AMINTIRI DIN COPILĂRIE (4)”

Nu sperați să trec prea repede peste acei ani din „copilăria mică” pe care am trăit-o, deoarece intenția mea declarată a fost și este să fac o frescă a unor vremuri despre care prea puțini au lăsat mărturii scrise, având în vedere incomoditatea regimului comunist să recunoască cum a reușit el cu forța pistolului să impună o „viață nouă”. Dar nici să nu vă așteptați acum să fac în aceste scrieri de amintire vreun rechizitoriu al unui timp care face parte din viața generației noastre. Mi-aș dori să fiu cât mai obiectiv în relatări și eu, sau cei din jurul meu, să fie doar niște personaje auxiliare, niște martori vii al unor timpuri trecute, chiar dacă sunt văzute prin ochii unuia care nu a trecut indiferent prin viață, ci a fost educat de viață și de societate să lase ceva în urma lui.

Prin urmare, să revin la anii școlii primare. Să înțelegeți puțin din felul în care se educau pe atunci copiii care vor fi mai târziu generații ce au făurit o Românie modernă, care au construit și exploatat fabrici și uzine, care făceau export și care nu prea aveau la îndemână informații așa cum sunt astăzi la dispoziție prin intermediul Internetului. După cum se știe, legăturile inginerilor ș ale cercetătorilor români din toate domeniile – începând cu medicina și terminând cu orice, în orice domeniu – se limitau cuceririle științifice din blocul țărilor socialiste membre în Tratatul de la Varșovia, în  frunte cu URSS.

URSS la rândul ei, avea fel de fel de schimburi și contacte cu alte țări industrializate din occident, precum SUA, Franța, Germania, Marea Britanie, etc ca o mare putere militară care era, fie prin spionajul economic sau prin schimburi reciproce cu acele țări din vest sau din est, ca în cazul Japoniei.

Prin urmare, România a folosit puterea creativă a propriului popor aflat în competiție sau în colaborare punctuală pentru realizarea unor obiective economice reciproc avantajoase. Ăsta a fost contextul epocii generației noastre. Că nu puteai decât cu mare greutate să părăsești perimetrul țării, că nu aveai voie să ai legături de nicio formă cu persoane străine fără știrea Securității, astea erau adevăruri în care noi am trăit, am muncit și am crezut ca proștii că ne va fi mai bine. Nu a fost așa, am fost ulterior împinși să renegăm ce am trăit și de asta azi mă simt vinovat în numele unei întregi generații din care fac parte.

Deci, am intrat la școală în cl.I-a, la Școala Generală  Nr.1 „Ghe. Asachi”, la clasa doamnei învățătoare emerite Cornelia Agafiței. În 1959.

Pe timpul acela, la grădiniță, copiii au fost – cei care au frecventat grădinița –  învățați să facă pe caiet niște semne ca niște cârligele sau bastonașe menite să îi ajute când vor merge la școală, să le lege și să scrie litere de mână. Se ținea mare taină pentru copii la ce le vor folosi lor în viitor acele cârligele și bastonașe, de parcă erau elemente secrete care ar fi putut păzi bomba atomică. Bine… la doamna învățătoare, tabla avea în colțul din stânga sus niște liniaturi de două feluri, făcute cu vopsea roșie pe tabla neagră: liniaturi de caiet de a I-a, cu un caroiaj puțin oblic spre dreapta și dedesupt, un alt caroiaj cu pătrățele egale, de matematică, așa cum erau și caietele din ghiozdanele noastre de două feluri. Cel de Scriere, cu liniatură oblică și de Aritmetică, cu pătrățele. Mai aveam un Caiet de Desen, care avea un format A4 pe orizontală, cu coperți cartonate, iar fiecare foaie albă era dublată de o foaie de hârtie pergament, subțire, ca să protejeze desenele viitorilor mari maeștri.

Cărțile erauu două și ele: Abecedarul și Aritmetica pentru clasa I-a. Pe vremea aceea nu apăruse pixul banal cu pastă! Școlarii și miniștri aveau la dispoziție doar tocul cu peniță și cerneală, sau creionul. Miniștrii mai aveau în buzunar, desigur și un stilou cu cerneală, care a fost invenția românească a unuia pe nume Poienaru, ce a revoluționat scrisul. Ei, bine, miniștri aveau peniță de aur la stilou, ca să li se vadă funcția. Azi au secretare de aur.

