4. CONTACTUL

După ce am făcut primele 6 ședințe de inițiere pe Stația de dializă a Spitalului Parhon – în care am constatat că totul este normal și că nu am reacții negative care să-mi strice „feng-sui-ul”, m-am liniștit efectiv și am început să lucrez mental cu corpul și psihicul meu ca să mă obișnuiesc cu viitorul stil de viață. În sala de dializă erau câteva televizoare poziționate pentru pacienți, dar cum nivelul general de cultură era dictat de Amtena3, România Tv sau ProTv în cel mai fericit caz, pur și simplu nu m-a interesat deloc ideea de a-mi pierde cele 4 ore /ședință intoxicându-mi mintea din lipsă de alternativă. Am preferat să apelez la „biblioteca” mea de gânduri și evenimente pe care le-am trăit și care încercam să le readuc în timpul prezent. Și aveam la ce să mă gândesc, credeți-mă pe cuvânt. Am trăit în 40 din cei aproape 60 de ani cât aveam eu atunci, cât alții poate în o sută. Cu bune și cu rele.

După a șasea ședință pe Stația spitalului, am fost programat la prima ședință la Centrul Fresenius – într-o clădire aflată lângă spital, în spatele curții. Am aflat de la alți pacienți din salon că mulți dintre medicii clinicii lucrează ca angajați „part-tiime” și la Fresenius. Tot de la alții am aflat că mai există un Centru, în Păcurari, dar toți se fereau să-i spună tot Fresenius, deși acolo șeful suprem era mama Profesorului, doamna Prof.dr. Maria Covic. Atunci nu înțelegeam eu cum vine chestia asta, dar aveam să o deslușesc puțin mai târziu. Spre norocul meu, am fost repartizat la Centrul Fresenius din curtea Parhonului și la primul contact cu Centrul, am fost preluat de o doamnă aflată la ghișeul de Informații care am aflat de la ea că era și salariată la Fresenius și pacientă dializată. Foarte amabilă, ea m-a pus sumar în temă cu câteva indicații simple, iar tot pe atunci, am aflat că domnișoara A este fiica doamnei C, iar ambele erau interfața firmei Fresenius cu pacienții, domnișoara A fiind secretară care făcea legătura între șoferii BGS și pacienții dializați. Am nimerit la începuturi în tura a III-a, de la ora 17 la 21. Am fost alocat unei mașini de transport și atunci am aflat că șoferii firmei de transport BGS lucrează și ei în ture de câte doi/mașină și se schimbă la fiecare două zile între ei, dar sunt plătiți mizerabil după spusele lor, cu salariul minim pe economie și un bon de masă/ziua lucrătoare.

Eu am lucrat o viață întreagă în întreprinderi de construcții și munca mea directă cu oamenii pe care i-am avut în subordine (o perioadă cca 600), inclusiv șoferi și mecanici, mi-a creat o abilitate nebănuită de fin psiholog și analist, lucru care mi-a dat ușurința să mă simt bine în orice colectiv.

