images

LA GENUNCHIUL BROAȘTEI – MIZANSCENA

De felul meu sunt un om tenace.Pot spune chiar că asta o consider una din puținele calități pe care o am pe lângă multele defecte recunoscute de mine și în primul rând de alții… :D

Pentru dreptatea mea sau a altuia de lângă mine cu care empatizez aproape imediat sunt în stare să merg până în pânzele albe, ba chiar să mor de gât cu cel care mi se opune.
În 2010 soarta m-a lovit brusc, cu toate că semnale puternice pe care nu le-am înțeles, dar pe care poate le-am și ignorat fiind prins în iureșul vieții pe care o trăiam din plin, le-am avut cu doi ani înainte. Dacă mă gândesc acum la ce mi s-a întâmplat pot spune în același timp că am avut și ghinion și mare noroc.
Am avut ghinion că la o operație de amputare a 3 degete cangrenate de la diabet combinat cu arterită am luat din sala de operație a celui mai titrat spital universitar din Moldova niște brontozauri denumiți „științific” stafilococul auriu și klepsyella. I love that. Fără cele trei degete aș fi putut trăi normal și până la o sută de ani dacă mi-ar fi dat Dumnezeu atâția…

Acum  știu că e ceva obișnuit deja în România și una din cauze ar fi chiar hulita corupție „care ucide” în care cu siguranță un rol important l-au avut Hexypharma și Sistemul mafiot de sănătate. Aa, și managerul spitalului în cauză, un idiot bolșevic fără a cărui complicitate și apartenență la PSD-ul care conduce mafia sănătății combinată cu serviciile – de când suntem „stat mafiot de drept”- nu ar fi fost posibilă achiziția acestor materiale fără de care medicina nu poate fi concepută. Ăsta a fost ghinionul.
Norocul a fost și este că în ciuda a 12 operații succesive de amputare (pe felii) pe măsură ce infecția urca împinsă de cei doi demoni până s-a oprit la gambă și s-a stabilizat, încă trăiesc.
Mii, sau zeci de mii de români(?) care au luat astfel de microbi prin spitale, s-au dus… Pentru mine asta nu e o consolare. Abia asta m-a făcut să conștientizez că bunul Dumnezeu mi-a mai dat o șansă. La un moment dat, după 14 operații într-un interval de circa doi ani cu anestezie totală în care ajunsesem un schelet – e drept unul destul de greu, de vreo șaizeci de kile, conform constituției mele de fost campion de lupte ca junior la categoria 82 kg – aveam cică pe față culoarea aceea violacee spre galben și dintr-o dată au început să mă viziteze la spital toate neamurile și prieteni cu care aproape nu mai țineam legătura. Colegii de serviciu, de care mă legau multe lucruri petrecute, îmi dădeau bănuiala că se cam termină firul pe mosor, dar nu am intrat în panică și timpul imens ce-l aveam pe patul spitalului mi-a dat posibilitatea să revăd ce am trăit, să-mi fac bilanțul ca DNA-ul și mi-am zis că asta e, atât a fost, dar „per total” nu îmi părea rău de ceea ce reușisem până atunci. Lăsasem ceva în urma mea, am zgâriat puțin planeta cu vârful unei penițe nevăzute și chiar mă consolasem că oamenii ce-mi intersectaseră viața nu au motive să vorbească nasol de mine. Ba chiar îmi imaginam colegii la un șpriț vărsând o picătură în amintirea mea…
Ei bine, doctorii făceau tot ceea ce știau ei, tot ceea ce putea să îi ducă mintea, știința și dotările. Și vreau să vă spun că au făcut tot ce este omenește posibil. Mi-au făcut cică (spun cică pentru că asta am aflat ulterior, la mult timp după externare) cel mai puternic antibiotic de pe fața pământului pentru care o fiolă, Casa o decontează cu vreo 200 de lei noi și mi s-au făcut peste zece din astea.
