SELFIE EPITAF

Astăzi, 5 noiembrie, bunul meu prieten Gabriel Mihăilă a împlinit vârsta rotundă de 65 de ani. Nu e puțin, dar nici foarte mult dacă ne gândim că membrii familiei sale sunt longevivi.
M-a rugat ca acum, la ceas de bilanț să-i scriu câteva rânduri retrospective. Nu pot să-l refuz, deoarece el e singurul meu adevărat prieten, iar „prietenul la nevoie se cunoaște”.
Oamenii trec prin viață fără să conștientizeze scurgerea iremediabilă a timpului.
Până pe la 50 de ani sunt luați efectiv de val, sunt preocupați doar să trăiască, să muncească, să adune avere, să croiască un destin cât mai ușor și facil progeniturilor și nu sesizează când au trecut în viteză de bornele kilometrice 30 și 40.
După 50, parcă se trezesc din euforie, când începe a-i durea vreo articulație, când constată din ce în ce mai des că au usturimi pe esofag, că îi apucă junghiul stând peste 5-6 ore la volan zilnic sau pe scaun la birou, că uită unde și-au pus ochelarii pe care îi au ridicați pe frunte sau că au dureri de cap datorită tensiunii crescute.
Nici atunci inconștienții nu se opresc puțin din drumul aglomerat al vieții să tragă puțin într-o parcare și să verifice puțin mașina. Să vadă pneurile, uleiul, bateria.
Prietenul Gabi a aplicat și el cu inconștiența tipică oamenilor impetuoși și plini de acțiune aceeași rețetă, dar din nefericire la 58 de ani viața i-a dat direct un pumn în moalele capului și l-a trântit de nu s-a văzut.
Era șef la o unitate de execuție pentru întreținerea drumurilor „la stat” și avea și firmă proprie în domeniul său de activitate.
În prima parte a zilei era slujbașul statului, iar după program – ziua sau noaptea – muncea cot la cot cu oamenii săi în dorința evidentă de a acumula niște bani în plus pentru a-și asigura o bătrânețe lipsită de griji.
Prietenul meu Gabi a știut din totdeauna ce vrea. Nu a făcut nicio clipă rabat de la cinste și onoare și a avut toată viața un principiu: nu dau niciun leu șpagă să pot munci și să dovedesc că o fac curat și la cel mai înalt nivel. Principiul era unul bun și sănătos, însă nu în România de după „revoluție”.
Pe Gabi nu l-a putut îndoi nicio jigodie aflată vremelnic pe o funcție de conducere, dar în schimb l-au putut anihila ignorându-l și neluându-i în seamă experiența lui vastă în domeniul meseriei și a muncii cu oamenii. Într-o țară normală, cu o economie și o societate funcțională, un om ca prietenul meu Gabi ar fi ajuns un om bogat și respectat, fiind Respectabil.
La 58 de ani – în ciuda faptului că i-a dat suficiente avertismente prealabile pe care le-a nesocotit „din lipsă de timp” – viața l-a pedepsit cumplit. I-a arătat abrupt că omul este un microb în Univers și doar Dumnezeu este singurul ce mai hotărăște dacă îi mai lasă sau nu zile.
Gabi – bunul meu prieten – a stat prin spitale timp de aproape doi ani fiind supus la 14 operații chirurgicale cu anestezie totală.
A avut și un mare ghinion că a luat bacteria stafilococul auriu și klepssiela din Blocul Operator al Spitalului Universitar regional „Sf. Spiridon”, dar și un mare noroc că a scăpat cu viață din încercări prin voia lui Dumnezeu care a avut drept ajutoare pe soție și medicii care l-au tratat.
În cei aproape doi ani de țintuit tavanul alb al salonului strângând din dinți și îndurând dureri cumplite, Gabi a avut timp să-și revadă viața și să analizeze cu calm ce a făcut bine și ce nu a făcut bine, când și unde a greșit și cumva, mintea sa care a acumulat multă experiență de viață, a început să decanteze și să filtreze totul.
Dumnezeu i-a luat puterea de a mai merge pe propriile picioare, dar a avut dărnicia de a-i activa alte simțuri și calități care zăceau latente.
Acum, la 65 de ani Gabi poate spune că nu-i pare rău nicio secundă de niciun moment din viață. Poate arăta cui vrea să-l asculte și să vadă lucruri palpabile ce le lasă în urma sa, lucruri de care se leagă numele său. Unele țin de profesie, altele țin de viață.
Indiferent de aceste lucruri, rămân însă sutele, miile de oameni cu care Gabi a interacționat și care cu siguranță că și-l vor aminti măcar o secundă în viață pentru că la un moment dat destinul lor a fost influențat de bunul meu prieten.
Asta e cea mai mare satisfacție a unui om. Să lase pe planetă o urmă cât de mică și neînsemnată că a trecut prin lume, chiar dacă praful uitării se va așterne după ce el nu va mai fi. În timp, peste ani, cineva va descoperi poate ștergând praful, urma lăsată de cel ce a zgâriat pervazul vieții.
Nu știm niciodată câtă ață avem pe mosor. Ea se poate rupe oricând, e foarte fragilă, dar e important ca să fi apucat să coase cât mai multe croieli.
La mulți ani liniștiți împreună cu cei dragi ție îți urez dacă prietene!

Michael Gabe