La clasa I am început să scriem cu aceleași semne pe care cei care fuseseră la „grădi” le știau deja și erau sictiriți că trebuie să le repete pentru „proștii” care nu fuseseră la grădi. Învățătoarea nu ținea cont de proști sau deștepți, că era obligată să ne ia pe toți de proști, ca să ne scoată pe toți deștepți… Așa că… bastonaș la stânga, bastonaș la dreapta, cârligel la stânga, cârligel la dreapta, buclă la stânga, sau buclă la dreapta, linie curbă, linie dreaptă și alte hieroglife care ne făceau nerăbdători pe noi „deștepții” să le legăm odată în litere. Vă reamintesc faptul că „moa” citisem deja în urmă cu trei ani „PINOCHIO” lui C. Collodi singur și le povesteam colegilor acțiunea. Deci cunoșteam literele de tipar, dar încă nu le știam să le scriu pe acelea de mână.

Și într-o bună zi din trimestrul al doilea, vine „tovarășa” după vacanța de iarnă în clasă cu o planșă imensă pe foaie „Ciocan”, cam de un metru de ruletă pe 50 cm, cu două baghete de lemn prinse cu pioneze pe capetele planșei și o sfoară cu care se agăța de stativul metalic de lângă sobă. Eu, din banca a treia din rândul din mijloc, am bunghit imediat că erau desenate pe un caroiaj litera „A” mare și lângă ea, alături „a” mic de mână. De fapt erau pictate  caligrafic. Ulterior, când eram mai mari, doamna învățătoare ne-a dezvăluit secretul că literele de pe planșe fuseseră realizate de domnul Agafiței, care era pictor emerit și o ajutase să realizeze planșe pentru școală de care se foloseau și alte colege de ale doamnei de la clasele paralele. Pe rând, când treceam la altă literă, doamna aducea la oră planșa corespunzătoare acelei litere scrise ca de mână.

Pe tablă, doamna ne învăța să scriem, purtând creta cu măiestrie pe caroiajul tablei apăsând puternic creta când mâna cobora în jos și abia atingând tabla când mâna urca sus, drept, sau oblic. Aflasem că acest obiect prin care se scriau literele de mână în mod artistic se numește Caligrafie, iar noi aveam din Trimestrul 2 în Orar, Caligrafie, Citire, Aritmetică, Desen, Muzică și Educație Fizică.

Scrierea se făcea la Caligrafie, iar cititul se învăța la Citire, pe Abecedar.

După ce ne arăta calm și de câteva ori la tablă cum trebuie scrisă litera, doamna ne punea să scriem și noi câte un rând pe caiet folosindu-ne de tocul cu peniță și călimara fiecăruia care o aveam ținută în dulăpiorul din clasă. Fiecare bancă avea „sculpătată” o gaură în dreapta fiecărui elev, la marginea de sus, unde intra pe jumătate călimara cu cerneală. Nu umblam zilnic cu călimara acasă, unde aveam altă călimară, ca să nu avem ocazia să ne murdărim cărțile din ghiozdan sau să ne pătăm șorțurile cu cerneală. Totuși „marca” de elev, sau stigmatul fiecăruia dintre noi era pata de cerneală albastră pe care o aveam la mâna dreaptă între degetul mijlociu și arătător, unde țineam tocul pe care îl muiam până la maxim în călimara plină. Cerneala nu se ducea de pe piele nici acasă, unde mama ne punea să frecăm bine cu săpun și să clătim cu apă. Se ducea totuși de pe piele dacă frecai cu sare de lămâie. Tot mai rămânea o urmă albăstrie, ca semn al profesiei noastre…

Deci Doamna venea la fiecare în parte și în fața ei trebuia să scriem litera zilei, adică „A” mare sau „a” mic, în funcție de ce era pe tablă. Dacă erai dibaci și reușeai să poți să scrii corect cum te învățase și îți arătase ea, te lăuda pe loc și mergea la alt copil, dar nu înainte de a te încuraja să continui să scrii la fel încă un rând, două, zece, ca să ai ocupație și să ții liniște cât ea mergea la fiecare elev.

