12185066_951015231640232_3968573765002261488_o

DOWNING STREET…

Buun…În sfârșit am trăit s-o văd și pe asta! Românii s-au hotărât dintr-o dată să iasă în stradă într-un fel de „altfel” de revoluție, o revoluție „de pluș” cum nu a fost aia din 89.
Tot o chestie emoțională i-a determinat, de fapt ca să fiu mai precis, două: prima cu polițistul antemergător generalului doctor în justiție – profesor academician la Academia de Poliție și Informații O,prea nesimțitul ministru de Interne, iar mai apoi o tragedie națională în care au murit până azi 32 de tineri și sunt răniți grav peste o sută într-un accident stupid la clubul bucureștean.
De fapt, al doilea eveniment a declanșat percutorul bombei, pentru că aici au fost direct implicați oameni aparținând unei categorii mai speciale de tineri intelectuali ce a provocat empatie în rândul unei pături de populație care până acum s-a comportat în stil „jemanfiche”-ist.
E generația copiilor celei care a crezut că trăind pseudorevoluția regizorului sovietic Ivan Ilici Iliescu, au adus peste țară cornul abundenței și a traiului pe vătrai.
Acum revoluția se duce tot în direct pe televiziuni și în paralel pe rețelele de socializare, cu mențiunea că spre deosebire de anul 90 când era doar televiziunea de stat, acum există puzderie, care mai de care mai democrată decât alta…
Măi oameni buni, măi dragilor, fiecare generație a crezut – și are tot dreptul din lume să creadă – că în sfârșit a găsit calea eliberării de comunism și securism a patriei.
În fond, dacă este să fim cinstiți și corecți cu noi înșine, generația mea – care la momentul 89 avea exact vârsta „revoluționerilor” de astăzi – nu a dat nicio importanță faptului că răsturnarea unui regim nu înseamnă nicidecum și schimbarea lui! Noo, noi, în inocența noastră acumulată în aproape o jumate de secol de îndobitocire comunistă, cu schimbarea istoriei adevărate cu forța și denigrarea Casei Regale ce simboliza însăși România Modernă și democratică, am crezut că tot poporul a făcut pasul înainte în același timp și fiecare român – indiferent de câtă școală avea, de câtă avere dispunea în acel moment, indiferent ce funcție deținuse în vechiul regim, automat se va restarta și o va lua direct pe drumul democrației. Aiurea!
Ce a fost, ăia care am trăit toate astea, cunoaștem. Ne-am furat singuri căciula lăsându-ne duși de nas de fostul și actualul sistem care nu s-a schimbat nicio fărmătură! Doar niște nume pe ici, pe colo, din Securitate s-a făcut SRI, din PCR au apărut zeci de copii din flori fătați de aceeași curvă de mamă și de același tată încornorat ca cerbul lopătar.
Ce este astăzi, e doar o mare sofisticărie!
A ieșit lumea în stradă în toată România pentru că i-a ajuns cică lama cuțitului la os! Ei, na! A ajuns la osul unei categorii a populației, a copiilor celor care s-au învățat prea ușor cu durerea și care mai bine o îndură decât să meargă la doctori să se opereze.
Din păcate Spitalul este același. Cel vechi, cu aceiași medici care erau și pe timpul părinților celor care astăzi țipă.
Ca unul care am fost un revoltat mai toată viața mea – din vremea copilăriei chiar – când mă simțeam nedreptățit de unii profesori că-mi scădeau câte o notă nu pentru că nu știam, ci pentru că îmi taxau neastâmpărul firii mele și a faptului că vociferam nesupus la nedreptăți, eu privesc și acum cu multă detașare la tot ceea ce se petrece și reușesc să văd printre oameni și evenimente ceea ce mulți nu văd, SAU SE FAC doar că nu văd.
De câți ani mă cunosc ieșenii că sunt un răzvrătit al societății civile? Eu știu că lupt deschis cu o șleahtă de nelegiuți din Administrația Publică Locală de prin anul 2000 în mod fățiș, dar cu certitudine vocea mea a ieșit mai tare în evidență după 2009, cam atunci când au început să se dezvolte vertiginos rețelele de socializare și eu mi-am făcut primul cont pe Facebook.
În acești circa șase ani, dar mai ales după ce boala mi-a dat un pumn în nas de mi-a ieșit „borșul”, calculatorul a devenit noua mea viață și singurul mod de a-mi justifica existența.
