Profit de bunăvoinţa unui cumnat şi-mi iau inima în dinţi după cinci ani de recluziune la domiciliu într-un cărucior de olog, să pornesc într-o mică excursie la Mânăstirea Neamţului, unde cândva paşii şi maşina mă purtau destul de des.
Încă din anii studenţiei făceam dese excursii la mânăstirile nemţene care mi se păreau mai facile de la Iaşi decât cele sucevene şi chiar mai grupate, încât într-o zi puteai liniştit să faci un circuit la Mânăstirea Neamţului, Vovidenie, Secu, Sihăstrie şi apoi Agapia – Văratec şi să revii acasă cu sufletul încărcat de milostivenie şi uşurat de poverile vieţii de mirean…
Pentru mine atmosfera dintr-o mânăstire ortodoxă din Moldova şi Bucovina îmi încarcă pentru mult timp bateriile şi când eram tânăr găseam acolo izuri şi mirosuri ce-mi dădeau senzaţia de contemporaneitate cu Ştefan cel Mare sau Ion Creangă, Sadoveanu şi în general cu vremuri demult apuse.
Pentru că din vara aceasta mi-am creat cumva posibilitatea de a avea acces la un autovehicol, mi-am exprimat dorinţa să „tragem o fugă” până la Neamţ.
În drum luăm un comision pentru stareţul Mihail de la Vovidenie căruia cineva îi trimetea doi saci cu PET-uri goale de 2l ce-i fuseseră promise cu altă ocazie de expeditor şi cumnatul a făcut oficiul de curierat. Mde, vinul călugăresc trebuie stocat…

Drumul a fost unul bătătorit de mine în ani de serviciu şi doar o emoţie uşoară că de cinci ani nu mai stăteam în „stânga faţă” la volan îmi producea oarece nelinişte pentru că am conştientizat că reflexele neântreţinute în timp, îşi pierd automatismul…

Aveam speranţa că după 25 de ani de aşa zisă democraţie şi atâtea milioane de turişti români şi străini ce le-or fi trecut pragul le-o fi dat şi capilor Mitropoliei Moldovei ceva mai multă minte şi bunătate şi au rezolvat accesul unor invalizi ca mine în Casa lui Dumnezeu.
Vorba aceea – „până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii” – a rămas intactă în ciuda unor laude de emancipare şi civilitate cu care se laudă după anii 90 mai mulţi conducători care cică „ne-au băgat în UE”.
Ajungem la Vovidenie şi intru pe căruţ în curtea mânăstirii până la trepte. În toate părţile: către Foişorul din faţa bisericii, spre lăcaşul aprinderii lumânărilor şi în general pe orice direcţie, arhitecţii Mitropoliei au gândit tot felul de pardoseli din lespezi de piatră de râu sau imitaţii în concordanţă cu peisajul, dar cum mai toată lumea are câte două picioare, sunt numai trepte inaccesibile unora în situaţia mea.

Hai, că eu veneam doar de la Iaşi de la 130 de kilometri distanţă şi spre norocul meu ştiam mânăstirile la fel ca pe biserica din cartier sau ca Mitropolia din Iaşi, dar ce te faci cu cineva care vine de la sute sau mii de kilometri distanţă şi este nevoit să se oprească la fel ca vita la poarta nouă pentru că unor capi conducători ai BOR – inclusiv de la Patriarhie – nu le-a dat prin minte că Dumnezeu ne iubeşte pe toţi indiferent dacă suntem întregi sau nu…Şi doar Preafericitul Daniel a fost atâţia ani Mitropolit al Moldovei şi s-a făcut şi „mogul” la Trinitas…
Într-un loc unde mânăstirile posedă domenii imense pline cu păduri seculare, unde au dreptul să explateze lemne şi să-l valorifice în interesul lor propriu, unde scândurile zac peste tot şi au valoarea unei potcoave ruginite, doar un dram de minte şi puţină bunăvoinţă îţi trebuie să pui un meşter tâmplar pe care îl ai chiar printre călugări poate şi să faci nişte rampe de acces cu înclinaţia de 7% cât prevăd normele europene măcar să nu ne facem de râs în faţa turiştilor străini cărora în ţările de unde vin astea sunt lucruri la fel de normale precum respiri sau bei o cană cu apă atunci când ţi-e sete.
Suntem sub orice critică de înapoiaţi atât în gândire şi mentalitate şi suntem lipsiţi de compasiune reală faţă de semenii noştri aflaţi în suferinţă şi peste tot dăm numai dovadă de ipocrizie şi fariseism.
Aceeaşi situaţie este şi la Mânăstirea Neamţului din apropiere, unde peste tot treptele şi lespezile de piatră cu rostuirea de ciment sărită de alternanţa dintre iarnă şi vară, a creat şanţuri de netrecut unora în căruciorul de invalizi. Tricolorul care atârnă ca o zdreanţă într-un balcon deasupra intrării în mânăstire precis a făcut primul război mondial după cum arată! Ruşine Părinte Stareţ!