Dacă vedea că nu ai îndemânare și nu îți iese, se așeza cu răbdare lângă tine sau se apleca deasupra ta și îți lua mâna ta cu mâna ei prinzând tocul cu cerneală și purtându-ți mâna în timp ce explica cu voce tare să audă toți inteligenții și proștii. „Când  coboară penița, apăsăm puțin vârful ei în coborâre, ca tocul să scrie mai gros, mai lat, iar când urcăm, atingem doar penița de caiet, ca linia să iasă subțire, subțire…” După vreo trei litere scrise împreună cu Doamna, mai mult cu mâna ei, te punea să faci și tu la fel în prezența ei, că nu trecea la alt copil până nu vedea că ți-a scos semințele de bostan și a băgat acolo pricepere. Stătea lângă tine până vedea că repeți și începi să scrii corect. Evident, nu ne ieșea la toți la fel, deoarece Caligrafia este și o artă, mult dezvoltată de exemplu la popoarele asiatice precum japonezii și chinezii, care au penițe și pensoane speciale, să scrie semnele care pentru ei sunt chiar și cuvinte, nu numai litere. Caligrafia urma să o avem și la clasa a II-a, până la a III-a. Pe acele timpuri nu aveam decât alternativa să scriem cu tocul cu peniță sau cu creionul. Deși a apărut și pixul cu pastă albastră între timp, nu se dădea voie încă să îl folosim „ca să u ne stricăm scrisul”. Abia dintr-a patra țin minte că am trecut la pix și stilou. Care cum dorea.

La Desen de exemplu, eram învățați cum trebuie să ne ascuțim creioanele. Dacă ziceai „creon”, automat luai „cinci la palmă”. De la zero, adică de la capătul cilindric al creionului și până la vârful minei. Trebuia să fie un con alungit, perfect pe toate laturile și nu doar un bont cioplit în scurt, ca să descopere doar un vârfuleț de mină. După ce ascuțeai lemnul ca să descoperi mina, pe lungime de cca 3 mm, trebuia apoi cu lama să razi meticulos pe o hârtie pusă sub mină, fin, tot sub o formă de con, ca să iasă un vârf cât la un ac de croitorie, ca să poți scrie cât mai subțire. Mai târziu, cred că prin a treia, am învățat să alegem „tăriile” minei de creion în funcție de literele care erau înscrise pe un capăt al său. Erau mine „naturale”, din grafit natural și prelucrat  apoi de fabrică în grosimi diferite și mine „artificiale”, „chimice”, fabricate din substanțe chimice care îi dădeau culoarea. Știam cu toții – proști și deștepți –  că minele marcate cu H, 2H, 3H, etc erau dure, foarte tari ca și scriere, puteau zgâria hârtia, iar cele B, B1, B2, B3, etc erau moi, se aplicau ușor și chiar se puteau „întinde” pe hârtie. Ni se recomanda să căutăm și să cerem la librărie creioane marcate HB, care aveau consistența „medie”, optimă la scrisul pentru notițe pe „Maculator”. Pentru că trebuie să știți că aveam de la clasa I-a  două tipuri de caiete: maculatorul și „caiettul de curat” pentru acasă. Pe maculator – pe care scriai în clasă – puteai să ai mâzgăleli, porcușori de cerneală sau răsături de radieră până la gaură, dar pe cel de curat era total interzis.

Am fost învățați să tragem o linie la marginea caietului la 2,5 cm de cotor sau de marginea filei, pe care nu aveam, voie să o depășim, ca și când ne puteam curenta. Linia de margine putea fi făcută și cu un creion roșu dublată cu unul albastru, ca să fie estetică.

Erai obligat până aproape de pedeapsa capitală  pe scaunul electric să începi orice scriai pe caiet fără să începi cu data zilei în care erai, în partea dreaptă sus, astfel încât ultima cifră a anului să ajungă aproape de linia caietului, cu o pătrățică mai înapoi. Asta se și sublinia apoi cu creionul și liniarul. Te făcea să-ți intre bine în conștient data anului în care trăiai. Mai târziu, după „a treia”, trebuia să avem în ghiozdan înafară de penarul care conținea toc cu peniță plus una de rezervă, creion, radieră, lamă de ascuțit creioane, hârtie de sugativă pentru cerneală și două rechizite minime, adică un raportor, un florar, un echer și poate și un liniar de 30 de cm. La început rechizitele erau numai din lemn, dar pe măsură ce a apărut plasticul au apărut și rechizitele din plastic, transparent, sau mat.

