5.AGENTUL 007,13

Nu pot continua serialul, fără acest capitol, care are menirea să vă lumineze puțin în ceea ce privește abilitățile mele aproape native de a fi putut deveni un redutabil agent secret…

Habar nu am când și cum mi le-am format, dar cu siguranță că le am în sânge, în genele mele din ADN. Acum, dacă stau să mă gândesc, totul a început încă din frageda copilărie. Am învățat fără efort, plimbându-mă cu mama de mână prin „dulcele târg”, prin anii stalinismului (55-57) și curiozitatea de copil care este programat din naștere să pună întrebări, mă făcea să o întreb: „ce literă e aia? Dar aia? Dar cealaltă? Și așa am învățat literele de tipar scrise pe firmele magazinelor. A de la Alimentara, Aprozar, B de la Brutărie, C de la Cofetărie, D de la Delicatese, etc, Nu știu când au intrat toate în cutiuță, dar la Crăciunul în care împlinisem 4 ani, Moș Crăciun (că după ce am intrat în clasa I venea Moș Gerilă) mi-a adus o carte minunată cu o copertă cartonată, cu o păpușă de lemn cu nasul foarte lung și pălărie de magician, de culoare mov, din hârtie creponată de culoare roșie, drept guleraș, pe care scria cu litere mari „PINOCHIO”. Moșul venise cică la nenea Nicu și tanti Viorica, acasă, în lipsa lor și le lăsase pentru mine acel cadou ca să mi-l aducă, înafara tancului din lemn care mi-l pusese sub pom noaptea, când dormeam cu itoți împreună, în aceeași cameră.

Hei, dar ce poze colorate avea cartea cu Pinochio! Din acea zi nu mai voiam să adorm până ce mama nu-mi citea măcar două capitole din aventurile băiețelului obraznic Pinochio, care nu l-a ascultat pe tăticul său, meșterul Gepetto, cel care i-a dat viață cioplindu-l dintr-o bucată „vie” de lemn bun de băgat în sobă… Azi îmi amintesc cu precizie că prostiile făcute de Pinochio au făcut ca să moară Zâna cea Bună, s-a împrietenit din naivitate cu doi escroci precum Motanul și Vulpoiul, care l-au păcălit să îngroape în pământ cei doi galbeni ca să-i înmulțească când se vor coace în copac, plus greierul fermecat pe care l-a omorât lovindu-l cu ciocanul ca să nu-l spună lui taică-su…

Prin ianuarie, mama a terminat de citit toată povestea lui Pinochio, iar eu, într-o zi norocoasă, am deschis cartea nesăturându-mă să mă uit la poze și să rememorez povestea privindu-le și derulând în gând filmul evenimentelor. Dintr-o dată mi-am dat seama că recunosc pe textul scris cu caractere foarte mari, literele despre care o întrebam mereu pe mama prin oraș și am început să deslușesc cuvinte. Dacă se întâmpla să nu-mi amintesc sau să nu știu vreo literă, imediat mama era prompt lângă mine și îmi răspundea. Atunci mama m-a îndemnat să văd dacă eu pot citi singur din poveste. Și am putut! Ba, mai mult, mi-a plăcut și am continuat plângând sau râzând de unul singur încă o dată când eram impresionat. Deci, pe la cinci ani aproape, am recitit singur „PINOCHIO” lui Collodi.

La școală, în clasa întâi am mers la șase ani și zece luni și mama nu a așteptat anul următor să fac 7 ani și zece luni, că la „grădi” mă plictiseam deja. Întâmplător sau nu, am nimerit la clasa doamnei învățătoare Cornelia Agafiței, soția celebrului pictor ieșean Constantin Agafiței, iar doamna învățătoare emerită, care era cam de vârsta mamei și pe care toată viața mea am considerat-o ca pe o mamă, a completat de minune educația mea primită acasă. Am făcut cursurile primare, pus a cincea, la „Gheorghe Asachi”, pe str. Ștefan cel Mare, gard în gard cu Biserica „Trei Ierarhi” Castanii bătrâni din curte cu care ne burdușeam buzunarele până le rupeam la șorțulețele uniformei, îmi aminteau cumva de Ion Creangă, care fusese suplinitor la școala mea.

