Am publicat de curând pe contul meu o fotografie preluată de pe site-ul Primăriei Iași în care era reprezentată în detaliu „noua” fântână arteziană pe care Chirica ne-o prezintă în clipuri publicitare ca fiind Marea Realizare a Administrației sale de peste 15 ani de zile, ca o chintesență a hoțiilor și ticăloșiilor făcute în timp ce a fost aprodul lui Simirad, apoi al lui Nichita și în sfârșit al jidanilor khazari care pur și simplu conduc Iașiul avându-l pe el ca interpus… Evident, că și prin ajutoarele sale de nădejde precum SRI, DNA, care la rândul lor sunt sub papucul MOSSAD-ului. Se vede de pe Luna Cadourilor că absolut tot ce se întâmplă și se construiește înghesuit perete lângă perete fără să mai ai aer de respirat, este dedicat „învestitorilor” ovrei și dezvoltatorilor imobiliari rude și prieteni care au furat pentru îmbogățire fiecare petec de verdeață și au decimat copacii Iașiului, încât vom respira curând doar din buteliile cu oxigen.

În respectiva fotografie însoțită de un mic articol intitulat „CA LA IAȘI” am itinerat câteva amintiri prin care am afirmat că fiind ieșean get-beget la a patra generație atestată cu acte în Arhivele Statului – depistate de un nepot care este și doctor în Istorie și a avut această curiozitate – avem aceste probe.

Nu mă justific în fața nimănui, nu fac niciun motiv de mândrie sau de vină, dar mama este ciurcheancă cu toți ceilalți încă 7 frați și surori pe care i-a avut, bunicii ei aveau casă la Hlincea, sub poalele Cetățuii și așa mai departe…

Tatăl meu ca tânăr economist a primit post în 1951 la Sfatul Popular Iași, la Secția de Gospodărie Comunală șli a lucrat cu alți colegi și prieteni tineri absolvenți de Construcții sau ISE la primărie. Am fost cărat – de când mă știu și am devenit conștient – de tata la biroul lui din primărie (în clădirea actualei Direcții de Stare civilă și evidență a persoanelor din Piața Unirii)  la evenimentele acelor vremuri, de la venirea lui Moș Gerilă (futu-i nașterea mamei sale) sau 1 Mai muncitoresc, 23 August și chiar 30 Decembrie… Sau la munca voluntară „patriotică” a ieșenilor din fabrici și uzine la construirea Zonei de agrement Ciric, atunci când cu lopata, hârlețul și târnăcopul, cu tărgi din scânduri brute foarte grele, se transporta pământul pe maluri, că nu prea existau roabe suficiente pe acele timpuri și nici mecanizare. S-au făcut zidurile din piatră la malurile existente de jur împrejurul lacurilor Ciric1 și 2, plus barajul cu călugărul de la drumul către Aeroport, ca și deversorul dintre Ciric 1 și Ciric 2.

La sfârșit de program Primăria trimitea un camion cu lăzi de bere drept „cinste” făcută voluntarilor care munceau o zi de muncă să construiască Complexul. Tata și colegii săi de la Gospodăria Comunală asigurau uneltele necesare pe care le dădeau în primire și apoi le primeau seara pentru a fi puse într-o magazie. Evident, că lucrau și dânșii cot la cot cu toți voluntarii veniți.

Cu timpul am învățat și cu ce se ocupa primăria pentru gospodărirea orașului, am mers cu tata și cu „nanu Cenușă” la STS (Secția tehnico-sanitară), cum era denumit garajul de pe Șoseaua Națională (aproximativ pe locul  actualei intersecții de la Podul Cantemir de acum, în care erau parcate cele 2 autostropitori pe mașină ZIS de fabricație sovietică, dotate și cu perii mecanice de măturat, plus  autovidanjele tot pe mașini ZIS, dricul primăriei care căra morții prin oraș urmat de fanfară, care cânta marșuri funebre…

Plugurile din lemn – 2 scânduri groase din lemn de stejar care aveau cantul dublat cu o tablă groasă pe post de cuțit ca să radă zăpada și cu o oiște la vârf să poată fi înhămați caii primăriei – aceiași care trăgeau și dricurile pentru morți. La mort, caii erau înveliți cu valtrapuri negre cu câte o cruce albă cusută pe frunte și pe burtă – de care eu fiind copil, mă temeam și simțeam că plutește moartea în apropiere.

