Eram într-a XII-a. Mai aveam cam o lună pînă să terminăm liceul. Îmi aduc aminte ca şi azi. Terminam pe data de 26 mai.
Pe atunci examenele ce urmau (Bac-ul şi Admiterea) erau aşteptate cu nerăbdare pentru că doream să mă eliberez mai repede de povara constrîngerilor unui elev de liceu. Îmi doream să devin mai repede student – ceea ce în concepţia mea însemna să fiu un „om liber”.
Liceul m-a ofilit suficient de tare, pentru că personalitatea mea excesivă îmi dădea multe bătăi de cap deoarece mă încurca rigurozitatea profesorilor precum şi constrîngerile vieţii de licean. Nu erai nici cal, nici măgar, ţi se cerea să te comporţi ca un om matur, dar te tratau ca pe un copil.
Mereu eram în conflict cu profesorii, mă puneam în gură cu unii dintre ei că mi se părea că mă persecută şi-mi dădeau note cu 2-3 puncte mai mici decît meritam, tocmai pentru că aveam curajul să-mi cîntăresc singur cunoştinţele.
În rest, şcoala a fost mereu un prilej de distracţie unde glumele cu colegii, bancurile şi farsele erau o motivaţie în plus să merg zilnic la repetiţie.
Stăteam în ultima bancă din rîndul din mijloc, într-o poziţie strategică ce am impus-o în faţa tuturor încă dintr-a noua.
Avem drept coleg de bancă un băiat de prin Bucium, unul Lascu Dorin. Acesta nu strălucea la învăţătură, dar nici nu-şi făcea mari griji din asta pentru că nici aspiraţii de studenţie nu avea. Părinţii săi aveau o situaţie materială foarte precară pentru vremurile alea şi ştiu că Dorin aştepta să termine liceul şi să-şi înceapă un serviciu.
Într-o zi găsim sub pupitrul băncii noastre un manual de Limbă Rusă de casa a X-a. Ştiam că în aceeaşi clasă unde învăţam noi ziua, se desfăşurau după amiază cursurile clasei a X-a seral. Pe coperta cărţii era trecut şi un nume. Cred că era Chirilă Andrei.
N-am de lucru şi mă apuc să-i scriu un răvaş pe prima pagină de genul: măi tovarăşe, se poate să uiţi tocmai bunătate de manual de limbă rusă, unde ţi-e gîndul? Ce fel de om capabil să construiască socialismul vei fi?
Dorin al meu, completează şi el: măi prostane ce este în capul tău dacă uiţi cartea prin bancă? Şi rîdeam amîndoi pe înfundate de ne prăpădeam să nu ne vadă profa de engeză.
În concepţia noastră de tineri necopţi la minte, seraliştii erau nişte persoane care nu-şi terminaseră studiile la timp fiind sau leneşi, sau prostuţi şi după ce s-au încadrat în cîmpul muncii se apucau să-şi completeze studiile liceale ca să poată ocupa funcţii de şefişori. Dar avînd salariu, luau notele mergînd cu profesorii la un şpriţ, sau dîndu-le cadouri cîte o atenţie, că de! Aveau salariu şi bani, ceea ce noi nu aveam pentru că depindeam de părinţi şi mai eram şi deştepţi tare pe deasupra.
Am lăsat cartea în bancă şi de a doua zi am şi uitat păţania.
După vreo săptămînă, eram pe terenul de fotbal al şcolii la ora de sport şi încinsesem o partidă ca între băieţi. Ne arbitra profesorul Pânzaru – un om deosebit pe care-l avusesem diriginte într-a VI-a şi care m-a îndrăgit de atunci.
La un moment dat se apropie de teren un moşulică în costum cam ponosit şi cu o bască decolorată de ani şi de soare pe cap. Îl ştiam din vedere ca fiind directorul liceului pentru seralişti.
La noi, directorul general al Liceului Cantemir era renumitul profesor Popovici, de matematică. Era renumit prin şcoală ca un profesor foarte exigent, dar care îţi băga matematica în cap şi intrai la facultate.
Îi spune ceva domnului Pînzaru, acesta fluieră oprirea jocului şi ne spune: „Gabi şi Lascu mergeţi cu domnul profesor…(X) la domnul director Popovici.”
Sincer, uitasem cu desăvîrşire episodul cu manualul ăluia de rusă şi nedumeriţi, îl întrebăm de ce trebuie să mergem la director? Mai aveam maximum o lună pînă la absolvire.
„Las’ c-o să vedeţi voi, idioţilor” –se stropşeşte printre dinţi ghiujul.