Până într-o zi, când a intrat în salon preotul de la biserica spitalului și mi-a spus să nu deznădăjduiesc (aflase că am doi ani vechime cumulat prin clinică) și m-a îndemnat să spun familiei să-mi facă slujba de Sf. Maslu timp de șapte zile la șapte biserici diferite. Nu prea eram în temă, dar Google mi-a răspuns prompt. Aveam să aflu că nu este prea simplu să faci asta și s-a îndeplinit cu sârguință de soție și de o verișoară evlavioasă. Au făcut un fel de grafic cu împărțirea sarcinilor. Esențial e că cine face asta, trebuie să creadă în puterea sfântă. Se vede că noi am crezut.
Azi, când vă spun, vă văd pe mulți deja și vă simt cu zâmbet în colțul gurii, dar din acel moment starea mea de sănătate a început să se schimbe vizibil în bine pe zi ce trece, mi s-a închis imediat rana la picior după ultima amputare și am început să am poftă de mâncare.
Din nefericire statul la pat aproape nemișcat timp de doi ani – într-o poziție naturală a picioarelor (ușor flexate) – mi-a adus o atrozare a genunchiului la piciorul operat și cum aveam să-mi dau seama, o atrofiere a musculaturii. Din nefericire nimeni dintre specialiștii clinicii care au luptat pentru supraviețuirea mea nu s-a gândit măcar o secundă că am nevoie de recuperare la pat, de un kinoterapeut care să-mi țină musculatura și articulațiile la linia de plutire. Fiecare e cu pătrățica lui, cu știința lui de nișă, nu se gândește decât să trateze cât mai bine problema pe care specialitatea sa o are în față. Și Sistemul este tâmp și abrutizat.
Acesta este singurul reproș pe care am să li-l fac medicilor.
Pe patul spitalului, în cei doi ani de zăcut nu am stat degeaba. M-am reinventat. Am început să scriu la laptop. Pe Facebook, pe blog.
Dacă în timpul cât am fost activ am dus o luptă dură și continuă cu Sistemul – în sensul că am încercat să înving obtuzitatea și corupția „care ne ucide” – la pat fiind și ieșit din joc rămăsesem cu situl firmei, specializată pe lucrări de drumuri și siguranța circulației rutiere. Primeam mereu emailuri și solicitări de ofertă pentru diferite lucrări.
Abia atunci își făcea efectul perioada mea de peste 16 ani de muncă asiduă, de muncă nebună, de investire a fiecărui leu din profit în dotări și în cercetare, în materiale și tehnologii noi. Era un fel de pariu făcut cu mine însumi și acea stare neobosită de căutare a noului, a muncii de pionierat în domeniul în care majoritatea colegilor de breaslă consideră de mulți ani că totul s-a inventat și rutina i-a aplatizat aducându-le acea stare de blazare pe care eu nu am suportat-o niciodată.
De pe patul spitalului am primit o solicitare de la Primăria unui orășel bucovinean să le fac o ofertă financiară pentru o pistă de bicicliști. Ei nu știau asta, dar eu pusesem la punct o idee a mea pentru o pistă de bicicliști pe care o puteam face în condiții excepționale cu un material deosebit, cu o garanție imensă față de tehnologia folosită curent și la niște costuri aproape identice.
Cât fusesem valid nu avusesem șansa să-mi pun în aplicare așa zisa inovație. Venise asta taman când eram țintuit pe patul spitalului. Firma era cumva pe „stand-by”, cu mici vânzări din materialul asfaltic fabricat în România sub licență britanică pentru care muncisem peste zece ani cu îndârjire în calitate de dealer „să fac piață” și să-l impun.
Am condus lucrările de pe patul de spital prin intermediul nepotului meu – proaspăt inginer de drumuri căruia reușisem să-i îndrum pașii spre o carieră în acest domeniu și cu gândul că îi voi lăsa moștenire să-mi continue activitatea firmei când eu nu voi mai fi… Laptop – internet – iPhone – imagini în timp real. Am reușit! El pe teren cu muncitorii, eu „la birou” în spital.
În rest, lupta mea cu Administrația Locală condusă de imbecilul și mârșavul ipochimen Gheorghe Nichita secondat de aprodul Chirica de ne este astăzi Primar, a continuat pe Facebook și pe blog.
