul gării, pe trecătoarea „la nivel” cu șinele de tren, ca să nu fie nevoiți să calce printre linii și bolovanii de macadam dintre traverse, ca să nu-și julească cumva pantofii de lac sau doamnele să-și scrintească frumusețe de piciorușe  pe care apoi Șeful de gară ar fi fost nevoit să le maseze și să le mângâie cu comprese reci ca să nu se umfle și să se învinețească… Glume pline de adevăr. Așa era cândva standardul societății…

După ce a urmat Liceul Comercial la Iași, tata a intrat student la ISEP, pe care l-a terminat în 1951. A fost coleg de promoție și foarte bun coleg și prieten cu Mihai Todosia, cel care avea să devină eminent Profesor, decan și apoi Rectorul Universității din Iași. Mama îmi povestea că atunci – era doar prietenă cu tatăl meu – și mergea la diverse sindrofii cu grupul lor, iar domnul Todosia era un băiat foarte, foarte sărac, umbla pe stradă cu papuci din cârpă și același costum de haine toată facultatea, însă lua bursă de stat maximă. În promoția lui tata au mai terminat și alți colegi de-ai săi care ulterior au devenit oameni de seamă ai Iașiului, conducând diferite instituții sau fabrici și uzine.

Tata a luat repartiție la absolvire la „Sfatul popular Iași”, la Serviciul de Gospodărie comunală. Erau așteptați  tinerii absolvenți în toate domeniile ca pâinea caldă, deoarece era o mare lipsă de cadre bine pregătite. Comunismul împins de la spate de structurile sovietice doreau să ardă etape, să recupereze înapoierea „din anii burgheziei capitaliste”.

După căsătoria lor în anul absolvirii lui tata, mama – care era funcționară la Triajul Spitalului „Caritatea” de pe str. Lascăr Catargi (pe atunci cu numele de Max Vexller) lângă actualul IRO, avea post de statisticiană.

Nici azi nu știu ce a fost în mintea lui taică-meu, dar știu că a fost o mare prostie din care mama a suferit și s-a consumat toată viața ei. Nu a mai lăsat-o să facă serviciu, ba a avut pretenția absurdă să rămână casnică și să se ocupe doar de gospodărie și de educația mea. Degeaba se ruga mama mai târziu după ce crescusem și eu, aproape de absolvirea gimnaziului, să intre într-un serviciu de unde să aibă și ea un mic salariu cu bani cât de puțini, dar câștigați cu munca ei, să aibă pensia ei, tata a ținut-o morțiș că nu și nu, că el câștigă suficient cât să țină toată familia. Un orgoliu și o ambiție pe care i-am reproșat-o la maturitate fără sfială, dar poate gelozia, sau orgoliul său exagerat că este în putere să ducă el în spate casa, nu știu să fi fost alt motiv… Mult mai târziu am găsit explicația… Așa erau atunci timpurile, erau foarte aproape încă acei ani în care mentalitatea socială spunea că femeile bogate, bine situate, cu bărbați bogați sau salarii mari erau „Domni”, aduceau banii acasă, iar soțiile lor, erau ținute acasă să se ocupe doar de formarea și educarea copiilor. Cei foarte bogați, „boierii”, își permiteau să aibă chiar guvernante și servitori, dar statutul lor era privilegiat, de „casnice”. Erau ani când apăruse un fel de „parvenitism” social, bunicul și de la tată și de la mamă își ținuseră nevestele lor casnice, iar tata avea încă în mintea lui că „așa trebuie să fie”, că așa este cel mai bine și prin asta cred că își imagina că și el este considerat „cineva” dacă își permite să țină nevasta casnică. Viața probabil că avea să-l facă să regrete asta, însă orgoliul lui masculin l-a făcut să nu cedeze, crezând poate că își știrbește autoritatea. De multe ori tata era apostrofat de cei mai buni prieteni ai lor cu care fusese coleg din copilărie și veneau la noi în casă la „jour fix” să joace rumy sau canasta cu soțiile, că nu e corect să nu o lase pe mama să facă serviciu, dar tata imediat se oțăra la ei și le reteza scurt: „voi vedeți-vă de ale voastre, pentru voi e bine cum faceți voi, la noi e bine așa.” Și gata, se schimba discuția.

Mama cunoștea foarte bine croitoria, fiind de mică învățată de surorile ei mai mari cu această meserie și nu odată era învățată de ele lucruri de măiestrie. Avea și un talent nativ extraordinar și făcea lucruri minunate tip „hand-made”, gen jucării pentru pomul de iarnă, croșeta mileuri în macrame, cosea pe etamină și câte și mai câte. Era și o gospodină desăvârșită, o bucătăreasă de elită, făcea niște mese de sărbătorile familiei sau de Paște și Crăciun că se minunau neamurile de bunătățile puse pe masă, de aranjamentele de pe platouri și mama avea o satisfacție aparte când erau lăudate bucatele. I se dusese vestea despre mesele ei, ceea ce l-a făcut pe tata să vină câteodată de la niște chefuri cu lăutari și somități vremelnice ale Iașului la ore de noapte, iar mama era în stare ca într-un sfert de oră sculată din somn să pună o masă cu gustări și să facă față. Odată, când eu eram deja în liceu, tata a sunat pe la 12 noaptea la telefon și i-a spus mamei să se pregătească că îi aduce acasă un oaspete deosebit care îi va face plăcere. O suna din gara Iași, iar peste o oră sună la ușă și intră tata în casă cu un mic alai în frunte cu… Gică Petrescu, care venea în concert la Iași și avea cazare la Hotel Unirea, iar drumul l-a făcut de la București la Iași cu tata la vagonul restaurant, deoarece tata era un mare fan al lui Gică Petrescu, ca și mama de altfel. Și eu îi cunoșteam  perfect șlagărele pe care el le lansase în timpul lungii sale vieți, aveam în casă toată colecția de discuri de vinil care apăruseră la Electrecord. Maria Tănase, Mia Braia, Ioana Radu, ca să vorbesc doar de clasici, erau tot timpul ascultate la boxele radioului cu pick-up deși ascultam cu colegii din generație la magnetofonul lor sau la Radio Luxemburg și Europa Liberă la emiosiunea Metronom a lui Cornel Chiriac, asasinat mai târziu de Securitate la Munchen, Jimy Hendrix, Led Zepelin, Deep Purple, Slade, Jenis Joplin.

Intră toți în casă, tata face prezentările, arată către mine și spune „juniorul”, iar oaspeții se  așează în jurul mesii din sufragerie. Ne mutasem deja la trei camere pe Str. Republicii (actual Bd. N. Iorga) intersecție cu str. Nicolina, la piciorul actualului Pasaj Nicolina care trece din Podu Roș peste calea ferată spre CUG.

