10. Hortensii in Azore

EVADARE ÎN GÂND

Mă trezesc tot mai des uitându-mă atent în jurul meu, căutând să înţeleg cum am putut ajunge în acest stadiu al pierzaniei.
Ştiu că nu mulţi îşi pun această întrebare şi prea puţini au timp să-şi facă procese de conştiinţă prin care să constate decăderea morală în care a ajuns societatea românească.
Iar cea ieşeană, mie îmi pare şi mai accentuat prăbuşită şi decăzută! Poate că o percep mult mai real decât alţii fiindcă am o fire analitică şi de câţiva ani m-am implicat la maximum în lupta şi acţiunea civică. Privesc cu ochi critic şi atent pe cei din jurul meu începând cu cei apropiaţi din familie şi apoi mă îndepărtez încetul cu încetul lărgind cercul.
Nu pot să-mi explic în ruptul capului cum am putut decade în asemenea hal pe parcursul a numai unei singure generaţii! Şi îmi vine să mor de necaz că am apucat să trăiesc aceşti ani şi să văd cu ochii mei cum a putut degenera galopant acest popor din care fac parte.
Mi-aş dori să mor undeva într-un capăt de lume unde nimeni să nu ştie că sunt român, unde nimeni să nu afle că m-am refugiat acolo doar ca să mor şi să fiu îngropat. Am acumulat atâta scârbă şi silă să văd cum ni s-a distrus fibra neamului, cum ni s-au atrofiat toate simţurile care fac mândru orice popor, încât pur şi simplu mă teleportez cu gândul şi cu mintea în locuri neumblate de pasul meu până acum şi pe care le văd însorite, în apropierea unei mări, într-o localitate mică şi tihnită cu două trei bistrouri unde la câteva mese scoase în piaţeta străjuită de câţiva copaci falnici şi umbroşi stau la taifas în faţa unei ceşti de cafea sau a unui ceai aromat cu câţiva localnici sporovăind în limba lor pe care eu nu o cunosc, dar în care mă descurc de minune.
Mă salut cu băcanul din colţ de unde îmi fac cumpărăturile zilnic, mă salut cu primarul căruia îi dau tot timpul idei şi sfaturi cum să rezolve aia sau aia, iar el îmi mulţumeşte încântat de faptul că fiind contabil de meserie nu are noţiuni tehnice şi nici subordonaţi cu experienţa mea…
Jucăm aproape seară de seară eu şi nevastă-mea cu alte perechi de vecini de stradă câte o partidă de canasta sau de wist la o terasă discutând fără patimă despre politica mondială sau despre ce se mai aude prin lume.
Niciodată nu ne găsim subiecte de politică naţională sau locală, pentru că acolo unde visez eu că trăiesc toate lucrurile sunt aproape bune, toată lumea este aproape mulţumită, dar fiecare ştie că cei care conduc urbea, ţara şi tot ce se cheamă Administraţie sunt oameni de bine şi au grijă ca toţi locuitorii să poată avea un trai cât mai decent. Cu toţii cunosc faptul că venim dintr-o ţară fostă comunistă care nu mai există şi că în ultimul moment am reuşit să mă refugiez cerând azil politic, că mi-am luat nevasta urcându-mă în maşină cu două valize, lăsându-mi în urmă viaţa şi amintirile fără să-mi pese…
Cu toţii ne-au întins mâna şi în ciuda faptului că nu vorbeam limba lor să le explic cu lux de amănunte de ce am fugit din ţara natală, vedeam în privirile lor înţelegere şi compasiune.
Pensia ce o primeam în card lunar şi eu şi nevastă-mea abia ne ajungea să plătim chiria unui apartament confortabil şi mobilat cu tot de ceea ce aveai nevoie, cu două camere şi bucătărie şi care era situat într-o curte mare în care locuiau mai multe familii de oameni săritori şi harnici care aveau grijă să nu ne lipsească nimic.
Ne respectau pentru că eram ca şi ei cică cetăţeni europeni şi „aveam drepturi”!
Încercam să mă înţeleg pe mine însumi cum am putut fi atât de idiot să pierd atâţia ani din viaţa mea încercând să conving românii din oraşul natal să fie buni la suflet, săritori, să fie uniţi şi să poată să discearnă între bine şi rău, să-i vadă pe veneticii ticăloşi care se aciuiseră pe la noi distrugându-ne oraşul, tăindu-ne teii pe Ştefan cel Mare în timp ce noi ne uitam nepăsători şi râdeam de proşti ce eram mergând la petrecerile date de primar ce organiza revelioane de Sf. Ilie în care fiecare locuitor avea dreptul gratuit la o sticlă de bere şi doi mici!