Cred că de la Pinochio mi se trage, dar copilăria mi-a fost marcată de miile de cărți citite, pe care le luam în mare parte de la Biblioteca de la Palat, unde eram un harnic abonat, cu vizite regulate cam la două săptămâni. Pe vremea aia, cam toți copiii făceam așa. Aveam acasă doar un aparat de radio marca „Őgoniok”, pe care tata îl cumpărase din talcioc să asculte meciurile de fotbal și „Vocea Americii”, despre care mi s-a impus o tăcere desăvârșită sub amenințarea că vine securitatea și ne bagă la pușcărie. Acolo am auzit eu mereu imnul vechi al României și al Uniunii Sovietice, mai ales când a crăpat „serenissimul” Visarionovici Stalin.

Citeam mai ales Jules Verne, romane din editura ARLUS (asociația română liberă de prietenie cu  uniunea sovietică), ce abundau din belșug pe rafturile bibliotecilor și vitrinele librăriilor.  Mă intoxicam inconștient, ajutând fără să știu Propaganda care ne îndoctrina cu eroismul poporului rus, iar eroii partizani și tineri comsomoliști care au fost eroi ce au ajutat Armata Roșie să elibereze țara și multe popoare de „fiara” hitleristă, m-au format să fiu „dârz” și neînfricat. Citeam în camera mea până noaptea târziu, spre miezul nopții, cărți pe care mi le alegeam singur și care mă captivau, până se trezea mama pe la miezul nopții și vedea lumină pe sub ușa camerei mele și venea să o stingă și mă obliga să mă culc. Azi așa, mâine așa, anii treceau, genul literaturii se schimba, citeam deja Dostoievski, Tolstoi, Bocaccio, dar și Mark Twain, Georges Simenon, Aghata Cristie, sau Eugen Barbu, Marin Preda, Zaharia Stancu. Romanele polițiste le mestecam pur și simplu, de la prima până la ultima pagină, începusem să cumpăr cărțuliile din colecția „Cutezătorii” sau „Aventura”, iar mai apoi cea din colecția „Cheia”. Revelația vieții mele – apogeul plăcerilor beletristice – au fost romanele militare scrise de Sven Hassel, despre o grupă de câțiva soldați din armata celui de-al Treilea Reich, care tanchiști, fiind, au trecut și au îndurat multe nenorociri de la viața cazonă, cu comandanți criminali și multe privațiuni. De fapt, Sven Hassel m-a format mental pregătindu-mă fără să înțeleg atunci asta, pentru ce va urma să vină, recte Școala Militară de ofițeri în rezervă pe care ai făcut-o imediat după facultate, la București, în Drumul Taberei. Sunt foarte multe de spus și de povestit, dar aici nu am nici interesul și nici intenția să vă povestesc viața mea anonimă și tumultoasă în același timp, pe care am trăit-o la vremea aceea fără să conștientizez că toate locurile de muncă pe care le-am schimbat cu ușurință în perioada comunistă îmi vor aduce mari beneficii în gândire și în acumularea de noi și noi cunoștințe în domenii extrem de variate, care de multe ori nu aveau legătură cu profesia mea de bază. Asta m-a făcut probabil să folosesc tot ce citisem din cărțile copilăriei și a adolescenței, transpunându-le în viața curentă pe care o trăiam.

Facultatea de drumuri și poduri am făcut-o dintr-o mare plăcere, iar acum, dacă mă gândesc, am ales-o pentru iubirea pentru libertate, neplăcându-mi niciodată să am o meserie care să mă țină închis între niște pereți cum ar fi fost o fabrică, de unde ca să ies sau să intru, trebuia să trec prin fața unui portar. Am făcut și asta, dar din prima clipă a angajării, deja îmi căutam în mintea mea un viitor loc de muncă unde voi pleca de bună voie, când m-aș simți îngrădit. Nu o să o mai lungesc, am trecut în primii 15 ani din viață prin vreo șapte locuri de muncă și funcții, începând chiar din anii de stagiatură, iar prin 1980 – având funcția de director la Unitatea de gospodărie comunală a primăriei municipiului – am optat să obțin funcția de inspector cu sistematizarea rutieră la Serviciul de Circulație la Miliția județului Harghita.