Intrăm oarecum panicaţi în biroul „tovarăşului” director Popovici, acesta ne ia la măsurat din priviri, boşorogul care ne însoţise ia loc pe un scaun lîngă birou, iar Popovici ne întreabă arătîndu-ne cartea: „voi aţi scris porcăriile astea?”
Lascu avea un defect izvorît dintr-un bun simţ nativ: se înroşea la faţă exagerat de tare cînd era dojenit de cineva, sau chiar cînd vreo fată făcea o glumă mai deşucheată. Probabil că avea o stare lăuntrică de timiditate exagerată izvorîtă din handicapul ce şi-l bănuia că este cel mai sărac elev din clasă. Niciodată nu venea cu noi la „ceaiuri” sau la zile de aniversare.
Dorin s-a înroşit dintr-o dată ca steagul Partidului din spatele domnului director aflat lîngă tricolor de unde Ceauşescu ne privea pe toţi galeş din tablou.
Mi-am dat seama într-o secundă că treaba e groasă şi că ne analizaseră scrisurile pe la extemporale şi nu aveau niciun dubiu. Am hotărît rapid în sinea mea să nu neg şi să joc pe cartea asumării vinovăţiei cu inocenţa „copilului” nematur.
Am recunoscut cu capul şi privirea în podea că da, noi suntem autorii.
Ştiu că într-a XII-a, cam cu o lună înainte de absolvire, o jumate din clasă avea cel puţin un obiect în stare de corijenţă la care nu avea notă de trecere. Lascu Dorin avea două, iar eu – culmea culmilor – eram complet integralist! În ziua de absolvire doar doi colegi mai aveau corijare.
A început boşorogul de la seral un discurs pedagogic prin care ne-a prezentat faptul că persoana care uitase cartea în bancă este un om al muncii fierar-betonist pe un şantier al Iaşului şi că tovarăşul face eforturi imense să vină la şcoală să-şi completeze studiile, că este şi membru de partid – deci este un om valoros – că braţele sale ridică blocuri şi uzine, în timp ce noi suntem nişte trîntori care trăim pe seama părinţilor noştri care muncesc pentru ca noi să devenim oameni, iar noi….bla, bla, bla…
După ce-şi termină aria „moş seral”, directorul Popovici se uită direct spre mine şi mi se adresează: „dragă, văd că ai situaţie de promovare, dar cred că te vom exmatricula şi n-ai decît să termini şi tu liceul la seral ca să vezi ce înseamnă asta.” Şi dă-i şi ne ţine şi ăsta un logos de un sfert de oră cu morală şi ameninţări pe un ton jos şi egal, fără să ridice tonul. Încheie spunîndu-ne că soarta noastră va fi decisă de Consiliul Profesoral în care el personal ne va cere exmatricularea.
Merg acasă şi-i raportez mamei păţania cu inima cît un purice de frica faptului că nu voi scăpa de liceu prea curînd.
„Bătrîna” îmi face morala de rigoare, o văd că se îmbracă şi iute pleacă la şcoală. Maică-mea – casnică fiind – mergea la şcoală cel puţin odată pe săptămînă dintr-a-ntîia pînă-n-tra douăsprezecea şi nu puteam să ascund niciodată nici o notă nasoală pe care o capturam mai mult din obrăznicii decît din neştiinţă, pentru că era imposibil la orice obiect să nu fi reţinut atîta de la predare încît să nu ştiu de un cinci măcar, dar firea mea războinică îmi aducea patru.
„Bătrîna” era Preşedinta Comitetului de Părinţi pe şcoală, pe clasă şi cred că de ar fi existat şi funcţia asta era şi pe oraş, pe ţară şi pe continent. Era foarte stimată şi apreciată de cadrele didactice şi se zbătea să ajute şcoala cînd i se cerea sprijinul, dar Popovici nu o cunoştea, pentru că fusese numit doar de vreo jumătate de an director plin.
Vine mama acasă după vreo oră (locuiam la cinci minute de liceu) şi îmi spune că directorul i-a făcut o morală de a făcut-o să-i crape obrazul de ruşine şi că era hotărît să ne exmatriculeze, dar totuşi pînă la urmă a spus că hotărîrea va fi luată de Consiliul Profesoral, iar el nu va interveni să influenţeze acel Consiliu.
După vreo săptămînă, are loc şi judecata, iar sentinţa dată a fost să ni se scadă cu un punct nota la purtare, iar eu cu Dorin să mergem dupăamiaza la ora de dirigenţie a clasei a X-a seral şi în faţa clasei lor să ne cerem iertare din faţa tovarăşului elev fierar betonist făuritor de ţară.
