Acest articol îl scriu din revoltă! Pur şi simplu sunt cuprins de o furie teribilă împotriva clasei politice şi a uneltelor acesteia de care m-am frecat în ultimii – să zicem mai exact, 15 ani efectivi – de cînd m-am luptat de unul singur aproape să implementez în România o soluţie tehnică şi un material nou pentru noi în 1998(!) care ne-ar fi împins brusc cu cel puţin douăzeci de ani înainte într-un domeniu care ne mănîncă viaţa şi astăzi.
Văd pe la televizor fel de fel de reportaje despre drumurile patriei, despre chinurile concetăţenilor noştri obligaţi să cheltuiască sume însemnate din bugetul lor precar şi chiar necazurile transportatorilor români – şi nu numai – care în mod evident se răsfrîng în preţurile pe care le suportăm tot noi aiurea!
Am văzut chiar ieri un reportaj făcut undeva în vestul ţării pe un pod obligatoriu de trecut peste rîul Mureş pentru cei care vor „să se înţepe” în autostrada care iese în Ungaria (undeva pe la Arad). E nenorocire! Groapă lîngă groapă, calvar de neimaginat într-o ţară membră a U.E. în anul de graţie 2015.
Scriu acest articol nu doar de furie şi indignare, ci pentru că sunt în perfectă cunoştinţă de cauză – şi cu toată modestia de care sunt capabil – pentru că sunt poate cea mai experimentată persoană din România îndreptăţită să vă vorbească pe această temă. Fiţi atenţi.
În anul 1998 mă aflam cu firma proprie la Miercurea Ciuc unde am lucrat cîndva la Drumuri Naţionale – şi nu numai – între anii 1975-1990. Executam lucrări de marcaje rutiere în oraşul în care mă formasem ca om matur după absolvirea facultăţii şi aveam bucuria nu numai să execut nişte marcaje de elită care aveau să ridice ulterior standardul acelor lucrări acolo, dar şi să mă reîntîlnesc cu multe cunoştinţe dragi mie pe care le adunasem în cei cinsprezece ani trăiţi în Ardeal.
Întîmplarea(?), dar poate NOROCUL a făcut să văd pe străzile din oraş în timpul lucrărilor de marcaj că mai toate capacele de canalizare aveau în jurul lor „un guler” de asfalt proaspăt, negru la culoare, spre deosebire de asfaltul străzii care avea patina cenuşie a vremii. Firea mea curioasă şi simţul drumarului „de întreţinere” a intuit şi a avut un declik pe care mulţi alţi colegi de breaslă nu l-au avut…
M-am interesat la primăria cu care aveam contract de marcaje ce este cu acele capace de canalizare şi am aflat că este un experiment al unei firme din Ciuc care promovează un nou tip de asfalt rece. Întîmplarea a făcut ca eu să mă fi cunoscut din timpul cît am locuit acolo cu patronul acelei firme – fost cunoscut director al unei intreprinderi de cariere şi de producţie industrială de material rulant. Revoluţia „îl alungase” din scaun ca fi fost director comunist şi omul – inginer minier de meserie – împreună cu fiul său cu aceeaşi profesie au devenit intreprinzători. Aşa au făcut că au plecat prin ţară după „revoluţie” şi au închiriat prin Banat pe la Porţile de Fier o carieră părăsită pe care au reabilitat-o şi au început exploatarea furnizînd constructorilor din zonă cribluri de calitate.
Asta le-a dat lor curaj şi curînd au revenit acasă luînd în concesionare alte cariere închise şi chiar o porţiune din rîul Trotuş unde au deschis o balastieră ultramodernă cu material la cele mai exigente standarde.
Cum în zona munţilor constructorii „se scaldă” în oferte de material pietros, prietenii mei ciucani – nişte maghiari de un rar caracter şi onorabilitate – au avut de înfruntat concurenţa zonală a unor intreprinderi aflate încă în proprietatea statului, inclusiv aceea unde „bătrînul” fusese peste 15 ani director şi ridicase unitatea printre cele mai tari din ţară.