Cu ei erau doi instrumentiști din orchestra lui nea Gică, un chitarist și un acordeonist, dar cum omul nu avea și acordeonul cu el, tata m-a pus să îi dau acordeonul meu care stătea de multă vreme prăfuit și nefolosit în cutie. Nu mai era la modă pentru mine, că mă mușca talentul cu bateria și cu vocea.

A fost un chef de pomină, că nea Gică Petrescu era un om de lume, adusese din Piața Unirii un buchet mare de trandafiri pentru mama și o ladă de vin „cocostârc” de trei sferturi, luată de la restaurantul Unirea unde se cazaseră.

Au cântat cu toții toate romanțele și melodiile lui nea Gică, iar mama a fost remarcată în mod deosebit cu „vocea și talentul ei” de Gică Petrescu, ceea ce a copleșit-o și l-a iertat pe loc pe tata că a avut nebunia asta de mare boem să aducă acasă lume necunoscută. Însă boema din firea lui taică-meu aveam să o moștenesc și eu fără să știu, ceea ce a făcut apoi să-i mai iert din păcatele lui din tinerețe care îi aducea reproșurile maică-mi.

Aceste episoade petrecute și povestite vor doar să facă un flash asupra educației care m-a marcat. Aveam o casă deschisă, vecinii de  pe palier veneau dimineața să bea cafeaua făcută la ibric de mama într-o tavă cu nisip, după ce periodic prăjea boabele verzi pe care le cumpăra de la „Delicatese” de la UNIC și le prăjea cu mâna ei în mașina specială de prăjit cafea făcută manufacturier la uzina Nicolina unde tata ajunsese Șeful Serviciului Financiar. Mirosea a cafea prăjită proaspăt până în Podu Roș la Poștă, că oricum geamul bucătăriei era larg deschis să iasă fumul.

Hai că mă întorc înapoi în timp de unde am rămas de fapt cu amintirile, adică din primii ani de viață. Fiind salariat la Sfatul Popular, la Gospodărie comunală, tata a primit imediat o locuință cu două camere în buricul târgului, chiar lângă Hala Centrală. Acum înțeleg că nu era cine știe ce în privința confortului, erau două camere lipite una de alta, cu intrarea de afară în prima cameră mai mare care era dormitor și sufragerie în același timp și cu ușă care dădea în cealaltă cameră, puțin mai mică, care era de fapt folosită drept bucătărie. În prima aveam dormitorul și masa cu două-trei scaune cu spătar, iar la bucătărie erau pe  două taburete  lămpile de gătit, o măsuță pe care prepara mama efectiv mâncarea și un bufet de bucătărie arhaic și vopsit cu multe straturi de diferite culori în timp, unde stăteau oalele și farfuriile cu cănile și paharele. Bucătăria era perete în perete cu locuința vecinilor Leibovici care era și ea tot cu două camere. Leibovici era funcționar pe la „Raion” cred, doamna Rașela era casnică și aveau două fetițe mai mici decât mine cu unu și doi ani; Clara și Evika. Ei aveau acces la apartamentul lor lângă noi pe aceleași scări exterioare din lemn care fuseseră atașate la clădire din curte, o curte de circa zece pe zece pe unde se intra. Din strada care ne despărțea de piața Halei. Acolo aveam cușca lui Șerpălău, un câine lup pe care ni l-au otrăvit niște ticăloși deranjați probabil de lătratul său de paznic. În clădirea alăturată, către Palat – în corpul următor de clădiri, dar cu intrare separată prin altă curte – perete în perete cu noi la dormitor era apartamentul familiei doctorului Leon Saul, care aveau o fetiță de vârsta mea pe care o chema Sybil cu care ne întâlneam doar când mergeam cu mamele în parcul din fața Palatului Culturii care devenise parc și loc de joacă al multor copii din zonă. Sybil lua lecții de pian acasă, că aveau o pianină, iar sunetul scos se auzea bine prin pereții de cărămidă.

Orașul avea atunci un aspect destul de lugubru, cu clădiri rănite de război, cu bucăți de grinzi de lemn de la podul caselor atârnând fracturate, cu urme de gloanțe pe fațadele nevăruite de dinainte de război, cu tencuieli căzute și cărămida la vedere, cu case părăsite, nelocuite lângă altele locuite, cu gropi adânci și maidane provocate de bombele războiului. Luminatul stradal electric era cu o lumină chioară, mai mult simbolică, că abia sub stâlp puteai probabil să distingi vârful țigării băgate în gură ca să-i aprinzi capătul. În cea mai mare parte străzile aveau pavaj cu pavele transilvănene, așa cum aveam să învăț mai târziu la facultate, din granit tăiat aproape cubic pe 5 fețe și înfipte pe pat de nisip de râu argilos. Fațadele clădirilor udate de intemperii – că nu mai aveau uluce și burlane – erau lipsite de tencuială, până la cărămida roșie îmbibată cu apă,  tabla pe case era ruginită și peticită. Rareori puteai vedea o clădite întreagă cu un aspect plăcut care să-ți încânte ochiul…

Acesta era Iașiul anilor 1955 când am eu amintiri – unele estompate – din jurul meu.  Trecuseră deci zece ani de la război, lumea încă nu-și revenise, eram în plin proces de schimbare a regimului, cu doar șapte ani înainte se abolise Monarhia, lumea vorbea încă cu respect de Rege, deși comuniștii ajunși la putere cu ajutorul automatului rusesc și cu tancurile sovietice staționate în țară făceau eforturi din răsputeri să scoată din mintea oamenilor noțiuni esențiale precum Biserica ortodoxă, sărbătorile religioase, mentalitățile capitaliste ale economiei de piață, se refăceau din temelii pe alte principii aduse din URSS sistemul sanitar și de învățământ, se refăcea împărțirea administrativ-teritorială, se trecea de la „județ” la Raion, la Regiune, iar asta presupunea structuri noi, dublate politic cu Partidul, ce se străduia să rămână „unic”, cât și administrativ, cu alți „tovarăși”, subordonați politicului.