Prin natura serviciului meu în acest domeniu – și la Drumuri Naționale și la primărie – m-a preocupat foarte mult circulația rutieră, pe care am înțeles-o cred de pe vremea când aveam vreo 6-7 ani. Atunci „am învățat” să conduc mașina, de fapt am învățat pe camion „Zis” de 5 to. În cartierul Pavilioanele CFR Nicolina, unde locuiam cu părinții, străduțele înguste de 5 m  care erau pietruite, aveau o formă rectangulară, fără curbe, alcătuind un caroiaj cu intersecții multe și fără vizibilitate. Din acest motiv, cartierul fusese ales drept Poligon de Școala de șoferi profesioniști, care erau băieți de „profesională” de 17-19 ani, în general de la țară, care urmau să devină șoferi pe camioanele patriei ce urma să construiască comunismul. Atracția mea și a copiilor din cartier pentru mașini, ca să ne urcăm „în ladă”, lângă elevi și să „ne tragem” cu mașina, a fost probabil mult mai puternică, așa că m-a îndrăgit instructorul „nenea Costel Brăgău”, care m-a luat lângă dânsul în cabină „să mă trag cu mașina”. Ulterior aveam să aflu că era o bună cunoștință al tatălui meu, cu care era accidental și prieten de „șpriț”. Ceilalți copii mai mergeau la fotbal, la alte jocuri ale copilăriei, dar eu aveam „servici” la mașină. Fără să conștientizez, am învățat indicatoarele de circulație, manevrele de pornire ale camionului și multe amănunte care nu le intrau în cap băieților elevi. Atunci, nenea Costel îi punea să stea înafara cabinei, pe scara mașinii și mă punea la volan cerându-mi să execut manevre pe care elevul nu le putea de emoție probabil executa. „Vezi,  dobitocule, un copil de șase ani face impecabil ceea ce tu nu poți! Marș sus în spate, să vină următorul.” De mașini mă leagă multe în viață, am avut multe aventuri legate de ele, fără să îmi dau seama, au fost firul călăuzitor al vieții mele. În acest domeniu am avut invenții și inovații, fără să le fi putut breveta vreodată, din lipsă de timp, de bani și mai ales de determinare.

Lucrând în domeniul drumurilor la Miercurea Ciuc după absolvirea facultății, tot am avut tangență cu ofițerii de miliție de la circulație, care aveau un plan comun cu noi de revizie a semnalizării de pe drumuri și străzi. Încet, încet, am legat prietenii profesionale cu ei, iar eu știam să fac ceea ce ei nu fuseseră pregătiți, adică sistematizare rutieră și marcaje rutiere. Într-o bun zi, mergând pe teren cu Șeful Serviciului de circulație – col C.A), acesta mă întreabă dacă nu m-ar tenta să devin ofițer la circulație, că au liber postul de inspector pe sistematizare rutieră. Îmi spune că treaba mea ar fi să fac munca pe care o făceam și la drumuri, să verific starea rețelei și a semnalizării și să avizez din partea Miliției toate proiectele de străzi și șosele din raza județului. Pentru că eram ofițer de Geniu în rezervă, urma să fac doar trei luni cursuri de pregătire specifică la București, după care eram încadrat direct cu gradul de căpitan (conform vârstei) la ei la Serviciul de circulație. Ideea mi-a surâs pe loc, că eram un tip cu afinități cazone, milităros și disciplinat și mi s-ar fi oferit posibilitatea să îmi desfășor munca într-un cadru de unitate militară.

Azi, când rememorez acei ani și acele vremuri, îmi dau seama că mă atrăgea enorm de mult să mă aflu printre „eroii” cărților polițiste devorate de mine în anii de tinerețe. Aveam 28 de ani și o viață înainte, care deși era la  început, căpătasem multă experiență în cei cinci ani trecuți de la absolvire, Fusesem deja Șef de lot, Șef de sector, Director al unității de gospodărie comunală, Șef al secției de drumuri forestiere cu peste 1330 km de rețea prin pădurile harghitene, șeful secției 1 la Întreprinderea de industrie locală județeană, unde răspundeam de producția a cca 600 de oameni într-un areal de câteva zeci de kilometri pătrați, în cariere și balastiere, Stație de oxigen, etc. În cinci ani! Așa că, hai să devin și ofițer de miliție, la circulație.

„Băieții cu ochi albaștri” au pornit așadar „să-mi facă dosarul” de încadrare. A durat timp de doi ani!. Îmi spunea tata că la Iași veniseră pe la el, la CUG și se interesaseră despre el la ofițerul de securitate, apoi au puricat neamurile de gradul 1 și 2, au puricat rudele soției, ce mai, parcă doreau să mă pună ministru de interne. În acest timp eu îmi vedeam de viața mea, uitând de faptul că-mi dădusem acordul să mă fac ofițer la circulație.