Cinci ani de izolare, cinci ani de recluziune apăruți brusc în viața unui om deosebit de activ ca mine, pe mulți i-ar destabiliza nu numai financiar, dar mai ales psihic. Neputința participării active la viața cetății, dar mai ales imposibilitatea opoziției fățișe cu participarea fizică contra ticăloșiei și atrocităților comise de edili, a fost cu siguranță cea mai mare povară și mi-a măcinat cel mai mult mintea accentuând de fapt cumulul de boli cu care m-am procopsit.
Dar asta de fapt nu m-a demobilizat, nu m-a învins, ba dimpotrivă, m-a îndârjit atât de tare, m-a înverșunat atât de mult, încât chinurile mele s-au transformat într-o imensă ură și dorință de răzbunare împotriva celora care prin modul lor de acțiune mi-au nenorocit într-un fel viața spulberându-mi visele și închizându-mi drumul.
Când singurul copil împreună cu soțul au ales calea emigrării pe alt continent, nu m-am opus nicio secundă, măcar verbal. Ba chiar dimpotrivă, i-am încurajat. Sunt de principiul că avem o singură viață și suntem datori să facem tot ce ne stă în putință să o trăim cât mai frumos și în bunăstare.
Dar din acel moment, fiind obligat de alte împrejurări să rămân aici, am jurat să lupt din toate puterile mele și să răzbun nu numai viața mea, ci și aceea a copilului meu nevoit să aleagă calea pribegiei. Asta mi-a adus ura pe care cu toții aceia care mă știți mai de demult, am avut-o împotriva lui Băsescu și a camarilei sale, cu tot ceea ce a însemnat sistemul creat de el, băsiștii în general și în mod particular ura față de clica lui Nichita care a preluat-o la rândul lui de la Simirad și a dezvoltat-o!
Doar un nebun poate la prima vedere să pornească de unul singur țintuit într-un scaun de invalid în fața unui calculator să încerce să doboare un regim susținut de un sistem ticăloșit! Ei bine, nebunia îți dă putere, îți dă o forță inimaginabilă și dezvoltă mental o energie nebănuită care la rândul ei aduce o anduranță ce devine o forță uriașă, nevăzută. Exact ca în acel exemplu al chinezilor cu picătura care picurând continuu în același punct, în timp, poate distruge o stâncă.
La fel ca o albină, ca o furnică, am început în 2010 – cel mai nefast an al meu – să împing cu mari sforțări rozeta robinetului care a făcut să curgă picăturile. Cu meticulozitate și încredere am pornit pe mai multe fronturi.
Am înțeles că singura armă pe care o mai pot avea la dispoziție, este cuvântul scris. De ea aveam să mă folosesc pentru a-mi aduce și crește o oarecare notorietate personală. Fără o oarece notorietate vocea ta se pierde în imensitatea cosmică.
În momentul tăierii teilor, încă nu aveam mare notorietate. Strgam, mă zbătam, urlam chiar la voi să-mi auziți strigătul disperat de alarmă, dar voi treceați nepăsători cu zâmbetul acela tâmp pe față, cu capul plecat și cu gândurile aiurea la necazurile voastre, copleșiți de nevoile personale, de grija zilei de mâine și de neputință…
Mă vedeau în schimb alți ticăloși, niște complici ai criminalilor, mă vedeau la fereastra cetății cum mă zbat și cum strig mut la voi să săriți și să opriți sacrilegiul, dar se uitau doar la mine și îmi rânjeau cu satisfacție văzându-mi neputința!
Acești idioți sunt astăzi resetați, sunt cei mai guralivi și mai mari trâmbițași ai democrației, sunt aceia care au căutat în permanență să-mi pună pumnul în gură, să-mi pună chiar căluș, să nu mi se audă nicio vorbă!
Nu au reușit însă, pentru că forța mea avea acumulată o energie imensă. Această energie mi-a dat și îmi dă în continuare viziune. Îmi arată cu precizie fiecare pas pe care trebuie să îl fac în siguranță pentru ca să nu-mi rup și celălalt picior ce mi-a rămas întreg.
Prin luna mai a acestui an m-am hotărât să-mi îndeplinesc visul început prin 2004 în alte conjucturi. Atunci credeam în forța unui partid politic și în puterea unor oameni apropiați ca idei să schimbe lucrurile. Mă consideram încă tânăr și în putere și aveam și determinarea să fac asta.
