M-a apucat aşa dintr-o dată o stare de sictir şi de lehamite atît de mare, că pur şi simplu mă gîndesc la astenia de toamnă.
Nu ştiu cum naiba, dar parcă prea tare m-au dezamăgit nişte persoane pe care le consideram apropiate…Başca e că suntem şi neamuri…
În toată viaţa am încercat – şi în majoritatea cazurilor am reuşit – să nu dezamăgesc oamenii care se află în preajma mea, sau cu care intru tangenţial în contact.
Eu nu pot pur şi simplu – cu toate că de multe ori mi-aş fi dorit aşa, de-al naibii – să-ţi promit ceva şi să nu mă ţin de cuvînt. Doar dacă ceea ce ţi-am promis mă fac să depind şi eu de altul care nu se ţine de cuvînt şi atunci mă zbat să te anunţ şi pe tine cît pot de repede – dar înainte de termenul dat – că aranjamentul pică din motive independente de mine.
Aşa sunt croit şi mai am un defect ce mă face nesuferit multora: sunt exagerat de parolist şi de punctual şi probabil că asta e un defect prin societate de moment ce pe majoritatea îi doare prin părţile moi şi ignoră orice nerespectare a unei vorbe.
Din acest motiv perfecţionismul meu m-a adus în postura să fiu văzut de unii puţin cam sonat. Mă jur că nu mă simt, dar vă spun că nu am suficient scuipat secretat de glandele salivare să-i gratulez pe aceia care nu pot fi nu ca mine, dar măcar pe jumătate.
Mi-e pur şi simplu silă să aştept în van ca cineva cu care am avut o vorbă să se facă pur şi simplu că a uitat în secunda doi acea vorbă, cu toate că i-am dat suficiente motive prin ceea ce am făcut pentru ea să se simtă obligată.
Obligaţia asumată vine din bun simţ. Vine din educaţia elementară. Vine dinlăuntrul tău dacă porţi în tine o genă anume, dacă nu-ţi lipsesc cromozomii bunului simţ.
Coroborat cu starea de apatie generală datorată sictirului global generat de javrele din politică, sictirul şi lehamitea mea pare o stare justificată.
O să-mi treacă, nu-i aşa? Ştiu, am mai avut şi pentru o perioadă mi-a trecut, dar inevitabil crizele bolii au revenit.
V-am pupat pe dinţii lipsă.