Am trăit multe în cinci ani, mă cunoștea după nume și după figură și Primul Secretar al județului – Josif Szasz – și Primul Președinte al județului – Pataky Imre – am dat mâna și cu Ceaușescu, cu ocazia inaugurării vilei „Corbu” construită „de gospodăria de partid” lângă unitatea militară Batalionul de vânători de munte, într-o poiană minunată de la poalele munților Harghita, la care mi-am adus aportul cu oamenii mei construind aleile parcului natural de la heliport până la vilă și drumul de acces pietruit care traversa un smârc de mici dimensiuni, lucrasem sub comanda Trustului Carpați București, făcusem cu unitatea mea un baraj de anrocament la marginea municipiului care a pus pe harta fizică a României o mică pată albastră la lacul de agrement Șuta, eram prieten apropiat cu primarul municipiului Balasz Buzas, am adus în creierul munților o șalupă și un ponton plutitor care să le punem pe viitorul lac, etc. Astea se derulaseră în cinci ani, din 1975, până în 1980. O fi mult, o fi puțin? Oricum, mi-au creat multe amintiri și o mare experiență de viață. Să nu mai spun că lucrasem direct cu o sumedenie de oameni de multe naționalități, de la maghiarii care predominau (secui, de fapt), români ardeleni, români moldoveni, olteni, munteni, lipoveni de la Măcin, țigani gabori, țigani maghiari, țigani români, deținuți de drept comun, etc. Fără să-mi dau seama, am început să „o rup” bine ungurește, ceea ce mi-a fost ulterior de mare folos. Simțeam efectiv că sunt iubit și apreciat de toată lumea și sunt adoptat imediat de fiecare colectiv pe unde am trecut. Municipiul era relativ mic, avea cam 43000 de locuitori, cu tot cu comunele suburbane. La zece minute de casă, ieșeam la iarbă verde la poalele pădurii.

Iată că în sfârșit, în 1980 sunt chemat la Inspectoratul Județan al M.I. la Serviciul „cadre… Doi tipi, bine trecuți de 50 de ani. Col. C. și maiorul A. Îmi cer să le răspund la unele întrebări legate de biografia mea, după care mă anunță „cu părere de rău” că postul pentru care fusesem recrutat la Serviciul Circulație nu mai este disponibil, deoarece cu o luă în urmă, fusese transferat „disciplinar” dintr-un județ din Oltenia, maiorul J, care fusese contabilul șef acolo și niște nereguli descoperite de CFI l-a făcut pe ministrul G. Homoșteanu „să-l pedepsească” trimițându-l la jumate de carieră tocmai la Miercurea Ciuc, la „batalionul disciplinar”.

Omul nu avea nicio pregătire în domeniul drumurilor sau a circulației rutiere, dar „ordinul nu se discută, ci se execută”, așa că mi-a mâncat mie postul…

De mine însă cică aveau mare nevoie, că îmi studiaseră temeinic dosarul și văzuseră abilitățile și experiența mea, plus referințele excepționale venite de la primul secretar – primarul municipiului – care mă făcuse și membru de partid, ca să mă poată numi director la unitatea primăriei, ce mai, corespundeam de minune, plus că eram ofițer cu școală militară de Geniu operativ. Așa că… îmi spun „tovarășii” că mă încadrează imediat pe funcția de tehnician cazarmare, șef birou Cazarmare, în locul unui maior originar din Iași, care se zbătuse să vină mai aproape de casă, la Bacău.

Habar nu aveam eu cu ce se mănâncă asta, dar m-au pus în temă ofițerii. L-au chemat pe șeful Serviciului ATMF (așa se numea Administrativul), care era un serviciu ca armă „securitate”, dar deservea tot ce ținea de M.I. adică Securitatea, Miliția și Pompierii, plus trupele de securitate. Mi-au spus salariul de încadrare (care era substanțial mai mare decât ce aveam eu pe atunci cu toate funcțiile prin care trecusem), dar eram încadrat ca personal civil, urmând după o perioadă să mă trimită la niște cursuri la Băneasa ca să mă încadreze ofițer cu grad de căpitan. În mintea mea se derulau cu repeziciune imagini și evenimente amestecate, așa cum vedeam că se derulează în ochii motanului Tom când Jerry îi dădea cu leuca în cap.

