În viaţă îmi aduc aminte de trei cumpene în care moartea m-a încercat.
Prima a fost în 1971, în vara de după bacalaureat…
Intrasem la facultate „din prima” şi conform promisiunii făcute de părinţi, premiul a fost să fiu lăsat împreună cu alţi trei colegi de clasă şi prieteni „ca fraţii” să facem o excursie circuit prin ţară.
Plecam la mare pentru zece zile, iar apoi prin Bucureşti o zi – două, în Bucegi, pe Caraiman – Babele şi în sfîrşit la Braşov, iar în final acasă.
Ne cumpăraseră părinţii bilete circuit pe CFR şi ni s-a dat o sumă egală de cîte o mie de lei. Înafară de Bucegi unde plănuiam să stăm o noapte-două la o cabană ieftină, în rest trăgeam la rude unde nu ne costa cazarea, ci numai masa zilnică pe cont propriu.
După Admitere – mai aveam vreo două săptămîni pînă la plecare – am zis să facem puţină pregătire pentru mare, că eram cu toţii ca nişte bucăţi de telemea de vacă de albi…
Dintre noi, eu şi cu doctorul Sandu Vlad (Dumnezeu să-l ierte că a murit de trei ani) înotam bine. Sandu era născut la Brăila şi acolo a învăţat să înoate în Dunăre. Îmi devenise coleg de bancă în liceu cînd se mutase la Iaşi cu părinţii. Ceilalţi doi băieţi – fraţii Măndăşescu – înotau, dar fără a avea pretenţie de a fi înotători de performanţă şi nu se aventurau la apă mai mare decît cît să-i atingă fundul.
Unde să ne pregătim? La Ciric, bineînţeles…Eu pînă într-a unsprezecea treceam lacul înot pe lungime prin mijloc fără probleme. Dacă oboseam, făceam imediat pluta şi continuam înotul. Făceam sport de performanâă de pe la cinsprezece ani – lupte libere – adică un sport de atletică grea şi eram obişnuit cu efort mare. Dealtfel duceam o viaţă foarte sportivă. Apucasem să văd ce-i ţigara în vacanţa de a noua, dar imediat am început cu luptele şi nu am mai pus gura pe ţigară decît într-a douăsprezecea, cînd „bătrînul” mi-a interzis să mai merg la sală pentru a mă dedica Bac-ului şi Admiterii la facultate.
De ciudă am trecut imediat la fumat şi chiar şi la cîte o tărie pe la patroane şi majorate.
Prin urmare mersul la Ciric a venit după un an de fumător devenit înrăit şi nu aveam să-mi dau seama ce efecte are fumatul într-un asemenea scurt timp.
Prin urmare mă avînt cu Sandu în apă şi ne propunem să traversăm înot de cîteva ori pe lăţime la început, lacul, cam în dreptul plajei actuale.
Doru şi Radu rămăseseră la pătură şi se uitau la noi. Pe la jumate simt deodată o stare bruscă de sufocare şi efectiv nu mai aveam aer să respir. Mă întorc imediat pe spate „în plută”, iar Sandu mă vede şi de la vreo cinci metri se întoarce lîngă mine.
„Ce ai?” – mă întreabă. „N-am aer, nu pot să respir. M-a lăsat valiza”.
Ăsta îmi zice să stau în plută pînă mă odihnesc şi călca apa lîngă mine. Sandu fuma dintr-a noua, dar nu simţea oboseală.
Stau „pe plută” vreme de vreo trei minute şi cred că m-am odihnit, aşa că pornesc înot către mal, înapoi de unde venisem, fără să mai încerc spre malul opus. Îmi schimb stilul din crowl în bras, care mi se părea mult mai econom.
Fac vreo trei metri, dar o arsură şi o sufocare aproape instantanee, mă paralizează. Faptul că eram în mijlocul lacului pur şi simplu mă demoraliza. Îmi simţeam braţele şi picioarele ca de plumb, iar în muşchi nişte înţepături.