Erau eforturi incipiente de organizare administrativă pe scheletul vechilor structuri cărora li se schimbau conducerile cu „tovarăși destoinici”, luați direct din „masa muncitorească” și trimiși la școli formate ad-hoc la care predau activiști trimiși de Partid de unde după șase luni primeau Diplomă de absolvire și erau puși să conducă anumite sectoare cu bruma de cunoștințe acumulată, dar mai mult cu experiența de viață dobândită până atunci…

Se inventaseră „Universitățile Muncitorești”, unde erau luați din fabrici și uzine muncitori mai pricepuți, cu 7-8 clase absolvite, iar apoi absolveau în maximum doi ani Universitatea Populară – uneori fără scoaterea din producție. Se forma din mers o nouă clasă politică în locul celei  „burghezo-moșierești”. Apăreau intelectuali făcuți pe bandă rulantă, la apelu de seară, erau infiltrați în toate domeniile, de la Armată, Securitate, fabrici și uzine, etc.

Securitatea vâna „partizani” retrași în munți care refuzau să trăiască în comunism, țăranii erau obligați să doneze pământurile agricole pe care părinții și strămoșii lor îl primiseră de la Al. I. Cuza și de la Rege prin împroprietărire, sau cumpărat cu sudoarea muncii lor pe pogoane, ca să aibă „fata” zestre… Acum Partidul voia colectivizare și toate bunurile țărănimii să fie adunate la un loc în CAP-uri după modelul colhozurile sovietice. Drame peste drame, sinucideri, morți în răscoale mici făcute ad-hoc individual de gloanțele jandarmilor.

Locuințele pe vremea aceea în casele naționalizate așa cum primise tata de la Sfatul Popular nu aveau nicio dotare de instalație sanitară. Doar de apă sau de încălzire. Aveam doar sursă de apă în casă, o chiuvetă din fontă care fusese cândva smălțuită dar acum era știrbită de smalț și era vopsită de mama cu vopsea albă de ulei de câte ori i se părea că apare un punct de rugină. Aveam în dormitor în dreapta ușii de intrare din lemn de brad o sobă înaltă de teracotă pentru toată casa, de asta pe timpul iernii ușa dintre camere ara tot timpul închisă, iar mama când intra în bucătărie ca să gătească purta în picioare șosete groase din lână croșetate de ea sau de bunica, pâslari,  pantaloni groși de treining și o flanea de lână sau o vestă din bundiță peste flanea, cu fesul pe cap. Când fierbeau oalele cu mâncare geamul de lângă lămpile de gătit era obligatoriu lăsat întredeschis, indiferent că afară era ger sau că era viscol. Aburul trebuia lăsat să iasă repede și direct, că altfel se făcea igrasie și mucegai pe pereți. Eu stăteam în dormitorul-sufragerie unde mă jucam cu jucăriile mașinuțe sau coloram cărticele de colorat. Nu aveam voie să deschid ușa de la bucătărie cât gătea mama, ca să nu aduc în cameră aburul și frigul de acolo. Când mâncarea era gata și când venea tata de la serviciu, mâncarea era servită de mama pe masa din sufragerie. La început, știu că în casă era pus un difuzor de radioficare în bucătărie.

Ca să înțelegeți, pe timpul acela erau foarte rare aparatele de radio, care erau cu lămpi numite diode. Foarte rare, spre deloc. Tata a cumpărat de la talcioc mult mai târziu, când eu aveam vreo 4-5 ani un aparat de radio de fabricație rusească a căror litere latinești le văd și acum în fața  ochilor: „OGONIOK”

Asta a fost o mare performanță în familia noastră, eram printre puținii din marea noastră familie care avea aparat de radio, dacă nu chiar singurii. De altfel tata în familia numeroasă a mamei era perceput ca un fel de șef de clan, pentru că era considerat intelectual și un „ștab” că lucra la Sfatul Popular. Doar mai târziu am aflat că Nenea Culai, un frate mai mare al mamei care locuia cu familia sa în București mai era privit cu atâta respect, pentru că lucra la Agerpress în calitate de telegrafist. Telegrafist fusese și în armată, în timpul războiului, a căzut prizonier la nemți în Germania de unde a evadat și mergând pe jos, prin Iugoslavia – și ajutat de partizanii sârbi – a ajuns în România. O vreme îndelungată familia nu a știut nimic de el și l-au crezut chiar mort în război, dar Bunul Dumnezeu l-a adus acasă.

Cum vă spuneam, oamenii aveau în toate locuințele montate niște cutii dreptunghiulare cam de 50X30 și 15 cm lățime cu o pânză lipită în față „de dizain”, iar în cutie erau niște difuzoare conectate printr-o rețea aeriană pe stâlpi de lemn, montați pe toate străzile împreună cu cablul electric de iluminat. Difuzoarele din casele oamenilor erau gratuite, aveau doar un buton potențiometru de unde prin răsucire îi închideai sonorul complet, sau îl dădeai la maximum. Mergea non stop, fără nicio pauză, pe postul național de radio. Erau ale Stației orășenești de difuzare, care de fapt făcea conexiunea Stației, la postul de Radio București – Programul 1 și Programul 2 – care se schimbau între ele de obicei la Jurnalul de la ora 14. Acolo se transmiteau și oamenii ascultau  înafară de Știrile transmise de propagandă la  Buletinele de știri și „ora exactă”, care era precedată de 5 piuituri distincte după care crainicul anunța; „ a fost ora…”. Acolo auzeai zi de zi „Cotele apelor Dunării”, începând de la Baziaș și până la Sulina, plus cotele unor râuri interioare, dar mai ales Mureșul. După limba română, erau repetate pe rând în limba rusă și limba franceză, considerate „limbi de circulație internațională”. De limba engleză nu era vorba nicicum. Întrebând-o pe mama de ce trebuie să ascultăm noi cotele acestea, mama mi-a răspuns că sunt necesare marinarilor care navighează pe Dunăre, că atunci era foarte dezvoltată navigația mărfurilor pe toată Dunărea.

La aparatul de radio se transmiteau duminica meciurile de fotbal, iar tata era un mare microbist și asculta mereu meciurile. Jucau CCA București (apoi Steaua a armatei), Rapid, Dinamo, Știința Iași(CSMS Iași), Dinamo Bacău, Dinamo Brașov, UTA Arad, Ripensia Timișoara, ASA Tg. Mureș, etc

Aflasem apoi că și tata a jucat fotbal în studenție, la Știința Iași, unde era „half” dreapta. Îmi amintesc de faptul că Stadionul actual „Emil Alexandrescu” era administrat și atunci tot de Sfatul Popular, dar era doar o toloacă fără tribune, înconjurat doar de niște grinzi din  lemn pe niște stâlpi înfipți în pământ ca o „bară” – pe toată circomferința terenului – așa cum am văzut în westernuri că au toate „SALLON”-urile unde cowboii legau caii de căpăstru, dar care delimita de fapt spațiul de joc cu zona în care stăteau spectatorii sau „gură cască”. Îmi amintesc că mergeam deseori cu mama și cu tata la stadion și tata juca în echipa de „olds boy” cu alți colegi de ai săi de serviciu cu care fusese coleg și prin liceu sau facultate. Aveau echipament adevărat cu tricouri și șorturi de aceeași culoare, cu bocanci cu crampoane, ca și adversarii cu care jucau. După meci se lăsa întotdeauna cu o agapă alături, în Parcul Expoziției, la „Vânătorul”, sau „Hanu Ancuței”cum i se mai spunea acelei hrube gen cramă de lângă terasa Vânătorul existentă și azi.. Ambele echipe participau la agapă cu soții și copii, iar cine pierdea susținea masa cu mici și bere.