Suntem anunţaţi despre data şi ora la care trebuia să ne prezentăm.
În acea săptămînă fac un abces groaznic la un molar din dreapta sus, punga cu puroi ajunsese în cerul gurii aproape cît o nucă şi înnebunit de durere o săptămînă mi se dă ampicilină. În sfîrşit, se opreşte abcesul, scade, dar în ziua fatidică de iertare mă duce bătrîna cu forţa la dentist să constate cînd îmi poate face extracţia. Încă aveam durere şi nu mîncam şi dormeam de vreo trei zile mai nimic. Doar nişte lichide.
Ştiu că la şcoală trebuia să fim la orele 17, urma să mă întîlnesc cu Lascu în Podu Roş în faţă unde e azi PNL la ora 16,30, iar la ora 15 eram în faţa cabinetului la Policlinica Stomatologică Nicolina, aproape de blocul unde locuiam.
Intru-cumva încrezător la doctor, pentru că maică-mea m-a asigurat că pînă nu se resoarbe tot puroiul nu-mi face nimic – dentistul, un evreu renumit stomatolog, o matahală de om cu figură de boxer – îmi spune să casc gura şi fără să ştiu, îmi împuşcă o injecţie de anestezie. După cîteva minute în care inima bătea să-mi spargă pieptul aud că-i spune asistentei: „Olga, bisturiul”.
Am apucat doar să strîng cu toată forţa disperării braţele fotoliului şi am simţit ca o săgeată în cerul gurii urmată de o eliberare. Am simţit un lichid care-mi inundă cavitatea bucală şi doctorul îmi împinge o tăviţă sub nas îndemnîndu-m de cîteva ori să scuip. Apoi, ia un ditamai tamponul de vată sterilă pe care a presărat un praf alb amar ca viaţa mea de atunci şi mi-a spus răstit: „strînge bine dinţii! Două ore stai aşa, nici apă nu ai voie să bei.”
Am scăpat de la dentist pe la 4 şi ceva, mama a luat-o spre casă, iar eu la întîlnirea cu Lascu.
Cînd mă văd cu Dorin îi întind mîna şi pe muţeşte îi arat mseaua, făcîndu-i semn că am fost tăiat acolo.
Ăsta începe să rîdă cu lacrimi şi mă întreabă: „şi cum ai să-ţi ceri iertare acum de la tovarăşul?”
Îi răspund tot muţeşte că eu nu pot şi arat spre el, că el va trebui să facă asta şi pentru mine. Dorin, marele sfios.
Ajungem la ora cinci în clasă – am aşteptat la uşă diriginta lor, care cînd ne-a văzut, a întrebat dispreţuitor: „voi sunteţi golanii?”
Eu am dat din cap, Lascu s-a înroşit şi am intrat în clasă. Vreo treizeci de perechi de ochi de femei şi bărbaţi de toate vîrstele ne ţinteau cu privirea. Erau printre ei şi un subofiţer de armată cu haine kaki şi unul de miliţie sau penitenciar, cu uniformă albăstruie.
Se scoală fierarul nostru betonist şi ne înfierează atitudinea care nu cadrează cu aceea a unor utecişti care termină liceul şi de la care unii ca ei care muncesc şi învaţă au pretenţii.
Diriginta întreabă apoi răstit: „ei, aveţi ceva de spus?”
Dorin, cu capul în pămînt şi roşu ca racul tace ca mutul. Atunci, ca,să curm mai repede umilinţa, cu dinţii încleştaţi îi stropşesc: „vă rog să ne scuzaţi” – şi fac un semn cu degetul la măseaua bolnavă. Lumea se declară fericită, apaudă, iar noi evacuăm încăperea.
Pînă în curte nu am spus niciunul nimic, dar cînd ne-am asigurat că nu suntem în raza vizuală a ferestrelor clasei noastre, am început să rîdem. Şi am rîs cu hohote de nu ne mai puteam opri. Eu am scuipat tamponul din gură care mă încurca. A fost ca o eliberare şi a ruşinii păţite şi a durerii de care scăpasem.
Lascu a terminat a XII-a inegralist şi a luat şi Bac-ul. De atunci nu mai ştiu nimic despre el. Eu am intrat din prima la „Drumuri şi Poduri” unde îmi dorisem.
Mă credeţi că acea păţanie mie mi-a schimbat complet viaţa şi am învăţat să preţuiesc toţi oamenii – indiferent de studii şi educaţie?
Cred că această lecţie m-a ajutat enorm în anii următori.