Bucuria ce am avut-o de la început, a fost că aproape la fiecare ședință avută de două ori pe săptămână, mă întâlnea la vizită, la salon, dr. MO, medicul care mă îngrijise direct în spital și care mă introdusese în Programul de dializă. Observasem încă din spital că este un discipol al Maestrului său – Profesorul dr. Adrian Covic – iar în mintea mea făcusem imediat paralelismul că ambii medici, între care era după aprecierea mea o diferență de maximum 10-15 ani, iar ambii  proveneau din familii de profesori universitari medici, aveau trasee de viață similare. Diferența consta doar în faptul că Profesorul alesese aceeași specialitate ca a părinților săi, care au fost iluștri pionieri ai Nefrologiei românești, niște somități în medicină, iar dr, MO alesese cu totul altă specializare decât iluștrii săi părinți și prin urmare se afla încă din facultate în siajul Profesorului. În lumea medicinei există cutume nescrise, dar respectate cu sfințenie, iar o progenitură a unei familii de medici care alege aceeași carieră cu părinții, are o cale mult mai ușoară și un drum mult mai măturat înaintea lui de gunoaie și obstacole decât un nou venit în medicină. Sunt un fel de reguli nescrise, bazate pe ideea că „ce naște din pisică, șoareci mănâncă”. Dar și lumea medicală e rea și invidioasă, bârfitoare și ranchiunoasă, iar vorbele auzite înafara ei spuneau că „tânărul” Profesor ajunsese la aceste onoruri mult prea devreme, bazat pe reputația iluștrilor săi părinți și mai puțin pe performanțele proprii. Ca un exemplu îl avem la Iași pe fostul Prof. dr. Pendefunda și pe fiul său Liviu, care s-a urcat în carieră pe umerii tatălui său și mai puțin pe rezultatele muncii sale. Astea le știu de la alți buni prieteni de-ai mei, medici onorabili care au făcut medicina din dragoste pentru oameni și au fost colegi de facultate și generație cu câteva beizadele.

Spre deosebire de Maestru, dr. MO se vedea că este tobă de carte, pe care o asimilase el însuși prin munca lui și iradia din prima multă știință, pentru care i se purta un real respect de către colegi și din câte am văzut cu ochii mei, chiar de către Profesor. Mereu dr. MO îmi spunea că „am vorbit cu dl. Profesor” despre „aia” sau despre „cealaltă” și că „dl. Profesor a fost de acord” să facem așa, sau așa… Prima dată când a intrat în rezervă la o vizită Profesorul, iar MO m-a prezentat „dl. Mihăilă”… Proful l-a oprit imediat și i-a spus „știu cine este dl. Mihăilă”, iar nu am înțeles dacă își aduce aminte că i-am reparat strada de pământ care făcea legătura cu bloculețul său  cu P+2 din Valea ;Lupului, sau se referă la nebunul care a cheltuit cca o mie de euro ca să amenajeze toaleta rezervei să o poată folosi… Pentru că niciodată nu mi-a spus măcar un „mulțumesc bă inginerule, că mi-ai făcut atunci o treabă care nu ținea de funcția și puterile tale și nu am apucat să îți mulțumesc pentru asta”. În sfârșit, cert este că înainte să intru în Program la Fresenius, dr. MO îmi spune că s-a consultat cu Profesorul și pentru început, având în vedere și starea în care mă aflu cu un picior valid și că depind de căruț, voi face doar două ședințe de dializă/săptămână – marțea și sâmbăta, tura III.

Arareori, când nu venea la vizită dr. MO, venea o doctoriță blondă, cu ochelari de vedere pe care am întâlnit-o arareori de gardă și în Spital, , la cca 42-45 de ani, după aprecierea mea, cam în jurul vârstei fiicei mele. Din prima clipă când s-a oprit la patul meu la vizită, mi-a vorbit pe un ton răstit și obraznic, ca la un ins inferior speciei ei și a părut tare enervată când a aflat că sunt la două dialize/săptămână. M-a chestionat ca la securitate, de ce, și de cum, iar eu – ca un scorpion veritabil ce sunt – m-am strâns arc și așteptam prilejul să o atac cu acul veninos. Obrăznicia ei a atins momentul culminant într-o zi când fiind la dializă, m-a sunat vărul din Brașov care nu știa unde sunt eu în acel moment. „Nevasta lui Mengele” fusese la patul meu de cca 5 minute și din poziția unde stăteam eu în pat, nu vedeam restul salonului, că era un parapet despărțitor. Vorbeam la nivelul de jos cu vărul meu, pentru că educația și bunul simț nu îmi permiteau să audă și ceilalți pacienți subiectul convorbirii. Nici nu apucasem săi spun lui vărul că sunt la dializă, că mă trezesc la patul meu cu o asistentă pe care mult mai târziu aveam să o cunosc mai bine și să aflu că era și șefă de tură în acel  moment, o doamnă desăvârșită și deosebit de competentă. Asistenta M vine la patul meu, mă atinge pe mână ca să mă facă atent, iau telefonul de la ureche și atunci percep niște urlete de femeie turbată de nervi care țipa în salon că a dat ordin ca să nu fie deranjată cu telefoanele în timp ce ea face vizita. Atunci am înțeles că ea la mine se referă, iar eu eram total nevinovat, pentru că poziția corpului meu nu permitea să văd în salon decât patul din față, iar eu credeam că „superdoctorița” despre care aflasem nu demult că este Șefa Centrului nostru, este plecată la vizită în salonul alăturat, printr-un spațiu comun aflat în capătul opus al salonului meu. Prin urmare vorbeam cu vărul fiind concentrat să-l aud ceea ce el îmi spune și nu auzeam absolut nimic din ce se vorbea în jurul meu.