Străzile erau pietruite cu pavele în stil dobrogean, cum aveam să învăț la  facultate, pe nisip, iar asfaltul se turna pe trotuare și se prepara la fața locului în cazane mari metalice, la colț de stradă, cu o cremalieră care le învârtea de o manivelă manuală cu tot cu materialul introdus cu lopețile, în plus și smoala aruncată în foc cu mâinile goale după ce butoiașele din carton presat erau tăiate cu târnăcopul și aruncate de muncitori în cazan… Asta am prins eu, de la mijloacele rudimentare și până la cele mai moderne soluții pe care le-am învățat apoi și le-am aplicat pentru materialele noi, absolut fenomenale și inovatoare cărora le-am pus la punct și „know-how”-ul propriu pentru România prin căutări și experimente pe banii mei.

Niciun idiot care a ocupat după Lovitura de stat din 1990 funcția de primar al Iașiului nu a înțeles Marea Descoperire și nu a vrut să mă asculte să aplicăm noua tehnologie al cărui know-how l-am pus eu la punct.

Pentru că provenea de la mine, un nebun care s-a opus mereu oportunismului și „urechismului” la serviciu și care eram mereu în conflict cu impostorii desemnați să servească hoția în primărie.

Norocul vieții mele a fost acela că am început stagiatura în Ardeal, luând repartiție la Regionala de Drumuri și Poduri Brașov care deservea jumătate din Transilvania împreună cu Direcția Regională Cluj care deservea cealaltă jumătate. Am avut ca mentori trei ingineri sași (nemți, cum îi numeam noi, românii) recunoscuți prin rigurozitate și prin precizie, prin exigență și dragoste pentru meserie. Datorită lor, care m-au preluat „de crud” ca proaspăt absolvent am învățat să devin profesionist în tot ce fac și ce gândesc. Să analizez mai întâi cu mare atenție fenomenul, iar practica și cunoștințele acumulate să mă conducă la soluție. Îmi amintesc că mergeam cu ei cu mașina de la Direcție, inginerul sas stătea în față lângă șofer cu un caiet agendă pe genunchi, cu un creion bine ascuțit (eu scriam cu pixul cu pastă) cu radieră la capăt în mână și nota pe parcursul drumului ce i se părea lui interesant cu deficiențe. Mie tot îmi cerea să spun cu glas tare ce văd. Vedeam Cheile Bicazului, turiști și turiste tinere și frumoase, vedeam Izvorul Mureșului cu Tabăra studențească plină de tineri frumoși și fericiți. „Lasă gagicile și  peisajul băiete, gata, ești domn inginer și  treaba ta este să mergi în control și să dispui  măsuri de remediere a defecțiunilor Șefului de District. Spune-mi ce vezi.”

Am început să văd că drumul are gropi, fisuri, crăpături, am început să văd șanțuri înfundate lângă podețe de scurgere, să pot nota în agendă din mersul legănat al mașinii.

„De ce băltește apa lângă podeț?” mă întreba sasul.  Că nu curge, răspundeam eu „inteligent”… „De ce nu curge?” Venea imediat altă întrebare. Atunci mintea mă ducea la răspuns.  O fi înfundat podețul… Inginerul ordona șoferului să oprească la podeț sau să dea cu spatele. Coboram, mă întreba poziția kilometrică a podețului și nu o știam. Asta mă va face să am o inovație folșosită azi în toată România introdusă și în STAS: numerotarea bornei kilometrice pe capul ei pe ambele fețe. Prima dată s-a executat pe DN 12A la Lacu Roșu prin 1978. Păi ce, eu sunt calculator să memorez podețele pe drumuri? mă revoltam eu. „Într-o zi le vei ști și în somn dacă vei avea probleme cu fiecare în parte și vei ști să recunoști unde te afli exact după peisajul din jur, după vârful brazilor.”  

