Am pretenţia despre mine că sunt un tip onest, care toată viaţa a fost cinstit şi corect cu părerile sale ,ce le-am expus deschis, direct, dar care s-au subordonat tot timpul principiului dreptăţii şi adevărului.

Am constatat în timp că această conduită mi-a adus stima şi prietenia multor oameni de toate condiţiile sociale ce au avut curajul să-mi destăinuie problemele lor personale în speranţa unui sfat sincer, dar mi-au creat şi numeroase dezavantaje şi belele în faţa unor troglodiţi care se simt ofensaţi de atitudinea mea – pentru unii deranjantă. Am pierdut din punct de vedere material mult în viaţă datorită acestui fel de a fi, dar sunt bucuros că am cîştigat în plan moral şi în cel relaţional. De mi-ar fi dat de Dumnezeu să o iau de la capăt, sau să mai pot alege alt drum, eu tot pe acesta aş vrea să merg…
Nu am o vîrstă atît de înaintată încît să consider că înţelepciunea este o consecinţă a anilor trăiţi, n-am scăpat din războaie mondiale, n-am evadat din vreun lagăr de exterminare, dar viaţa mi-a dat în anii de pînă acum destule momente de răspîntii şi de hotărîri determinante, o varietate de probleme de ordin profesional izvorîte din firea mea rebelă şi scormonitoare, încît pretind cu tărie că am suficientă experienţă să-mi exprim o opinie şi să emit o părere despre lucruri pe care le-am trăit şi din care am învăţat ceva – chiar dacă la vremea respectivă luasem hotărîrea bună, sau nu.
Consider că noi, oamenii, avem în permanenţă de învăţat – fie şi dacă ascultăm păţaniile altora – şi eventual putem trece prin filtrul gîndirii proprii, întîmplările auzite.
Mă revolt însă sincer şi mă face să privesc cu compătimire în acelaşi timp la unii – care ajunşi prin diferite căi şi metode conjuctural pe vreo funcţie – se cred dintr-o dată buricul pămîntului şi ignoră orice părere a altora, iar dacă în sinea lor ar recunoaşte că acea părere este valoroasă, o ignoră şi refuză categoric să o aplice deoarece chipurile, s-ar înjosi din motivul că nu le-a fătat lor mintea…
Am foarte multe exemple de acest tip de indivizi care mişună în societate, tipi suficienţi, infatuaţi, închistaţi în gîndire, vicleni şi chiar ticăloşi. Aproape toţi s-au ajuns, aproape toţi au reuşit să se aburce cumva pe o cracă mai de jos sau mai de sus, dar toţi ăştia au satisfacţia că te pot scuipa în creştetul capului, de la mica lor înălţime. Majoritatea dintre ei uită imediat de unde au plecat, n-au mamă, n-au tată, n-au chiar proprie familie, dar au un singur scop: acela de a parveni cu orice preţ.
Am pornit să scriu aceste rînduri din deranjul ce mi-au produs sufleteşte unii dintre aceia în care am avut încredere, pe care i-am susţinut dezinteresat, care poate şi datorită susţinerii mele au ajuns ceea ce au dorit, dar care consideră că cea mai bună răsplată este nerecunoştinţa. Acestora le spun fără nici o ranchiună că ignorarea mea vine din ignoranţa lor şi cu toate că ştiu că acest lucru nu le pasă, le spun doar că personal sunt oripilat de lipsa de caracter de care dau dovadă şi nu pot să fac altceva decît să le dezvăluiesc adevărata faţă în raport cu alţi oameni. Asta, doar din simplul motiv ca lumea să-i cunoască mai bine şi să fie în cunoştinţă de cauză atunci cînd au în mînă un buletin de vot.
Am să închei transmiţîndu-le doar unor (doi) domni aleşi senatori de Iaşi – cărora le-am transmis felicitări sincere şi personale pentru succesul facil pe care l-au obţinut – că am făcut-o dezinteresat, că nu aştept de la domniile lor nici un contract cu statul, nici teren de vilă în Copou, nici un serviciu la Biroul Parlamentar pentru mine, soţie, fică, nepoată, fin, sau coleg de clasă.
Pe aceşti doi domni i-am considerat demni de stima mea (la momentul respectiv) şi din acest motiv le-am adresat felicitări pentru succesul obţinut.
De asemenea, am transmis sincere felicitări şi altor persoane care au ajuns în diferite funcţii şi de care eu m-am bucurat sincer, chiar dacă nu am nevoie să le cer nimic. Le-aşi fi cerut doar un semn de minimă bună cuviinţă dobîndită probabil în anii cît au crescut pe lîngă casa lor natală şi pe care au uitat-o, desigur.
Un semn de primire a unui mesaj este un gest chiar de omenie, de politeţe şi de consideraţie, indiferent de funcţia ce o ai acum şi pe care mai direct sau indirect şi eu am ridicat mîna să o ai.
Aaaa, nu-ţi place cînd te critic? Nu-ţi mai place cînd arăt public ce greşeşti? Ăsta sunt eu şi nu am nici un regret că sunt aşa. Tu în schimb, ori înveţi să te porţi, ori vei fi făcut de rahat cu orice ocazie, fără să am nici o remuşcare, pentru că ai ales să fii Persoană Publică…
Asta înseamnă pentru mine să fiu onest.