viscol

STROBOSCOPUL MEMORIEI (7) – IADUL

Nu ştiu cîţi dintre voi v-aţi confruntat vreodată în viaţă cu un fenomen al naturii de care lumea se fereşte: viscolul. Ei bine, peste cinsprezece ani din cariera mea am fost şef de Bază de Deszăpezire.
Pot spune fără să greşesc şi fără să mă laud că „meseria mea este iarna”. Bineînţeles, ca mine mai sunt probabil cîteva sute de persoane de conducere a activităţii de deszăpezire – mai mult sau mai puţin profesionişti, mai mult sau mai puţin responsabili şi dedicaţi – dar întîmplarea ce o vă voi povesti acum face parte din munca nevăzută a unor anonimi despre care puţină lume ştie şi e conştientă şi care de obicei este blamată şi înjurată copios de majoritatea celor care se confruntă cu fenomenul.
Am fost Şef de Bază de deszăpezire şi la intrarea în Braşov, la Prejmer şi la intrarea spre Miercurea Ciuc de pe muntele Harghita şi la Iaşi, dar ca Şef de Sector am coordonat multe nopţi de Crăciun şi Revelion munca mai multor Districte şi odată chiar şi la un Paşte am avut intervenţie la deszăpezire.
Am trăit multe peripeţii, am tras multe friguri năprasnice – care în timp mi-au cam slăbit angrenajul – dar întotdeauna pentru mine munca la drumuri pe timp de iarnă căpăta ceva aparte, ceva în care mă implicam cu devotament, simţindu-mă totodată util şi responsabil. Întîmplarea ce v-o spun aici a avut loc după „revoluţie” la data de 7 martie 1993.
Ajunsesem Şef de District la Iaşi, la Valea Lupului – cîndva cotat ca cel mai mare şi mai complex District de drumuri din România. Fusesem Şef de Sector şi am avut în coordonare şi Districtul Iaşi, dar la înţelegere cu colegul şi prietenul meu Laurenţiu T, am făcut rocada. El, sătul şi plictisit de vechimea sa pe acel post plin de răspundere şi complicaţii, eu sătul de muntele de hîrtii şi rapoarte ce le aveam de urmărit şi condus la Biroul Tehnic. Doream din nou să fiu în mijlocul unui colectiv de acţiune şi să mă implic nemijlocit la activitatea operativă.
Tocmai urma să ne mutăm iarăși într-un apartament nou  şi după o pregătire prealabilă cu împachetările inerente unei mutări (apropo, am socotit că în viaţa mea am avut în total nouă mutări de locuinţă), stabilisem ziua translaţiei pe 7 martie. Am avut aprobarea şefilor direcţi de a folosi un camion „autospecială” din dotare de la serviciu şi permisiunea de a fi ajutat de cîţiva muncitori din brigada din subordine.
Sunt un tip ordonat şi organizat şi am apreciat toată acţiunea ca fiind de maximum trei ore.
Toată săptămîna fusese un timp blînd, mirosea a primăvară, şoselele erau uscate, dar serviciul de deszăpezire încă funcţiona cu ture non stop. De obicei această organizare ţine teoretic pînă la 15 martie.
La District aveam în subordine o echipă de vreo opt femei care lucrau la seră şi pepiniera din subordine, dar în total aveam vreo zece doamne, pe lîngă echipa complexă de muncitori şi maşinişti.
Întotdeauna am închegat şi sudat colective pe unde m-au dus paşii în viaţă şi acum eram în primul an de cînd preluasem Districtul şi am capacitat tot colectivul să sărbătorim colegele de Ziua Femeii.
De comun acord, fiecare salariat (bărbaţi şi femei) au strîns o sumă simbolică din care să încropim o gustare şi un pahar de bere ca motiv de petrecere.
În 93 nu era atît de dezvoltată meteorologia ca acum şi comunicaţiile despre vreme nu erau atît de frecvente şi precise ca astăzi.
În biroul Districtului aveam un telefon care era în derivaţie cu camera ofiţerului de serviciu de la parterul clădirii, iar la mine se afla o „cheie comutatoare” cum poate unii mai în vîrstă au mai prins pe la intreprinderile lor.
Cheia avea rolul să permită legătura în biroul meu, iar cînd plecam din birou comutam printr-o mişcare „cheia”(o mică manetă) în biroul de jos, unde vara îl putea folosi paznicul. Dacă nu comutam jos telefonul, nimeni din cei rămaşi în District nu-l mai putea folosi, nu avea ton şi nici nu suna acolo. Telefoane mobile mari cât cărămida cu antene de o juma de metru vedeai numai în filmele americănoase cu miliardari de peste ocean.
Revin. La ora 8-8,30 vine maşina cu oamenii la vechea locuinţă – se luminase de zi – şi băieţii au început să care la maşină lăzile şi pachetele la care trudiserăm aproape două săptămîni. Televizorul de cîteva zile fusese şi el împachetat şi date despre prognoza vremii nu aveam de unde să am decît din informaţiile meteo la serviciu, care pe atunci erau sporadice şi ajungeau prin fax în cel mai bun caz cînd fenomenul era deja în desfăşurare.
