Am avut suficient timp liber în ultimii ani, când din lipsă de altă ocupație priveam fix tavanul salonului de spital și mă gândeam la cât am apucat să fac în viață.
Oamenii de obicei nu au timp pentru retrospective și cât sunt în putere, cât sunt dinamici și se pot mișca să facă una sau alta, nu-și pun nicio secundă probleme despre scurgerea vremii care implică și scurgerea vieții.
Când eram tânăr – să zicem după ce am absolvit facultatea și „am intrat în pâine” – aveam ideea fixă să mă implic în cât mai multe chestii care aveau tangență cu meseria mea din dorința de a face ceva palpabil, dar mai ales când (gândeam eu atunci!) va veni ceasul unui bilanț cu mine însumi și să nu-mi pară rău că am trăit și am făcut umbră pământului.
Cred că în subconștientul meu am alergat continuu să fac „ceva”, să las „ceva” în urma mea, ceva care să pot apoi să arăt și copilului sau nepotului meu și să spun mândru de mine: „uite, chestia asta a fost făcută la ideea mea, sau că asta a fost făcută sub îndrumarea mea, de la A la Z”. Cu siguranță că asta denotă un orgoliu excesiv, dar pe de altă parte a fost și conștientizarea că fiecare om ar trebui să trăiască în această excursie plătită de Dumnezeu și să se comporte exemplar, pentru că în fond, cam aici este diferența între om și animalul necuvântător lipsit de glagorie.
Nu am excelat niciodată la școală, cu toate că la cinci ani jumate am început să citesc PINOCHIO lui Collodi singurel și prima lectură mi-a luat vreo două luni, când mă poticneam și întrebam mereu pe mama multe cuvinte pe care nu le înțelegeam.
După ce am plâns când a murit Zâna cea bună sau eram supărat „Dunăre” pe măgarul de Pinochio care își bătea joc de viața lui, am reluat imediat lectura și arareori mai întrebam un cuvânt neînțeles.
Premiant 2 sau 3 am fost până într-a cincea, apoi mențiuni până într-a opta și media generală în jurul lui opt până într-a 12-a. Nimic spectaculos. Ba într-a zecea, am rămas corijent la matematică și nu pentru că nu învățam, sau că eram vițel și nu intra între cornițe, dar fiind justițiar încă de atunci, m-am luat în gură cu profa de mate, madam Crivoi – o muiere neagră și la față și în cerul gurii – care îmi punea note ținând cont că „nu-s de zece” și prin urmare mai mult de opt nu îmi dădea la extemporalul fără greșeală. Apoi a avut o discuție cu maică-mea cam frontală, pentru că eu am fost crescut în spiritul dreptății și echității și mai întâi s-a convins „bătrâna” că nu trăgeam spuza pe turta mea, iar apoi a avut curajul să mă apere și să-i reproșeze mașterei, care era cumătră cu directorul, tot de matematică. Drept represalii mă asculta în fiecare oră până îmi dădea ceva ce nu puteam rezolva pe loc la tablă și îmi punea cu satisfacție 2 sau 3 ca să mă umilească. Cu cumătrul Lefter aveam să am probleme în ultimii doi ani de liceu când am ajuns pe mâna lui, dar în ciuda eforturilor, nu a reușit să mă lase cu corijență ca să-mi deraieze viitorul. Despre acest episod, vă voi spune cu altă ocazie.
De multe ori – în liceu și în facultate – îmi dădeam seama că suntem puși să învățăm aiurea niște chestii care ne vor folosi în viață cât folosește orbului GPS-ul și Harta Google. Cel puțin la Matematică, am convingerea că și în acele vremuri de acum 50 de ani și azi dacă tot asta o fi materia, sunt predate inutil elevilor o serie de noțiuni care folosesc tot atât cât folosește fizica cuantică unei pițipoance blonde.
Uite, am terminat o facultate tehnică, am activat în domeniul construcției și întreținerii de drumuri și poduri, al gospodăriei comunale, precum și al altora conexe cu care am avut tangență imediat după absolvire, dar să mor eu cât mai târziu dacă știu măcar acum la ce mi-a folosit Analiza Matematică și Geometria Analitică ce mi-au mâncat efectiv tinerețea.
Taică-meu și maică-mea au hotărât într-a zecea irevocabil: mergi la „real”! Prea multe nu aveam de guițat la vremea aia și hotărârea babacilor de care depindeam 120% era literă de lege.
