Vreau să precizez din capul locului că am crescut în Iași și am trăit în primii 9 ani de viață ca fiind singura familie de români „pur sânge” înconjurați de familii evreiești de jur împrejur, pe str. A. Panu nr.9. Locuința de stat era exact peste drum de Piața Halei, cam pe locul unde acum este fostul restaurant-terasă „Dunărea”.

Tata a lucrat la Sfatul Popular ca economist stagiar în 1952 când am apărut și eu în peisaj, iar ai mei primiseră o locuință la etajul unei clădiri „în buricul târgului”, cu prăvălii evreiești la parter, cu o curte interioară lipită de Magazinul Universal „Ciocanul”.

În curtea de alături (cu care a noastră nu avea comunicare directă) erau la fel, numai familii de evrei, iar eu mă jucam la vârsta preșcolară cu acei copii în fața Palatului Culturii unde mama mă ducea zi de zi când era vreme bună să mă joc cu copiii în aer liber, că în curțile noastre umblau șobolanii cât pisicile, dezlegați și liberi.

Erau anii de după război, locuințe nu se prea găseau, blocuri nu erau încă ridicate,, Iașiul fusese și el bombardat, fost teatru de război cu nemți și apoi rușii, erau urme de gloanțe înfipte în fațadele clădirilor, erau ziduri căzute „crude” de ruine de la suflul bombelor sau chiar de la exploziile obuzelor de tun și de tancuri. Am și acum în minte acele imagini din anii imediat după ce m-am născut. „Anii stalinismului”.

Tramvaiele care circulau pe străzi erau vechi și rudimentare, miște droage cârpite și mereu reparate cu scaune din lemn fără capitonaj care vara te frigeau la popou și iarna ți-l îngheța bocnă chiar prin palton. Vara le scoteau geamurile, ca să existe curent, iar iarnă sufla crivățul din stepa rusă și intra ninsoarea prin crăpăturile ușilor și ale ferestrelor, iar legănatul lor pe șine ca și scârțâitul roților ca un țipet de tânguire se amesteca cu claxoanele unor camioane vopsite obligatoriu în kaki ca semn că fuseseră folosite până nu demult de armată. „Molotov”, „Zis”, rar câte un „Kraz” sau o „Tatra”.  Tot rar mai trecea câte un autoturism „Buik” sau chiar „Ford”, „Mercedes Benz” toate modele interbelice, dar și „Pobeda”, iar mai târziu „Warsawa” sau „Moskvich”, apoi „Wartburg” și renumita „Volga” neagră de la Partid.

Dar cele mai frecvente erau „Gaz”-urile și IMS-urile românești transformate din GAZ-uri, că „tovarășii” sovietici ne dăduseră patentul de fabricație gratis, ca și pentru „Steagul Roșu” transformat ulterior de români în „Carpați” fabricat din ZIS-ul rusesc.

Mă jucam cu copiii evrei – băieți și fete – și îmi amintesc faptul că erau cu toții mereu alintați și dezmierdați de mame și bunici care vorbeau cu mama și o tratau cu mare respect deoarece eram îmbrăcat „etalon” pentru un copil în acei ani deoarece mama știa croitorie și îmi croșeta ea singură pantalonași scurți cu vestuțe colorate și asortate, că mă detașam de restul copiilor care erau și ei numai cu lucruri scumpe, ca fii și fiice de doctori, avocați, funcționari publici la Bancă sau la Regiunea de partid. Mâncam orice îmi lua mama în parc de acasă începând cu friptură de găină luată din piață vie și salam cu pâine cu margarină sau mai rar unt, halva sau sstavrid în ulei pe tartină cu margarină pe pâine. Mă jucam și când mă rupea foamea veneam lângă mama să îmi dea mâncare. Alături, pe zidul de piatră care înconjura „grădina Palatului” ca un gard jos folosit vara de lume drept bănci pe care evreii puneau o batistă sau o păturică de copil „să nu se murdărească” de praf – spre deosebire de români cărora le era de ajuns să sufle convențional cu gura praful invizibil și să se așeze fără probleme, fără mofturi. Evreicele mă dădeau exemplu odraselelor lor care făceau mofturi și plimbau mâncarea lor în gură nedorind să o înghită.