În timp ce băieţii mei scoteau primele obiecte din casă să le încarce în maşină, ies şi eu şi constat că începuse o fulguială măruntă.
Uşor-uşor, m-am panicat, deoarece eram conştient că dacă se înteţeşte, imediat trebuiau scoase pe drum maşinile ce răspîndeau antiderapant. Şefii mei de la Secţie ştiau că mă mut, ştiau că echipa de muncitori este la mine şi stabilisem cu o zi înainte că de vor fi astfel de probleme să preia ei comanda la Bază şi să coordoneze direct pînă ajung eu. Dar aveam o frămîntare, un stres că nu sunt eu să dirijez personal acolo, să fac cum ştiu că este mai bine.
În jumătate de oră a început să ningă atît de tare, cum cred că nu ninsese toată iarna aceea. Vîntul începuse să ardă obrajii, dar eram în plin oraş, între clădiri şi îmi închipuiam cum suflă în cîmp unde aveam eu sectorul. Pe maşina Districtului aveam staţie radio-telefon şi în timp ce oamenii încărcau, eu stăteam în cabină ascultînd cu încordare dialogul secţiei cu celelalte Districte din judeţ.
Problemele au început să aparaă curînd şi exact cum mă aşteptam, primele necazuri le avea colega Mărioara, la Poieni. Pe panta la Motelul Bucium, maşinile patinau şi nu puteau urca.
Intervine şi Vlad de la Paşcani anunţînd Secţia că pe dealul de la Gîşteşti are circulaţie îngreunată, că ninge extraordinar de tare şi vîntul viscoleşte cu putere cu tăria 4 pe scara Beaufort din direcţia Nord-Est.
Gîndirea mea lucra cu repeziciune şi vedeam cu ochii minţii sectorul meu din dreptul livezii de la Sîrca şi pînă la Vama Sculeni.
Am luat legătura prin staţie cu şefii ierarhici rugîndu-i să ordone ieşirea din bază a unor utilaje cu lamă şi pe sectorul meu. Auzeam toate ordinele, auzeam toţi colegii din judeţ care se precipitau şi raportau situaţia consultîndu-se cu şefii.
Pe la ora 11,30 am pornit de la vechea locuinţă pe care am părăsit-o fără prea mari regrete şi la ora 12 eram la baza blocului cel nou. Mă mutam de la parter la etajul cinci. Descărcatul şi urcatul mobilei în apartament a durat pînă pe la două jumate şi cînd ultima sacoşă a fost dusă în casă, mi-am lăsat familia şi am pornit glonţ la Valea Lupului. Noi am fost cred că primii locatari din acea scară şi nu mai ştiu decît că în tot apartamentul apucasem să înşurubez un singur bec. În rest a rămas soţia şi fica să se descurce cu despachetatul şi să-şi facă un culcuş peste noapte. În casă era cald şi bine, încălzirea mergea corect şi asta cam a fost tot ce am putut eu să fac.
Ajuns la District, aveam să constat pînă la Antibiotice că zăpada pe carosabil avea deja o grosime de zece centimetri şi ningea atît de tare, încît vizibilitatea nu depăşea 50 de metri. Vîntul bătea din faţă spulberând zăpada şi cea căzută pe drum şi cea din aer.
Am oprit doar cîteva clipe în faţa Districtului să-mi coboare muncitorii şi să văd de la ofiţerul meu de serviciu cum sunt răspîndite utilajele, care pe ce direcţie…
Apoi am pornit spre Sîrca să-mi evaluez sectorul. Mintea îmi lucra şi căutam să fiu atent şi la vreo maşină din faţă cu care doream să mă întîlnesc şi să mă transfer la una cu lamă şi în acelaşi timp raportam prin radio la sediul Secţiei situaţia reală din teren, aşa cum erau ordinele. Ştiam că pe „lamă” nu am telefon şi staţie radio (pe atuci doar două staţii mobile aveam).
Grija mare ce o aveam era aproape de capătul sectorului meu şi joncţiunea cu cel al Districtului Tîrgu Frumos. Acolo drumul este în debleu (adică este mai jos decît terenul lateral) şi pomii livezii, plus gardul ce delimita livada Staţiunii de Cercetare din plasă de sîrmă împletită şi drojonii care creşteau drăceşte lipiţi de acel gard, funcţionau anapoda ca nişte parazăpezi, ce fiind prea aproape de drum, stocau nămeţii chiar pe carosabil.
Staţiunea de Cercetare e unitate de Stat, dar în ciuda discuţiilor avute cu conducerea lor, tot nu am reuşit să-i determinăm ca pe timpul iernii să strîngă 300 de metri de gard. Din acest motiv, în acea poziţie există o porţiune de circa 300 de metri în plin cîmp unde se formează la fiecare viscol un dop de zăpadă pînă la 2-3 m înălţime şi pentru care o autofreză stă blocată acolo consumînd cantităţi uriaşe de carburanţi. Şi astăzi este tot aşa.