Tribunele s-au făcut mai târziu, după 1960 cred… Atunci trata mă lua cu el la meciuri pe Stadion și învățasem toți jucătorii, de la Drobotă, Damigeană, Matei, Șoșonel, Ursache, Faur, Cuperman, Deleanu, Stoicescu…

Deși aveam doar 13-14 ani strigam dume în gura mare de râdea toată tribuna, spre amuzamentul lui taică-meu care se dădea mai departe de mine… Când cădea faultat un adversar pe teren și nu se mai ridica de jos ca să tragă de timp, eu strigam cât mă țineau bojocii; „să vină veterinarul!” și lumea râdea la ce scotea pe gură un copil.

Cu fotbalul la Iași la stadion a ținut până ce CSMS  sau Poli cum se numea mai nou, a retrogradat în B la un meci, după care tata de nervi s-a jurat că el nu mai calcă la stadion. Și din solidaritate, nici eu…

S-a dedicat după aceia total pescuitului, cu care cocheta din tinerețe, iar mie mi-a făcut permis de pescuit de copil de la vârsta mea de 4 ani. |Microbul oricum fusese inoculat, că aveam și o familie de pescari deasupra noastră în Pavilioane, în care tata, mama, 2 băieți și nurorile erau pescari înrăiți. Familia Merschi, care lucrau cu tata la Nicolina. Ăștia, cu mic cu mare mergeau toamna la pădure la Bârnova și recoltau bețe de alun și stuf din bălțile Iașiului pe care iarna/primăvara le prelucrau în curte cojindu-le și perpelindu-le la foc mic din pănușe de porumb ca să le usuce și să le întărească. La Nicolina, la strung, își făceau ei elemente de îmbinare ale tronsoanelor de băț și rezultau niște lansete de mai mare dragul. Nu erau mulinete ca azi, cine avea mulinetă avea rude în Basarabia și erau aduse de peste Prut, dar erau și alea mai rudimentare ca acum. Erau numai pe lagăre și nu aveau rulmenți. De aceea lansarea aruncătorului se făcea departe cu un băț scurt de alun, cu un inel montat în vârf, cam cu diametrul de 2 cm, prin care se trecea capătul aruncătorului cu tot cu forfac, iar apoi se derula invers firul în linii scurte ordonate, ca să  u se încâlcească. Rudimentar azi, dar atunci aruncai așa 100 de metri, fără noduri de înnădire la fir.  De mână erau confecționate și inelele de băț și vârfurile cu inel de lansare. Plecau vecinii Merschi tocmai la Galați să-și cumpere ață pescărească și plasă deasă împletită din care își confecționau juvelnice, ciorpacuri și alte alea… Tocmai se inaugurase lacul Ciric 1 și doi, despărțite de stăvilarul de azi betonat, dar se pescuia și la Aroneanu sau Veneția….

Doamna Merschi era pensionară ca și domnul Merschi, iar la Nicolina lucrau feciorii Carol și Gogru, care erau băieți tineri, proaspăt însurați. Cu toții locuiau deasupra noastră în Pavilioane, că azi nu-mi închipui cum încăpeau.

Apropo de Ciric… Vreau să vă spun că am prins Ciricul de azi ca o mică gârlă între cele două dealuri, de putea fi sărită de un om matur cu piciorul. Eu aveam 3-4 ani când mergeam adesea acolo cu mama și cu tata și cu alte familii de colegi de-ai lui tata de la Sfatul Popular aduși de camioane cu bănci în ladă, iar primăria avea rolul de Organizator al muncii voluntare. Toate întreprinderile orașului mergeau după un grafic întocmit de la Sfatul Popular la Ciric, unde primăria le aducea cu camioanele lopeți, hârlețe și tărgi confecționate din lemn, că roabe nu erau atât de multe pe vremea acea. Oamenii săpau pământul dintre cele două maluri care se conturau atunci cu zid de piatră și beton făcut de primărie și scoteau din mijloc prin săpare pământul pe care îl duceau pe maluri în spatele zidului de contur, cu tărgile purtate de două persoane. Exista doar un biet excavator vechi și antic cu cabluri, că încă nu aveam scule hidraulice, care pufăia din greu să încarce în cupa mică de 0,25 mc pământul pe care îl săpa și care îl descărca în cuva a două autobasculante de 3-5 to marca „ZIS”, că încă nu apăruseră mașinile românești „Steagul Roșu” de la Brașov. Erau porțiuni unde mașinile nu puteau intra, fiind zone mlăștinoase, iar acolo intrau oamenii cu hârlețe, târnăcoape și lopeți. Cred că o dată, într-o zi de muncă voluntară, veneau circa 200 de oameni – femei și bărbați, nu conta – de la Nicolina, de la Uzina Electrică, de la Fabrica de Antibiotice, de la Țesătura, etc

Primăria – prin Gospodăria comunală unde lucra și tata ca economist –  trebuia să asigure tuturor unelte și să existe un inginer coordonator care le spunea ce și eventual cum să facă. Așa s-a construit lacul de agrement Ciric, pe care ulterior au fost aduse bărci cu vâsle și chiar o șalupă cu zece locuri care acosta la ponton și făcea plimbări pe lac. Eu cu alți copii ne jucam în voia cea bună păziți de mame, care rămâneau cu noi cât bărbații aveau treabă de făcut. Tot primăria asigura prin TAPL ca la terminarea zilei de muncă (oamenii erau scoși pe rând din producție) la restaurantul cu terasă în trepte care era acolo să vină un camion încărcat cu sticle sau butoaie cu bere, chiar dacă în oraș puteai să tragi cu pușca și nu găseai o bere… evident, contra cost din banii clienților.

Era un fel de „avânt proletar”, în care femeile și bărbații salariați ai Iașului se înhămau fără jenă la muncă voluntară pentru diferite obiective pe care le cerea și le coordona Partidul, prin primărie. Era un fel de „voluntariat” care a devenit astăzi la modă, ca un act de mare bravură, în scopuri umanitare.