«Uite Sybil dragă, Evica, Marceluș, Sergiulică, uite ce frumos și bine mănâncă băiețelul ăsta, uite ce roșu este el în obrăjori și uite la tine că ești palid și slab că nu vrei să mănânci! Vrei să rămâi mic și fără putere, sau vrei să ajungi mare și puternic, așa ca acești copii de români? Hai, te rog eu, înghite din gură și îți mai dau o singură înghițitură iar apoi poți merge să te mai joci!»

Ei aveau surse proprii prin „Comunitatea Evreiască” venite din Germania, Franța sau Anglia. Deja începuseră să curgă „daune de război”, iar ei exploatau deja la sânge statutul de popor supus exterminării. Mai toți aveau rude care fuseseră luate în lagăre și nu mai știau nimic de ei.

Mama mai ales, m-a învățat de mic să vorbesc  cu respect despre evrei, să-i tratez în mod egal pe copii și să nu fac diferența între ei și români de-aui noștri.

Când era ploaie sau zăpadă și frig afară și nu puteam ieși la Palat să ne jucăm stăteam în casă la soba de teracotă și mă jucam cu vecinul de curte Marcel Burah, ce locuia la etajul de peste Magazinul Ciocanul, iar geamul casei sale dădea în curtea noastră. Mama se saluta și vorbea aproape zilnic când  ieșeam la piață cu „nenea” Leibovici, care avea magazinul de stofe de sub apartamentul nostru, cu „nenea” Zaraf, care avea alături un mic magazin cu articole de uz gospodăresc, opinci din cauciuc, felinare, sticle de lampă și fitile din bumbac, lămpi de gătit cu petrol din care avea și mama două, pe care gătea….

Erau evrei bătrâni, îl cunoșteau și îl respectau pe bunelu Vasile – tatăl mamei mele – care avea în Hala mare o măcelărie împreună cu „moșul” Ghiță, fratele lui bunelu. Mama era considerată „fiică de negustor”, iar tata era „funcționar” la primărie și asta în acei ani ne dădea un statut de  „oameni de vază”.

Lângă noi erau  familia Abramovici, care avea două fetițțe, una mai mare cu doi ani ca mine și alta cu un an mai mică. Clara și Eva. Fiind perete în perete iarna ne jucam împreună, când ele la mine, când eu la ele. Desenam, jucam jocuri pe care le aveam și eu și ele. Stăteam pe oliță împreună fără nicio jenă și mâncam pe oliță sandvici făcute de doamna Rașela, al cărui soț era funcționar la Raionul de partid. Fetele Abramovici au avut scarlatină una după alta, eu mă jucam cu ele și mama tare s-a speriat când a auzit de boala fetițelor, însă eu nu am luat boala.  „Pe tine tea- păzit Dumnezeu”, mi-a explicat apoi mama…

De paștele evreiesc mama primea de la vecini „pască jdovească”, niște bucăți subțiri de aluat copt, ca un fel de biscuiți subțiri, cu șanțuri în formă de romburi, fără sare, fără gust, numai din apă și făină coapte pe o plită electrică care veneau de la Comunitate în cutii din carton cu hârtie pergament. Noi românii o mâncam în loc de pâine, dar pentru evrei era un ritual anume. Mama le dădea de Paștele nostru cozonac și pască făcute de mâna ei, dar niciodată nu le dădea ouă roșii „ca să  nu-i jignească”. Mai târziu, când am început să înțeleg, mi-a spus că oul roșu este roșu de la sângele lui Iisus care a picurat din trupul Lui când evreii l-au  răstignit pe cruce, trădat de Iuda. De la Iuda – îmi spusese mama – că evreii se mai numesc iudei…