Șeful de Serviciu – col. C.A., care fusese Șeful serv. Circulație când mi-a propus să vin în serviciul lui ca inspector cu sistematizarea – fusese mutat pe funcția de Șef SATMF,  m-a luat cu el la etajul unu unde erau birourile și m-a prezentat subalternilor, care erau multe doamne cu funcția de contabile și magazioneri. Mi-a prezentat „meseriașii” unității, peste care urma să devin șef, inclusiv cele patru femei de serviciu, despre care am aflat cu uimire că nu știu limba română, ci numai maghiara, că erau femei simple de la țară. Doar una era moldoveancă „de a mea”. Tâmplarul, fochistul-instalator, alți fochiști, etc erau cu toții maghiari și vorbeau limba română diferit, unii mai acceptabil, alții cu mare greutate. Asta m-a șocat. Mi se prezintă pe plt. adj. E M, care avea să-mi fie subordonat direct, maistru militar armurier N.B, apoi mergem la popotă, unde sunt prezentat doamnelor bucătărese, ospătare, bufetierei, conduse de un plt. adj. care era Șeful popotei. Serviciul era încadrat cu cca 30 de persoane, femei și bărbați – majoritatea de naționalitate maghiară, să zicem 60% –  ceea ce pe mine efectiv m-a uimit. Acolo era chiar democrație, într-un loc sensibil, pe vremea lui Ceaușescu! Apoi am aflat că doamnele erau de fapt soțiile unor alți salariați români de la „partid” și din M.I. iar Șeful de serviciu, col C.A. era de fapt maghiar 100%, iar soția lui era secretara Șefului Miliției județene, româncă din Mureș. Asta vă sugerează subtil tabloul vremii.

Acesta a fost MEDIUL unde timp de alți cinci ani din viață mi-am desfășurat activitatea și unde am  căpătat un alt surplus de educație și de experiență. Mi-au dat o cameră de birou separată, unde stăteam mai mult singur, dar teoretic era și colegul meu plt. adj. E M. Ca activitate principală în funcția de șef birou cazarmare trebuia să țin evidența tuturor clădirilor și a terenurilor deținute în județ de Ministerul de Interne, adică Sediile Miliției în orașele județului, Posturile rurale de Miliție, cazarmele Pompierilor, alte obiective precum GAA (gospodăria agricolă ajutătoare) – deservită de deținuți semiliberi din penitenciar.

Multe am văzut, multe am trăit în cei cinci ani, am fost apreciat  de comandanți – mai ales cel de la Milțiție (col. G. G), pentru că mă preocupam cu mare drag și abnegație să ajut familiile românilor (mai ales moldoveni) de la Posturile de miliție, să le măresc confortul în clădire introducând apă curentă și grup sanitar, cu centrale termice proprii pe lemne, cu baie și cadă proprie, pentru că trăiau în sate izolate în comunele județului, unde populația le era în principal ostilă, dar nimeni nu avea voie să se plângă de asta. Soția le ajuta nevestele unde se putea, să fie angajate la Poștă, în aceeași localitate, iar asta a fost imediat apreciat de comandanți și de șefii de post de miliție. Mă împrietenisem cu mulți ofițeri de miliție și securitate cu care jucam minifotbal în campionatul municipal la Dinamo2, așa că eram cumva în m mediul meu. Sunt foarte multe de spus, enorm de multe, dar acolo am învățat ce pot să spun, despre ce am voie să vorbesc, dar cel mai mult acolo am învățat să observ și să mă feresc de ochii indiscreți care te filau de pretutindeni.

Am fost chemat „din prima” la ofițerul CI, care mi-a propus să fiu ochii și urechile sale, dar elegant i-am dat cu flit, tot așa cum am făcut și în Școala militară. Aș putea scrie dacă aș avea timp și determinare zeci de cărți având ca temă anii petrecuți în cei 15 ani de Ardeal, dar nu este încă timpul pierdut…

Important pentru cititorii blogului meu este acum să rețină că în acei ani ai tinereții viața m-a dus în fața unor oameni deosebit de „puternici ai zilei”, cu o funcție enormă, dar care nu m-au timorat și nici nu mi-au produs vreo schimbare majoră de atitudine sau de comportament. De la Ceaușescu – căruia i-am strâns mâna întinsă la acea inaugurare la care am participat – și până la Primul secretar de județ sau municipiu, Primul Președinte al CJ, comandantul Securității Județene, al Miliției Județene, au fost oameni cu care am fost nevoit să am relații de serviciu. În viața mea nu am profitat cu nimic de pe urma acestor personaje și să știți că mulți care m-au cunoscut în acele timpuri pot sta mărturie că nu mint cu nicio „centimă”.