Am hotărît totuşi să rămîn pe maşina de regie cu staţie de radiotelefon şi să-mi parcurg sectorul de la A la Z şi apoi să iau decizii în cunoştinţă de cauză.
În locul cu pricina de la Sîrca partea stîngă a drumului avea deja formate suluri de peste 1,5m grosime ce ajungeau aproape de axul druimului, iar maşinile ocoleau pe banda opusă, fiind gîtuită acolo circulaţia, dar traficul scăzuse mult în intensitate şi doar camioanele mari cu marfă mergeau spre şi dinspre Iaşi.
Am dispus prin staţie să vină un utilaj greu – un autogreder – ce-l aveam încă în Bază şi i-am trasat sarcină să ţină deschis acel sector de vreo doi kilometri prin patrulare continuă, iar eu am pornit către Sculeni.
Se făcuse cred deja ora 7-8 seara cînd am intrat în District rupt de foame şi cu ochii întredeschişi de albul zăpezii care mi se fixase pe retină. De obicei iarna purtăm ochelarii de soare cît mai închişi la culoare, dar netrecînd prin birou la plecare, nu i-am avut.
Am ajuns deci flămînd şi am apelat la mîncarea tradiţională a drumarilor – de la ultimul lopătar la directori – slana, ceapa, sau muştarul. Apucasem să-mi iau din oraş o pîine caldă pe care aproape am terminat-o de flămînd ce eram.
Îmi ziceam să mă întind o juma de oră pe patul din birou şi să-mi usuc bocancii uzi la caloriferul ce dogorea, dar aud voci pe hol şi s-a deschis uşa făcînd loc unui ofiţer de la Rutieră şi celui de serviciu de la radiotelefon de la mine.
Între timp – pe măsură ce i-am întîlnit pe sector – am ordonat celor patru lame să se retragă în Bază, că patrulau de dimineaţa şi am dorit ca şoferii ce fuseseră singuri în cabină (pentru că însoţitorii ce ar fi trebuit să-i aibă mă mutaseră pe mine) erau obosiţi, iar utilajele trebuiau realimentate. Mă aşteptam să muncim toată noaptea. Ofiţerul de la Rutieră se prezintă şi îmi spune că vine de la Sîrca şi s-a închis drumul în dreptul livezii de circa o oră şi că există două autoturisme blocate în nămeţi cu oameni şi o coloană deja în creştere de partea cealaltă a dopului spre Tîrgu Frumos. Mi-a spus că luaseră măsura cu Poliţia din Podu Iloaiei să închidă circulaţia în localitate pentru a nu mai fi şi alţi oameni care-şi forţează norocul, dar să încercăm ceva şi să ajungem la cei blocaţi.
Ştiam că lăsasem în acel punct autogrederul şi credeam că va face faţă situaţiei. Ofiţerul mi-a spus că autogrederul l-a depăşit în localitatea Leţcani şi în scurt timp va intra în Bază. Aşa s-a şi întîmplat, am auzit utilajul intrînd în curte. Mecanicul (închiriat) a motivat că s-a întors să alimenteze şi că nu mai făcea faţă la cît de tare viscolea.
Aveam toate cele patru autobasculante cu lamă în curte, alimentate, dintre care două de 10 to capacitate – cu motor Raba – una de 16 to şi un prăpădit de Saviem care era bun doar de patrulat pe loc drept la ninsoare neviscolită.
Poliţistul mi-a spus că el este cu un ARO 4×4 şi că la cîmp viscoleşte de-i prăpădul lumii şi din cer şi de pe pămînt. Ştiam prea bine ce-i aia şi cu ce se mănîncă. Ies în curte după ce m-am echipat iarăşi cu bocancii aproape uzi şi şuba scurtă îmblănită, cu şapca cu urechi din blană de capră trasă pe ochi pînă la baza nasului. Mă uit la girueta din dotare şi la scara Beaufort care îmi arată că vîntul bătea cu 70-80 de km pe oră, iar la rafale ajungea şi la 100. Dau alarma la şoferii care abia aţipiseră şi aleg să plec cu autobasculanta lui Dorel Ciobanu.
Vreau să vă spun doar că Dorel era exact invers decît tipologia clasică ce a consacrat acest nume şi era dimpotrivă un bărbat cît se poate de inteligent, bun meseriaş atît ca şofer cît şi ca mecanic şi mai ales îl ştiam un tip curajos, de acţiune. Întotdeauna m-am înconjurat şi apropiat de oameni hotărîţi, serioşi, dintr-o bucată, care probabil că îmi semănau.
Dintr-o dată îmi sărise toată oboseala şi mintea mea lucra intens căutînd să împart cît mai corect sarcinile. Faptul că nişte oameni necunoscuţi se aflau în mijlocul iadului îmi dădea un fel de culpabilitate pe care desigur,  că în condiţiile date şi a celor ce le întreprinsem pînă atunci, nu ar fi avut vreun motiv să mă simt vinovat cu ceva.