În apropiere, Mitropolia Moldovei a ridicat scumpe şi impunătoare palate şi diferite Centre ecumenice sau teologice – semn că acolo capii Bisericii navetează destul de des dar din păcate (?) cu toţii au două picioare şi nu au şi minte ca să vadă…

Mă gândesc la faptul că ÎPS Teofan decât ar tăia panglici la tot felul de sindrofii de partid de a ajuns de râsul lumii, poate ar trebui pur şi simplu să-şi mai găsească puţin timp şi să mediteze la rostul lor pe pământ unde sunt trimişii lui Dumnezeu.

Că în ţara asta compasiunea şi nepăsarea faţă de cei mai neputincioşi şi în suferinţă este ca un fel de politică de stat, iarăşi este drept. Nici în Iaşi, nici la Mitropolie până la Sfânta Parascheva să te închini nu poţi să te apropii, dar în nişte locuri de pelerinaj unde turismul este chiar o industrie, ce să mai vorbim?

Aflu că Mitropolia dispune de arhitect, inginer constructor, vicar şi fonduri – multe fonduri care se cheltuiesc numai cu ştirea Domnului…
Mă gândesc să încerc să capacitez un ONG care să fie dispus să lupte şi să întocmească cumva nişte proiecte pentru obţinerea de fonduri europene şi să întocmească un Program naţional prin care Patriarhia Română să treacă la realizarea ÎN TOATE lăcaşurile de cult de rampe de acces conform normativelor europene cu panta de maximum 7%, că peste această valoare niciun invalid nu poate să le folosească.

Poate dacă le vor da alţii bani se vor încumeta să-şi rupă şi ei de la gură câţiva firfirici să contribue la realizarea proiectului şi să nu mai sfideze norodul cu opulenţa lor şi lipsa de compasiune.
Mă gândeam stând pe cărucior aproape de intrarea în biserică la faptul că asta o fi chiar o politică dusă de stareţi să nu poată avea acces în biserici cerşetorii invalizi, pentru că în mintea lor puţină, un invalid trebuie să fie musai şi cerşetor.
Am hotărât ca principalul meu obiectiv pe care mi-l voi alege pentru viitoarea campanie electorală unde vom înscrie societatea civilă să fie desfăşurată sub sloganul : „IAŞUL – oraşul egalităţii de şanse”
Mi-aş dori să ajung consilier municipal şi să-l văd pe viitorul primar cum îşi bate capul să acced prin puterile mele la şedinţă în Sala de Consiliu, dar şi în orice birou din instituţie.
Sunt enorm de multe de făcut şi de schimbat, dar în primul rând în mintea şi mentalitatea noastră! Ce Capitală Europeană vreţi băi golanilor cu ştaif?
Poate ÎPS Teo fan PSD va ridica această problemă în prima şedinţă de partid. Ce, dacă nu mai este Nichita, Chirica, Iacoban şi restul găştii nu-s la fel de evlavioşi?
Doamne ajută!