Vedeți că tot spun „când a apărut plasticul”, ca să înțeleagă cei care nu au prins acele timpuri cam care era stadiul științei și a industriei. Deci și al  vieții oamenilor. Evident că  se putea trăi, nu aveam  probleme de acest fel, pentru că nu știam că vor exista și alte alternative.  Viața era adaptată la acel nivel de tehnologie care exista atunci, care oricum evoluase uimitor față de perioada interbelică de exemplu.

La Desen bunăoară, ni se punea pe catedră de către Doamna un obiect pe care noi trebuia să încercăm să-l desenăm cât mai bine și cât mai fidel. Ni se explica despre proporții, despre unghiul de vedere, din care priveai modelul, despre unghiul luminii și despre umbră. Amănunte menite să ne deschidă mintea la lucruri care altfel treceau neobservate de privire. Aveam creioane colorate fiecare, dar ne împrumutam fără probleme unul de la altul orice lucru.

Aveam ore speciale de „Lucru Manual”. Una pe săptămână. Ei, bine, la început, și băieții și fetele eram învățați de Doamna învățătoare să coasem pe pânză cu acul „în urma acului”, după un oarecare model desenat pe acea pânză. Eram puși să venim de acasă cu o bucată mică de pânză cât o batistă, cu o ață colorată orice culoare în contrast cu pânza albă, un ac de cusut și chiar un foarfece. Cine voia, aducea pânza gata desenată de mamă sau chiar cumpărată din piață gata desenată cu un creion chimic albastru, că apăruseră special pentru școlari fel de fel de pânze imprimate cu desene ca și cum ar fi fost cu creionul, asemenea unor cărți de colorat, în care sunt desenate doar contururi pe care trebuia să le umpli cu culori. Noi însă,  învățam să coasem exact pe urma desenului, „în urma acului”. Maică-mea,  despre care v-am spus că era o croitoreasă „super” bună, se ocupa în timpul liber și cu lucru de mână, gen croșet, lucrare pe etamină, etc A înțeles imediat ce ni se cerea la școală și mi-a dat o cârpă albă pe care mi-a desenat cu mâna ei cu un creion chimic o floare cu o coadă cu frunze pe care eu să cos. Ne-a învățat Doamna cum să ținem pânza pe deget, cum să folosim degetarul ca să nu ne înțepăm cu acul și cum să punem ața în ac. În amănunt, deși eram copii de 7-8 ani. Nu se făcea deosebire de gen. Azi ar fi greu la câte genuri incerte există. După ce am învățat să coasem pe desen în culori diferite de ață ca să ne iasă desenul colorat ca și cu un creion, Doamna ne-a cerut într-o zi să venim la școală cu câte o șosetă curată – a noastră sau de adult – care să aibă o gaură de la purtare la călcâi sau la vârful degetelor. Vă rog să rețineți că eram în anii 50 și lumea era săracă, mulți nu-și permiteau să umble încălțați cu șosete și pantofi, unii încă se încălțau – mai ales la țară – cu opinci făcute din cauciuc ca de mașină sau piei de animale, legate cu sârmă sau sfoară și în ele înveleau piciorul gol în cârpe, care se numeau „obiele”. Nimănui nu-i era rușine, pentru că asta era o stare de fapt a societății de atunci.

Urma să învățăm se ne cârpim singuri ciorapii, ca să nu mai fim neajutorați și să nu mai depindem în viață de mama sau de nevastă, mă refer la băieți. Se băga în ciorap – exact la gaura de cârpi -t o ciupercă de lemn special făcută și special destinată acestui scop, ce se găsea de vânzare la orice Mercerie, iar în lipsa ei, se folosea un bec cu fasungul ars care era păstrat tocmai pentru asta. Cu mâna stângă se prindea ciuperca și șoseta bine întinsă, cu gaura pe bec, care era un suport mulat pe gaură, iar cu acul cu ață se cosea „în urma acului” pe conturul găurii, ca să se oprească destrămarea firelor mai departe. Apoi, după ce marginea era stopată pe contur, se trecea cu acul dintr-o parte în cealaltă, exact opus, fir lângă fir, până se acoperea gaura ca o urzeală, urmând ca pe direcția perpendiculară să petreci acul cu ața „printre” firele pe care le-ai cusut ca urzeală. Era lucru de migală și de îndemânare, dar cred că din 100 de copii băieți să zicem, 30 cel puțin tot au rămas pe viață cu deprinderea și știința de a cârpi o gaură într-un material textil. Ceilalți, doar au avut habar și le-a folosit în armată cel puțin. La fete, probabil că procentul o fi fost de cel puțin 90%. Treaba era că multă lume – chiar o majoritate – nu își permitea să arunce un ciorap sau o șosetă la gunoi pentru o gaură. Lumea se chivernisea, că viața era grea și luxul încă era  departe. După cârpitul ciorapilor, Doamna ne-a învățat pe toți să coasem nasturi. Din cei cu 4 găuri  și cei cu 2 găuri. În cruce sau în pereche de câte două, cu picioruș pentru închidere. Cât de bine mi-au prins în timpul vieții aceste învățături practice! Știind că am învățat la școală, mama mă punea să-mi cos singur nasturii la cămăși sau pantaloni când se rupeau sau erau gata să se rupă.