Învăţasem tot de la Sandu că este bine să ai un ac de siguranţă înfipt lîngă guma slipului în situaţia că te apucă vreun cîrcel în larg şi nu mai poţi înota. Imediat îţi scoţi acul şi înţepi muşchiul unde ai cîrcelul şi se destinde de la înţepătură. Fără să mi se întîmple mie asta, aveam totuşi ac la slip.
Nu am făcut cîrcel, dar dintr-o dată am simţit ca o stare de beţie care mă împingea la somn şi mă demobilizase încît în „plută” fiind, nu mai mişcam nici mîinile, nici picioarele, lăsîndu-mă oarecum în voia sorţii să mi se întîmple orice…
Efectiv acel somn ce mă cuprinse îmi făcea plăcere. Sandu care înota chiar lîngă mine şi mă supraveghea vorbindu-mi şi încercînd să mă încurajeze, a văzut starea mea şi nici una, nici două mi-a ars o palmă peste faţă cît a putut el de tare. Ştiu că mi-a dat sîngele la nas şi ăsta mă înjura îndemnîndu-mă să dau din mîini şi din picioare şi să înot.
Deodată, după palma primită, creierul meu a conştientizat pericolul şi am început cu o forţă de om nebun cuprins de spaimă să înot haotic către mal. Sandu la un metru de mine, mă îndemna.
Mai aveam cred vreo cinsprezece metri pînă la zidul de piatră. Sandu strigase la Doru şi la frate-su să sară în apă şi să vină să mă ajute că nu mai am putere să înot singur. Eu intrasem în panică şi eram epuizat. Deja înghiţeam apă.
Atunci Sandu a ţipat la mine şi mi-a spus să-mi dau drumul că ating fundul cu picioarele. Oricum din mîini nu mai puteam să dau.
Am atins cu degetele doar stratul de mîl rece, iar dacă mă lăsam pe tălpi, apa îmi trecea de gură. Atunci colegul meu bun mi-a venit în faţă şi apucîndu-mă de o mînă „m-a remorcat” vreo trei metri pînă ce stînd pe tălpi apa îmi ajungea la piept. Pînă la mal mai erau vreo zece metri.
Am rămas în picioare epuizat fizic şi cu toate că pericolul trecuse nu puteam să merg prin apă. S-a alăturat Doru şi împreună cu Sandu i-am luat după umeri şi mai mult tîrît am pus mîinile pe zidul de piatră. De urcat pe el – cu apa pînă aproape de talie – nu mai puteam urca. În fine, toţi trei au reuşit să mă ajute şi cumva m-am întins pe pătură unde am adormit imediat vreme de vreo oră.
Asta a fost pentru mine o lecţie de viaţă primită la timp, cînd am conştientizat că niciodată nu trebuie să te bazezi total pe nişte performanţe fizice pe care crezi că le ai şi că fumatul poate fi un factor care modifică extraordinar de tare parametrii unui om sănătos, tînăr şi chiar sportiv de performanţă. De atunci în viaţa mea nu m-am mai avîntat să înot în largul unor ape la care nu le simţeam fundul.
A doua cumpănă din viaţă cînd m-a bătut hoaşca cu coasa pe umăr, a fost în 1975 cînd eram la Bucureşti în Şcoala Militară de Ofiţeri de Rezervă.

Era chiar de ziua mea – pe 5 noiembrie – cînd suntem anunţaţi că mergem la Poligonul Tunari – Dinamo, să facem aruncarea grenadei adevărate.
Pînă atunci făcuserăm destule exerciţii de aruncare la punct fix (un băţ cu un steguleţ galben) înfipt la circa treizeci de metri în faţa unei cambuze în poligonul Ghencea. Acolo era locul nostru obişnuit de instrucţie la circa doi kilometri de mers pe jos de la Şcoală, în coloană şi cu cîntec bătînd pas de defilare tare, să-i speriem pe imperialiştii americani de cealaltă parte a planetei.