Ok, merg la real, dar nu știu cum naiba. că aproape toți profii de matematică din viața mea (o singură excepție, prof. Teodoru) au fost niște inși bătuți în creierul mic și cu vicii patologice care au acționat nasol asupra formării mele de adolescent.
Bătrânul – economist absolvent de ISEP promoția 1951 – nu concepea din postura în care ajunsese de Director economic al CUG-ului de la înființare, când s-a înfipt prima dată hârlețul în pământul argilos de lângă pârâul Nicolina, ca singura progenitură să nu ajungă „domn injiner” undeva sub aripa lui de vultur și să mă urce de pui pe vreun pisc al Secției de sculărie.
Eu, nu și nu. Visam să mă fac actor, apoi un pitic ce-mi zgândărea scăfârlia îmi zicea să mă fac inginer constructor naval și să proiectez transoceanice pe care să le comande Pazvante Chioru Băsescu. Asta până la o discuție cu creionul în mână când Șeful mi-a demonstrat că nu merită să mă chinuiesc la cămin prin Galați și să fac foame, să stau să miros șosete la încă cinci ingineri navali, când la Iași aveam de unde alege și să stau ca boierul în camera mea, să halesc toate bunătățile gătite de maică-mea, care în sesiune era de serviciu non stop gătind cafele și servind tartine când lucram cu colegii la proiecte nopți în șir în sufragerie unde întindeam masa de 12 persoane și lipeam cu scotch colțurile planșelor format A2.
Drumăria am îndrăgit-o într-a XI-a, când în vacanța de vară m-a angajat nașul de botez la Stația de asfalt Reiser a Primăriei la Laborator, unde cerneam sute de kile de țărână în locul laborantei care avea timp să doarmă liniștită până eu îi serveam granulometria zilnică cu care ea își justifica leafa.
Nașul meu de botez era inginerul Neculai Cenușă, iar alt prieten din copilărie al tatei – ing. Vasile Bârcă – îmi treziseră pasiunea de drumuri ascultându-i la noi în casă cum povesteau ce lucrări fac. Și taică-meu lucrase în primii ani de stagiatură și câțiva după la Gospodăria Comunală a primăriei și era familiarizat cu problemele. Cred că de aici a început bagajul meu de cunoștințe în domeniu și asta mi-a atras atenția ca și copil când pierdeam ore întregi pe stradă uitându-mă la muncitorii care așterneau asfaltul negru ce fumega.
Revin cu matematica. După mintea mea de acum, după ce am trecut prin viață și am proiectat eu singur o clădire de garaj pe care tot eu am executat-o în sensul că am condus lucrările, după ce am condus lucrări la un baraj de anrocament de la A la Z, am făcut reparații capitale la suprastructura unui pod rutier peste râul Olt lângă Miercurea Ciuc, după ce am inovat o serie întreagă de chestii pentru întreținerea drumurilor care au modificat și STAS-ul național, după ce am avut de condus și coordonat colective de oameni în așa zisa industrie mică unde aveam în subordine circa 600 de persoane cu activități din cele mai diverse – începând cu exploatarea carierelor și balastierelor, atelier de confecționat sacoșe din plastic, calcar furajer, prefabricate mici din beton, întreținere de clădiri, de străzi, de parcuri și zone verzi, cu sere de flori, cu pepiniere – și multe alte chestii pe care nici nu mi le mai amintesc, azi pot spune cu mâna pe inimă că foarte multe lucruri ce mi-au fost băgate cu forța în cap de Matematică au fost complet inutile și nu mi-au folosit la absolut nimic!
Ai aptitudini în domeniu, ai plăcere orgasmică pentru cât mai multe numere? Mergi tăticu la Facultatea de Mate și dă-ți frâu liber poftelor ce le poftești!
Veți spune unii dintre voi: ba și-au folosit, ți-au dezvoltat gândirea, mintea analitică, ți-au lărgit orizontul în subconștient și ți-au ușurat capacitatea de a vedea și înțelege.
Ei bine, și azi mai am în memorie denumirea unor teoreme ce mi-au mâncat bucuria tinereții ca Teorema lui Bolzano-Weistrass, Teorema lui Fermat sau a lui Darboux și alți inși pe care omenirea i-a dat și ale căror minți au împins-o înainte, dar complet inutili pentru sutele de mii sau chiar a milioanelor de ingineri pe care universitățile românești îi aruncau în mașina de tocat a economiei socialiste.