Noi pentru dânșii eram „goy”, adică un fel de păgâni. Nu pricepeam eu prea bine, dar cu timpul, am citit mult și am înțeles. Dacă din religie eram dușmani de moarte deoarece ei îl omorâseră pe Domnul Nostru Iisus Hristos, în realitate ne toleram unii pe alții chiar dacă cei mai în vârstă din familie îi acuzau că sunt răi, că sunt vicleni, că sunt invidioși, că sunt ascunși și îi urăsc pe români considerându-i proști, needucați și neciopliți. Eram învățați să ne ferim de ei în viață, să nu avem de a face cu ei și mai ales să nu avem niciodată încredere în dânșii chiar dacă ne spuneau că sunt cei mai apropiați prieteni. „Sângele apă nu se face”, era proverbul care ni se repeta acasă.

Noi copiii de români eram cu toții educați acasă și apoi la școală unde eram colegi de clasă să ne respectăm unii cu alții și chiar să ne iubim, să lăsăm ura – care pentru evreime ar fi dus la extincția lor în masă de către fascismul hitlerist.

Poezia din manualul de Citire de „a treia” era cam așa…

„Hari, Otto și cu Feri

Se-ntâlniră-n miezul verii

Într-o tabără la mare.

Zece ani au fiecare.”…

În Școala primară clasa era plină de evrei, fii și  fiice de doctori, securiști, înalți funcționari de bancă sau la Partid, avocați…

Irina Blum, Segal Marcel, Bianca Grimberg, Tzaner Tereza, etc…

Erau premianții clasei, iar eu eram printre ei cu premiul unu doar într-an-tâia, apoi cu doi, trei și mențiune… Nu era nicio supărare, nicio pagubă.

Dacă era ceva care mă enerva erau ciudățeniile cu ce mâncau ei la pachetul dat d acasă. Usturoiul era pregnant la pârjoale moldovenești mâncate cu pâine unsă cu unt gros sau chiar margarină, „de poftă”, pe care mai era un strat de marmeladă, magiun de prune sau dulceață de vișine. Cu pârjoale cu usturoi, că mi se întorcea stomacul! În rest, nimic de care să ne separe ceva. Împreună pionieri, apoi uteciști, ne arătam unghiile la „șeful clasei” sau „elevul sanitar” care era aproape inevitabil un copil de evreu…

Eram „inspectați” la unghii, la batista curată și la urechi să nu avem ceară și mizerie, negru sub unghii sau păduchi în păr. Învățătoarea primea raportul când intra în clasă și dojenea pe acela care nu corespundea mergând chiar și la trimiterea acasă pentru a veni cu un părinte. Cu toții cântam imnul URSS și apoi al României la începutul orelor. Cei de vârsta apropiată mie cu siguranță că a cum își amintesc acei ani.

Dintr-o dată, printr-a 5-a, a 6-a, am auzit și am constatat că evreii „pleacă” în Palestina… Colegii noștri dispăreau unul câte unul fără să ne anunțe nimeni unde au plecat. Nu prea înțelegeam noi ce este aia Palestina, unde este ea și de ce pleacă cu toții la un semnal acolo. „Pentru că acolo e țara lor!”

Păi dacă acolo e țara lor ce căutau ei printre noi în România? Asta noi nu pricepeam, dar nici nu ne explica nimeni. Părinții ne spuneau acasă că e de bine, că nu-i ține nimeni cu forța.

Vedeau asta ca pe o eliberare, ca pe o curățire pașnică de păgânii care îl dușmănesc pe Iisus Hristos.

