În 1863, la 4 ani de la Unirea Principatelor Române, guvernul condus de Mihail Kogălniceanu adopta o lege fundamentală pentru dezvoltarea noului stat modern condus de Alexandru Ioan Cuza.
Secularizarea averilor mănăstirești a fost, alături de reforma agrară, una dintre reformele fundamentale adoptate de politicienii acelor vremuri în vederea modernizării statului, dacă avem în vedere că un sfert din suprafaţa agricolă a ţării aparţinea mânăstirilor „închinate” – terenuri dobîndite de-a lungul veacurilor prin danii boiereşti şi voievodale.
Averea clericală ajunsese atît de mare şi de necontrolat, încît noul stat format în urma Unirii Principatelor nu avea resurse de impozitare pentru că – evident – feţele bisericeşti nu contribuiau cu niciun ban la averea Țării.
Este ştiut că guvernanţii de acum 150 de ani nu au luat în totalitate averile deţinute de mânăstiri, lăsîndu-le atît cît acestea să poată funcţiona în condiţii optime şi chiar îndestulătoare, dar şi Ţara să pornească pe drumul progresului şi a bunăstării.
Comuniştii care au venit la putere după al doilea război mondial au „ras” tot ce însemna proprietate privată, ba mai mult decît atît, au prigonit religia ducînd o bătălie făţişă cu Dumnezeu.
După „revoluţie” se ştie că a pornit o nouă cruciadă de dobîndire mai mult sau mai puţin legală de terenuri şi proprietăţi în baza unor dovezi cu acte mai mult sau mai puţin legale.
În timp ce instanţele româneşti au pe rol milioane de acţiuni pentru retrocedări de bunuri în imobile sau terenuri şi mulţi mor fără a fi avut măcar o minimă şansă de a îndupleca o autoritate să i se înapoieze o mică sau mai mare avere ce a fost luată strămoşilor congenari, Primăria Municipiului Iaşi îşi permite prin voinţa interesată a primarului Gheorghe Nichita şi a unor potentaţi ascunşi sub anteriile feţelor bisericeşti să facă acte de donaţie în cel mai ultracentral areal din municipiu, fără ca în prealabil această acţiune să fi fost explicată pe larg cu transparenţă şi supusă dezbaterii publice – ca majoritatea acţiunilor păguboase şi inepte ce au fost coordonate în ultimii ani de primar şi de echipa sa.
Ceea ce este şi mai curios – dar explicabil – e complicitatea membrilor Consiliului Local care îşi dă acordul, indiferent de culoarea politică, la această mîrşăvie.
Să acorzi din oficiu pentru că „aşa vrea muşchii tăi” 2200 de metri patraţi lîngă Mitropolie fără să supui din timp opiniei publice măcar pentru luare la cunoştinţă această „danie voievodală” denotă nu numai sfidarea populaţiei, dar şi o crasă incompetenţă managerială a problemelor marelui oraş.
Terenul în discuţie devine o insulă într-o zonă în care – odată cu transformarea bvd. Ştefan cel Mare şi Sfînt în pietonal – complică enorm dezvoltarea viitoare din punct de vedere urbanistic a Iaşului.
Parcă suntem un oraş de tîmpiţi – cum ne-a caracterizat nu demult însuşi primarul – un oraş cu populaţie amorfă şi necuvîntătoare care înghite în linişte toate mojiciile şi toate tîmpeniile făcute de o gaşcă de inepţi şi profitori organizaţi în bandă.
Noi nu avem oare arhitecţi care să ia măcar atitudine în mod public la asemenea idioţenii care frizează nu numai legalitatea, dar şi bunul simţ?
Zona din spatele Mitropoliei cu străzile adiacente Cloşca, Crişan, Sf. Andrei, Ipsilante, etc. este o zonă unde într-un viitor nu prea îndepărtat urmaşii noştri vor trebui să poată găsi soluţii şi variante de circulaţie rutieră care să ocolească centrul istoric începînd cu Piaţa Eminescu – Banu – Gara Mare şi să ajungă în Podu Roş fără să atingă Ştefan cel Mare din Piaţa Unirii pînă la Palat.
Această zonă va trebui să rămînă veşnic destinată promenadei, fiind o insulă de linişte, plăcere şi religiozitate, ce adună în arealul ei atîtea monumente istorice care au scăpat încă neatinse de barbaria comunistă.