Când asistenta M m-a făcut atent că aia țipă la adresa mea și mă face cum îi vine la gură, am lăsat telefonul pe piept fără să-i spun vărului meu că întrerup convorbirea și cu un ton răstit și tare, mă adresez nestimabilei doctorițe întrebând-o ce caută un om ca ea printre pacienți și dacă Centrul de dializă are cumva regim de detenție, iar în acest caz să monteze și gratii la ușă, ca să știm măcar că avem statut de deținuți. Am ajuns să țipăm bine unul la celălalt, ca la cortul Bulibașei Chirica, i-am spus doar că poziția în care stăteam eu nu îmi permitea să văd că mai este în salon după ce se oprise la patul meu și în al doilea rând, eu vorbeam pe un ton cât mai jos, tocmai ca să nu deranjez lumea din jur. Nu știu cine îi spune că m-a sunat fiica din Canada, că întrebat fiind de asistente despre mine, le-am spus că am copii, o fiică în Canada și o nepoțică, care locuiesc la Montreal. Vaca nu rabdă și nici nu mă întreabă, iar văzând că a dat de unul care nu se teme de gura ei și „o face” din vorbe, sare ca proasta în bazin, fără să se uite că nu are apă și îmi spune mie: „ce să-ți spun… m-ai dat pe spate că ai fata în Canada!” – de parcă eu invocasem ceva pe tema asta, chiar dacă ea ar fi sunat, de unde să fi știut lumea că sunt la dializă și că doctorița SL sărită bine de pe fix, face vizita și nu trebuie să bâzâie muștele pe Terra?! Din acel moment, am luat-o în vizor pe madam SL și am băgat-o în așteptare…

Mai am un episod nefast din acea perioadă de începuturi, prin 2019, când mi se montase fistula în locul cateterului „long life” la sfatul și insistența doamnei dr IM – o zeiță bună, care mi-a deschis capul și m-a împins la revenirea voinței și a determinării, într-un moment al meu de slăbiciune morală – deci eram la primele proceduri de conectare cu ac. Nu prea înțelegeam eu care este diferența, dar urma să învăț. Cert era că primele 4-6 ședințe eram conectat la aparat de asistentul șef de tură și am înțeles că așa prevedeau Procedurile, După ce terminasem „inițierea” fistulei, veneau rând pe rând la conectare asistenții de serviciu, care cum era de tură… Mi s-a spus – chiar pe un ton de reproș, de vreo două asistente și de madam SL – că mi s-a montat fistula într-o „zonă imposibilă” după exprimarea lor, adică undeva sub braț. În zona anghilei. Acolo a găsit loc și posibilitate renumitul medic chirurg M să monteze la insistențele doamnei dr. IM, fistula. Aia a fost cred a 18-a operație cu anestezie totală la viața mea pe care am avut-o… Madam SL când mă prindea, mă toca la cap că tot la două ședințe/săptămână sunt?, iar eu îi spuneam că Profesorul nu mi-a spus altceva, ceea ce pe ea vedeam cu ochii mei că o irită la culme.

