Pentru că tot e vară şi timp de bârfe de vacanţă, vă supun atenţiei un subiect pe care să-l abordaţi pe la terase stând relaxaţi la o halbă cu bere.
Este timp suficient şi un loc propice de a discuta detașați despre halul mizerabil în care a ajuns Iaşul după un sfert de veac de aşazisă democraţie cu specific mioritic, în care am dovedit că suntem o turmă de oi proaste şi am lăsat numai lupii să ne păzească.
La anul cică iarăşi vom fi mânaţi la urnele de vot să ne alegem câinii de pază, ciobanii care să ne mulgă şi măcelarii care să ne taie…Deja haitele de lupi îşi schimbă blănurile căutând să pară cei mai blânzi câini domestici meniţi să ne câştige încrederea şi să le dăm iarăşi girul pentru patru ani să ne conducă.
De asta e bine şi noi să ne pregătim din timp câte puţin la capitolul psihologie şi să încercăm să nu ne mai lăsăm prostiţi de orice javră maidaneză turbată care se apropie umilă şi cu privirea piezişă până când muşcă.
Ce concluzii putem trage noi ieşenii după două decenii şi jumătate când am ales în frunte fel de fel de specimene?
Am început dacă vă aduceţi aminte, după doi ani de interimat datorat morţii premature al primului primar ales după „revoluţie” – inginerul Emil Alexandrescu – cu fel de fel de improvizaţii de inşi pe care răscoala lui Iliescu îi prinsese la primărie repartizând butelii de aragaz cum este cazul catastrofalului Vasile Dumitriu care s-a fofilat mai tot timpul aproape două decenii pe funcţia de viceprimar şi foarte puţin primar interimar.
Lumea care s-a lovit de el şi-l aduce aminte ca pe un idol al muieretului funcţionar cu aparenţă de bonom şi minte puţină. N-a făcut mai nimic în două decenii, ceva prin care să se remarce, decât că a ocupat degeaba o funcţie sub care mulţi l-au folosit ca papagal vorbitor şi şi-au rezolvat interesele avându-l paravan.
Drept răsplată, a ajuns în final de carieră un bibelou învechit şi prăfuit de vreme, ca un peşte de sticlă retras de pe „milleu”-ul ce acoperă televizorul alb-negru pe care bunicii nu se îndură să-l arunce la gunoi, pe motiv că mai are câteva lămpi bune – pe raftul de jos al Direcţiei de Administrare a Domeniului Public – unde sălăşuieşte ca „director economic” lângă o fostă divă a şpăgilor şi afacerilor necurate pusă de Simirad şi menţinută de Nichita.
Aşadar, putem să trecem de acum la a-l pomeni pe Constantin Simirad, prezentat la primele alegeri adevărate şi libere din 92 ca un erudit profesor universitar ce se dădea pe atunci mare luptător şi disident anticomunist care a păcălit ieşenii candidând şi câştigând primăria ca reprezentant al Alianţei Convenţia Democrată.
Era un om care nu ştia nimic despre ceea ce însemna să conduci un colectiv, un profesor despre care ulterior au început să iasă la suprafaţă multe amănunte care l-au definit şi care i-au descoperit caracterul grobian şi lacom.
Aşadar după ce timp de un mandat a condus primăria de formă, ca o marionetă ce asculta de sfaturile unor experţi ca inginerul Mihai Theodorescu – director al Citadinului – şi al unor oameni vechi, ca fostul director Antonel Grosu, sub care se formaseră mulţi ingineri cu experienţă ce au gospodărit magistral Iaşul în epoca comunistă, menţinut de succesele repurtate de colectivul existent între anii 1992-1996, Simirad ot Coţuşca din Bot’şăni a crezut că el este mare primar şi că datorită lui Iaşul ajunsese să fie cotat cel mai bine gospodărit oraş al României cu mult înaintea Bucureştiului, Clujului, Timişoarei şi a multor alte oraşe cu renume.
Că Simirad a fost o catastrofă s-a dovedit ulterior când din ranchiună şi de frica să nu fie eclipsat – că tot Iaşul cunoştea cine este cu adevărat la butoane – l-a îndepărtat mârşav pe Theodorescu determinându-l să plece, ca mai apoi să se bazeze doar pe priceperea inginerului Onofrei care a fost un tip docil şi care s-a lăsat dominat de un oportunist ca Simirad.
Ieşenii care au ales în fruntea lor un universitar „de dreapta” – autodeclarat anticomunist – aveau să se convingă în următoarele mandate ce mare prostie au făcut dând girul unui nepriceput în Administraţie doar pe principiul titlurilor universitare atestate de patalamale, ce s-au dovedit ulterior că nu-i acoperă caracterul infect.