Mintea de intreprinzător, dar şi experienţa în acest domeniu i-a condus la ideea că pentru a-şi vinde mai bine marfa trebuie să facă şi altceva cu ea ca să poată valorifica superior materialul pietros ce-l produceau.
Oamenii nu erau experţi în drumuri, aveau doar noţiuni elementare ca orice om care circulă pe un drum, iar în plus cunoşteau geologie învăţată în facultatea minieră.
Aşa au căutat pe internet şi au descoperit că în Marea Britanie concernul EMCOL deţine în urma colaborării cu laboratoarele chimice Catomance o reţetă secretă de fabricaţie (la care s-a munict 25 de ani) a unui liant ce are în structură şapte compuşi chimici volatili, fapt ce împiedică pe oricine a încercat, să descopere secretul compoziţiei.
EMCOL a pus la punct o mixtură asfaltică fabricată „la rece” care întrunea nişte calităţi nemaiîntîlnite şi necunoscute pînă în acel moment pe glob!
Şi în România şi în alte ţări în lume specialiştii au încercat de-a lungul timpurilor – de cînd a fost descoperit asfaltul – să găsească reţete care să permită folosirea acestuia şi pe timp de iarnă la reparaţii. Încă în anii de stagiatură am auzit şi apoi am folosit mixtură asfaltică „stocabilă” la drumuri – mai ales noi în Harghita – pe care o primeam în saci trimiţînd camioane pe la Giurgiu, dacă îmi mai amintesc bine.
Cert este că acea mixtură era de fapt un fel de mămăligă neagră şi rece şi era doar o iluzie, dar şi o idee a şefilor din AND de a închide gura ştabilor lui Ceauşescu care constatau starea execrabilă a reţelei, dar se temeau să-i raporteze lui nea’ Nicu adevăratele cauze a nenorocirii – şi anume subfinanţarea exagerată a întreţinerii. Banii mergeau doar la Canal sau la Transfăgărăşan, iar drumarii din întreţinere se chinuiau cu improvizaţii şi cu materiale nocive care au secerat multe vieţi cu boli profesionale.
Aşadar noi românii cunoşteam mixtura stocabilă încă din anii facultăţii cînd ni s-a predat la curs de Profesorul Gugiuman la Iaşi şi de alţi renumiţi profesori ca Laurenţiu Nicoară la Timişoara, sau alţii de pe la Bucureşti şi Cluj. Deci noţiunea o aveam, experienţă aşijderea şi cînd am auzit de mixtura englezească m-a împins curiozitatea să aflu mai multe direct de la sursă.
Am aflat aşadar de la prietenii mei cum au ajuns la această reţetă. Au căutat cel mai performant asfalt rece produs pe globul pămîntesc la acea oră pentru a-şi valorifica produsele de carieră proprii. Aşa au ajuns la EMCOL. Au aprofundat căutările, au fost în Anglia şi au văzut instalaţia simplă de fabricare, au zis că şi ei pot să o facă (chiar aveau piesa de bază – un „colergang”) şi s-au hotărît să cumpere licenţa de fabricaţie. Asta s-a întîmplat în 1998 şi eu am luat contact cu ei şi materialul la doar 2-3 luni de la prima producţie.
Menţionez că la acea dată în lume peste 80 de ţări aveau licenţa de fabricaţie şi s-a alăturat şi România. Au urmat încă vreo cinci ani de muncă asiduă, de bani şi nervi cheltuiţi de cei doi harghiteni cu hăţişul birocraţiei româneşti şi cu piedici inventate de rechinii din diverse eşeloane prin Ministerul Transporturilor pentru ca acest material cu denumirea românească RRD (repararea rapidă a drumurilor) să capete licenţă în România.
În tot acest timp – conform unei înţelegeri cu deţinătorul licenţei române – am început pe cont propriu prin firma mea încă din toamna lui 98 să promovez materialul în zona Moldovei şi să creez piaţa de desfacere.