Maşinile erau deja alimentate la plin, lestul de balast în bene complet şi am pornit cu Ciobi în trombă spre Sîrca. Două lame le-am împins spre Sculeni să ţinem Vama deschisă, iar eu cu Raba de 16 to şi cea de 10t mai iute şi mai suplă, am pornit spre Tîrgu Frumos. Am ordonat să fie alimentat şi autogrederul şi să rămînă la dispoziţia mea sau a ofiţerului de serviciu de la Secţie. Cu şoferul de pe Raba de 16 convenisem să meargă din faţa Districtului cu lama pe jos curăţind zăpada, iar eu cu Dorel să mergem cu toată viteza la Sîrca cu lama sus pentru a micşora timpul de parcurs distanţa.
Pe drum vedeam cu groază că între Leţcani şi Podu Iloaiei viscolul căra zăpada de pe cîmp şi în două puncte de debleu sulurile de zăpadă creşteau cu repeziciune gata să închidă drumul. Pe traseu nu am întîlnit nicio maşină, semn că poliţia din Podu’ îşi făcea din plin datoria.
Cam după o jumătate de oră ieşim din Budăi, intrăm în Sîrca şi ne apropiam de punctul unde era închisă circulaţia.
Motorul Rabei – veche de vreo cinci ani – torcea ca un motan fericit pentru că Dorel nu concepea să intre în iarnă fără să-şi asigure maşina, doar cabina era vai de capul ei ca o sită spartă prin care intrau fuioare de zăpadă viscolită pe la chederele portierelor răscoapte şi pe lîngă geamurile care nu se închideau fest. Ciobi ceruse împreună cu mine şi în acel an să i se dea o cabină nouă, dar se pare că pentru ştabii de la Bucureşti suma asta era prea mare şi cu banii ăştia îşi satisfăceau ei alte nevoi din care le picau şpăgile. Pe motorul din cabină, Dorel ţinea o bucată de pătură veche de la casare pe care o folosea cînd trebuia să se bage accidental sub maşină. Radiatorul interior – „caloriferul” – îşi făcea însă datoria şi înafara lamelor de brici care tăiau temeinic în pielea feţei sau pe la genunchi, era cald de ai fi putut sta la costum.
Înafară de farurile montate deasupra lamei hidraulice, Dorel îşi pusese pe cabină şi două proiectoare halogene şi încă două faruri de ceaţă, plus girofarul care acţiona cu lumina galbenă intermitentă. Mai avea montată tot pe cabină două trompete cu aer de la o locomotivă electrică pe care le cumpărase din banii săi, de scula cu claxonul şi morţii din cimitire.
Cînd ne apropiam de punctul unde drumul era închis, Ciobi a încetinit viteza şi chiar la marginea zonei care se vedea în lumina tuturor proiectoarelor ca o mare lăptoasă, a oprit. În faţă, la circa 100 de metri vedem pe partea stîngă a sensului nostru de mers două movile din zăpadă ridicate puţin peste nivelul general şi bănuim că pot fi autoturisme acoperite de omăt. Am încercat să deschid portiera dinspre mine, dar viteza cu care viscolea m-a făcut neputincios. A coborît Ciobi pe partea lui şi după un minut s-a urcat înapoi la volan dîrdîind de frig şi mi-a spus „Şefu, e iadul pe pămînt”.
Am apreciat grosimea stratului de zăpadă acolo unde era mai mică – pe banda din stînga de contrasens – cam la 80 de centimetri – maximum un metru, iar la marginea din dreapta a carosabilului pe sensul nostru de mers depăşea şi doi metri.
Mă gîndeam cu groază la oamenii din faţă acoperiţi de zăpadă în maşini şi ştiam că pentru ei eram poate nişte dumnezei veniţi să le întindă o mînă.
Îi spun lui Ciobi să dea înapoi vreo cinzeci de metri, să-şi facă vînt şi cu motorul turat la maximum să încercăm să spargem marea de zăpadă croind o pîrtie pînă în partea cealaltă. Doream să ajungem la Tîrgu’ şi să venim cu autofreza ce era mai aproape de noi.
Dorel, circumspect, îmi spune că nu vom răzbi şi că vom rămîne împotmoliţi în zăpadă. Îi spun să credem în Dumnezeu şi să facem totuşi încercarea, că eram singurii care trebuiau să încerce asta. Era vorba de oameni. Pe vremea aia nu exista încă ISU, nu erau dotările cu maşini puternice şi rapide ca astăzi, dar existau aceleşi autofreze ruseşti cu motor de tanc sau de o jumătate de tanc fabricate prin 1962-68 şi care cedau cam prin toate încheieturile în ciuda eforturilor făcute de colegii de la mecanizare. Fiind ruseşti, nu mai găseam piese la ele, România nu mai importa, nu mai aveam schimburi comerciale cu ruşii şi abia peste cîţiva ani s-au reluat contactele cu basarabenii şi ucrainienii….
