Dacă ţin bine minte, aventura asta am avut-o în 1980. Încă eram directorul UPPS Miercurea Ciuc, unitate subordonată primăriei. Din acest motiv, eram obligat să particip şi la toate şedinţele de Consiliu Local.
Cam cu o săptămînă în urmă, fuseseră nişte ploi ca pe timpul lui Noe, iar Oltul făcuse ravagii. Mai la vale, prin Covasna, unde şi Rîul Negru s-a revărsat, inundase localităţi întregi.
La Miercurea Ciuc furia apei a reuşit să rupă podul din lemn care lega malurile spre Szecend lîngă Ştrandul Miercurea Ciuc. Era pe acolo un drum forestier care ducea în munte la o exploatare minieră neimportantă – cred că mai mult era de prospecţiuni, dar unde totuşi lucrau oameni. Aceştia rămaseră cumva izolaţi de oraş, iar accesul către ei nu se mai putea face decît cu un mare ocol pe podul rutier de pe DN13A prin Unitatea Militară de vînători de munte. Cumva aprovizionarea acelor oameni izolaţi ţinea tot de responsabilitatea Primăriei Miercurea Ciuc.
Apele Oltului umflate luaseră şi deschiderea centrală a următorului pod tot din lemn din aval de primul, la CAP Jigodin. Următorul pod peste Olt rămas intact era tocmai la Băile Jigodin. Era un pod din beton armat, cu o singură deschidere.
Primarul Buzas ne convocase pe cei cu gospodăria comunală să se sfătuiască cu noi şi să găsim o soluţie să trimitem ajutoare celor izolaţi de mai multă vreme în munte unde nu putea să le vină nici schimbul.
Ştiu că mi-a venit ideea să facem rost de două bărci, dar pe timpul ăla într-un judeţ montan nu avea nicio autoritate vreo ambarcaţiune. Eram doar ofiţer de geniu în rezervă, ce naiba! Nici măcar vînătorii de munte. I-am zis primarului să ceară omologului său de la Tuşnad Băi două bărci cu rame de pe Lacul Ciucaş, ca împrumut. Ideea mea a fost să întindem un cablu din oţel în dreptul podului rupt şi ţinîndu-ne de el să învingem curentul apei, să asigurăm transbordarea oamenilor şi a materialelor.
Cum altă soluţie mai bună nu a găsit nimeni, primarul a sunat şi a primit imediat acceptul de ajutor. Am trimis la Tuşnad două mijloace de transport şi peste cîteva ore aveam bărcile în curte.
În ziua cu pricina – a doa sau a treia zi de cînd le aveam şi cînd era programată şi şedinţa de C.L. la ora 14, mă deplasez cu cîţiva oameni din subordine, vine şi amicul Vaszy Loţi – şeful Serviciului Gospodărie Comunală cu care eram bun amic (Dumnezeu să-l odihnească), mai venise şi un tehnician din primărie cu el – Imecs Gaby pe care noi îl luam la mişto numindu-l „primarul oraşului copiilor” pentru că în sarcina sa era amenajarea anuală a acestui orăşel şi mergem cu toţii la Băile Miercurea.
Autobasculanta cu barca putea ajunge pe drum exact pînă unde se rupsese podul, la 2 metri de apă.
Şi ei şi eu eram îmbrăcaţi „la ştaif” cu costum şi cravată, că urma să avem şedinţă. Chiar ţin minte şi acum că eram îmbrăcat cu cel mai bun costum al meu din stofă franţuzească din lînă 100%, negru cu dunguliţe albe achiziţionat de la Bucale de pe Magheru, cămaşă neagră, cu cravată de un roşu ţipător cu buline albe. Pantofii erau proaspăt daţi cu cremă şi lustruiţi ca oglinda.
Loţi la fel, cu sacou bleumarin, cămaşă bleo, pantaloni gri „la dungă” şi cravată grena cu desene bleomarin. Manechine.
Fac aici o paranteză şi vă spun că de cînd aveam vreo patru anişori, cea mai mare bucurie a mea era cînd mă duceam cu tata la Ştrand la Iaşi şi mă plimba cu barca. Simţeam în asta o plăcere atît de mare, mi se părea ca o aventură de neînchipuit să plutesc pe o apă atît de întinsă. Aveam la început inima cît un purece, dar imediat mă acomodam. De pe la şapte ani, mă rugam de tata să mă lase să vîslesc şi după cîteva „lecţii” în care i-am făcut baie udîndu-l cu vîsla care mai mult stropea decît trăgea, încet-încet am învăţat să vîslesc cu măiestrie, astfel încît nu vedeai un strop de apă cînd cufundam şi opinteam vîslele. Ajunsesem să stăpînesc mai multe stiluri de vîslit. Puteam concomitent cu ambele vîsle, sau alternativ stînga-dreapta. Dădeam cu spatele împingînd apa înapoi, intram milimetric pe lîngă două bărci, parcam la debarcader ca un mare maestru.