Abia după 1960 au început să se construiască blocuri și clădiri moderne care constituiau cvartaluri de locuințe, se sistematizau străzi care au devenit bulevarde. Asta s-a putut face prin transformarea multor bărbați și femei de la țară în muncitori în construcții, care ulterior au avut unde să locuiască în oraș și copiii lor au învățat la școli profesionale și  licee tehnice, care au format „clasa muncitoare” din fabrici și uzine. Populația fusese mult diminuată de război, multe familii se destrămaseră, era sărăcie, salariile erau mici.

În paralel cu asta, vă spun că fosta „clasă burgheză și moșierească” fusese deposedată de averi prin Naționalizare, iar mulți dintre „foști” erau deja bătrâni și fără venituri, fără un serviciu stabil, că nu prea știau vreo meserie, iar lor li se ofereau doar munci brute, necalificate, care îi înjoseau intenționat și îi făceau să refuze. De aia ei își asigurau subzistența vânzând la negru prin talciocuri lucruri personale care le aparținuseră și le rămaseră prin casă, de la obiecte de artă până la îmbrăcăminte elegantă din blănuri și stofe fine, din anii interbelici. Au fost puternic persecutați de noua orânduire, au fost alungați din serviciu pe bază de „dosar”, copiii lor nu erau primiți la liceu sau facultate tot pe bază de dosar, deși erau bine educați și capabili la învățătură, însă se dorea ca ei să se rupă social de „noua clasă muncitoare” care se ridica din mers.

Norocul meu a fost că atât tata, cât și mama nu au făcut parte din familii de „chiaburi”, pentru că bunicul de la tată era ceferist, bunica casnică, provenită din Răducăneni-Iași, iar  ai mamei, bunicul – deși fusese mic negustor cu  Căsăpie în Hală – după Naționalizare s-a angajat la Depoul CFR Iași ca tâmplar de întreținere, că știa și această meserie. Bunicul avea acasă toate sculele necesare unui tâmplar de mobilă, „stoler” cum se mai numeau aceștia. Pe Ciurchi, pe Fundacul Delfini, pe undeva pe lângă biserica Sf. Vasile de pe str. Vasile Lupu – a cărei curte se învecina în spate cu curtea lui bunelu, era o magazie cui toate sculele sale de tâmplărie, cu toate dimensiunile de rindele și cu „gealău mare”, toate cu cuțite din oțel nemțesc, ascuțite, fel de fel de fierăstraie, banc de lucru de tâmplărie, etc. Bunelu făcea în primii ani după ce rămase fără Măcelăria din Hală, ferestre în 2 sau 3 canaturi, uși din lemn de diferite esențe. Multă lume își construia case sau le repara după întoarcerea din refugiu pe cele vechi, găsite degradate de bombardament sau jefuite. Toți aveau nevoie de zidari și de tâmplari. Pentru pensie însă, bunelu Vasile s-a angajat tâmplar la CFR Iași. Aveau atelierul într-o clădire lungă, fără etaj,  chiar la peronul 1 înspre direcția Socola de lângă „Gara Mare”, cam în dreptul actualului Oficiu de Poștă de la Gară. Mergeam ades cu mama la el la Atelier și îl găseam lucrând cu alți colegi la fel de fel de lucruri care erau comandate de șefi. Tot acolo se reparau scaune, mese și bănci de prin trenuri, sau mobilier de la birouri. Cred că făceau și mobilier. La bunelu în atelier era un miros puternic de lemn de brad și de clei care mă fascina. Talaș și rumeguș, din care mama lua câte o pungă în loc de surcele cu care să aprindă iarna focul la sobe.