Din păcate, am fost nevoit să-mi abandonez calea, dar nu și visul.
Dacă am văzut că în acel colectiv de oameni pe care îi credeam uniți în niște idealuri curate nu pot face ce visam fiind izolat, am ieșit cu regrete și cu sufletul însângerat, dar hotărât să creez eu un alt colectiv de oameni care să aibă aceleași idealuri și vise curate ca și mine, să fie animați de aceleași dorințe și de același altruism ca și al meu.
Așa s-a născut ideea coagulării adevăratei societăți civile, a căutării pe Facebook de persoane curate care să-mi împărtășească idealurile și năzuințele.
Mă simt vinovat în numele generației mele că am acumulat în viață foarte multe lucruri bune de care să se poată folosi concitadinii mei, lucruri care să ne facă viața ai ușoară și mai frumoasă, dar din păcate ne-am lăsat călcați în picioare și în mândrie de niște șnapani idioți, de niște români ticăloși și ticăloșiți care trebuie să ne facă să ne simțim vinovați ca generație!
Din nefericire, am reușit în mare parte să stricăm și generația copiilor noștri, să-i deformăm de la o dezvoltare sănătoasă, să-i facem să creadă în niște valori false, să le atrofiem simțurile, să le anihilăm credința în patrie, patriotism și tradiții!
Din acest motiv am hotărât să caut persoane capabile ca și mine să aibă puterea de a se scutura și de a se trezi, persoane care au acumulat în viață o bogată experiență profesională în domeniile lor de activitate și care au stat deoparte neimplicându-se din comoditate sau dintr-o pudoare exagerată în viața cetății, ceea ce ne-a distrus, pentru că am lăsat locul ticăloșilor.
Noua generație de luptători civici care este acum în stradă – mă refer aici numai la aceia curați, nu la iudele infiltrate care doresc exact contrarul și la menținerea sistemului – trebuie ajutată.
Numai voința și elanul creator al vârstei nu poate nicicum să înlocuiască experiența practică a generației noastre care până acum nu s-a implicat decât la distrugerea involuntară a societății.
Există acum un hiatus, o verigă de legătură dintre aceea a celor care vor și aceea a celor care știu cum. Lanțul a fost rupt și zaua care lipsește fiind înlocuită cu o bucată de sârmă ruginită poate conduce la ruperea definitivă a acestui lanț de care atârnă întreaga greutate a unei țări și a unui popor.
Eu așa văd lucrurile și mi-am căutat în preajmă oameni care gândesc ca și mine și care cu mai mult timp în urmă am hotărât să refacem zidul dărâmat cărămidă cu cărămidă, cu meticulozitate și temeinic.
Am înființat partidul cetățenesc Alternativa Civilă. Sunt inițiatorul, dar nu și Fondatorul, pentru că am știut că numai o echipă poate construi ceea ce tot o echipă a răului a stricat!
Sunt conștient că știu multe, că experiența mea poate produce diferența de care ieșenii au mare nevoie ca să poată reveni pe drumul cel bun.
Totodată sunt conștient că vremea mea a trecut, că nu mai am puterea fizică și energia atât de necesară care să-mi permită să mă pun în fruntea mesii. Să fii conștient de valoarea ta, dar și de posibilitățile tale, iată tipologia omului pe care îl căutăm și de care avem nevoie.
Așa cum am declarat și cum știu cei cu care am făcut această echipă care a demarat proiectul Alternativa Civilă, eu nu doresc nicio funcție! Eventual acea de consilier, de mentor, de antrenor, de magazioner al echipamentului, de cărător de bagaje a vedetelor din echipă.
Satisfacția mea maximă va fi doar atunci când voi ști că echipa a pornit sigur pe un drum bun și începe să bată în deplasare pe toți marii corifei, chiar dacă nimeni nu-i acordă prea multe șanse. Este un fel de „Viitorul” a lui Gică Hagi.
Tribunele vor simți asta! Încet dar sigur, vor veni la meci din ce în ce mai mulți oameni care vor încuraja echipa noastră. Chiar și aceia care acum sunt în stradă animați de dorința schimbării vor vedea curând că au în orașul lor o echipă capabilă de schimbarea care îi vor aduce din stradă pe stadion.
Hai Alternativa Civilă!