Plecarea „din sistem” s-a făcut brusc. Foarte greu de altfel, neașteptat de greu. Norocul meu cel mare a fost că Bunul Dumnezeu mi-a deschis ochii și nu am acceptat să devin ofițer activ, că altfel nu reușeam să „evadez”. Am rămas angajat civil, „comandant” al plutonului de angajați civil ai unității. Locțiitor îmi era prof. LB – directorul de la Arhivele statului, de altfel un bun prieten care mă ajuta mult cu documente ca să reconstitui Dosarele de Cadastru. În Ardeal există cartografiere încă din timpul Imperiului austro-ungar, așa că munca era mult mai simplă decât în „regat”.

Pe linie de muncă administram nominal un cont financiar, asupra căruia aveam drept de semnătură doar Comandantul serviciului, șeful financiar și eu. Puteam de exemplu să merg la casierie, să semnez o chitanță și să scot să zicem o sumă în lei pentru care nu trebuia să dau nimănui nicio explicație, dar până la sfârșitul lunii trebuia să vin la contabilitate cu o factură justificativă. Se strica o baterie la un obiectiv? Luam bani și mergeam la magazin și cumpăram bateria. O dădeam instalatorului să o monteze.

Lucram și cu secrete, spre exemplu toate „casele conspirative” din județ, aveau nume de flori, iar eu primeam de la Comandant ordin clar că la „Casa Garoafa” de exemplu, s-a stricat bateria, sau curge apa continuu la rezervorul de WC. Casele erau în toate orașele județului, iar eu aveam evidența lor și plăteam întreținerea cu regularitate, utilitățile, cu nume false, pentru care fuseseră întocmite acte reale. De fapt toți vecinii din scară știau că acolo este apartamentul securității, însă de obicei în acea scară locuiau tot cadre ale MI. Găseam multe urme de orgii când intram acolo cu instalatorul nostru, că „băieții cu ochi albaștri” foloseau apartamentele clandestine și drept alcov de nebunii cu „informatoarele”… Multe abuzuri am văzut petrecându-se și multe nereguli se petreceau de către privilegiații vremii. Înmagazinam în minte tot ce vedeam, puneam cap la cap și îmi formam o părere despre adevăr.

Contul financiar de care răspundeam eu direct și personal rula sume imense pentru acele vremuri. Din el se plăteau lucrări de construcții și reparații la clădiri, iar prin semnătură eu atestam și îmi asumam răspunderea că au fost făcute în realitate. Prin 1984, pe la sfârșitul anului, merg cu treabă la marginea orașului, la un obiectiv care consta într-o vilă P+2, de protocol, dotată cu mobilier rustic de cabană vânătorească, cu blănuri de vânat pe parchetul impecabil și trofee vânătorești pe pereți. Alături – o clădire înaltă cât P+2 – fără tavan între etaje, care era de fapt amenajată ca sală de sport pentru forță, dotată cu șpaliere și saltele, manechine de luptă și capră de gimnastică,  bârnă, gantere, haltere, funii agățate de tavan, etc. Vila era păzită non stop de doi militari în termen de la Compania de securitate din curtea inspectoratului, care fiind „pile” făceau acolo armata lor de boieri îngrijind vila și păzind obiectivul, dar fără a avea vreo armă în dotare, ci doar un telefon TO direct cu ofițerul de serviciu. La sală mergeau iarna săptămânal ofițerii care făceau parte din USLA (antitero pentru necunoscători) și cu instructorul de lupte, că făceau antrenamente specifice și forță. Teoretic, obiectivul ținea de o Unitate din București adică de USLA, dar vila era de protocol pentru ștabi, fiind pe malul Oltului, la poale de munte cu o vedere minunată la marginea municipiului.