Apoi vedeam pe trotuarele Iașiului în fața caselor din centru unde locuiau majoritar evreii lucruri scoase la vânzare pe scaune folosite drept tarabe sau ziare întinse pe jos unde expuneau tot felul de lucruri de îmbrăcat sau casnice care erau scoase la vânzare. Ăia „depuseră” actele de plecare și nu puteau lua cu ei, pe vapor de exemplu, mobilier, obiecte mari, iar ca greutate aveau un barem de fiecare persoană din familie. Prin urmare vindeau aproape pe nimic tot ce aveau prin casă pe prețuri de nimic. Românii puteau cumpăra ieftin obiecte la care nu avuseră acces până atunci. Comerțul înflorea la talcioc dar și „la liber” fiind tolerat de stat. În anul doi de facultate ne-a plecat un coleg de grupă și vecin de bloc al cărui tată era Director la poștă. „Un de pleci măi Bulă înainte să ieși inginer? Stai aici în paza mării și ia diploma, ca acolo să ai o meserie ușoară, să nu te ia de idiot deși ești…” Așa vorbeam noi prietenii și colegii lui are îi eram apropiați și ne aveam ca frații. Dintr-o dată îl apucase strechea și nu mai învăța nimic, nu mai venea la cursuri și seminarii, tot timpul ne ținea locul liber la barul „Continental” unde îl găseam la orice oră.

 Pentru doi ani a renunțat la tot, că pleacă în Lumea Liberă și acolo se va face om de afaceri, neputând să ne spună nouă prea bine ce ar fi un om de afaceri și ce ar putea el să facă…  „Mă fac  polițist, fac un curs de trei luni și am serviciu”. Atunci îl invidiam, dar curând am uitat de el. L-am căutat pe Facebook acum un an și l-am găsit. În poza de profil arăta ca un bătrân ramolit mai în vârstă cu 20 de ani și când l-am contactat pe Mss mi-a dat block fără nicio vorbă…

În 2-3 ani rămăsesem noi copiii fără mulți dintre colegi și ne uitam la ei cu mare invidie că plecau în „lumea lioberă” atrași ca de un magnet invizibil spre o lume necunoscută nici lor nici nouă, despre care știam doar că este „Țara Sfântă” și acolo este doar piatră și nisip, că este cald de mori și te topești ca lumânarea, dar că au portocale pe săturate… Ba mai știam că de acolo pot pleca nestingheriți în America, iar ăsta era un motiv de invidie.

România s-a liniștit parcă dintr-o dată după ce s-a golit de evrei. După câțiva ani lumea nici nu își mai amintea parcă de ei și asta nu era neapărat un lucru de care să ne pară rău. Auzeam știri despre dânșii când și când, doar că s-au pus pe autoeducare să devină o forță militară.

Azi se pare că ei au uitat de asta și chiar îi iubesc pe fasciștii care au omorât 6 milioane dintre ei, că aproape i-a exterminat…

Toată lumea, toate popoarele se pare că se forțau să-i „iubească” și să-i tolereze cu o compătimire ostentativă și exagerată pentru o „vină” națională că ar fi fost atât de mulți uciși de hitleriști. Era o vină indusă și impusă, iar astăzi ne dăm seama că ei sunt sămânța de scandal, dânșii o caută cu lumânarea și cred că având finanțele lumii deținute de ai lor cu care au cumpărat Puterea americană își pot permite să sfideze planeta, își pot permite să-L sfideze pe Dumnezeu Tatăl și toate oile din turma lui Dumnezeu.

S-au adunat la un Ordin stipulat de Talmud ca să redevină puternici și să extermine conform prevederilor aceluiași Talmud toate rasele de oameni lăsate de Dumnezeu pe pământ. Desigur că nu toată evreimea o fi pe acest tip de umanoizi, probabil că și ei pot face diferența între khazarii aciuiți în estul Europei în zona Ucrainei de azi de unde au urzit distrugerea omenirii.

Cartea Sfântă ne spune că așa vor face, însă Dumnezeu va uni oștile Sale și îi va extermina pe toți de astă dată, drept pedeapsă pentru răutatea lor, ca să le piară sămânța pe lume. Este o reacție generalizată a mai multor religii și popoare – cu precădere ale creștinătății ortodoxe – dar nu numai. Au reușit acum să atragă mânia musulmanilor credincioși în Allah Profetul, a Budhiștilor, a altor religii, care au descoperit în poporul evreu niște ființe ale Satanei, ale lui Momona, oamenii dracului care nu vor să trăiască în pace cu nimeni. Parcă și-au cerut singuri ura tuturor acolo în vechea Palestină unde au acționat cu răutate și cu forța răului de jur împrejur, dorind să provoace continu pe toți contra lor.