A urmat apoi ghinionul să fie impus printr-o manevră rudimentară Gheorghe Nichita, ce avea reputaţia unui mare manager de intreprindere mamut care controla distribuţia apei potabile în tot judeţul.
RAJAC-ul era şi atunci o intreprindere de stat patronată de Consiliul Judeţean şi uite aşa se întrpătrundea Administraţia cu politica…
Că ne-a ieşit pe nas acest peste un deceniu de management al ţopârlanului cu aere de mare conducător Gheorghe Nichita, cred că acum este evident şi nu se mai îndoieşte nimeni.
Atât Simirad cât şi Nichita au nişte trăsături comune: sunt amândoi – coincidenţă nesemnificativă – proveniţi dintr-un judeţ învecinat Iaşului recunoscut de-a lungul timpului ca fiind una dintre cele mai sărace zone agricole a României, dar care a produs mulţi oameni de vază ambiţioşi ce au avut ca principal ţel în viaţă să-şi depăşească condiţia şi să se remarce prin perseverenţă şi dorinţa de afirmare.
În perioada interbelică acest model de ascensiune sănătoasă a funcţionat peste tot ca un motor care ducea societatea înainte, scoţând în faţă valori, dar maşinăria a funcţionat exact invers odată cu orânduirea comunistă care a produs acea industrializare forţată făcând rabat de la calitate a indivizilor intelectualizaţi forţat.
Deci în mare avem de a face cu două modele de inşi aleşi în funcţia de primar: un intelectual cu titlu universitar de doctor în matematică absolut novice şi inocent la data alegerii în funcţie în ceea ce priveşte munca şi conducerea unui cât de mic colectiv de oameni şi de partea opusă îl avem pe Gheorghe Nichita crescut şi format în interiorul RAJAC-ului de la gradul de tânăr subinginer stagiar şi ajuns în timp Directorul General al acestei intreprinderi.
Este evident că cei doi sunt diferiţi în ceea ce priveşte managementul. Dacă Simirad era un habarnist notoriu, Nichita avea reputaţia unui tip care condusese colective şi se lovise în carieră de probleme de ordin socio-uman şi de multe chestii de ordin tehnic ce ar fi trebuit să-i dea o oarecare uşurinţă în abordarea multor chestiuni în ce priveşte gospodărirea oraşului.
Nici Simirad, nici Nichita şi acum se vede cu claritate că nici Chirica nu sunt potriviţi să stea în fruntea obştii.
Şi acum să vedem la toţi trei – în care Chirica este un „ofiţer de legătură” – că seamănă între dânşii ca nişte tripleţi, în unele elemente esenţiale.
Toţi au nişte caractere umane execrabile, cu toţii sunt oameni proveniţi din mediul rural şi au rămas la Iaşi după absolvirea facultăţii, iar educaţia lor s-a făcut târziu mai mult de societate.
Aceste elemente au funcţionat în cazul lor ca nişte tare şi asta i-a condus la o dorinţă aprigă de a parveni şi de a arăta în comunităţile lor de baştină că au reuşit în viaţă. Nu contează cum, ci contează doar rezultatul.
Toţi trei au ca trăsătură comună o cultură de pospai fără rădăcini adânci dobândite genetic în familie, au o educaţie şi o mentalitate comunistă, dar cu o dorinţă animalică de îmbogăţire şi de ascensiune ca mari capitalişti şi oameni de afaceri.
Fără scrupule, toţi trei s-au apucat de politică după ureche şi toţi trei sunt de fapt infectaţi de viruşii comunismului ce au marcat vreo câteva generaţii.
Prin caracterul lor arivist, hrăpăreţ, parvenitist şi cu o cultură precară, au reuşit să strângă în jurul lor numai oameni de aceeaşi teapă care per total şi în timp au degradat complet societatea ieşeană într-asemenea hal, încât s-au produs modificări majore ce par astăzi greu sau chiar imposibil de surmontat.
În jurul acestor trei exemplare de lupi îmbrăcaţi în haină de câine domestic zac nişte fiare veşnic flămânde care sunt tot timpul în căutare de pradă. Din păcate mediul creat de aceste specimene de animale feroce a produs în societate un model şi nişte criterii de referinţă la care se raportează acum întreaga comunitate.
Presa – care a ajuns un instrument de uneltire în ghearele haitei de lupi – încearcă să scoată în faţă pregătind în subliminal populaţia, nişte nume care se vehiculează prin partide şi care deşi par alternative, sunt toate copiate prin „copy-paste” după modelul Simirad – Nichita – Chirica.
