Am publicat în serial pe blogul meu aşa cum unii (cred că puţini, ce-i drept) or fi fost interesaţi să vadă, o încercare, o propunere vizionară aşa cum mi-ar fi plăcut mie să fie un primar al Iaşului şi echipa sa de edili.
Desigur, altora le-ar place poate în cutotul altfel, sau poate că mulţi nu au nicio părere, pentru că apăsaţi de necazurile vieţii cotidiene – nu dau nicio importanţă ambientului în care îşi duc zilele.
Probabil că tocmai din acest motiv – că sunt mai mulţi din ultima categorie – am ajuns astăzi să avem o conducere administrativă pe care probabil că o merităm.
Fiind ţinuţi aproape o jumătate de secol în întunericul unui lagăr închis, puţini au avut în trecut şansa de a-şi cultiva gustul şi simţul artistic şi prea puţini aveam cele mai elementare noţiuni despre urbanism şi peisagistică, despre arta transpusă în văzul lumii pe străzile oraşului.
Cultura noastră estetică se rezuma doar la cunoştinţele despre unele statui dedicate unor personalităţi locale sau naţionale, iar clădirile construite mai ales în perioada antebelică sau chiar interbelică, erau considerate de arhitecţii şi conducătorii comunişti ca fiind urîte şi anacronice secolului în care trăiam şi erau înlocuite prin demolări masive de clădiri „futuriste” în concepţia conducătorilor de atunci, serviţi de arhitecţi care executau la comandă lucrări cerute de inculţii timpului.
Motivaţia era nobilă, se construiau din temelii adevărate oraşe, răsăreau în cîţiva ani cartiere imense cu zeci de mii de locuitori. Blocurile aveau doar unicul scop de a adăposti familii de „oameni ai muncii” care aveau cu toţii serviciu, iar copii lor învăţau cu toţii în grădiniţe, şcoli şi universităţi.
Doar de prin filmele străine puteai să-ţi mai faci vreo imagine bănuită despre cum arătau oraşele din ţările civilizate.
La noi gustul estetic s-a atrofiat aproape complet şi ajunserăm să ne mulţumim cu străzile largi, asfaltate, încadrate de cutii paralelipipedice din beton cu muchii drepte şi ochiuri mici tipizate de ferestre.
Iaşul nu a făcut excepţie, dar dacă vom compara totuşi alte mari oraşe ale României cu ceea ce a fost la noi, constatăm că aici s-a făcut un exces de zel.
Ca unul care s-a născut la începutul anilor 50, ştiu exact cum arăta oraşul atunci şi am crescut odată cu transformarea sa şi apoi am asistat la ceea ce a ajuns.
Am bătut şi eu după „revoluţie” puţin Europa, dar am străbătut în anii comunismului mai toată ţara şi am constatat că alte mari oraşe au adoptat altă tactică decît noi.
Pe acolo, s-au păstrat în general arii largi, perimetre întregi din zona centrală intacte, mergîndu-se pe ideea conservării clădirilor antebelice, iar acolo unde nu s-a considerat că merită, s-au construit clădiri noi, dar care au păstrat un stil în consonanţă cu ambientul arhitectonic din jur, iar blocurile dormitoare s-au concentrat în totalitate spre periferie.
Noi – înafara ideii de cartiere imense spre periferii – ne-am băgat masiv cu buldozerul în plin centru, croşetînd printre monumentele istorice pe care le-am infestat cu nişte clădiri aşa-zis futuriste, ce apar anacronic pe lîngă aceste monumente.
Dau exmplu aici doar perimetrul dintre strada Palat, Anastasie Panu, Ştefan cel Mare, Costache Negri, Lăpuşneanu, Piaţa Unirii.
Ca printr-o minune dumnezeiască au mai rămas nerăpuse de furia ctitorilor comunişti, clădiri istorice precum Hotelul Traian, Palatul Braustein, Casa Meşteşugarilor, Palatul Roznovanu, Materna, strada Cuza Vodă.
În schimb, Piaţa Unirii a fost rasă barbar şi au răsărit hîde şi anacronic cele trei turnuri pitice, Hotelul Unirea şi blocurile Unic şi cele de vizavi.
Nu mai avem oare nimic de făcut? Ba da, am avea, dar dacă ar fi în fruntea oraşului oameni cu puţin gust, dacă ar exista o voinţă politică şi dragoste pentru oraş. Dar conuc numai venetici.
Am propus prin mai multe articolşe de atitudine să se iniţieze un concurs pentru ca arhitecţi de oriunde să vină cu soluţii. Nu trebuie să demolăm ceea ce deja e făcut de o jumătate de secol, dar cu investiţii relativ mici, se poate gîndi la o schimbare a faţadelor acelor triste clădiri pătrăţoase din Piaţa Unirii pînă la Palat, prin transformarea lor cu unele trafoare sau „briz-brizuri” de piatră aparentă, cu balcoane false din fier forjat, cu nişte acoperişuri şarpantă în stil interbelic ca o căciulă pe aceste blocuri – dînd senzaţia de mansardă falsă – cu tencuieli patinate şi alte artificii pe care doar arhitecţii le ştiu şi le pot vedea.