Au fost „luați de apă” și nu și-au dat seama că în jurul lor lumea s-a coalizat, s-au înțeles tacit și acum lumea a devenit o forță mult prea puternică să mai accepte dominația și blestemățiile făcute de evreime. Ei au atras ura omenirii iarăși asupra lor și de data asta nimeni nu le va mai lua în considerare tânguirile și plânsetele! Devin dușmanii universali și vor fi fugăriți pe toată planeta.

Acțiunile lor care s-au completat în același timp cu strigăte de plângere pentru necazurile pe care ei le-au suferit, au făcut ca majoritatea popoarelor lumii să nu-i mai creadă, să le scadă empatia față de evrei și să privească cu alți ochi azi acțiunile demențiale ale lui Hitler, care considera că numai rasa ariană ar fi pură!  Acum noi credem că evreii și-au dat arama pe față și că ei se cred singurii care merită să stăpânească lumea și pământul, iar toți ceilalți să fie exterminați!

Au inventat  Globalismul cu tot ce înseamnă rău în asta. Globalismul este marea lor armată  cu care urmează să distrugă  omenirea.

Se pare că totuși ei au pus la cale părăsirea teritoriilor sfinte ale statului  Palestina și drept represalii să distrugă tot ce au construit și ce a rămas ca vestigii de milenii dinaintea lui Hristos, pentru că niciun creștin să n u mai aibă  nimic din amintirea Domnului Iisus ca mărturie.

Vor să pârjolească totul, să atragă un război nimicitor  asupra teritoriilor Palestinei și ei să plece în ultima clipă  spre alte teritorii din Europa de unde au pornit în anii 60-70 spre actualul Israel. Apoi să țipe că nu ei au ras vestigiile istorice din Țara Sfântă, ci arabii necredincioși în Iisus Hristos!

Printre alții au ales și România, unde ne-au zdruncinat mai înainte Credința cu ajutorul Satanei. Ne-au alungat din țară părinții și copiii, au distrus toată economia pe care o aveam, dar au pregătit – cumpărându-ne iudele trădătoare pe care ei i-au numit în conducere – terenul propice revenirii lor, dar nu ca refugiați, ci ca noi stăpâni de drept ca și cum ei sunt aici dintotdeauna.

Românii chiar dacă au fost în timp intoxicați și manipulați de aproape o sută de ani de diverse propagande care au dorit  slăbirea și dizolvarea lor ca popor, nu sunt atât de proști ca să nu fi înțeles!  

Biserica a fost tolerată de comuniști în ciuda prigoanei contra preoților, tocmai pentru că au reușit să convertească pe Capii BOR să accepte să fie supuși comunismului.

Azi BOR și celelalte culte existente vor da mâna una alteia și în ciuda faptului că Departamentul Cultelor depinde de acum de semnătura iudeului Silviu Wexler, că în televiziunile mainstream colcăie evreimea khazară acoperită sau la vedere care intoxică mintea românilor mai slabi și mai neînvățați, în momentul când va începe exodul în România românii vor deveni chiar mai răi decât palestinienii organizați în Hamas și Hezbolah și vor declanșa o luptă surdă și nevăzută aliindu-se cu celelalte naționalități conlocuitoare care vor face front comun împotriva evreimii. Chiar veți deveni un popor de compătimit, însă va fi prea târziu oricum pentru voi.

Asta vă doriți voi? Așa credeți voi că suntem slabi și proști, că suntem un neam de mămăligari care fierbe dospit până ce este gata mămăliga? Veți vedea că mămăliga explodează, iar asta va fi în toată lumea până ce nimeni nu va mai mânca mămăligă. Voi ați vrut-o. De noi nu veți scăpa deoarece Dumnezeu nu vrea asta! Dumnezeu este Atotputernicul și cu toții vom îndeplini Porunca lui Dumnezeu1 Amin.