(va urma)

CÂNTATUL COCOȘILOR

„Bruscamente” și de-o dată, mi-am dat seama că am o revelație… Pur și simplu am realizat că noi, ăștia născuți în anii 50 ai secolului trecut XX, avem fără să ne dăm seama un tezaur închis bine în cutia craniană – cu, sau fără ucraineni.

Măi oameni buni, bunăoară „moa” sunt născut la doar șapte ani după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, când întreaga populație a Europei își lingea rănile, se uita cu oarecare încredere spre viitor – cu gândul evident, că alt război este foarte, foarte departe.

În primii 3-4 ani de viață nu am eu poate amintiri, că nici nu pot spune că eram conștient de aerul pe care îl absorbeam din lume cu nesaț exact ca și peștele pe care îl scoți din apă și înghite în gol cu speranța că poate va extrage din natură hidrogenul și oxigenul necesar să le transforme în apă. Așa eram și eu în ‘52 când am văzut lumina zilei și am închis imediat ochii orbit de reflectoarele din sala de nașteri a Maternității Cuza Vodă din Iași.

Aveam să aflu apoi peste vreo trei ani că mă trezeam dimineața într-un mic pătuț cu zăbrele din lemn, de culoare albă, cu perete glisant pe verticală pe care părinții îl ridicau obligatoriu ca să nu fug prin lume de la o vârstă atât de fragedă…

Moșule, apoi am localizat și amplasarea locuinței părinților. Nu cu GPS, că atunci nici lumea nu aflase ce este asta, dar orișicât, vă pot spune celor care vă mai amintiți, că erau niște case cu etaj – lipite unele de celelalte – pe strada Anastasie Panu, la nr. 9. Vedeți ce memorie matusalemică am? Ieșenilor, le localizez:  locuința cu 2 camere a părinților: era la etajul unu (că altul mai sus nu era) cam unde se află astăzi amplasat fostul restaurant „Dunărea”, lângă „Blocul Finanțe” actual. Ieșind din curte, traversai mica stradă pavată care exista pe vremea aia acolo și intrai direct în Piața Halei, în zona unde piețarii vindeau legume și fructe. Traversând piața mai departe printre tarabe, intrai direct în Hala acoperită, o clădire imensă pentru statura mea de copil precoce; cu un schelet din metal forjat și laminat, îmbinat prin nituire, cu stâlpi intermediari de câmp din profile în formă de „I” alăturate. Mult mai târziu că era proiectul marelui inginer român Anghel Saligny, cel care a făcut la Iași și actualul Hotel Traian, dar este și autorul podului peste Dunăre de la Cernavodă, care a revoluționat în acele vremuri Lumea Liberă. Totul era grunduit cu minium de plumb „antirugină” și mai apoi văxuit cu o vopsea maro de te durea burta. Sub acoperișul tot metalic – din ferme mari, de „grinzi cu zăbrele”, care se sprijineau pe capete  pe alte grinzi tot metalice, din același profil „I”  –  luminat natural (erau pe ambele laturi ale halei cu niște luminatoare cu sticlă groasă), existau niște cambuze din zid de cărămidă de cca 6-8 mp, cu un gol de ghișeu care ținea loc și de vitrină, dar și de tejghea de vânzare cu o ușă laterală pentru aprovizionare. Ei, bine, pe o parte a Halei (spre linia de tramvai) cambuzele din zidărie erau prăvălii de carne, (3 sau 4) la număr, care se numeau pe vremea aia „căsăpie”, că abia apoi comunismul să le găsească o denumire decentă și le-a numit „Măcelărie”.

Vă spun doar că primele amintiri conștiente le am când mergeam cu mama de mână traversând piața într-o abundență de munți de roșii cărați la piață cu căruțele agricultorilor din jurul Iașiului în niște covățele din lemn cu mânere ca de targă și deasupra cu o pătură, ștergar sau față de masă brodată cu motive naționale și legată împrejur cu sârmă subțire sau sfoară, ardei grași aduși în saci de iută, zarzavaturi și rădăcinoase, mere, pere, prune, gutui, harbuji și zămoși (pepeni verzi și galbeni pentru „expații” nonmoldoveni). Mergeam în hală, unde mama mergea țintită la o „căsăpie” unde atârnau carcase de porc, șolduri de vite agățate în niște cuie de fier îndoite ca un cuier, și tot acolo erau agățate oi, șolduri de cal, toate etichetate și separate pe un desen tipărit colorat cu respectivul animal împărțit pe calități: a-ntâia, a doua și a treia. Altele, erau resturi care se dădeau gratis de măcelar pentru animale de casă sau pur și simplu oase de vită din care mama și alte gospodine făceau un borș sau o supă cu rasol de îți lingeai singur limba…

Ce m-a mirat pe mine un timp era că mama îi spunea lui nenea casapu, „tataie”, ca după aceia să descopăr dumineca când mergeam cu toții în vizită pe Ciurchi, că ăla era Bunelu Vasile, soțul bunicii Maria, care în particular erau părinții mamei mele și al celorlalți 7 frați și surori ale ei.

Mama era mezina „grupului”, iar asta părea să fie un atu care o făcea tare îndrăgită de toată familia.

Prin urmare, în funcție de ce își propunea ea să gătească, mama cerea lui Bunelu acel fel de carne care era în magazin și îi trebuia ei în acea zi, că deși avusese loc Naționalizarea din 47, micii negustori și meșteșugari rămăseseră fiecare cu prăvălioarele lui, cu dughenele lui prin care se desfășura comerțul, Apoi aveam să aflu de la mama că înainte de război Bunelu Vasile avusese acolo o mică afacere cu Căsăpie împreună cu fratele său „Moșu Ghiță”, care semăna foarte bine cu Bunelu Vasile. Ei doi, frații Alexandrescu, cumpărau vite de tot felul din târgurile și iarmaroacele Moldovei pe care apoi le mânau perpedes – sau cele mici în căruță până la Iași – unde mergeau cu ele la Abator, care le sacrifica și opreau pieile care mergeau spre industria pielăriei, iar carnea rămânea casapului, după ce plătea manopera sacrificării… carnea o împărțea el și o vindea clienților la măcelărie. Țin minte că la Bunelu în magazin erau tot felul de cuțite, bărdițe, toporiști, pile speciale de ascuțit lame, pietre de polizor de toate formele și dimensiunile, ba chiar și fierăstrău pentru tăiat oase, cu dinți mărunți ca de bomfaier, dar și un trunchi imens de copac înalt cât  o masă. Atârnate în cuie erau șorțurile cu pieptar dintr-o mușama cauciucată și halatele albe apretate care se pătau într-o zi de muncă la mâneci de sângele cărnii proaspete. Din acest motiv, ei purtau niște mânecuțe peste halat cu gume la pumn și la cot de culori închise care le protejau mânecile halatelor. Auzeam pe mama vorbind de vrăbioare de muguri de piept, de ficat sau rinichi, dar nu vedeam zburând acolo nicio vrabie. Bunelu Vasile și cu Moșu Ghiță vindeau pe rând marfa clienților. Unul o lua din cui și o tranșa pe trunchi folosindu-se de toporișcă sau cuțitul mare cât iataganul lui Soliman Pașa, sau altul mic și ascuțit ca un hanger haiducesc. Așeza pe cântarul cu greutăți calibrate  o hârtie de ambalaj mai grosieră, de un alb gălbui sau cenușiu, îndoită în două, iar după ce carnea era cântărită și acceptată vizual de client, Bunelu lua pachetul și cu o mare dexteritate îl împacheta în fața clientului, lua banii și dădea restul. Dacă la tejghea stătea Moșu Ghiță, Bunelu făcea oficiul de tranșare. Cine lua comanda de la client, striga peste umăr: „trei cotlete de porc!” sau „două cotlete de vită!”, „un rasol de vită!”