Dorel a înţeles corect situaţia şi riscurile la care ne expuneam cu bună ştiinţă şi după ce a dat înapoi vreo cinzeci de metri a mărit viteza şi din mers a lăsat lama pe pămînt.
Motorul Rabei urla mai tare ca viscolul şi în cabină noi eram crispaţi şi cu ochii cît cepele încercînd să străpungem cu privirea prăpădul dinainte. Aveam amîndoi fălcile încleştate de concentrare şi atenţie. Auzeam în acele momente şi liniştea şi urletul motorului care învingea viscolul.
Maşina a înaintat cam vreo douăzeci de metri şi dintr-o dată am simţit cum începe să patineze în ciuda lanţurilor de pe roţi, iar spatele derapează punînd-o oblic pe axul drumului şi oprindu-se.
Calm, Ciobi bagă marşarier, ridică lama şi prin mişcări legănate caută să iasă din mlaştina albă. Nimic. Simţim amîndoi că totul este în zadar şi orice încercare ne afundă şi mai tare. Am oprit în acea poziţie oblică pentru că riscam să ne punem de-a curmezişul şi să nu mai lăsăm loc pe lîngă noi.
Pentru o clipă, am oprit motorul, căutînd să ne facem un plan. Realizez poziţia exactă unde ne aflam şi îi spun lui Dorel că eu pornesc pe jos prin nămeţi să trec de partea cealaltă a dopului unde şoseaua era uscată şi să ajung la nişte case de lîngă silozul de la Sîrca să încerc să dau un telefon la District. Cum eu eram Şeful, Ciobi nu a avut altă soluţie decît să se supună.
Cînd am sărit de pe scara maşinii, ştiu că m-am afundat în zăpadă pînă la brîu şi am conştientizat că îmi intrase pe sub scurta îmblănită pînă la cămaşa ce o aveam sub sacou. M-am ridicat iute şi de disperare am început să-mi croiesc cu mare dificultate drum prin zăpadă către lanţul de maşini oprite la vreo cinzeci de metri în faţa mea. Înotam pur şi simplu. Viscolea şi trebuia să ţin capul în pămînt pentru ca zăpada să nu-mi pătrundă în ochi. Şapca mea din blană de capră şi-a făcut din plin datoria. O cumpărasem de pe Magheru cînd am făcut armata la Bucale. Avea aproape douăzeci de ani, dar era perfectă.
Era cam ora 23 cînd am ieşit din maşină. Cei cinzeci de metri i-am parcurs în aproape o jumătate de oră. M-am apropiat de prima maşină din coloană, al cărui motor mergea şi la care era aprinsă o luminiţă în interior. Geamurile erau aburite de la respiraţia celor dinăuntru. Bat în geam cu putere, se întredeschide puţin un geam şi le spun fără să-i văd că sunt şeful Districtului de drumuri şi am rămas şi eu împotmolit în faţa lor cu maşina cu lamă încercînd să le deschid drumul. Mă interesam să aflu dacă ştiau ceva despre pasagerii maşinilor din nămeţi abandonate. Aveam să aflu că o parte dintre ei erau chiar pasageri în maşinile înzăpezite, erau din zona Bistriţei şi se refugiaseră cu un litru de palinkă în prima maşină rămasă “pe uscat”.
Se deschid portierele şi coboară două femei şi trei bărbaţi înfofoliţi care vorbesc cu accent neaoş ardelenesc. Nu pot să-l confund după cinsprezece ani trăiţi în Ardeal.
Îmi dau seama că sunt cu toţii aghezmuiţi bine imediat ce sunt luat la înjurat şi blestemat pentru că nu lucrăm şi pentru că de „ieri” niciun utilaj de la drumuri nu a trecut pe acolo.
Dintr-o dată, oboseala mea a fost luată de o furie care nu o mai puteam stăvili. Le răspund la fel de vulgar, ba chiar îmi scapă printre dinţi o înjurătură cumplită pe ungureşte pentru că sesizasem după accent că cel puţin unul ar şti limba asta.
Imediat băieţii duri se dădeau la mine să-mi aplice o corecţie. Prea sperios din fire nu sunt, am fost în prima tinereţe şi campion la lupte, dar cît eram de epuizat de efort şi condiţiile existente preferam să evit. Am strigat la următoarea maşină şi au coborît şi alţi oameni care au auzit scandal. Le-am spus în cîteva cuvinte situaţia şi i-am lăsat pe ei să se certe. Am pornit-o rapid către telefon. Am bătut în uşă la prima casă, unde totul era cufundat în întuneric. La insistenţa mea, aud dinăuntru:”cine-i?” S-a aprins lumina şi un bărbat îmbrăcat de noapte întredeschide uşa. Îi spun că sunt şeful de la drumuri şi că am nevoie urgentă să dau telefon la District să cer ajutoare că s-a închis drumul în apropiere şi sunt oameni blocaţi.