În sinea mea nu îi dădeam nicio șansă, însă după vreo doi ani de mers aproape zilnic pe traseu am început să știu totul. În 15 ani am făcut și am trecut prin multe, dar anii când am  lucrat la primăria municipiului reședință de județ direct cu primarul și viceprimarii în calitatea mea de Director al Unității de Gospodărie Comunală mă obligau să-mi pun în valoare mintea și știința de carte pe care o dobândisem la facultate…

Și ce m-au învățat prof Benchea la poduri de lemn și a prof. Gugiuman la Drumuri și a prof Saliniuc la Trasee de drumuri și de la prof. Mullbacher la poduri metalice sau prof Varlaam la podurile din beton armat. Și cursurile și laboratoarele prof. Braniște de Materiale de Construcții îmi erau de folos, sau a prof Boți de la Geotehnică și   Fundații, toate și-au găsit aplicații în problemele ivite zi cu zi. Primarul și viceprimarii erau maghiari, eu eram singurul român. Niciodată nu am simțit de la ei decât respect și încredere, chiar dacă eram tânăr și ei aveau vârsta părinților mei. Fără să-mi dau seama am început să înțeleg  ungurește și cu asta înțelegeam și ce vorbeau muncitorii mei. Îmi era din ce în ce mai ușor. Am adus noua tehnologie învățată în facultate ca invenție a profesorilor mei, cu butoanele și benzile de asfalt colorat cu aplicare la cald a marcajelor rutiere pentru trecerile pietonale. Au venit profesorii la chemarea mea și s-au simțit foarte fericiți că un fost învățăcel le-a pus în practică știința. Mai târziu colaborarea mea cu unii precum prof. Gugiuman și Varlaam avea să le aducă lor rezultatele muncii mele de know-how a mixturii asfaltice de tip RRD fabricată în România sub licență engleză.

La Iași, după 90, am ajuns la Primărie, la „Citadin”, acolo unde în clasa a 11-a m-a angajat „nanu Cenușă” două luni din vacanța mare ca să fac bani să plec la mare cu prietenii. Am lucrat la stația de asfalt la Laborator cu doamna Rusu, laboranta. Cerneam tone de materiale manual să le fac granulometria pentru respectarea calității asfaltului.. Tata avea salariu foarte marte, dar a vrut să văd cum se câștigă banul pe munca mea. Nu m-au răsfățat niciodată.

Când am venit la Citadin am venit chemat de un  fost coleg de liceu ajuns Director Adjunct. El era absolvent de Hidrotehnică, nu avea expertiza mea pe domeniul Gospodăriei Comunale. Primăria cumpărase o mașină de marcaj nou nouță din Germania, marca „Hoffman”, dar nu avea profesioniști care să cunoască această activitate. Am înțeles chemarea și m-am bucurat că pot fi de folos orașului natal unde tata a început munca în 1951.

Când am găsit mecanicul potrivit – un băiat dornic să învețe, să asculte și să facă performanță – am demarat în vara 1995 marcajele în municipiul Iași sub altă formă decât aceea prin care se trăgeau doar câteva linii de ax mai înainte cu o mașină veche la care mereu i se spărgeau furtumele  și făcea bălți cu vopsea pe străzi.

„Am spart gura târgului”. Au rămas cu gura căscată și Simirad, dat și directorul meu Theodorescu căruia îi port și azi o deosebită stimă. Veneau trimiși edili din București, Bacău, Suceava, Brașov, la Iași ca să vadă lucrări de marcaj bicolore, să ia model. Am inventat coridorul pentru persoane în căruț pe trecerea de pietoni care să ajute și persoanele cu dizabilități și mamele cu cărucioare să traverseze în siguranță strada. Insulele din intersecții aveau conturul alb și hașurile galbene. Orașul dădea informații pe asfalt unde este stație de BUS, de TAXI, unde este PECO, orientare spre Vaslui, Bacău, Suceeava, Aeroport, Spital, etc.