Mai tîrziu am avut ocazia să-mi dovedesc măiestria vîslitului şi la Ciric, iar mai tîrziu şi pe alte lacuri.
Revin la Miercurea Ciuc. Dintre toţi stabiliserăm că numai eu vîslisem o barcă, iar ceilalţi nu avuseseră ocazia nici măcar să se fi urcat într-o ambarcaţiune. Am cîntărit din ochi poziţia, viteza curentului şi am ochit pe malul opus ul loc la vreo 30 m mai la vale unde terenul părea că ne va permite să punem piciorul fără să ne murdărim pantofii.
După o dispută între Loţi şi Gaby care să mă însoţească să ducem pe celălalt mal capătul unei frînghii de care urma să fie legat cablul oţelit, şeful a învins şi Loţi se urcă în barcă lîngă mine pe banca din pupa, cu faţa la prova. Eu bineînţeles, pe bancheta din mijloc, faţă în faţă cu Loţi. Pun ramele în furci, îi spun lui Gaby Imecs să împingă puţin barca să se desprindă de pe iarbă şi go!
O chestie: apele se retrăseseră deja mult către matcă, dar erau încă mari, cam cu un metru peste nivelul normal. Curentul însă în mijloc era foarte puternic, cum nu părea de pe mal şi de asta căutasem din priviri un loc mai la vale de acostare. Reamintesc faptul că amîndoi eram înţoliţi „la clift” că aveam şedinţă – deci nu eram interesaţi de o baie.
Acum, chiar după mulţi ani de atunci, dar şi imediat după ce se terminase aventura, am conştientizat că doar bunul Dumnezeu a vegheat deasupra noastră şi primăria nu a fost obligată să pună stagul cel negru în bernă…
Cum barca a început să plutească şi eu m-am opintit să o stăpînesc cu prova în travers de firul apei, am simţit imediat o forţă năprasnică şi într-o secundă am intrat în panică simţind că nu pot să înving curentul.
Imediat instinctul mi-a spus că trebuie să îndrept prova bărcii pe firul apei şi din vîsle să asigur direcţia. Am apucat să strig lui Gaby să fugă repde cu o frînghie la podul rupt de la CAP Jigodin şi să încerce să ne arunce un capăt al acesteia ca să ne prindă.
Apoi, preocuparea mea era să privesc cît mai mult în spate să văd ce surprize apar. Inima îmi spărgea pieptul de emoţie, dar Vaszy era calm şi rîdea de aventură, aprinzîndu-şi un Snagov şi stînd ca un nabab picior peste picior. Îl întreb dacă ştie să înoate şi-mi spune că a învăţat puţin şi că poate înota în bazinul mare de la Jigodin. „E clar” – îmi spun în gînd. Bazinul ăla avea cam 20-25 de metri lungime şi-i atingeai fundul cu picioarele.
Cum mergeam noi duşi de apă, deodată, după o curbă a Oltului, văd în spatele meu ca o ruptură de nivel a apei şi conştientizez de departe că este un fel de cascadă, un prag. Nu puteam să apreciez înălţimea lui, dar Dumnezeu îmi dădea în acele momente indicaţii. Mi-a spus să mă poziţionez pe firul unde curentul era cel mai puternic şi să vîslesc cu putere mărind viteza bărcii. Cînd prova a ajuns deasupra pragului am înfipt cu forţă vîslele în apă şi am tras de ele să le rup. Imediat am simţit o cădere în gol şi mi s-a părut o veşnicie pînă ce barca s-a aşezat complet pe apă. Pragul nu avea decît vreo 30 de centimetri înălţime, dar aia a fost doar încălzirea, pentru că pînă la podul de la CAP Jigodin aveam să mai întîlnim două, din care unul avea mai mult de o jumătate de metru.
În rest, grija mea principală era să menţin ambarcaţiunea de „agrement” pe firul apei şi să-i încetinesc cît de mult viteza pentru a-i da timp lui Imecs să ajungă cu autobasculanta la podul ce urma, străbătînd tot oraşul pe lungime.