Imediat sunt invitat înăuntru, apare şi gospodina casei şi pînă să primesc legătura cu Districtul, sunt îmbiat cu o cană de vin fiert care stătea pe plită într-o oală…
În circa un sfert de oră ţîrîitul telefonului mă face atent că mă apelează centrala comunală. La capătul celălalt sunetul de apel se repeta în neştire fără ca cineva să răspundă. Îi zic ceva de dulce ofiţerului meu de serviciu, dar bănuiesc că o fi ieşte afară cu vreo treabă ce-i cădea în sarcină: să vadă temperatura pe termometrul exterior, sau viteza vîntului. Centralista se plictiseşte să mai lase să sune şi-mi spune scurt: „nu vă răspunde” – şi taie legătura.
În acea clipă îmi străfulgeră prin minte că în iureşul produs la plecare şi în graba cu care se precipitaseră lucrurile, uitasem să împing cheiţa telefonului de la mine din birou şi să comut la ofiţerul de serviciu. Deci omul nu avea nicio vină şi el putea să comunice cu Secţia numai prin radio-telefon.
Îmi cer mii de scuze de la gazde, le spun păţania şi scot o bancnotă de douăzecişi cinci de lei să plătesc oamenilor convorbirea de pe numărul lor, că cerusem cu taxă inversă, dar nu răspundea….Îi rog să mă mai lase să încerc alt număr cu gînd să sun la secţie să le spun să transmită ei ordinele în locul meu. Trebuia să chem o autofreză din cele patru pe care la aveam în curte, dar asta însemna cel puţin trei ore pînă la ieşire din momentul cînd le alertam.
Trebuiau aduşi de acasă din oraş şoferul şi mecanicul deservent, de alimentat cu carburant, cu apă radiatorul, pentru că instalaţia pierdea apă şi nu ne puteam permite să o ţinem umplută cu antigel.
Sună telefonul la Secţie şi continuu – „ocupat”. Îmi dau seama că ofiţerul de acolo e sufocat de probleme şi vorbeşte cu subunităţile prin radio şi nu mai răspunde la telefon, punînd receptorul lîngă furcă să nu-l mai năucească.
Cer Districtul Tîrgu Frumos care era la vreo cinsprezece kilometri, dar colegul meu era pe drum spre Hîrlău şi ofiţerul de serviciu care mi-a răspuns nu avea competenţa să dispună ieşirea autofrezei lor. Îi las vorbă să anunţe Secţia şi pe Şeful lor cînd se întoarce. Eram chiar la graniţa dintre sectorul Tîrgului şi a Iaşului.
Îmi trece totuşi prin minte şi mai cer o legătură telefonistei la Depozitul de Butelii de aragaz situat cam la o sută de metri mai la vale de Districtul meu de la Valea Lupului. Speram să-mi răspundă paznicul. Am avut noroc. I-am spus cine sunt, l-am rugat să meargă la District şi să-i transmită ofiţerului meu de serviciu mesajul şi alte instrucţiuni, explicîndu-i că am uitat telefonul direcţionat pe biroul meu.
Era deja unu şi ceva din noapte. Am mulţumit gazdelor – doi soţi de vreo şaizeci de ani care mi-au înapoiat banii – şi am pornit voiniceşte înotul spre maşina unde îl lăsasem pe Ciobi.
Cînd am trecut prin dreptul coloanei, am bătut în geam la a treia maşină din coloană şi le-am spus celor dinăuntru că am chemat autofrezele şi de la Iaşi şi de la Tîrgu’, dar că nu sper să ajungă mai repede de dimineaţă. Asta ca oamenii să ştie că cineva cunoaşte situaţia lor. La maşina cu scandalagii, auzeam doar nişte sforăituri care învingeau vijelia de afară.
Îi spun lui Ciobi care e situaţia, îi spun ce am păţit şi era gata-gata să meargă la ei şi să-i tăvălească prin zăpadă să-i dezmeticească. Ciobi avea reputaţia unui tip care nu-i prea treceu mulţi dinainte. Cu chiu cu vai l-am potolit hotărîndu-ne să le vedem mutrele pe lumină.
Ceasul trecuse de ora două, Dorel pornise motorul care torcea egal să menţină aerul cald din radiator. Eu am ajuns epuizat şi eram leoarcă de sudoare. Aveam în schimb o stare de epuizare fizică şi oboseala mă ajunse că îmi cădea capul în barbă. Nu trec nici cinci minute şi simt cum încetul, transpiraţia ce-mi şiroia pe spinare şi pe mînecile sacoului se răceşte din ce în ce mai tare, iar din şuba îmblănita plină de zăpadă îngheţată încep să iasă aburi.
Conştientizez dintr-o dată şerpii reci care se insinuau prin toţi „porii” sitei de cabină care muşcau din mine fără milă inoculîndu-mi otrava.