Aveam o motivaţie extraordinar de puternică: eram conştient că de se adevereau parametrii enunţaţi de EMCOL, acest material era o revoluţie tehnică pe Pămînt similară cu descoperirea cipului.
Mai eram motivat şi de discount-ul primit de la fabricant într-un procent infim, dar care totuşi îmi asigura exclusivitaea în distribuţie pe arealul pe care mi-l asumasem.
Faptul că eram drumar, mi-a dat curajul să abordez chiar la risc unele lucrări de reparaţii pe timp de iarnă la minus 29 de grade Celsius (Cîmpulung Moldovenesc) sau pe moină la plus 8 grade în bălţile de pe Şoseaua Bucium la Iaşi la o benzinărie.
Încet-încet am început să prind curaj şi să am încredere din ce în ce mai mare în faptul că tot ce afirmau cei de la EMCOL în prospect era perfect adevărat!
Experienţa avută şi cea acumulată m-au făcut (pe cheltuiala mea!) să reinvestesc micul profit ce-l aveam şi să caut noi şi noi domenii de aplicare a materialului precum şi soluţii pentru a micşora costurile acestei noi tehnologii.
Am ajuns în 2-3 ani de folosire a mixturii RRD la concluzia şi credinţa că acest material ar putea deveni singura soluţie de a ţine piept degradărilor galopante ce apar pe timpul iernii, iar folosirea punctuală a asfaltului rece la reparaţii ar scade cheltuielile de întreţinere a uneui reţele de drumuri sau străzi urbane la sub 50% din metoda clasică ştiută „din moşi strămoşi” de colegii mei de breaslă. Am introdus după experimentări în zeci de situaţii o soluţie „românească”- concepută de mine de folosire a mixturii, cu aceleaşi condiţii de calitate a reparaţiilor oferite pentru care am acordat prin contract 3 ani(!) de garanţie a fiecărei plombe, ceea ce a redus cu circa 40% costul unei reparaţii!
Mixtura RRD (IRR- „instant road repair” în engl.) are aceeeaşi calitate – deci şi reparaţiile cu ea – pe orice vreme, în orice anotimp, pe ploaie, pe ninsoare, pe ger, pusă direct în balta gropii din carosabil sau spărgînd gheaţa cu tîrnacopul. Aderă perfect la metalul şinei de tramvai, la betonul de ciment sau la lemn. Nu trebuie „amorsată” suprafaţa, nu trebuie încălzită, nu trebuie cilindrată cu cilindrul compactor mare şi greu, vine ambalată în saci sau găleţi din plastic de 25 de kilograme şi poate fi folosită să asfaltezi orice teren din vîrful Omul pînă pe grindurile din Delta Dunării, iar materialul îl poţi duce cu asinii, cu funicularul sau cu barca!
Oare cît de tîmpiţi, idioţi şi criminali în acelaşi timp putem fi dacă ne omorîm singuri şansa la o viaţă mai bună?
Trec acum să vă spun nominal cu cine am luptat doar în Iaşi pentru a implementa aceast material şi această tehnologie de aplicare pe care eu am perfecţionat-o atît de tare încît am primit felicitări de la englezi…Adăugaţi la lista de mai jos toţi miniştri Transporturilor care s-au perindat. La Fenechiu m-am oprit, cunoscînd prea bine specimenul…Adăugaţi la lista de mai jos toţi miniştri Transporturilor care s-au perindat. La Fenechiu m-am oprit, pentru că ştiam prea bine deja specimenul…
În 1998 am început cu Primăria Iaşi unde lucrasem şi m-am lovit de răutatea şi prostia unor inşi suficienţi şi răuvoitori care – acum sunt sigur că – au refuzat soluţia numai pentru că venea de la mine şi s-au simţit aşadar învinşi şi umiliţi. În decursul timpului, ei se numesc: Violeta Cănilă, Vasile Dumitriu, Constantin Simirad, Mihai Chirica, Gheorghe Nichita, Georgeta Gîlcă, Dorina Tiron, Laicu Ovidiu-Mugurel, Daniel Minciună, Cristian Adomniţei.