Revin la fistulă: era de serviciu la salonul și patul meu asistenta GP, o blondă în cel mai adevărat înțeles al cuvântului. În sinea mea râdeam când era ea de serviciu și o auzeam folosind vocabularul sumar de cață de cartier cu aere multe și minte puțină care folosea la tot pasul cuvintele „pe buune?”, iar mie asta îmi spune multe despre cultura unui om. „Doamna” GP spune în gura mare în salon către colegii ei de tură că „eu nu mă duc la Mihăilă, să-l conecteze cine vrea, dar eu acolo nu merg”. Tonul și mai ales modul de mahala în care m-a băgat în gândul ei „în paza mării”, m-a înfuriat pe loc și i-am spus de la obraz că nici nu vreau să fiu conectat de ea, dacă ea se teme, că nu am încredere în capacitățile  ei profesionale, iar de aici încolo, niciodată nu o voi mai lăsa să se apropie de mine sau de aparatul la care sunt conectat. Întrebând-o ce  rău îi făcusem că nu voia să se apropie măcar de mine, îmi răspunde că „a auzit ea de faptul că fistula mea este montată într-un loc incomod aparent și nu vrea să-și bată capul inutil”. Imediat am trecut-o în Insectar lângă doctorița SL, la aceeași specie de coleoptere. Nici măcar nu a venit să vadă cu ochii ei ce fistulă este, ce probleme ar putea fi, nu! A auzit ea de la colegi că ar fi o fistulă nouă, montată de un prost de chirurg într-un loc neconvenabil ei și hotărâse să nu încerce măcar, ceea ce pe mine întâi m-a uimit, iar apoi m- a revoltat. Spre norocul ei, a plecat aproape imediat ce ne-am mutat la sediul nou al Centrului, la Centrul Păcurari, condus de mama Profesorului, cu franciză Fresenius. „Cine se aseamănă se adună”, așa că adio și n-am cuvinte. Despre „morți”, numai de bine…

Șocul meu cel mare a fost că la acel incident cu asistenta blondă a venit la vizită dr. MO, iar la întrebările dumnealui, i-am povestit pe loc – de față cu blonda – despre incidentul avut. Dr. MO m-a șocat, luând pe loc apărarea asistentei, spunând că în Regulamentul lor este stipulat faptul că în astfel de situații, când o asistentă consideră că nu este stăpână pe o situație, poate cere ajutorul altei colege care să o înlocuiască.

În mintea mea s-a dat de atunci o luptă ca să înțeleg cum este posibil să existe stipulată o asemenea regulă, că în acest caz fiecare asistent ar putea abuza de prevederi și fiecare ar face serviciu pe alese, iar pregătirea profesională nu ar avea nicio relevanță. Însă faptul în sine mi-a zdruncinat puternic încrederea în statutul moral al dr. MO, cu toate că profesional îl consideram un sfânt în preajma lui Iisus Fiul.

Acest eveniment m-a făcut prima dată să-l privesc pe MO cu alți ochi, mult mai critici și să-l văd ca fiind un produs al Castei, care inițial își apără cu orice preț membrii, recte multinaționala sub al cărei siglă lucra. „Ce naște din pisică….” este parte integrantă din Sistem, așa că asta primează, după „Jurământul lui Hypocrate”, după…

De atunci am învățat că la Centrul Fresenius din Copou, Șeful de Centru este doctorița SL, iar adjuncții ei sunt Asistenta șefă Daniela Toma și „directoarea” financiar-administrativă Doina Cukhta. Șeful suprem – „bossul” cel mare și tare, era Profesorul – care plana nevăzut ca vulturul în înaltul cerului ocrotind găinile din curtea fermei sale. Toți cei patru erau parcă trași la Xerox ca și caracter și comportament… Aflasem și înțelegeam din ce auzeam în salon, în discuția dintre asistenți, că Profesorul tăia și spânzura, el aproba tratamente individuale specifice pacienților, iar restul lumii, în frunte cu doctorița SL erau executanți orbește ale ordinelor transmise prin metode nevăzute de noi, Prostimea dializată.