Nu puteam să suport ideea că Iașul natal căruia îi aparțineam la a patra generație poate fi dus în hău de un cretin care ținea sub oboroc alți subalterni a căror „calitate” era aceea de a mima sau de a fi chiar mai idioți decât șeful ierarhic. Sute de articole de atitudine civică, mii de postări pe Facebook, declanșări de campanii de susținere sau de protest duse cu ajutorul unor prieteni care se puteau mișca și al căror miletantism era unul real și nu de fațadă sau interesat ca al multor vipere cu două picioare pe care le depistasem și pe care le arătam cu degetul public să feresc lumea de intruși ticăloși, devenise noua mea formă de luptă.
Viața a căpătat un nou sens mutându-mi lupta din viața reală în mediul virtual. Am constatat cu surprindere faptul că puterea cuvântului scris public este mult mai mare și are un efect distrugător față de acea luptă surdă dusă de mine de-a lungul timpului cu toate aceste jigodii. Oricâte încercări am făcut să promovez la Iași asfaltul minune folosit pe scară largă de toate țările civilizate de pe 4 continente ce a revoluționat tehnica lucrărilor de mentenanță a drumurilor, a eșuat!
Ce am făcut eu? Am muncit vreme de peste cinci ani și am pus la punct un KnowHow de aplicare a acestei mixturi, de adaptare a acestei noi tehnologii după specificul României, o țară săracă în comparație cu Germania, Canada, USA, Franța, Marea Britanie sau Japonia, ca să dau doar niște exemple ce sar în ochi.
Pentru ăia nu contează că un material costă inițial de 3 ori mai mult decât unul clasic dacă are performanțe tehnice superioare și aceste calități rezolvă niște probleme ce teoretic nu au rezolvare cu asfaltul fierbinte, cunoscut de toți de o sută de ani. Ei au dus gândul mai departe și au constatat că plombând drumurile și iarna până la -35̊ C, dând la o parte zăpada din groapă doar, chiar în apă, cu groapa udă, materialul inventat garantează plomba doi ani!
Eu am crezut și am testat personal aceste calități enunțate și am extins domeniile de aplicare a mixturii, fapt ce mi-a adus și o recunoaștere cu felicitări de la deținătorul patentului invenției – o firmă engleză. Am pus la punct o serie de măsuri transformate în KnowHaw propriu ce duc la o economie a cheltuielilor de întreținere a unei rețele stradale, de drumuri modernizate, la circa 50% din metoda clasică cu asfalt fierbinte (disponibil teoretic maximum 7-8 luni pe an), în funcție de zona de relief!
Din păcate această tehnologie pusă la punct de mine elimină furatul în proporție de 99%, ori domeniul mentenanței drumurilor și străzilor asigură în România un „fond negru” de aproximativ cinci miliarde de euro anual!
În plus, nu am fost de acord să dau șpagă nimănui niciun cent la nicio lucrare și asta nu din zgârcenie, ci din conștiința că eu nu voi perpetua corupția și în al doilea rând nu voi sta niciodată cu frică atunci când sună soneria la ușă.
Am fost conștient tot timpul că astfel nu pot fi în cărți, dar asta mi-a creat un ascendent moral puternic asupra tuturor mahărilor de care am depins – indiferent de funcție sau structura de care aparțin aceștia. De multe ori mă rugam lui Dumnezeu – prin 95 când am făcut firma – „Doamne, decât să-mi dai bani mulți câștigați ușor fără merit și să-mi iei mințile, mai bine lasă-mă sărac sau falimentează-mă să rămân cu mintea întreagă și liber”. Și Dumnezeu mi-a ascultat ruga. Nu m-a îmbogățit, dar mi-a dat suficienți bani în viață ce mi-au adus un trai decent fără să mă sparg în fițe sau să tânjesc după lucruri absurde pe care să mi le doresc, dar să nu le pot avea. Așa am putut să fiu și filantrop și generos cu alții care trec prin momente grele.
Tot ce am scris până aici are darul să vă aducă în fața ochilor decorurile și atmosfera. Este doar mizanscena. În capitolul următor vă prezint subiectul „filmului”.
Va urma…