Deja vi se inoculează uneori subtil şi aluziv personaje ca acest Marius Danga de la PNL, mai nou ca alternativă la Adomniţei, care a clacat previzibil fiind şi el format pe acelaşi tipar de politician venit la Iaşi din provincie cu gândul să facă rahatul praf, să se îmbogăţească cu orice preţ şi să devină un nume.
Observaţi că mai toţi politicienii care dau din coate să se cocoaţe în funcţii de conducere nu au realizat mai nimic palpabil până acum în viaţa lor, folosindu-se de politică şi de câţiva mentori mai vechi sau cu renume, pe bază de obedienţă şi cu intenţii făţişe de parvenitism.
Mai toţi sunt muncitori cu gura – specialişti în domenii teoretice în care îşi iau doctorate în majoritatea cazurilor – cu ajutorul unor profesori profitori ce vor şi ei să parvină sau să-şi netezească urcuşul prin intermediul unor marionete pe care le dirijează din umbră în cariera politică.
Să observaţi vă rog cu atenţie cât de pricepuţi sunt toţi aceşti inşi în „detoate”, ce intelectuali fini par şi cât de culţi, inserând în ziare citate copiate din inşi cu mare notorietate în satele lor de pe mapamond…
Nici nu ai zice că având asemenea specimene de politicieni culţi şi dotaţi cu patalamale, absolvenţi de masterate, doctorate şi „traninguri” pe la universităţi cu ştaif din lume putem să ajungem la coada vacii în cel mai puturos şi mocirlos grajd european!
Este dintr-o dată introdus pe firmament de presa hulpavă şi ticăloşită de Sistemul perpetuat şi cizelat în douăzecişicinci de ani de capitalism sălbatec, un nou nume de „superstar” al managementului ieşean: desigur este vorba de alt manager al unei intreprinderi de stat – printre puţinele ce au scăpat ca prin minune nedistruse de ciocoii politicii de după 90 – directorul general de la Antibiotice Iaşi, economistul Ioan Nane.
Măi oameni buni, vreau ca unul ce a trecut şi a văzut destule în carieră, ca unul care chiar A FĂCUT lucruri palpabile ce le poate arăta oricând ca fiind produse de mintea sa – atât la Iaşi cât şi pe alte meleaguri – ca unul care la vârsta de 26 de ani a ajuns numit (că aşa erau timpurile) imediat după stagiatură director peste un mic „Citadin” într-un oraş transilvan reşedinţă de judeţ şi care a învăţat toată viaţa meserie „pe furate” în foarte multe domenii conexe cu care se confruntă o primărie, să vă spun zic în cunoştinţă de cauză de ce ar trebui să ne ferim noi după experienţa amară de un sfert de secol ce am trăit-o şi cam care ar fi profilul unui primar de care am avea acum nevoie ca fiind cam ultima şansă ca istoria să nu ne şteargă din analele ei…
Vreau să vă spun că una este să fii manager la o intreprindere în care acţionariatul este statul, chiar în condiţiile economiei de piaţă şi alta este să fii conducătorul ALES al unei Administraţii locale.
E una să fii numit iniţial director general datorită unor conjucturi în care ai fost parte la un moment dat şi mai apoi prin metode specifice aflate la îndemâna ta de pe această poziţie să te menţii plătindu-ţi obligaţiile către sponsorii politici care te menţin la putere şi alta e să-ţi dedici viaţa şi toate energiile, mintea şi cunoştinţele profesionale dobândite în carieră printre colective ce le-ai condus – sau pur şi simplu nefiind nimic din toate acestea, dar ajungând ca om serios şi responsabil un tip „copt” capabil să menţină dreptatea şi Legea în instituţia peste care ai fost ALES – şef de comunitate şi să o conduci.
Ca să ajungi un bun primar, ai două alternative.
O primă alternativă ar fi aceea să fii o persoană trecută prin multe experienţe de viaţă în mai multe domenii de activitate care îţi dau o mobilitate extraordinară în gândire şi capacitatea de a face o mulţime de conexiuni în minte asemenea unui computer care a înmagazinat pe „hard” o multitudine de informaţii şi în orice situaţie, printr-un simplu click, display-ul îţi afişează pe ecranul din spatele frunţii cel puţin două soluţii care pot remedia orice avarie, sau în cel mai rău caz poţi avea capacitatea rară de a alege aproape instantaneu una dintre soluţiile oferite de alte „harduri” exterioare cu date specifice înmagazinate şi conectate la computerul central, ceea ce înseamnă să ştii să alegi şi să ai oricând la îndemână alte unităţi de memorie pe care să te bazezi formând o echipă profesionistă.
Dar asta presupune ca tu însuţi să ai capacităţi aproape paranormale şi să fii în stare de aşa ceva…
A fi primarul unui mare oraş nu înseamnă să te iei la harţă cu nişte novici cu ochelari care se împiedică mergând pe stradă călcând prin gropi şi reproşându-ţi în calitate de jurnalişti că eşti un primar slab ca să te poată şantaja că scriu negativ despre tine dacă nu le acorzi privilegii.