Mirarea noastră a venit că nimeni nu ne-a spus nimic toată ziua, ci a intrat „l’entul” în popotă cînd serveam prînzul şi a comunicat să nu urcăm la dormitor la „siestă” că mergem „undeva”. Noi ziceam că ne duc la vreun meci sau la vreun spectacol.
Cînd ieşim în curte, vedem aliniate în şir o mulţime de autocare şi cîteva autobuze „KAROSA” de la RATB. Ne adună pe platou pe batalioane, companii şi plutoane şi fiecare pluton cu comandantul său ofiţer, suntem repartizaţi la cîte un autobuz.
Era o zi frumoasă de toamnă tîrzie, cu un soare blînd care îţi dădea chiar o stare de confort. Ni s-a spus în autocar că mergem în poligonul Tunari să facem aruncarea reală cu grenada. Băieţii din Bucureşti ştiau locul, mai ales că aveam în pluton fii de ofiţeri superiori de la Academie.

Fac o paranteză să vă spun că în pluton mă împrietenisem foarte tare cu un băiat Mitică Butnaru de prin Dobrogea care era inginer şi el proaspăt absolvent pe la Medgidia. Ăsta se însurase chiar cu o săptămînă înainte de a începe armata, cu o fată ce o cunoscuse cu doar trei luni în urmă. Fata era contabilă la intreprinderea lui Mitică – dragoste la prima vedere, amor ghebos.
Mitică al meu era acel tip de mascul cu sex incert, efeminat, timid, tăcut – chiar melancolic – şi dormind chiar în patul lipit de al meu, îl surprindeam deseori noaptea suspinînd şi chiar plîngînd pe înfundate.
Pentru el cele şase luni cît trebuia să ne facem stagiul militar, păreau sigur şase ani. Eu aveam deja o vechime de doi ani în „munca conjugală”.
Era un tip neîndemînatec, antisportiv, slab şi alb la piele. Arăta ca o insectă amorţită între geamuri. Din acest motiv era mai mereu ţinta miştourilor băieţilor din pluton care – e fapt cunoscut – întotdeauna caută o supapă de refulare a tensiunilor existente într-un colectiv pe unul mai slab de înger.
Ajungem în locul numit Poligonul Tunari, suntem aliniaţi lîngă autobus şi apoi ne deplasăm spre un gard din prefabricate din beton înalt de vreo doi metri.
Lîngă gard, în poziţia unde suntem adunaţi în linie, era săpată o tranşee de circa un metru adîncime betonată la ambele maluri. Tranşeea era paralelă cu gardul din faţă, la circa zece metri distanţă de el. De la capetele tranşeei – în formă de „U” – porneau perpendicular pe direcţia gardului alte şanţuri betonate care treceau pe dedesupt, ducînd dincolo de acesta.
Pe „malul” tranşeei erau aliniate zece rînduri de echipamente de luptă complete. Noi venisem echipaţi doar cu veston, capelă, pantaloni şi bocanci. Eram încă în ţinuta de vară.
Echipamentul de luptă conţinea manta lungă, cască de război, raniţă, cartuşieră, AKM echipat cu baionetă şi masca de gaze în sacul ei suport. Aceste efecte fuseseră aduse de la unitate înainte de a veni noi, cu plutonierii de companie şi cu autocamionul de la Şcoală.
S-a ordonat să înceapă tragerea cu grenada defensivă, plutonul unu din companie. Eu eram în plutonul doi. Pe măsură ce ieşeau din poligon, ne adunam în jurul băieţilor şi-i întrebam ce şi cum.
Fiecare povestea senzaţiile ce le avuseseră. Mulţi erau atît de emoţionaţi, încît nu-şi aminteau nimic, la cinci minute.
Vine rîndul plutonului meu. Se ordonă ca grupa întîia să facă cinci paşi înainte la aliniamentul cu echipament şi să se echipeze complet. Noi din grupa a doua urmam şi priveam atent ce fac cei dinaintea noastră.