Cât eram școlar – după ce am fost făcut pionier, în seria „a doua ”- pentru că tata nu era muncitor, ci funcționar, am intrat pe alt făgaș… Pionier m-au făcut într-a treia. Cam la o lună după ce alți vreo 12 colegi din „elită” fuseseră  deja în prima serie. Erau vârfurile clasei, adică  niște fete care erau fiice de doctor, de procurori sau de securiști. Deși nu erau muncitori numaidecât, apartenența la Partid, funcțiile avute în noua clasă politică în formare, al părinților, le-a putut sălta în ordinea accesului la cravata roșie. Nu m-am supărat de fel, nu am avut nicio supărare sau regret, pentru că mama mi-a spus din timp, știind de la Doamna cum avea să fie, că ordinea în care suntem făcuți pionieri nu are nicio importanță, că ar  fi o tragere la sorți, bla, bla, bla, că oricum vor fi pionieri toți copiii.

Ceremonia de primire a cravatei  roșii însă, te copleșea, se făcea atâta caz și atâta tam-tam, se lăsa cu serbare, cu ritual cvasi militar, cu steagul Unității de pionieri care reprezenta Școala, cu cel al Detașamentului, care reprezenta clasa. Grupa nu avea steag, erau 2-3 grupe pe clasă. Am „încăput” în Grupa I-a în a doua serie, iar până la terminarea clasei a treia, clasa avea deja toți elevii pionieri pe trei grupe. Poate 1-2 excepții, de corijenți sau repetenți tip „elevul Bulă”, care chiuleau mult de la școală nu au fost făcuți pionieri. Dacă pronunțai „pioner” în loc de pionier, puteai lua o palmă peste meclă sau un șut în tur de la un ștab mai mare ca tine.  Vreo unul de atunci care nu a ajuns pionier și s-a lăudat că el nu a fost membru de partid, o fi poate azi în parlament? Nu m-ar mira…

Organizarea pionierească era cumva aproape militară. Fiecare Detașament avea comandant de Detașament, comandant de Grupă. Toți comandanții aveau cusute pe mâneca bluzei albe trese, în număr îndestulăto,r ca să li se vadă funcția. Existau puzderie de funcții la pionieri, pentru ca toți să fie mândri și mobilizați. Vorba aia, „stați la rând, că avem marfă pentru toată lumea”… Ca la armata engleză sau americană. Comandantul de Detașament avea un „egal” roșu pe mânecă (2 trese). Cel de Grupă, doar o tresă. Comandantul de Unitate – care era un elev din ultimul an de primară – avea pe mână o singură tresă lată, cât două. Cravata era o pânză din mătase roșie, tivită la margini. Mai târziu, când terminam eu liceul, a primit pe margini și Tricolorul. Eram învățați de „șefi” să facem nodul la cravată. Era ceva simplu, doar că trebuia să ai „sarmaua” în față, pe linia nasturilor de la cămașă. Odată cu apariția Tricolorului pe tivul cravatei a apărut la librărie și „nodul” de plastic, care era un fel de inel transparent, mare cât o măslină prin care treceai colțurile cravatei și strângeai până îți ieșea limba afară din gură, împreună cu basca albă pentru ceremonii. Când nu era un eveniment, pionierul mergea la școală cu uniforma normală, iar la festivități cu cămașa albă și fustă plisată  bleomarin la fete, sau pantaloni scurți sau lungi la băieți. Apăruse și centura bej cu cataramă la fel ca și insigna din pieptul de aramă.  Mai târziu a intrat în uniformă și basca, bleomarin.  Dacă ajungeai la școală cu  cravata boțită în cute ca și cum ai fi dormit cu ea la gât, era mai rău ca dezertarea în război… Te luau în primire șefii ierarhici de grupă și Detașament, care te prelucrau, te admonestau, te obrăzeau, că ce fel de pionier ești? Mai bine nu veneai la școală decât să primești atâtea perdafuri. Mă-ta trebuia – așa ruptă de muncă, cum venea ea de la serviciu – să-ți spele și să-ți calce proaspăt cravata. Trebuia să ai musai vreo trei ca să te descurci. O soră mai mare putea fi salvarea.

 Mai primeai pentru merite și insignă de pionier, pe care o purtai ostentativ la piept chiar și vara, la maieul cu care te îmbrăcai în loc de tricou ca să bați mingea desculț pe ulița pietruită sau pe maidanul din apropiere.  Despre julituri și alte semne de bună purtare, vă povestesc în alt episod.

(va urma)