Pe marginea pieței de legume și fructe erau de obicei țăranii care veneau la piață cu păsări de vânzare, cu ouă proaspete de găină, rață sau gâscă, după pofta inimii. Mai țin minte că roșiile – în funcție de mărime, formă, culoare – erau așezate pe tarabă în piramidă și o etichetă din carton înfiptă cu un băț într-o roșie din vârf, afișa de la 25 de bani, 30 de bani și maximum 50 de bani kilogramul; cam tot aici se învârteau prețurile la harbuz și zămos,  zămosul fiind de la 50 de bani la 75 de bani kilogramul. O legătură de zarzavat (mărar, pătrunjel, lobodă, hațmațuchi, leuștean) nu depășea 25-30 de bani bucata. Totul era învăluit până în ceruri, până la Poarta Raiului de niște miresme care te îmbătau și te amețeau de arome amestecate, „miesme” care te săturau doar uitându-te și respirând acel aer.

O lume pestriță, de tot felul, de gospodine tinere sau mai în vârstă, de oameni „de oraș” care mișunau acolo în toate direcțiile, cu treabă sau fără treabă. Îmi amintesc că mama se oprea în loc și asista cu un zâmbet pe buze când vedea o evreică sau un evreu care se tocmea până la sânge cu vreun târgoveț care vindea o pasăre. Era fascinant și acum am în urechi acele vorbe tânguite și întrebătoare ale evreilor – altfel negustori înnăscuți.

Deși lua în mână un cocoș care avea picioarele legate cu o cordeluță, întreba pe negustor: „cu cât vinzi găina astaa?” „Da-i cucoș cucoană, ori nu știi să i te uiți la creastă?” răspundea moșul oțărându-se. „Da cii, guinul n-are creastă?” „Ba are cucoană, dar cucoșul are creastă mai mare și o coadă îmbârligată ca cucoșu ista. Găina are codă scurtă și o ține sus!” nu se lăsa moșul.

Acu, că își făcuse intrarea și pornise un dialog prietenos cu țăranul, evreica lua cocoșul în mână și-l sălta în sus și în  jos ca și cum l-ar fi prețăluit ca să vadă ea ce greutate are. „Cât cei pe el?” „Apăi… doamnă dă și mata cincizeci de lei și i-al, că acasă eu nu-l mai duc”. „Câââât? Cincizeci di lei? da ci, îi purcel di lapti?” se răstea evreica. „Da doamnî, cucoșu ista are aproape șase kile! Cât vrei mata sî-mi dai pi el? Doi lei îți convine?” „Ei hai, nu mă lua în batjocură că nu am spus că îți dau doi lei, dar face un pol și nimic în plus!” „Un pol? Atâta dai mata cucoană pe cucoșul ăsta? Un pol? Mai dă-l naibii di cucoș dară, că amu îi tai legătoarea și-l arunc în sus să-l prindă cine o vrea și să-l ia di pomană!” Și moșul nervos scotea briceagul sub formă de pește din buzunarul pantalonilor săi de postav cu care era prins cu un lanț mai subțire decât cel al câinelui. „Hei, hei, omule, stai așa, nu fi îndărătnic, că ne putem înțelege. Hai să nu fie nici pe a me șî nici pi a matali. Îți dau douășcinci di lei pi el. Corect?” „Cucoană, mai pune cinci lei și du-l! Fără cinci lei acu îi dau slobozire în piață și fugi după el să-l prinzi și să-l iei pi digiaba.”

Evreica vede că nu o scoate la capăt cu moșu cu cucoșu și îi spune întinzând banii: „hai, ia-ți treizeci de lei, dar să știi că azi m-am păcălit, o să-mi pară rău toată săptămâna. Nu am făcut niciun gheșeft cu cucoșul aista că-i slab ca o găină”

Eram singura familie de români în acel grup de locuințe cu etaj din centrul vechi al Iașiului. Peste tot eram înconjurați doar de vecini evrei. Mă jucam și iarna și vara cu fetițele de alături Clara și Evika, mai mici decât mine cu unu și doi ani. Stăteam în grup pe olițe și ne uitam la cărți cu poze. Știu că mama s-a speriat tare când a aflat că surorile Leibovici au făcut scarlatină, iar pe mine m-a ferit Dumnezeu. În curtea de alături era familia doctorului Leon. Avea o fată pe nume Sybil, de o seamă cu mine. Ne jucam împreună când mergeam cu mama la Palat în față unde era de fapt locul meu preferat de joacă. Pe tunuri, unde mă zgâriam și îmi rupeam pantalonii scurți în fund cățărându-mă pe țeavă și apoi pe scaunul artileriștilor. Stăteam pe zidul de piatră ca un gărduț care înconjura perimetrul parcului din fața Palatului. Mulți evrei cu copii de toate vârstele își luau plozii „la aer”, unde îi îndopau după rugăminți fierbinți cu mușchiuleț, cu pâine cu unt, cu „pârjoluțe” sau pifteluțe, cu un „țop” de pui gata prăjit sau cu șnițel din piept de pui. Toți copii evreilor erau plini de mofturi și de ifose, cu pielea albă ca pergamentul, iar cei de români plesneau de sănătate și cu bujori în obraji deși lor părinții le dădeau doar un sandviș împachetat de mame într-unșervețel cu pâine cu parizer sau un pește stavrid din conservă. Noi cu pâine neagră proaspătă sau un covrig sau corn, evreii cu pâine albă împletită ca să-i atragă să mănânce. „Hai Sybil mamă, uite băiețelul ăsta ce frumos mănâncă și ce mare și roșu la față este! Uite mămica lui nu se roagă de el să mănânce și nu plimbă mâncarea în gură așa cum faci tu ca să te prefaci că te-ai săturat. Tu nu vrei să crești mare și sănătoasă, Sybil, să ajungi o mamă care să-ți crești și tu copii?!”