Încep să-mi clănţăne dinţii şi clănţănitul se transformă în spasme. Nu mă puteam opri şi controla. Ciobi mă dezbracă de şuba udă, de haină şi ia pătura caldă de pe motor şi o pune pe spatele meu, iar apoi mă îmbracă cu sacoul şi şuba. Turează puţin motorul punînd coada unui ciocan pe pedala de acceleraţie să-l menţină mai vioi. De după scaune scoate nişte salopete din doc murdare de cîţiva ani uitate de cînd luase maşina în primire şi un maldăr de ziare şi reviste cu gagici sexoase cum au şoferii tineri prin orice basculantă. Iute îmi pune pe picioare salopetele, ba chiar mă pune să-mi învelesc picioarele cu ziare. Soluţia o ştiam din armată. Hîrtia este densă şi opreşte căldura corpului să se degaje înafară. Cu alte hîrtii, Ciobi caută cu dosul mîinii lamele de curent pe unde intra viscolul şi încearcă să înfunde acele fante. Urgia de afară continua nestingherită fără să dea semne de oboseală. Lîngă mine pe scaun, la şoldul meu drept, o pudră subţire de zăpadă se depunea încet şi sistematic.
După ce Ciobi m-a frecţiunat pe braţe şi picioare, mi-a încetat puţin tremuratul. Am adormit profund. La un moment dat mă trezesc brusc auzind vorbe şi un trîntit de portieră. Deschid ochii şi lumina zilei mă loveşte. Îl văd pe Dorel că iese din maşină, mă dezmeticesc şi mă dau pe scaun în locul său să aud şi să văd ce se întîmplă.
Realizez că vorbeşte cu Ion Nădejde – şoferul de pe Raba de 16 to care ne-a ajuns din urmă. Ăla nu ştie nimic de autofreze. Ciobi are în benă un cablu gros cu şufă din oţel împletit lung de vreo zece metri. Este prea scurt şi e periculos ca Nădejde să se apropie atît de tare de noi, că riscă să se împotmolească şi el. Are şi Ion o şufă de vreo cinsprezece metri. Pe viscolul năprasnic şi cu mîinile goale, băieţii petrec ochiurile şufelor introducînd în ele un levier. Leagă cablul de cîrligul din spate de la maşina noastră după ce au bătut cu ciocanul că era îngheţat bocnă. Cu chiu cu vai, reuşesc. Asta a fost partea cea mai simplă. Apoi, tîrîind cablul greu de oţel care era îngheţat şi „muşca” din carne, au ajuns lîngă maşina lui Nădejde.
Din cauza lamei, nu aveau de ce să agaţe celălalt capăt al şufei. Eu stăteam în cabină şi aşteptam. Mă luase iar frigul şi tremuratul.
Au luat lopata şi au început să cureţe zăpada din faţa lamei. Viforniţa o punea pe loc înapoi. După aproape o jumătate de oră de muncă în viscol, au prins şufa de sub şasiul mastodontului. În timp ce se pregăteau să încerce extracţia noastră din nămeţi, auzim dintr-o dată claxonul lui Nădejde. Ciobi sare iar de la volan. Bucurie mare. Ajunsese aproape de noi de la Iaşi autofreza URAL. Era cea mai nouă şi cea mai puternică – de prin anii optzeci. Motor de tanc. Se apropia în lucru de noi şi vedeam gheizerul de zăpadă pe care vîntul o ducea imediat pe partea opusă ajutînd turbina. Pentru o clipă s-au oprit şi îl văd pe Dodiţă că iese din cabină fără şubă pe el, că la dînsul era cald ca la gura sobei. Ion şi Dorel dîrdîiau de-i lua naiba. Făcuseră planul ca Nădejde să tragă de spatele nostru şi cînd botul maşinii noastre ajungea pe uscat, să intre autofreza în plin pe urmele noastre să spargă zidul.
Simţim opinteala Rabei lui Ion care întinde şufa ca o coardă de vioară, Ciobi turează şi el la marşarier cu mişcări de dute-vino, dar jaful a înţepenit în nămeţi şi nu se mişcă. Mă uit la ceas, era nouă şi un sfert dimineaţă. Imediat auzim claxonul ca un muget de vacă de la Cotul Donului al „Uralului”.
Se dă jos din cabină mecanicul deservent, Mihai. Acesta scoate şi el o şufă încolăcită la burlanul autofrezei şi din cîteva mişcări precise introduce bucla undeva în spatele lamei. Cu Ion Nădejde coborît şi el leagă celălalt capăt la cîrligul din spate al Rabei de 16.
Mihai rămîne jos şi-l dirijează pe Dodiţă să întindă şi el cablul. Apoi merge lateral prin nămeţii pînă la brîu astfel încît să fie văzut de toţi cei trei şoferi. Braţul său coboară brusc şi la acel semn, toate trei motoarele se opintesc. Simt dintr-o dată cum maşina noastră începe să alunece lin înapoi. Viscolul era dezlănţuit, dar puterea motoarelor a învins forţa vijeliei.