După ce te echipai, grupa de cîte zece inşi cobora în tranşee. Prin capătul din dreapta intrau doi cîte doi, iar  colegii care executau aruncarea,  reveneau prin capătul din stînga. După ce ieşeai, urcai „pe mal”, te dezechipai, aşezai frumos echipamentul jos în linie şi luai loc în formaţia de bază a plutonului.

Dincolo de gard, alături de cei care executau aruncarea grenadei asista căpitanul, care era în acelaşi timp comandantul plutonului unu şi comandantul companiei. Dincoace, unde eram noi să aşteptăm rîndul de echipare era „l’entu„” nostru comandant de pluton, ce verifica să fim corect echipaţi şi apoi să predăm complet harnaşamentul.
Făcusem zeci de repetiţii la instrucţie, ni s-a explicat de multe ori grenada – ofensivă şi defensivă – fiind genişti am învîţat-o şi în secţiune şi principiul ei de funcţionare, învăţasem despre  capsa detonantă, cu fitilul la explozibili, ştiam multe chestii pe care pe infanterişti sau alte arme nu-i învăţau aceste amănunte.
Pentru necunoscători, grenada ofensivă de exemplu, este ceva mai mică şi mai uşoară – cam cît oul de raţă – fără striuri şi este aruncată spre inamic cînd eşti în asalt pentru ca explozia ei să produică panică. Această grenadă nu produce schije, pentru că în iureşul unui atac este posibil să ai camarazi înaintaţi printre inamici şi atunci există şi riscul să-i răneşti mortal. Totuşi, dacă îţi explodează chiar lîngă tine, suflul te poate răni suficient de tare.
Grenada defensivă cu care executam noi aruncarea, are suprafaţa striată în pătrăţele din oţel ca o tablă de glucoză sau de ciocolată. În momentul exploziei, toate acele pătrăţele din oţel devin schije care au efect mortal pe o rază suficient de mare, de cîţiva zeci de metri.
Ştiam de la instrucţie pe de rost cum se scoate cuiul de la grenadă şi ni se explicase că trebuie să ne păstrăm calmul şi după ce am scos cuiul, dacă ţinem pîrghia grenadei strînsă în pumn, nu se întîmplă absolut nimic, nici în doi ani. Din momentul eliberării pîrghiei, cînd grenada se află în zbor, abia de atunci percutează cuiul şi în 16 secunde ( nu-mi mai aduc exact aminte timpul), se produce explozia.
Dincolo de gard erau două lăcaşuri de tragere, două ambrazuri înaintate faţă de aliniamentul tranşeei, cam la un metru şi jumătate avansat. Lîngă zidul ambrazurei betonate se afla o treaptă tot din beton care avea rolul să-ţi permită ieşirea înafară în momentul lansării grenadei. Corpul era ieşit aproape pînă la talie.
Căpitanul stătea în tranşee între cei doi elevi care se plasau în ambrazură. Cînd intram pe sub gard, ne vorbea cu calm – ne cunoştea pe toţi şi după numele mic – şi ne repeta mişcările ce le aveam de făcut şi ordona fiecare pas.
Cum Mitică era în ordinea grupei în spatele meu, am căzut să fac pereche cu el la intrarea după gardul de beton. De la început l-am simţit agitat şi temător privindu-l cîte întrebări le punea băieţilor care executaseră aruncarea. Simţindu-l speriat, mereu l-am îmbărbătat pînă să ne vină rîndul, asigurîndu-l că nu este niciun pericol şi căpitanul va fi lîngă el.
În sfîrşit, vine momentul să intrăm. Locotenentul major Almăşan ne dă ordin să trecem pe sub gard spre locaşurile de tragere.