Ulterior aveam să ajung coleg la școală într-a-tâia  cu unii dintre ei. Fii și fiice de doctori, de avocați, de funcționari ai statului…  Prieten bun și ulterior și coleg de a-ntâia la „Gh. Asachi”, era Marcel Burah, din casa de alături, care avea apartamentul deasupra magazinului „Ciocanul”, iar geamul lor dădea spre curtea casei mele. Ieșeam în capul scărilor din lemn și îl strigam cât puteam „Marceeel!” Imediat ieșea la geam și ne invitam unul pe altul, la el sau la mine.

Alături de casa mea, la magazinul „Ciocanul” era o curte mare, pentru aprovizionarea mărfii cu camioanele. Curtea era pietruită cu pavaj stradal, iar poarta auto avea un lanț întins de portar ce oprea mașinile, dar și persoanele străine. Eu nu aveam interdicție, pentru că la Marcel nu puteam ajunge decât intrând în curte. Măi oameni bun, nici prin minte nu vă poate vouă trece cu locuri de joacă aveau acolo doi băieți de șapte ani! Erau depozitele magazinului din față cu lucruri utile gospodăriei, începând cu scule, cuie, șuruburi, scoabe, lanțuri, felinare, opinci din cauciuc, sticlă pentru geamuri în lăzi din lemn cu coli de hârtie și talaj între foile de sticlă, baloturi imense de hârtie pentru ambalare, dar cred că erau și baloturi de hârtie pentru ziare ale Tipografiei, erau magazii pe toată latura curții cu rampe auto de descărcare sub care se aciuiseră câțiva câini ce puiau de două ori pe an și noi aveam tot timpul cățeluși mici de joacă. Ne jucam de-a hoții și vardiștii printre baloții mari de hârtie stivuite unul peste altul. Dacă s-ar fi răsturnat vreo unul când ne urcam noi până în vârful stivei, cu siguranță că ne-ar fi strivit sub greutatea de peste 300 de kilograme bucata. Dumnezeu ne păzea. Era paznic al curții un țigan negricios, unu Lupu, ciung de o mână, pe care și-o pierduse în război. Pe stradă vedeai frecvent oameni mutilați, cu proteze din lemn butucănoase la picioare legate cu curelușe de trunchiul omului. Mergeau pe stradă șontâcăind și cu o mână întinsă cerșind pomană. Era ceva firesc, erau anii de după război, când omenirea încerca să se reculeagă, să se redreseze, să „repornească” și să-și refacă viețile întrerupte.. Pe străzi nu vedeai prea multe mașini, dar ce vedeai erau camioane de fabricație rusească marca „Molotov” sau „Zis”, foste ale armatei, iar mașini mici, vedeai câteva Buik-uri, Opel sau Ford, așa cum doar în filmele interbelice mai poți azi vedea. La Partid circula numai „Pobeda” și mai târziu „Volga” – neagră obligatoriu. Ăla era semn de supremă șefie și intuiai că ai în ea lângă șofer stătea musai un ștab de la Partid.

Oamenii circulau cu tramvaiul, niște droage ca niște cutii scurte, dreptunghiulare, cu scaune din fier și lemn, cu mânere de prindere din piele agățate la barele de susținere. Postul de conducere al vatmanului era la ambele capete ale vagonului, că la capătul liniei nu existau ronduri pentru schimbarea direcției la întoarcere. Vatmanul își lua în mână manivela cu care pornea motorul electric al tramvaiului și se muta în capătul celălalt. Stătea în picioare, că postul nu avea încă scaun… Iarna era un frig în tramvai de îți îngheța scuipatul în gură, iar vara te topeai de căldură ca lumânarea ajunsă la muc. Liniile de tramvai erau vălurite precum marea la țărm și de departe vedeai tramvaiul care sălta pe șine ca  pluta undiței pe valurile apei. Scotea un zgomot și un huruit de fier pe fier cu un scârțâit de îți strepezea urechile. Totuși vatmanul avea la picior un buton cu arc ce punea în funcțiune o sonerie electrică ce țârâia foarte tare ca să atenționeze țăranii veniți la oraș să se dea la o parte. Unii săreau săracii peste linii, ca să nu se curenteze… Câinii vagabonzi umblau pe stradă alături de oameni peste tot, într-o simbioză perfectă, deși hingherii de la ecarisaj erau trimiși periodic de primărie ca să-i rărească. Copiii din cartier umblau ciopor după căruța cușcă a hingherilor și din mers deschideau ușa ca să scape bieții căței după care alergaseră cei doi de pe capră.

Sub locuința noastră erau magazinele domnilor Leibovici (altul decât vecinul cu surorile Clara și Evika) și al domnului Zaraf. Primul vindea stofe și mătăsuri în cupoane de fel de fel de materiale și culori de unde omul își cumpăra „de-o rochiță” sau de-un costum, de-un pantalon, de-o fustă, sau de-o „pestelcă”.  Vânzătorul se uita la tine, te punea să te învârți o dată în jurul tău și deja știa cât material ți-ar trebui pentru ca acel croitor la care mergeai să-ți facă lucrul cerut. Alături, domnul Zaraf vindea lucruri gospodărești, aproape ca magazinul Universal „Ciocanul”, dar mult mai ieftine și cred că și de calitate mai proastă, însă avea mușterii pe țăranii veniți în piață care vindeau ieftin și aveau bani puțini. Depozitul magazinului lui Zaraf era într-un beci chiar la noi în curte, iar ușile grele din tablă nici nu erau încuiate cu vreun lacăt. Și eu cu Marcel puteam să intrăm dacă aveam putere să deschidem o ușă grea. Nu intram, pentru că șobolanii umblau acolo ca popoarele migratoare în Europa de azi. Vremuri…

Vis-a-vis, peste strada A. Panu pe care circula tramvaiul 1, Copou – Socola, era un maidan imens pentru percepția mea de copil, acolo unde astăzi sunt clădirile de la aleea care dă la Hotelul Ramada de lângă fostul Tribunal și până la str. Sf. Lazăr. Fuseseră și acolo clădiri, dar bombardamentele le-au pus la pământ și terenul fusese dat de primărie pentru bâlciul din „Luna Iașului”, care se ținea în octombrie odată cu Târgul de toamnă. Ei, atunci se revărsa Cornul Abundenței, cu mustării îmbrăcate cu stuf verde și cu grătare mereu încinse care fumegau fuioare  de fum cu miros de mititei și pastramă de oaie, toate servite pe butoaie pe post de mese și lume ce se înghesuia la „vin nou”, cu 1 leu paharul, care le lua multora mințile de îi găseai trântiți prin boscheți  gata pișați de îți întorcea stomacul.

