CINE CONDUCE IAŞUL…

Priviţi cu atenţie la această fotografie. În mod special la primarul Nichita. Pe ceilalţi din jurul său nu-i analizăm acum, cu toate că atitudinea fiecăruia surprinsă în instantaneu este caracteriologică. Altădată poate…

          Uitaţi-vă vă rog la acest huţupan necizelat în aproape 40 de ani de cînd se dă orăşan. Toată lumea este încheiată sau descheiată la nasturii balonzeiderelor sau ale pardesiilor, numai huţupanul Nichita nu se poate dezbăra de obiceiul de a umbla descheiat de nasturi şi cu pardesiul strîns cu mîna pe corp ca un pui de „bogda proste”. Haina stă pe el ca pe gard.

Această poziţie de „jme” de la ţărănoaia devenise o modă printre tineretul venit cu pluta la oraşe în anii industrializării forţate. Că erau slabi ca o ostreaţă de gard sau mari şi graşi ca boul Apis, toţi şmecherii şi fătucile desantaţi prin oraşe îşi ungeau părul cu un pumn de ulei de nuc să strălucească, toţi purtau invariabil din octombrie pînă la Paşte „fîş-fîş” chiar dacă era gerul Bobotezei….

Pentru cei mai purii care n-aţi prins vremurile, „fîş-fîş”-ul era un material nou inventat prin Germania capitalistă – ceva sintetic care arăta ca un impermeabil rezistent la vînt şi intemperii –  obligatoriu în patru culori de bază: negru, verde, maron sau bleumarin…Cînd dădeai din mîini pe lîngă corp se auzea un sunet care cu cît era mai puternic, însemna şi o calitate superioară, un foşnet care a dat numele generic….”fîş-fîş”

De obicei se purta în lungime „trei sferturi” şi lumea devenise cenuşie deoarece fie cald sau frig nu vedeai pe stradă decît patru culori.

De obicei fetele de la ţară îşi strîngeau talia cu un cordon subţire ca o sfoară din acelaşi material pentru a-şi pune în evidenţă mijlocul, indiferent că erau slabe ca scîndura sau nişte balene cît dulapul.

Băieţii îşi ţineau fîşul lipit de corp strîns cu o mînă să le marcheze silueta, iar în cealaltă mînă purtau aproape lîngă ureche obligatoriu un tranzistor mare cît o jumate de cutie de table de la care ascultau din mers meciurile etapelor sau pe Angelica Moldovan cu „Moldovî, Moldovioara mia”….

Neşte mîrlani...

Ăsta era standardul cînd a venit Nichita la Iaşi. Asta era generaţia. Unii au reuşit ca în timp să acumuleze autodidacţi ceva cultură de la orăşeni şi să se debaraseze de metehnele ridicole pe care le împrumutaseră, dar alţii au rămas huţupani pe viaţă.

Uitaţi-vă iar la fotografie. Acum huţupanul nu mai are „fîş-fîş”. Are loden din material scump, de bună calitate, dar a rămas cu handicapul. Gămălia dintre urechi teşită băgată adînc între umerii ca un umerar făcut din oase, picioarele crăcănate la genunchi în semn de mare fotbalist obişnuit cu driblingul ca regretatul Garinchea, iar cu o mînă îşi ţine obligatoriu haina strînsă lîngă corp.

Atitudine de umilinţă, de om de la ţară care cîndva se ruşina de statutul său printre tinerii născuţi la oraş.

Asăzi, huţupanul te sfidează nonşalant din spatele ochelarilor săi de „telectual” cu ramă de aur sfidîndu-ţi greaţa ce ţi-o produce.

Ăsta conduce Iaşul!