Trecem dincolo şi dau cu ochii de căpitan. Prima dată era să nu-l recunosc, deoarece era şi el echipat exact ca şi noi, iar epoleţii de pe manta erau tot din stofă, fără firele aurite, iar cele patru steluţe erau mate. Fiind primul, îmi face semn să trec pe lîngă el în tranşee spre locaşul din stînga sa, iar pe Mitică îl distribuie în cel din dreapta. Se uită la noi şi ne întreabă:”vă e frică? Renunţă careva?” Răspund un „nu” hotărît, iar Mitică îngaimă ceva fără a fi înţeles. Căpitanul nu sesizează nimic deosebit şi ne ordonă să luăm poziţie de tragere, iar la comanda sa să scoatem cuiul grenadei şi să o aruncăm cît mai aproape de jalon numai cînd ne ordonă el. Căpitanul Cernescu era un tip „jos cu pălăria”. Jucam fotbal cu el pe cîmpul Ghencea cu cîte o grenadă ofensivă goală la două porţi şi juca „bîza” cu noi luînd cîte o palmă de te cutremurai de la nişte băieţi de doi metri.
După ce a văzut că ne-am poziţionat, îl văd că trece prin spatele meu spre capătul din partea stîngă a tranşeei – aproape de locul de evacuare – pentru a ne avea pe amîndoi sub o singură privire. Dădea ordinile clar şi precis care îţi provocau încredere.
Aruncarea unei grenade nu se face aşa cum arunci o piatră sau o minge de oină. Este o aruncare specială, prin ducerea braţului întins către spate şi printr-o mişcare bruscă de balans, ca o catapultă, se eliberează grenada în momentul cînd pumnul atinge verticala.
Repetasem chestia asta la instrucţie de zeci de ori.
Primim ordinul de la căpitan să tragem cuiul. Bag degetul arătător în inel cu mîna stîngă, trag şi cuiul îl arunc undeva afară în faţa mea. Duc braţul înapoi ascultînd cu încordare ordinul „aruncaţi grenada”. Eram cu faţa spre colegul Mitică ce se afla în ambrazura lui la circa trei metri în dreapta mea.
Tot ce relatez acum revăd exact ca şi atunci, ca un film făcut cu încetinitorul în care pot să observ atent fiecare secvenţă.
Cînd a scos cuiul grenadei, Mitică al meu, care avea faţa albă ca zăpada, a uitat de ceea ce învăţasem şi de ce spusese căpitanul cu un minut înainte şi imediat, fără ordin, a căutat să scape iute de obiectul ucigător, aşa că fără să mai aştepte alt ordin a dus mîna neîndemînatec spre spate şi a căutat să arunce departe. În acel moment, de emoţie probabil, braţul său s-a agăţat de margina ambrazurii betonate şi a scăpat grenada din mînă care a căzut în spatele său în zona tranşeei dintre mine şi el. Acuma ştiu că domnul căpitan nu sesizase asta, dar Dumnezeu a făcut ca eu să văd. Nu pot să-mi explic cum mi-a dat Iisus acea prezenţă de spirit şi minte. Într-o fracţiune de secundă cu grenada mea în mînă strînsă de să curgă apă din ea, am sărit în tranşee, am făcut în poziţia de ghemuit un pas lateral spre Mitică, am văzut grenada sa încă rostogolindu-se şi cu mîna stîngă am apucat-o din prima şi din poziţia ghemuit am zvîrlit-o (nici acum nu ştiu cum) afară din tranşee strigînd, urlînd chiar – ”culcat!”. Apoi m-am retras în ambrazura mea şi fără să mă mai gîndesc să ochesc, fără să iau poziţie corectă de aruncare am zvîrlit înainte şi grenada mea. Nu ştiu dacă şi cînd căpitanul a ordonat să aruncăm grenadele.
Chestia e că îmi aduc aminte că s-a auzit o bubuitură atît de mare de parcă ar fi fost lîngă mine urmată de o adoua imediat. Un fum şi miros de pucioasă ne înţepau nările.
Apoi am auzit liniştea! O linişte de îmi ţiuiau urechile. Îl văd pe domnul căpitan – un tip la vreo patruzeci de ani, ţigănos la ten – cu ochii ieşiţi din orbite şi barba tremurîndă întrebînd pierdut: „aţi păţit ceva, sunteţi răniţi?”