Cum aveam bâlciul peste stradă și îl priveam de la fereastră, mai mereu mergeam numai cu tata să mă dau în „bărcile” pentru copii (scrânciobe) sau în „căișori” care se învârteau cu mici statuete de căluți proaspăt pictați ce trăgeau chipurile mici calești din basme., că în lanțurile „lui Iuju” se dădeau doar soldații și fetele de la țară care veneau special să se învârtă chiuind de mama focului de acopereau muzica de fanfară a țiganilor de la Trei Prăjini tocmiți de patron să cânte hore și sârbe. Tot atunci, toamna, venea în turneu la Iași pe spațiul unde se ținea Luna Iașiului și Circul de Stat din București, dar cu cooperare ale unor circuri private din Europa gen Kludțky, Globus, sau Medrano. Acolo era și menajeria circului, cu elefanți, lei sau tigri, cu maimuțe, câini dresați sau urși polari. Ca vecin, cu gașcalionul de prieteni intram ziua la circ ca la noi în curte și ne învârteam printre vagoanele cu artiști ca fiind și noi din familie, că aveau și ei copii de vârsta noastră cu care ne împrieteneam și ne jucam.  Rămâneau de obicei iarna la Iași, unii copii ne deveneau colegi de școală, iar la sfârșitul iernii plecau spre alte zări, cu alte spectacole.

Mergeam la cuștile animalelor cu părinții lor, dresorii sau îngrijitorii de animale și vedeam cu ochii noștri cum arată o cămilă sau un elefant, o girafă sau un rinocer, despre care învățam la școală. Elefanții erau scoși călăriți la spălat cu furtunul, iar din trompe scoteau sunete de trompete. Erau duși peste drum, în curte la magazinul „Ciocanul”, iar noi nu puteam lipsi de la eveniment.

Și când aveam vreo cinci ani, într-un septembrie, eram singurel încuiat în casă că mama se duse până la depozitul de gaz aflat lângă piață să  cumpere petrol pentru lampa de gătit. Am uitat să vă  spun că în acei ani 50 din care vă povestesc, lumea nu prea avea aragaze, adică „mașini de gătit” cu butelie. Mama gătea la două lămpi cu petrol cumpărate din comerț, care erau așezate pe  două scaune de tip taburet. Lămpile erau de forma unui schelet metalic în formă de cub cu o tablă suport deasupra, cu o gaură în mijloc pe care așezai oala în care găteai. Dedesupt, în acel cub era o lampă cu petrol cu un arzător cu un fitil care se tot ridica cu o rotiță pe măsură ce se ardea. „Consumabilele” – adică fitilul și chiar arzătorul – se găseau de exemplu la nenea Zaraf de sub noi, dar și la magazinul statului, „Universal Ciocanul”.  Acolo, pe cele două lămpi, una albastră și alta verde făcea mama ciorbe, supe, cartofi prăjiți sau piure de cartofi, șnițel sau pârjoale moldovenești. Era greu, îi lua o jumate de zi să termine  până venea tata de la serviciu.

Cum spuneam, jucându-mă singur cu mașinuțele mele în casă, aud deodată țipete din stradă, zgomote necunoscute, dar și o căldură foarte mare pe care o simțeam cum dogorește aproape de mine. Pun iute un taburet sub geam și mă urc pe el, dar deschid și geamul. Cred că aveam vreo 5 ani. Văd vizavi un incendiu imens care cuprinse toate construcțiile din lemn uscat de brad și toate pavoazările cu stuf și papură uscată, talaș vopsit cu verde ca să imite iarba care era pe tot terenul. Luase foc bâlciul „Luna Iașiului”! Ardea cu o pălălaie mare și înaltă întinzându-se cu repeziciune în jur. Casa noastră era cam la 20-25m de foc.Lumea fugea bezmetic în toate direcțiile și țipa în gura mare. Erau vremuri fără 112 și un telefon nu știai unde poate fi găsit, că abia mai târziu au apărut semnele și cabinele de telefoane publice. Nimeni nu știa unde este un telefon de unde se poate suna, dar nici vreun număr de telefon la pompieri. Eu țin minte parcă numărul 002 la pompieri că ar fi fost scris pe mașinile lor, dar nu pot garanta că mă ajută memoria.

Dogoarea focului de peste drum mă înspăimânta cel mai tare, mai mult decât bucățile de tăciuni încinși care săreau de vizavi și se izbeau de tocul geamurilor… Disperat am fugit în capătul opus al geamurilor, în camera de dormitor, unde era ușa de la intrare în casă. Urlam disperat strigând „mama, mama!”

La un moment dat aud de partea cealaltă a ușii vocea mătușii mele, tanti Pacuța, o soră mai mare a mamei care striga la mine să nu mă sperii că mama ajunge imediat, că este aproape în piață și vine la mine. Degeaba, eu nu o credeam și țipam cât mă ținea gura. Ulterior am aflat că mama a văzut de la magazinul de gaz fumul negru și flăcările chiar în dreptul casei noastre. În linie dreaptă, cred că ar fi fost cam 3-400 de metri. Dar trebuia să fugi printre oamenii care se înghesuiau prin piață. Mama povestea apoi că „i s-au tăiat picioarele” și a crezut că arde chiar casa în care locuiam noi. A lăsat din mână bidonul de tablă de trei litri cu gaz undeva unde nici nu își amintea și a luat-o la fugă spre casă, cu disperare. Ajunsă în curte a văzut-o pe tanti Pacuța care striga la ea să se grăbească că eu țip că iau foc.

Între timp au ajuns pompierii care dădeau cu apă și pe ferestrele clădirilor de lângă incendiu, așa că noi nu am luat foc, însă în acel an tot ce a fost la Bâlciul de „Luna Iașului”, s-a făcut scrum de parcă nu a existat niciodată.  Dar și eu am conștientizat și am realizat prima dată că lumea are și pericole de moarte și nu doar lucruri minunate sub aripa ocrotitoare a părinților.

(va urma)