 Nimeni nu mai era ca noi, Iașiul era model pe România! Simirad se înfoia ca un păun și i s-a urcat pipota la gât. În legislatura următoare s-a pus pe furat și cei care au făcut Iașiul mare, au plecat și ei în patru zări. A început perioada de decădere, de hoții fără margini cu acoperirea procurorilor, a Poliției, a SRI…

Multă lume a trăit această perioadă fără să conștientizeze,, mulți au văzut, erau încântați șoferii că pot circula mai ușor, mai clar, dar nimeni nu se bătea cu cărămida rotundă în pieptul de aramă că „eu am făcut asta!”.

Pur și simplu era ceva normal. Era pentru orașul în care m-am născut. Am inventat, proiectat și montat acele porți de cetate de la intrare și ieșire de pe pietonal de la Orașul Copiilor de Crăciun. Le mai țineți minte? Era în 98-99. Cred că eram în topul orașelor mari cu ce am făcut noi la „Citadin” și a fost gândit de mine.

Am transformat și refăcut în stil modern niște panouri de afișare în formă de „păianjen”, vizibile din 4 direcții, împânzite prin oraș. Renunțasem la clasicii „cilindri cu vârf țuguiat de biserică” ce dăinuiau de pe timpul stalinismului. Am făcut prin 1996-97 primele planuri înclinate la trecerile pietonale pentru căruțuri. Am inovat culoarea verde intermitentă pentru virajul la dreapta în intersecțiile bulevardelor unde din banda 1 nu trebuie decât să se intre cu atenție în intersecții pentru virajul la dreapta ca să degajeze mai repede zona și să crească fluiditatea traficului dacă nu are mașină din stânga. Această inovație a fost adoptată după Iași în toată România, unde se aplică tacit dar nimeni nu a avut încă curajul să modifice STAS-ul 1848/7 care reglementează circulația rutieră.

Am introdus pentru prima dată în Iași acei morcovi din beton armat la capătul refugiilor de tramvai că erau victime printre pietoni a unor vitezomani neatenți.

Am inventat stâlpișorii din țeavă PVC vopsiți cu cercuri galbene fosforescente pentru conturul insulelor de marcaj care s-au extins și pentru marginile de trotuare să interzică mașinile să urce pe trotuar.

Tot ce am descris mai sus și multe altele care au ușurat munca echipelor de asfaltatori de exemplu, coșuri pentru gunoi de stâlp sau cu picior, aparțin gândirii mele în cei cinci ani cât am lucrat la Citadin în Gospodăria Comunală. Am condus Atelierul de Siguranța circulației și mobilier urban care a generat multe lucruri ce au ridicat gradul de confort al locuitorilor.

După plecarea mea și a directorilor care nu acceptau să răspundă hoțiilor și dorinței de căpătuire a lui Simirad totul s-a degradat. Azi se  marchează de un sfert de secol pe urmele marcajelor proiectate și executate prima dată de mine, care au sistematizat intersecțiile și le-au fluidizat. Ce s-a modificat după plecarea mea a condus la o distrugere a confortului rutier, la o deservire a intereselor economice și a buzunarelor proprii ale lui Chirica încă de pe vremea când Simirad l-a pus Director al Direcției Tehnice, un habarnist absolvent al Facultății de  Geologie care nu are nicio tangență cu Gospodăria Comunală sau cele mai elementare cunoștințe tehnice..

Lumea nu știe. Lumea nu are habar. Lumea nu are cunoștințe tehnice minime. Lumea nu este interesată decât de panseluțe și o bancă pe trotuar în cartier. De coșul de gunoi de pe stâlp, să existe la fiecare pas, de oameni de la Salubris care să strângă gunoaiele cu mâna în saci murdari de plastic pe care să-i deșarte în rotocarul de acum 100 de ani împins de etnici romi salariați pe care dânșii le aruncă nepăsători pe jos, pe unde merg: cotoare de mere, coji de semințe scuipate pe stradă, ghemotoace de hârtie de ambalaj, etc.