Iar eu eram singurul care strigam în gând fără glas, gâtuit de furie cu lacrimilile şiroind pe obraz să le spun că nu ăsta este poporul român, că ăla este un popor mândru şi neânfricat, că este un popor aprig, care a fost condus în istorie de bărbaţi viteji cu frica faţă de Dumnezeu şi aceia au ţinut piept turcilor, tătarilor, chiar şi ruşilor şi nemţilor.
Voiam să le strig şi ei să se trezească din apatie şi din letargie, să se scuture de acel blestem care le atrofiase toate simţurile şi demnitatea lăsându-se umiliţi şi batjocoriţi de nişte gângavi, de nişte lotri chiori şi strâmbi care pocneau din biciuri cu şfichiuri cu bile de plumb …
Vedeam la televizor cum românii din Transilvania îşi pierduseră pământurile strămoşeşti care fuseseră retrocedate unor imaginari moştenitori ai unor grofi unguri care veneau la tribunalele româneşti cu hârtii măsluite ce dovedeau prin Cartea Funciară că munţii şi satele Transilvaniei fuseseră ale străbunilor lor. Şi domnii de la Bucureşti luau saci cu euro dând legi cu care românii să fie umiliţi şi batjocoriţi şi toate bogăţiile din subsolul Transilvaniei – exploatate încă de pe vremea dacilor şi romanilor – când caii hunilor din Mongolia încă nici mânji în burta iepelor nu erau, nici Cartea Funciară nu puteau să o aibă înaintea pământenilor de aici.
Şi Ponta şi Băsescu râdeau pe înfundate în timp ce primeau extrase de cont din bănci străine şi linişteau cu blândeţe pe românii care l-au ales pe sasul Johannis în bunătatea şi prostia lor de a crede că un neamţ le va face dreptate.
Oare de ce am apucat Doamne să trăiesc să văd aceste lucruri? Oare de ce nu am trăit vremurile de măreţie a României pe timpul Regelui Carol I sau chiar a lui Ferdinand, când – imediat după Marea Unire – ţara era locuită în armonie de naţionalităţile conlocuitoare şi aveam cu toţii ce mânca, aveam locuri de muncă şi eram conduşi de oameni învăţaţi care ştiau întotdeauna de unde au plecat şi unde au ajuns?
Cum am putut să ne îndobitocim într-un asemenea hal încât să ne renegăm neamul, să ne duşmănim, să râvnim la ceea ce are aproapele nostru?
Cum oare putem să ne temem de cei cărora le-am dat puterea noastră să ne aducă bunăstare, pace şi înţelegere?
Cum oare să nu-ţi fie silă când vezi în jurul tău atâta prostie şi dezbinare? Când vezi că neamul din sângele tău încearcă să te înşele, să-ţi ia şi partea ta lăsată de părinţii tăi, să fie de partea ăluia sau a celuilalt care te duşmăneşte pe tine, dar pentru el ăsta e un avantaj?
Ce naţie de pe acest pământ este în stare de atâta dezbinare, răutate şi laşitate ca poporul român?
Am revenit în final din visurile cu ochii deschişi care m-au purtat pe tărâmuri de coşmar cu concluzia că de mi s-ar ivi ocazia nu aş pregeta nicio clipă să las totul în urmă şi să mă aşez la volanul unei maşini să străbat toată Europa până undeva pe malul Atlanticului într-un sat sau orăşel creştin din Franţa sau Portugalia, sau Spania.
Să mor acolo, fără să-mi pese că la Iaşi cavoul îmi va rămâne gol cu numele scris pe cruce sub fotografie. Nu mă îndoiesc că în urma mea totul va fi luat cu japca sau vândut chiar de neamuri dacă nu apucă cumva primăria să-l treacă în proprietatea vreunui funcţionar.
Ştiu însă că acolo unde voi ajunge îmi voi dormi mai liniştit somnul de veci printre acei străini şi nici nu aş mai auzi până închid ochii de români ticăloşi cu nume ce-mifac silă. Dau numai două: Nichita şi Adomniţei.