Avem clasice fîntîni arteziene: ori rotunde, ori dreptunghiulare prin care ţîşneşte periodic unul sau mai multe jeturi de apă dintr-o ţeavă perimetrală…
Peticele de verdeaţă sunt prea puţine, nu există conceptul de grădină verticală cu iederă agăţătoare întinsă pe pereţii blocurilor comuniste, jardinierele sunt doar nişte hîrdaie anoste cu flori fără valoare estetică sau banale, mobilierul stradal este fără niciun bun gust.
Iluminatul artistic al clădirilor simbol se rezumă doar la cîteva şi lipsesc lucrări artistice de bun gust şi ingenioase din golurile dintre clădiri, în marile intersecţii chiar din cartierele mărginaşe la întretăierea bulevardelor largi. Cubul metalic e de pomină şi se potriveşte ca nuca în perete în apropierea Mitropoliei.

Nimeni nu-şi dă interesul să schimbe cu ceva această stare. Arhitecţii – cîţi or fi – s-au blazat total, au intrat într-o espectativă păguboasă, se complac în a sta închişi în bolul de sticlă al castei lor, artiştii plastici sunt şi ei descurajaţi şi practic nu sunt mobilizaţi să-şi aducă contribuţia la schimbarea oraşului.
Cine a citit planul meu de reorganizare, a putut vedea importanţa pe care o întrevăd eu în noua împărţire teritorială cu cinci sectoare a oraşului, care să fie conduse în mod obligatoriu de arhitecţi sau peisagişti.
Viitoarea echipă de edili ce se va forma în subordinea altui primar, va trebui să absoarbă arhitecţii şi artiştii acestui oraş, să-i coopteze în structura primăriei, iar politicienii aleşi ar trebui să-şi propună în programul lor electoral să-şi facă echipă cu astfel de oameni, dar mai ales să le asculte părerea şi nu să le impună ei –politrucii – viziunea lor dobîndită după ureche şi ajunsă la stadiul de autodidact cu mofturi.

Pentru asta am avea nevoie de alt tip de presă locală. Avem nevoie ca vocea specialiştilor să se facă mereu auzită în toate domeniile, să li se ia interviuri, să li se acorde atenţie, iar aceştia ar trebui să „iasă la bătaie”, să-şi spună continuu părerea, să aibă mereu o voce critică.
Am ajuns să avem şi o presă politizată excesiv care scrie ori numai articole dedicate conducerii politice faţă de care sunt obedienţi, ori care critică continuu neprofesionist lucruri minore care sunt de o banalitate care te fac să o ignori total.
Jurnalismul s-a degradat atît de tare, încît – lăsînd la o parte cazurile unor inşi agramaţi cu grave greşeli de exprimare sau necunoaştere a unor termeni – nu mai foloseşte la nimic, şi-a pierdut menirea.
Presa trebuie să educe, să cultive bunul gust, să fie o metodă de propagare a artei, a esteticii. De aici vine turismul, vine dezvoltarea economiei pe orizontală.
Cînd clasa politică s-a degradat într-un asemenea hal încît au ajuns la conducere nişte nulităţi, este de datoria societăţii civile să se mobilizeze, să reacţioneze şi să scoată ea în faţă oameni buni profesionişti pe domeniul lor de activitate, care trebuie să bată cu pumnul în masă şi să fie în permanenţă o alternativă şi un vector de opoziţie.
Staţi să vedeţi ce inşi vor fi propulsaţi în curînd ca alternativă la Nichita, Chirica & Comp. Aproape mă îngrozesc!