În jurul lor s-au aflat permanent o serie de ţuţeri şi ţucălari care m-au bruiat, înjurat, atacat şi mi-au pus beţe în roate în fel şi chip doar ca să acopere incompetenţa şi idioţenia ticăloasă a şefilor lor mîrşavi. Un astfel de tembel pe care îl nominalizez este Daniel Mătăsaru. Mai sunt destui şi astăzi prin WC-urile de la DRDP Iaşi.
În general „sistemul” s-a apărat cu vehemenţă de introducera acestei tehnologii şi a acestui material din purul motiv că au văzut în el un concurent în eliminarea lucrărilor păguboase perpetue, de „muncă în zadar” producătoare de bani negri ca asfaltul.
Nici Producătorul mixturii care deţine licenţa, nici eu, nu am acceptat vreodată să dăm un singur ban şpagă acestor rechini hrăpăreţi puşi vremelnic pe funcţii! Am considerat şi considerăm că va veni ziua cînd naţia se va deştepta, cînd vor exista acele pîrghii ale statului care vor putea opri impostorii şi ticăloşii să atenteze cu bună ştiinţă la viaţa şi bunăstarea românilor. Oare odată cu Johannis a venit cu adevărat era „lucrului bine făcut”?
Între timp m-am pensionat medical şi personal m-am lăsat de afaceri, dar cînd văd ticăloşia şi prostia în jurul meu pe această temă simt că mi se ridică pulsul şi îmi vine să-i strîng de gît!
Am pus la punct în minte un Dispecerat Municipal care să funcţioneze pe lîngă primărie şi care să asigure NON STOP, în orice anotimp, pe orice vreme plombarea simplă şi eficientă a oricărei gropiţe de la mărimea unei scrumiere, pînă la o avarie la o conductă spartă, indiferent că este iarnă, vară, că plouă, ninge sau e îngeţat.

Un telefon şi în maximum 24 de ore nu mai există groapa semnalată de orice cetăţean!
În cel mult un an prin tehnologia şi metoda propusă de mine – evident prin luarea unor Hotărîri de Consiliu cu putere de lege – Iaşul ar putea deveni primul mare oraş şi primul judeţ din România în care să dispară definitiv orice groapă din carosabil concomitent cu reducerea cu circa 50% a cheltuielilor cauzate de întreţinerea şi repararea drumurilor!
Dar pentru asta trebuie să dispară din Administraţie şi din clasa politică ticăloşii ca cei enumeraţi mai sus şi trebuie ca inginerii de drumuri să-şi schimbe mentalitatea de a lucra după ureche cu metode vechi de 80-100 de ani.
După cumpărarea licenţei ţara a intrat înainte de aderarea la UE în rîndul lumii civilizate! Dar la ce ne-a folosit?
După cumpărarea licenţei RRD-ului, în România au început să prolifereze alte materiale din aceeaşi gamă, cu diferite origini de fabricaţie, ba din Italia, ba din Franţa, ba din Galaţi…Toate sunt surogate de proastă factură (vă garantez că nu mint!) şi niciun producător al acestor porcării nu dă nicio garanţie de nici 24 de ore, în schimb toţi aceştia dau şpagă!
Vin cu preţuri de dumping şi vînd doar iluzii unui sistem şi unei ţări corupte pînă la măduvă, iar ticăloşia se perpetuează în timp ce nişte oameni oneşti, cinstiţi, intreprinzători, au dorit să facă legal şi cinstit în România o afacere menită să ne îmbunătăţească tuturor traiul pe direcţii nebănuite de mintea multora!
Acum aveţi şi explicaţia aversiunii şi urii mele nemărginite faţă de toţi aceşti ticăloşi care constitue, întreţin şi apără direct sau indirect acest sistem corupt!

Vizionaţi numaidecît acest videoclip de 10 minute!

https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=LGCVOzd6XPI