 Când ajung la obiectiv, rămân pur și simplu siderat! Mă trezesc cu un șantier de construcții deschis, în toată regula, cu muncitori, schele, roabe, praf și moloz. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Intru, întreb soldații care îmi raportează că oamenii veniseră de o săptămână trimiși acolo cu acceptul col I.A – „noul Șef al securității județene”, de cca 2 ani. Uimit, mă întorc la unitate și merg glonț la Comandantul meu nou, col M.I., un oltean bun de pus la rană, fost șef al Miliției municipiului. Îi raportez ce am găsit, dar nici el și nici „contabilul șef” habar nu aveau de nimic. Îl rog pe comandant să meargă să raporteze situația comandantului Securității, despre care aflasem de la militari că ar fi ordonat lucrările. Vine șeful înapoi foarte tulburat și ne „scoate” la un șpriț la separeul restaurantului aflat lângă Inspectorat.  La o friptură și un șpriț, vorbind în șoaptă, ne spune că „Bossul”  col. A.I. l-a luat la împins vagoane când l-a întrebat dacă știe el ceva despre lucrări. Că nu-i treaba lui, că să nu-și bage nasul unde nu-i fierbe oala. Ăștia, fiind ofițeri de carieră, cu grade și funcții, nu aveau curaj nici să crâcnească. Dar eu, fără jenă și fără frică, m-am închis în biroul meu de la ultimul etaj și m-am apucat să scriu la mașina de scris din dotare un Raport explicativ către „direcționalul” meu – Serviciul  de Construcții al Ministerului.

Originalul l-am pus cu mare grijă în fișet, unde aveam sigiliu propriu cu plastilină,  am smuls un fir de păr din cap și l-am plasat jos, la podea, cu 2 bucățele infime de scotch ca să-mi arate dacă cineva a deschis ușa fișetului. Celelalte două le-am luat acasă, ascunzându-le sub cămașă, la spate și acolo un exemplar l-am ascuns într-o carte oarecare din bibliotecă, iar celălalt l-am expediat prin poștă, cu confirmare de primire, lui maică-mea la Iași. Așa m-a dus pe mine capul atunci. Am făcut Ordin de deplasare la București, la Serv Construcții. Verificând firul de păr nu am observat nimic suspect. Multe am auzit eu în anii din M.I. Ajuns la București cu raportul în geantă, ies la raport la Șeful de serviciu, după ce îi raportasem problema colonelului C – fost arbitru internațional de box, dar inginer constructor de profesie. Ăsta rămâne tablou, mă ia de mână și mergem la Șeful Serviciului, care când aude și citește Raportul mă întreabă dacă am curaj să susțin ce am scris și în fața ministrului. Îi spun că n-am nicio problemă, iar secretara ne perfectează o audiență la Ministrul secretar de stat MD, care de fapt era „organul” de partid care superviza M.I. Omul era civil, nu militar precum restul lumii, adică era „de-al meu”.

Colonelul Șef de serviciu cu care eram în audiență, vorbește și explică în timp ce eu studiam atent ca un cazarmar ce eram, mobilierul și stucaturile pereților. Când aude ministrul și citește raportul, mă întreabă de ce nu am raportat înainte să demareze lucrările, iar eu am răspuns că nu sunt într-un obiectiv la care să îl supraveghez constant, nefiind în portofoliu meu curent. I-am spus ministrului că între mine și Comandantul Securității Județene sunt tensiuni intense pe această temă, că eu pentru el sunt un civil care se bagă unde nu-i fierbe oala, dar că răspunderea mea față de contul financiar despre care puteam fi acuzat că s-au făcut deturnări de fonduri, m-au făcut să am curajul să ies la raport. Ministrul s-a uitat lung la mine și mi-a spus „mergi liniștit acasă, îți garantez că nu vei avea de suferit nimic”. I-am raportat că eu din vară făcusem raport să plec din unitate înapoi în fosta unitate de drumuri unde luasem post la repartiție, care mă dorea să mă întorc, dar noul șef al securității județene îmi spuse scurt: „la noi se intră foarte greu, dar de ieșit e și mai greu, doar cu picioarele înainte”. Aveam 33 de ani și nu îmi prea surâdea ideea.