 „Să se strângă, să se ridice, să se măture, să se spele, să se strângă zăpada a doua zi după viscol, să se curețe trotuarele”. Atât îi duce capul. Atât înțeleg ei. Cum se poate întâmpla asta? Cine poate organiza această muncă de Sisif  contra prostiei și a naturii? Nimeni nu are răspuns. Noi votăm! E drept, cu nepăsare, ca proștii, dar votăm. Asta înseamnă „să ni se dea. Să ni se facă!”

Revin la fotografia postată șli în special pe un grup al cărui membru sunt. Un grup de Tătărași. Nu m-am așteptat sincer  la atâtea reacții. Peste 400 de aprecieri la postare, plus zeci de comentarii pro și contra criticii mele a porcăriei ieșite din capul actualilor edili care le arată măsura inteligenței și a priceperii.

Am remarcat câtă prostie există, am remarcat câți pupincuriști de partid fac jocurile „opiniei publice indignate” de curajul și tupeul pe care l-am avut ca să îl critic pe idolul lor, acest nemernic inept care de 15 ani de3 când conduce el  Iașiul de pe buda Primarului a nenorocit și traficul rutier și aspectul orașului,  dar ne-a mâncat și ozonul de respirat. După mintea mea dacă aș avea așa o putere l-aș condamna pe loc la moarte și l-aș executa cu mâna mea fără nicio judecată corectă. Nu merită. Nu pentru jaful banilor publici dovediți și necercetați, ci pentru crime împotriva umanității. A dovedit prostie, pe care a dublat-o cu ticăloșie și asta este contra atâtor sute de mii de oameni.

Chiar dacă sunt inculți tehnic și social, nu ai voie să profiți!

M-am alăturat partidului SOS România unde am găsit mediul de care are nevoie acum România ca să-și revină. Am scris cu mâna mea propunerea Program al viitorului Plan de Guvernare Locală pentru un eventual viitor primar al partidului nostru. Nu știu câți ani de viață îmi mai dă Dumnezeu, dar eu atât am reușit să fac. Să las acest Testament Politic urmașilor mei care poate fi luat ca model pentru orice localitate din România ca principii, cu detaliere pentru specificul fiecărui loc. Va fi revoluționar! Va elimina toate posibilitățile de furt al banilor publici, va întrona ordinea și disciplina în Administrația locală, va deschide mințile oamenilor și va restaura la Iași dominația naturii și a verdelui printre blocurile lipite de Chirica unul de altul! Va aduce un alt confort locuitorilor Iașiului și celor din suburbii.

Am scris acest Program pentru că pot, pentru că mă duce mintea, pentru că am o mare experiență de viață, pentru că nu sunt de acord cu nimic din ce s-a făcut până acum de acești inepți funcționali care au furat tot ce s-a putut fura din buzunarul tău și al meu și pentru că au pus orașul pe tavă la dispoziția jidovimii khazare care este gata să ne invadeze din nou cu pretenția de stăpâni ai locului!

Mulți idioți sar ca proasta în bazin fără să vadă dacă are apă! Mulți își dau cu părerea fără a avea nici cele mai vagi noțiuni despre ce înseamnă să administrezi măcar un cartier al Iașiului – mai mare decât o comună precum Miroslava. Îi am cu nume și prenume pe idioți. Ei sunt mărturie în lista de comentatori la articolul „CA LA IAȘI”. Cu oameni ca ei niciodată nu vom scăpa de prostie, de incultură sau de  starea jalnică de acum Ne vom mulțumi cu ceea ce avem, cu acest nivel de genunchiul broaștei „ca la Iași!”.

Emancipare nu este egal cu statutul de intelectual posesor de o patalama că ești inginer, profesor, medic, avocat sau universitar. Unii sunt expirați, cu gusturile „rafinate!” de „iepoca de aur”… Civilizație înseamnă și multă știință pe domenii precise, dublate de dragoste creștină pentru oameni cărora să le vrei binele.