Pacienții – aveam să observ – erau foarte diferiți, atât ca nivel de cultură, de vârstă, de stare a sănătății mintale, a stării lor materiale, dar cu toții eram aruncați la fiert în aceeași oală, precum legumele pentru supă.

La BGS – firma care ne transporta – erau mereu nemulțumiri și multe vociferări între șoferi și pacienți, între șoferi între ei, între șoferi și secretara A de la Fresenius, care planifica curse nedorite sau alătura pacienți imposibil de deplasat împreună, etc. Atmosfera de piață, de Hală de pește, cu nebuni de alcoolism în libertate care îl scuipau și îl înjurau pe medic sau chiar îl apucau în batjocură de organ, erau parcă scene din Boccacio, descrise în De Cameron…

Astea toate se petreceau în timpul de „predializă”, când ieșea tura II și noi, tura III, așteptam să intrăm. Nebuni aflați în sevraj din lipsă de alcool, care pur și simplu făceau de calvar viața asistenților, astea erau scene de care tu, cu capul pe umeri și mintea lucidă trebuia să te detașezi. În mod normal, această faună ar fi trebuit izolată și ori să fie un punct de dializă la Spitalul Socola, ori să se fi făcut un alt centru special în care să fie izolați nebunii… Între timp, majoritatea „au ieșit din sistem”, iar încetul cu încetul, viața a intrat într-un aparent normal.

Să țineți minte doar că în acea perioadă specificată între aprilie 2018, când  am intrat în Program și decembrie 2020, când ne-am mutat în Centrul cel nou din Tătărași, am făcut propriu zis „școala” de pacient dializat, mai mult pe cont propriu, pe corpul meu, timp în care am acumulat multe informații și am făcut observații proprii încercând să-mi explic singur diverse stări prin care trec în timpul dializei, pe baza unor explicații date cu multă răbdare și profesionism de dr.. MO. Faptul că am o minte analitică și sunt înzestrat cu multă voință, m-a adus în stadiul să înțeleg astăzi foarte bine și chiar în amănunt în ce constă operațiunea de dializă și mai ales ce manevre pot face la latitudinea mea, ca să-mi păstrez o stare relativ bună și de confort. Din nefericire, sunt extrem de puține astfel de persoane și degeaba încerc să-i învăț unele mici trucuri pe aceia din jurul meu, incultura lor generală și lipsa de voință le fac să fie supuse în totalitate Sistemului, care nu are nici timp, nici chef să se ocupe în particular de stările lor. În ciuda omeniei și solicitudinii depuse de multe asistente și doctorițe, cunoașterea ta personală, a reacțiilor corpului tău și înțelegerea ta asupra a ceea ce ți se întâmplă, este determinantă, iar aici este diferența între bine și rău, între viață și moarte.

În anii petrecuși la Centrul din Copou, depindeam în exclusivitate de infirmieri, deoarece rampa de acces la parter era construită anapoda, de idioți cu două picioare, care au proiectat și executat acel Centru de la „A” la „Z”, fără respectarea niciunei Norme valabile. Și toaleta pentru invalizi era dotată cred de aceiași tembeli care judecau poziționarea elementelor de prindere cu mintea de biped neevoluat, fără să ceară și părerea unor invalizi, considerați din start necuvântătoare mult inferioare bipezilor.

Asta m-a determinat să mă adresez doamnei manager CP venită de la București, de la firma mamă – care ne-a expus planul firmei Fresenius să construiască un alt sediu, tot la Iași – să-i spun că la acel nou Centru o rog să țină seama de situația persoanelor cu infirmitate și să fie amenajat în mod special pentru ei, cu dotări la toalete și rampele de acces conforme, așa cum prevăd Normele internaționale.

Am primit promisiuni și asigurări că așa se va face și mi-a cerut permisiunea când a auzit că sunt constructor de profesie, să fiu consultat înainte de darea în folosință a Centrului pentru ca să se facă dotările corect.

(va urma)