Acordarea fără explicaţii şi o motivaţie puternică a terenului în cauză Mitropoliei, va încurca enorm de mult pe viitorii urbanişti ce se vor fi eliberat poate de dependenţa de politic şi de obedienţă atunci cînd vor trebui să găsească soluţii, deoarece vor trebui să ţină cont de eventuale exproprieri a exact acestui teren, care astăzi s-a dat doar pentru că un primar inept şi echipa sa are de rezolvat nişte interese private sau de grup.
Este interesant că presa locală a tratat acest subiect cu o complicitate tacită anunţînd laconic dania, fără a aprofunda dedesupturile afacerii.
Cele cîteva indicii puerile oferite de incompetentul şi rău intenţionatul viceprimar Chirica că „feţele bisericeşti vor să facă pe acel teren un parc ce este pe placul primăriei”, nu fac altceva decît să toarne gaz peste foc şi să dea de bănuit că în spatele acestei acţiuni se ascund treburi necurate care se vor făcute după paravanul Mitropoliei, unde este mai greu de cercetat şi unde banii cheltuiţi ne prea sunt la vedere.
În momentul cînd strada Crişan intră în curtea Mitropoliei şi are un regim special de alee în interiorul unei proprietăţi private, ai sacrificat cu bună ştiinţă o cale de comunicaţie terestră vitală în prezent ca alternativă.
Pot să facă enoriaşii lui Iisus şi Grădina Raiului pe acest teren, dar nu pot rezolva probleme vitale pentru oraş!
Suspiciunea mea bazată pe multe elemente pe care le-am intuit şi semnalat încă în urmă cu 3-4 ani cînd am înţeles că echipa lui Nichita a pus gînd rău oraşului, se referă în primul rînd la ideea că „cineva” persistă să construiască în zonă ultracentrală o imensă parcare subterană ce va absorbi majoritatea autovehicolelor ce vor avea interes să ajungă cît mai aproape de un perimetru închis circulaţiei publice, începînd cu Catedrala Mitropolitană, Primărie, zona de promenadă pietonală, Teatrul Naţional, Prefectură, magazine centrale.
Dacă acest lucru pare să fi eşuat odată cu înmulţirea protestelor civice în parcul de pe esplanada Teatrului Naţional, „cineva” se pare că a preluat o idee expusă cu ocazia acelor proteste de Dragomir Tomasevschi de a muta realizarea parcării exact pe locul cedat acum Mitropoliei şi anume o parcare pe 2-3 nivele din str. Crişan spre Sf. Andrei.
Locul ar fi ideal pentru un asemenea proiect dat fiind configuraţia denivelată a terenului, cu posibilitatea unor intrări şi ieşiri denivelate pe cele două străzi.
Problema este însă că asemenea investiţie ar fi extrem de costisitoare – probabil peste zece milioane de euro – iar asta ar trebui inclus într-un PUG şi PUZ, ceea ce ar putea complica destul de tare lucrurile din punct de vedere birocratic.
Nu m-aş mira să aud în curînd – pînă la viitoarele alegeri din 2016, cînd această echipă a lui Nichita trebuie să rezolve obligatoriu problema ca şi în cazul Palas-ului – că odată ce terenul este în proprietatea Mitropoliei Moldovei, aceasta găseşte în parteneriat un investitor care să-i construiască în curtea sa această parcare pe care „mitropolia” s-o exploateze în viitor împreună cu un „consorţiu” de inşi care au bani de spălat.
Peste restul terenului primit, apoi pot aduce 20 de autobasculante cu pămînt negru ce va fi gazonat şi plantat cu tei din cei zece mii promişi de vicele Chirica să se planteze în oraş pentru a închide gura populaţiei revoltate.
Mai urmează – aşa cum intuiesc – să se dărîme „la schimb” gardul din faţa Mitropoliei , să se defrişeze complet vegetaţia existentă şi să se creeze în această zonă dintre Palatul Roznovanu şi Catedrala Mitropolitană o imensă Piaţă multifuncţională mărginită de parcul din faţa Teatrului Naţional.
Şi asta într-un mod simplu, prin voinţa unor „privaţi” posesori de teren, cu acceptul Primăriei în calitate de „beneficiar”.
Totul devine posibil printr-o simplă danie a lui  Gheorghe Vodă cel Tîmpit, cum veşnic va rămîne în istorie acest gherţoi rapace care ne-a distrus oraşul cu accepţiunea noastră tacită.