După umila mea părere, chiar în Politehnică matematicile ar trebui predate doar la nivelul Aritmeticii și a Geometriei plane și în spațiu. De Algebră să zicem că ai nevoie și o accept lângă Aritmetică și Geometrie, dar atât neicușorule, atât!
Da. Cei care lucrează în Proiectare sau în Cercetare, pot constitui o mică grupă aparte în facultăți, ceva de ordinul a maximum 5 locuri disponibile pe an în fiecare specializare tehnică. Ăia au nevoie de calculul diferențial, de funcții și limite de funcții, de integrale simple, duble, de calculul suprafețelor plane și ondulate, de chițibușuri care îți pun mintea pe bigudiuri.
Economia românească nici nu mai are nevoie de atâția ingineri pe metrul pătrat ca pe vremea Împușcatului când erau atâția ingineri – făcuți pe bune! – cam cum sunt astăzi generalii în armată comparativ cu soldații care își pun curul în bătaia gloanțelor.
Da. E nevoie de ingineri în IT și acolo să se predea partea de matematici ce folosește acestei laturi a noii științe și tehnologii, dar nu văd rostul acolo Geometriei Analitice spre exemplu, sau poate mintea mea o fi luat-o la vale mai repede decât Internetul.
Mă uit cu milă și cu groază la generațiile care astăzi sunt în puterea vârstei și a creației și sunt pur și simplu îngrozit de cât de prost îi pregătește școala românească pentru viață. Pe noi – cei din generația de șaizeci de ani – școala ne-a pregătit într-un fel să fim buni la orice în societatea „socialistă multilateral dezvoltată.”
Economia era extrem de diversificată și chiar dacă nu aveam în unele domenii performanțe tehnice competitive cu alte țări capitaliste, cel puțin ne amăgeam că putem produce aproape orice. Evident că asta nu a fost bine, dar cel puțin au ieșit o sumedenie de savanți anonimi care învățau de nevoie prostiile ce le-am enumerat mai sus, dar știau să localizeze pe harta geografică a patriei unde este Cabana Cu Dor sau Pietrele Doamnei. Știau unde este Bogota sau Republica Malgașă, chiar dacă asta nu ne folosea la mai nimic, decât să ne imaginăm unde pleacă șuruburile, tractoarele sau cimentul și fierul-beton.
Azi prea puțini tineri mai vor să se facă ingineri constructori, construcții de mașini sau metalurgiști și mai puțini, sau constructori hidrotehnici, că nu mai există obiectul muncii.
Noi suntem de vină. Noi, cei din generația noastră, a celor care am condus prin reprezentanții noștri cei mai idioți, cei mai ticăloși, destinele acestui neam, care și-au bătut joc de Educație, care au făcut fabrici de avocați și economiști cu opt clase chinuite ca să-și dea bacul înainte de master.
Am distrus cu Abramburica Școala Profesională de unde să iasă zidari, zugravi, instalatori, mecanici auto, strungari, sudori, tâmplari, bucătari, pantofari.
Știu că am exagerat cu Matematica, dar niște minți luminate, niște creiere cu aplicație practică, trebuie să facă de urgență un Sfat și să oprească nenorocirea fabricii de diplome și titluri inutile, de inși cu patalamale și funcții cu nume englezești care nu spun nimic și care habar nu au nimic să facă.
De asta avem în Administrație și în politică numai tembeli și idioți care cred că pot conduce destine doar dacă pot butona agramat un text pe Facebook și pretind că sunt programatori într-o multinațională de IT care ne exploatează elegant și nestingherit aurul cenușiu.
Hai să ne învățăm copiii doar ceea ce le folosește lor și nației cu adevărat în viață, hai să periem puternic balastul cu care le împuiem capul de mici cu lucruri inutile și ajung niște handicapați dependenți de deviceuri care îi îndrumă pas cu pas până în ziua când vreo catastrofă va face o pană mondială de curent și omenirea va trebui să o ia de la capăt să reinventeze tot ce s-a inventat în ultima sută de ani.
Tot ce am făcut eu în viața mea profesională am făcut mai mult intuitiv și bazându-mă pe observarea fenomenelor practice, a muncii omului necalificat de jos, care întotdeauna caută să-și simplifice la maximum munca ce o are de executat, unde „cartea” explică și descompune orice operație în zeci de secvențe inutile ca să dea acoperire unor „gânditori” ce au învățat Teorema lui Lacroux…