A doua zi, în urma mea, ajuns la serviciu, se anunță la nivel de comandă un control făcut de „inspecția ministrului”. Vin de la București 2 colonei și un căpitan, se prezintă la Șeful Inspectoratului și la Șeful Securității și cu 2 mașini pleacă la obiectiv. Eu mă uitam pe geamul biroului și mă cam temeam de clipa confruntării. Vin „băieții”, sunt duși la popotă, iar acolo sunt chemați șefii mei, adică Șeful serviciului și contabilul șef, maiorul B.A. Eu știam cu precizie că acest nou comandant al Securității județene este pila generalului A, șeful Direcției a 2-a a Securității statului. Știam cu ce se mănâncă, așa că omul, aterizat de mai puțin  de un an la Harghita a pus ochii pe vila de protocol, dorind să-i mărească luxul și confortul de care urma să beneficieze el și prietenii, probabil la 5 stele. Putere era, bani credea el că sunt, doar că erau dirijați de un subaltern civil care era foarte corect și își apăra pielea de deturnare de fonduri. Mai mult decât atât, s-a aflat că Directorul N. Cs. al Trustului de construcții, primise drept răsplată viza pentru Germania Federală a doua oară în 2 ani consecutiv din ordinul col. A.I.

Asta a pus capac la toate. Eu nu am fost chemat nicio secundă în fața nimănui, dar asta mă făcea să-mi fie o frică și mai mare. Le-am spus părinților că dacă mi se întâmplă ceva, să caute răspunsul în acel Raport ascuns de mama mea prin casa lor. În 1985, prin martie, îmi spune șeful meu într-o zi că a venit pedeapsa pentru lucrările de la obiectivul de la J. Șeful securității a fost amânat de la înaintarea în grad timp de 3 ani, plus oprirea indemnizației de comandă, care era suplimentară salariului și care era de aproximativ 5000 lei/lună, iar Șeful Inspectoratului col. D.O,  cu pierderea indemnizației de comandă de cca 6000 pe timp de un an. Ăștia erau bani, nu glumă. Prin aprilie, primesc un telefon în birou de la secretara col I.A să mă prezint la el la birou. Pur și simplu, inima îmi bătea în piept gata să sară la bătaie.

Intru și în birou, lângă Boss, stăteau umili cei doi „toarăși” de la cadre, care mă angajaseră în urmă cu 5 ani. Bossul mi se adresează: „tovarășe inginer, mai doriți să plecați de la noi, așa cum ați făcut raport?” Am răsuflat ușurat și am plusat: „ și de ieri, tovarășe colonel dacă s-ar putea”. „Bine, îmi răspunde el peste ochelarii de vedere. Vă aprob transferul.” Îi răspund pe loc, nonșalant: „tovarășe colonel, eu am cerut transferul în august anul trecut, acum postul nu mai este vacant, dar dacă vreți să scăpați de mine cu adevărat, puteți să interveniți să mi se creeze acum un post liber ca să plec” Cele două momâi de la „cadre” tăceau mâlc. „Vom vedea ce putem face” îmi răspunde sec Bossul și înțeleg că trebuie să cer permisiunea să evacuez zona.

Așa am ieșit eu din sistem, mult mai ușor decât îmi prezisese Șeful securității lui Ceaușescu.

De atunci și de la „Revoluție” mi se trage ura față de securiști, față de abuzurile pe care le-au făcut dintotdeauna, dar mai ales că oameni ca dânșii au trădat jurământul militar depus ca ofițeri față de țară și datorită lor a fost posibilă înlăturarea criminală a lui Ceaușescu, care a fost incomparabil mai patriot și mai loial României și poporului român decât toate jegurile care au urmat și care au vândut țara străinilor.

În mintea mea i-am condamnat de mult la moarte și le doresc tuturor cele mai cumplite lucruri să li se întâmple,

Așa că… aceasta este explicația că nu mă tem de nimeni și de nimic, că nu mă pot timora niște ticăloși aflați vremelnic pe funcții cu putere, care amărăsc fără a fi nevoie viața altor oameni. Chiar dacă pierd, chiar dacă Sistemul mă va învinge copleșindu-mă cu greutatea lui care apasă, voi fi acea pietricică din pantof care le roade pielea și carnea până la sânge și le creează un disconfort care le strică viața. Cât mai trăiesc, că între timp, minez ca un adevărat genist ce sunt alte câmpuri în jurul lor, care vor exploda peste tot unde nici nu se mai așteaptă, chiar și după dispariția mea. I-am rugat, i-am implorat, „dați-mi bună pace și nu mă obligați să fiu nevoit să vă pedepsesc”. Nu m-au crezut, nu m-au ascultat…

(va urma)