Parcă-parcă şi eu căpătasem deja oarece curaj şi începusem să savurez peisajul din jur pe care mi se părea că nu-l văzusem niciodată. Între timp făceam cu Loţi planuri. I-am trasat sarcină „de partid şi de stat” ca să prindă el capătul de frînghie de la Gaby cînd ajungem la podul rupt din aval. Eu urma să am grijă să conduc cu atenţie barca spre locul unde va fi Imecs al nostru.
Vedem de departe podul şi pe pod o mulţime de oameni – majoritatea ţigani care lucrau pe la grajdurile CAP-ului.
Vaszy îl reperează pe Gaby în mulţime şi îi strigă să-i arunce lui frînghia cînd trecem prin dreptul său, ca să o prindă. La cîte ajutoare avea, nu ne făceam probleme că nu ne vor putea trage undeva la mal unde să putem coborî.
Eu, încordat la maximum îmi demonstram însuşirile dobîndite în copilărie şi nu vedeam decît punctul obligatoriu pe unde trebuia să duc barca.
Ajungem la doi metri de Gaby, ăla aruncă frînghia ca un miop ce era, îi cad şi ochelarii de emoţie şi de efort, dar Vaszy nu poate să o prindă. Gaby recuperează, mai încearcă odată, dar capătul cade în apă departe de noi. Am ratat! Strig lui Gaby: „fugi la Jigodin!”
Pînă la următorul pod distanţa nu era în linie dreaptă mai mare de vreo 500 de metri, dar cîteva meandre şi încă un prag, i-au dat timp lui Imecs să ajungă acolo şi să ne aştepte pe unul dim capetele podului. De data asta i-a dat frînghia şoferului de pe autobasculantă, un băiat tînăr şi îndemîntec.
Pe drum, îmi făceam planuri cu Vaszy. Dacă ratam şi acel pod, următorul era tocmai la Sînmartin, la vreo zece kilometri, iar apoi…tocmai pe la Tuşnad Sat, la vreo treizeci de kilometri, dar cine ştie ce obstacole ne puteau sta în cale şi aveam de străbătut lunca pustie a Oltului, unde dacă se întîmpla să ne răsturnăm, ne înnecam sigur în curent fără ca cineva să ne poată ajuta.
Problema nasoală ce o ştiam că va fi, era că în dreptul următorului pod unde trebuia să fim aşteptaţi, malurile erau consolidate cu ziduri înalte de piatră care funcţionau şi ca diguri ca să nu inunde Băile Jigodin. Deci apa trecea printr-o strungă unde în mod cert avea o forţă imensă curentul. Aveam apoi să constat că datorită mărimei apei, lumina sub pod abia dacă avea un metru.
Eram foarte îngrijorat şi sceptic în ceea ce priveşte acolo acostarea.
În sfîrşit ne apropiem, cîntăresc de la distanţă unde se află oamenii cu frînghia şi caut să apropii barca cît mai aproape de mal ieşind din firul curentului care te mîna cu putere la vale.
Dă Dumnezeu şi aruncă şoferul frînghia fix în barcă la picioarele lui Loţi, el o prinde, eu las vîslele iute în barcă şi apuc şi eu cu ambele mîini cu toată forţa de funie ca disperatul.
Între timp acolo veniseră nişte militari care se aflau la instrucţie pe dealul de deasupra Băilor şi împreună cu şoferul au tras cu putere barca la edec înapoi în amonte reuşind să o fixeze lîngă mal unde aveam o poziţie excelentă pentru a coborî.
Tot militarii au scos barca pe uscat şi au încărcat-o în autobasculantă. Ne uităm la ceas, două fără două zeci…
Cu toţii trei, eu, Loţi şi Gaby Imecs am coborît la două fără cinci în uşă la primăria veche. Arătam impecabil, ca scoşi din cutie.
Tovarăşul Buzas cînd ne-a văzut a dat doar din cap. „Ce mă, avem marinari la primărie şi nu ştiam şi eu?”
În timpul şedinţei fiori reci de transpiraţie îmi treceau pe şira spinării conştientizînd abia atunci prin ce trecusem. Fică-mea avea doar trei anişori.
Seara bineînţeles că am continuat şedinţa în separeu la „Harghita” unde i-am povestit tovarăşului primar cu lux de amănunte toate peripeţiile şi impresiile de călătorie.
Bărcile nu le-am mai pus pe apă. Le-am dus înapoi la Tuşnad. Transportul alimentelor la mineri precum şi asigurarea schimburilor a căzut în sarcina vînătorilor de munte care au folosit caii şi căruţele.
În anul următor s-a construit actualul pod din beton cu două deschideri, pod ce a fcut posibilă transformarea zonei Szecend în cartier rezidenţial la poalele Harghitei.