Autofreza a fost exact forţa suplimentară de care am avut nevoie. Am ajuns cu toţii la loc uscat unde se vedea asfaltul. Dîrdîind de frig, am coborît şi eu şi am avut o scurtă şedinţă în bătaia vîntului. Am stabilit ca autofreza să deschidă drum şi la cinsprezece metri în spatele ei să urmeze Raba de 16 tone care să lărgească şi să cureţe cît mai aproape de asfalt stratul de zăpadă.
Trebuiau ca ajunşi dincolo să întoarcă, iar la întoarcerea prin pîrtia făcută să asigure cale deschisă coloanei de maşini ce staţiona de o zi în zăpadă. Eu cu Ciobi am pornit urgent spre Iaşi, spre District. Stabilisem cu „fetele” ca la ora 13 să începem mica petrecere de 8 Martie.
Cum am intrat în Budăi îi spun lui Dorel să oprească în faţa unui magazin sătesc. I-am dat bani  să cumpere o jumate de băutură alcoolică, orice găseşte. S-a întors cu o sticlă de RDM (rachiu de mere) de 33 de grade. Cu mîinile îngheţate şi trenurînd ca varga de oboseală, dar şi de frigul acumulat, nu am putut desface dopul înfiletat. L-a desfăcut Ciobi. Am pus sticla la gură şi ca un însetat în deşert, am băut ca pe apă dintr-o dată vreo 100 de mililitri fără să respir.
Ciobi îmi spne: „şefu, iau şi eu o duşcă, că acu nici dracu de poliţie nu ne opreşte”. „Ia Ciobi, dar cred că nu te îmbeţi, să ajungem bine acasă”. „Fiţi fără grijă, ştiu eu cît pot să duc”. A mai rămas de la Ciobi vreo două sute de grame.
Am simţit dintr-o dată – ca în filmele lui Walt Disney cînd se colora Tom de jos pînă sus – cum o căldură plăcută îmi inundă corpul şi simţeam efectiv că mi se încălzesc picioarele, iar apoi căldura îmi urcă rapid spre piept şi în braţe. Cînd a ajuns la cap, am simţit dintr-o dată că nu pot să mai vorbesc coerent. Creierul ştia ce vrea să spună, dar limba nu avea putere.
M-am îmbătat „beton”. Aproape instantaneu. Ştiu doar că intram în Podu Iloaiei. Adică făcusem doar doi kilometri. Apoi m-am trezit scuturat zdravăn de umăr şi o mînă cu zăpadă m-a frecat pe faţă.
Era alt şofer de al meu. Pe loc m-am trezit, am realizat ce-i cu mine şi am dat să cobor. Mintea îmi funcţiona perfect, dar am simţit că nu am picioare.
Am apelat la băieţi să mă ajute şi încet, susţinut, am ajuns în birou. Ara aproape doisprezece. Din mers am spus ofiţerului de serviciu să raporteze la Secţie că am ajuns în Bază, dar sunt foarte obosit şi e musai să dorm o oră şi să preia dînşii comanda. Fetelor le-am spus să pregătească masa şi la ora două să mă trezească.
Apoi am adormit pe patul din birou îmbrăcat. Pe la ora două jumate – trei fără ceva, ofiţerul de serviciu m-a scuturat şi mi-a spus că lumea mă aşteaptă în club să ciocnim un pahar de 8 Martie.
M-am spălat pe faţă cu apă rece şi dintr-o dată m-am simţit „freş”. Ştiu că am felicitat colegele, le cumpărasem cu o zi înainte ghiocei, am ciocnit un pahar cu bere, dar l-am dus doar simbolic la buze. Simţeam că de înghit o singură gură, nu va fi bine de mine…
Am mîncat ca un lup de toate şi după ce mi-am potolit foamea, le-am spus că mă duc să-mi continui somnul, că va trebui să ies în continuare pe drum.
Am aflat că s-a mai stat puţin şi toată lumea care nu era plecată pe traseu şi a participat, s-a oprit şi nimeni nu s-a îmbătat. Vorbesc evident de bărbaţi, că doamnele nu aveau nicidecum vreo şansă.
Toată lumea era conştientă de situaţia de afară şi de răspunderea ce o aveam. O parte dintre femei erau soţiile unor muncitori din brigadă şi cunoşteau prea bine constrîngerile unui drumar.
Am dormit profund pînă pe la ora nouă, cînd am ieşit din nou cu utilajele în patrulare.
Viscolul s-a oprit abia pe 9 martie şi de acolo a început munca de lărgire a carosabilului şi împrăştierea de antiderapant.
Am ajuns acasă în dimineaţa de 10 martie. Casa era aproape în totalitate aranjată. „Fetele” mele au făcut tot ce a depins de ele şi de puterea lor.
Am mîncat în sfîrşit după vreo trei zile o mîncare caldă şi am adormit. Cred că am dormit vreo douăzeci de ore, timp în care nu am prea avut contact cu mediul înconjurător.
Poate nu mi-aş fi amintit atîtea detalii – pentru că în viaţă am trăit poate zeci de aventuri la deszăpezire – dacă nu legam evenimentul de mutarea în noua locuinţă.
Care nu avea să fie ultima…