Eu îi raportez că nu am nimic, Mitică alb ca hîrtia avea gura încleştată fără să poată scoate o literă. Vine, mă ia în braţe şi mă sărută de cîteva ori aşa cum îşi sărută un tată fiul întors viu de la război. Atunci am simţit că nu îmi e comandant, ci că îmi este un coleg camarad. Ne ordonă scurt să-l urmăm, dar de fapt îi face loc lui Butnaru să treacă pe lîngă el şi iese cu noi amîndoi dincolo de gard. Se ordonă încetarea manevrelor. În cîteva minute se raportase comandantului de batalion care era undeva prin apropiere şi vedem că se adună mai departe de noi toţi ofiţerii care veniseră la Poligon. După circa un sfert de oră se dă ordinul să ne îmbarcăm şi să mergem la cazarmă.
Pe drum, am povestit cel puţin de trei ori băieţilor clipele prin care trecusem cu lux de amănunte şi de fiecare dată îmi apăreau şi mai multe detalii. Uitasem că în acea zi împlineam douăzecişitrei de ani şi practic mă mai născusem odată.
Seara, în careul Şcolii, am fost citat de comandant – renumitul colonel Bălaşa – iar săptămîna următoare am fost recompensat doar cu trei zile de permisie. Speram la mai mult, dar cred că nu s-a dorit să se dea o prea mare amploare cazului, pentru că puteau să cadă mai multe capete.
În fine, a treia cumpănă în care Dumnezeu a dorit să mă mai lase printre vii a fost prin anul 2000.
Executam cu băieţii din firma mea un marcaj provizoriu de iarnă pe Drumul Naţional spre Sculeni în dreptul staţiei de autobus de la Cîrlig.
La lucrările de marcaje rutiere care se desfăşoară din mers pe axul drumului, semnalizarea se face cu nişte panouri de avertizare montate la capătul sectorului de lucrări şi pe o maşină mobilă care circulă pe ax la circa o sută de metri în spatele utilajului de marcat. Şi aceasă maşină este dotată cu girofar şi indicatoare de avertizare.
Aveam pe mine bluza portocalie de avertizare pe care am îmbrăcat-o toată viaţa fără jenă, nu ca mulţi dintre colegii mei care doreau să iasă în evidenţă că sunt şefi şi nu muncitori. O prostie imensă, cînd te afli în zona unui drum circulat.
Îi spusesem ceva mecanicului deservent în legătură cu specificul liniei ce avea să o vopsească şi concentrat în gîndire la ceea ce aveam de făcut, plec de lîngă utilaj spre acostament.
În acea clipă un claxon strident a urlat din toate puterile în timp ce se apropia în mare viteză un autoturism de culoare albastră. Apreciez viteza tipului la vreo sută la oră. Era aliniament, drumul liber, dar zona era restricţionată la 30 de kilometri la oră.
Vedeam că nu mai am scăpare şi mi-am imaginat corpul zburînd în văzdzh, făcîndu-i lui ăla parbrizul zob. Am îngheţat pe loc cu ochii strînşi aşteptînd impactul.
Cînd i-am deschis, am auzit un scrîşnet prelung de frîne ca un urlet tînguitor şi am realizat că simt la pulpa piciorului stîng o „ştersătură” fără altă durere.
Mă uit şi văd pe pantalon o urmă de pămînt uscat. Tipului nu-i ţineau egal frînele şi cred că asta mi-a salvat viaţa, pentru că din instinct călcase pedala cu toată puterea sa şi maşina a intrat într-un derapaj oblic care a îndepărtat-o practic de mine cu vreo doi centimetri exact în momentul cînd a fost în dreptul meu.
S-a dat jos livid, a venit spre mine ( ajunsese la vreo treizeci de metri pe acostament) şi i-am făcut semn că n-am nimic şi să-şi continue drumul. Mi-a făcut semnul specific că nu-s în toate minţile şi a plecat.
M-am retras înafara drumului şi m-am trezit că-mi şiroiesc lacrimi pe obraz într-o eliberare nervoasă. Sudoarea rece şiroia pe spate.
Atît.