Jurnaliştii au ajuns nişte mercenari ai scrisului fără prea multe cunoştinţe elementare de viaţă şi chiar cunoştinţe solide despre cultură şi despre gramatică – nu toţi, Har Domnului – ce execută la ordin dispoziţii primite din diferite centre de comandă menite a te discredita şi compromite, sau de a-ţi escamota fărădelegile pentru că te-au făcut părtaşul lor.
A doua posibilitate de a fi un primar bun pentru viitorul Iaşului ar fi un cetăţean care este un bun profesionist într-o meserie liberală, cum ar fi un absolvent al Dreptului cu practică dovedită şi cu o notorietate de incoruptibil, sau un arhitect de exemplu, dispus să-şi lege numele în istorie de oraşul său de naştere şi care ar fi capabil de sacrificii şi de compromisuri cu propria lui carieră pentru a se dedica obştei din care provine.
După atâţia ani de DEZASTRU URBANISTIC, după hegemonia kitch-ului, Iaşul ar avea nevoie în fruntea sa de un arhitect care să se înconjoare de alţi colegi de breaslă, care să ridice la rang de onoare artişti plastici capabili să vină cu soluţii imediate de a transforma oraşul din ruina kitchoasă în care a ajuns, într-o metropolă atractivă pentru turişti şi pentru generaţiile viitoare.
Numai nişte oameni superlegişti, nişte altruişti „pursânge” născuţi, crescuţi şi formaţi pe străzile oraşului, care au simţit în nări de la naştere izul inconfundabil al culturii zidurilor Goliei şi Trei Ierarhi amestecat cu cel al parfumului de tei care le-au însoţit paşii spre grădiniţă, şcoală şi mai apoi spre facultate ar putea să posede acel geniu atât de necesar ocupării funcţiei de primar!
Şi pe lângă aceste calităţi – în situaţia a doua când nu are experienţa multifuncţională a unor domenii conexe – ar trebui să aibă capacitatea nativă de a avea lângă el şi în primul rând de a recunoaşte pe alţii care să fie specialişti şi oameni de bună credinţă şi cu calităţi profesionale şi morale încât fiecare în felul său să fie un „hard” exterior de memorie şi de date pe domenii necesare unei bune administrări al unui asemenea mare oraş.
Da, e o chestie să fi condus un colectiv performant ca cel de la „Antibiotice” Iaşi, dar nu seamănă nici pe departe cu ceea ce ar trebui să ştie sau să priceapă un edil!
Este adevărat, e o chestie să devii primar dintr-un profesor universitar cu titluri academice care ţi-ai dedicat viaţa şi cariera învăţând pe alţii o disciplină şi alta e să fi condus un colectiv de oameni cu complexităţile lui, cu diversităţile sale socio-economice!
Eu nu văd oportun să mai dăm girul unor inşi proveniţi din actuala clasă politică decât numai şi numai când aceasta ar avea curajul şi determinarea să scoată la suprafaţă mutre noi, necunoscute ca fi fost infectate de politică, necăpătuite prin furt şi în general pe cineva născut cel puţin la prima generaţie în Iaşi, unde a crescut şi s-a format.
Mai avem până la alegeri, dar încă de pe acum trebuie să luăm aminte şi să ne uităm bine în jurul nostru, să fim capabili să depistăm minciuna şi manipularea care deja a început să fie făcută de presa servilă ce caută să prindă poziţii solide şi să parieze pe calul câştigător ce-i va aduce Marele Premiu.
Societatea civilă ARE DATORIA ca măcar acum în al doisprezecilea ceas să deschidă bine ochii şi să vadă cu responsabilitate ce oameni vor alege să o conducă.
Totodată e musai necesar să ne implicăm direct, să depistăm pe aceia pe care cât mai mulţi dintre noi îi recunosc a avea cele mai multe dintre calităţile enumerate anterior.
În situaţia când nu ne vom găsi modelul apropiat de portretul robot descris mai sus, mai bine nu ne încărcăm conştiinţa şi nu ieşim să votăm cu bună ştiinţă o persoană despre care ştim aproape sigur că seamănă perfect cu fotografiile lui Simirad, Nichita, Chirica, Fenechiu, Adomniţei, Danga, Stanciu, Solcanu şi lista e lungă şi vă las pe voi să o completaţi.
În această situaţie, dacă vom fi puşi din nou să alegem dintre două rele, e mai bine să-l lăsăm pe Dumnezeu să ne judece şi să ne pedepsească după vina ce o avem.