CDC-10046-MRSA

STAPHYLOCOCCOS AUREUS (stafilococul auriu) – criminal în serie

Să știți că nu m-am hotărât niciodată până acum să aștern în cuvinte o chestie care mie mi-a schimbat viața la 58 de ani, dar balamucul ce se întețește tot mai mult în mediul public cu acuze și scuze de o parte sau de alta a baricadei, m-a determinat să mă refer aici la acest subiect pentru că – prin voia Domnului – încă am mai avut zile și suficientă minte ca să înțeleg ce am pățit, dar mai ales de unde mi se trage…
Ei bine, ca orice ipochimen al tranziției din mileniul doi în mileniul trei, un cumul de factori obiectivi și subiectivi m-au adus în situația de a mă procopsi după vârsta de 30 de ani cu un diabet zaharat pe care din inconștiență l-am tratat mai mult cu indiferență decât cu hapuri orale prescrise de medici, pe care le luam de obicei marțea prin februarie și vineri prin aprilie…
Probabil că bunul Dumnezeu mi-a dat mai mult un organism sănătos și bine constituit decât minte, așa că în ciuda abuzurilor de tot felul din anii tinereții, trupul nu a dat semne de oboseală fizică decât aproape de 60 de ani.
Meseria practicată foarte mult în aer liber în zona polului frigului din România unde am fost multe ierni Șef de baze de deszăpezire călărind autoutilaje în stadiu de hârburi neermetizate și neîncălzite suficient pe geruri frecvente de -30 grade Celsius și tratamentul îndelungat cu slană de porc sau „kaiser” cu ceapă, muștar sau usturoi stropite cu palinkă de prune de 60 de grade „la umbră”, au contribuit din plin la cumulul de boli care m-au ajuns din urmă, dar Slavă Cerului, „pateul” meu cu fainoșag este perfect și acum, dar diabetul mi-a atacat mai mult sistemul vascular și Combinatul Chimic Rinichii.
Prin urmare, deși lăsasem fumatul din conștiință și din proprie inițiativă cu opt ani înainte de apariția bruscă a problemelor, în 2010 dintr-un om superactiv cu 2 joburi – unul la stat și unul în privat – am fost răpus fulgerător de așa numitul „picior al diabeticului”.
Tot am amânat să merg la medic la consult și deși de doi ani devenisem umanoidul model de cumințenie alimentară și abstinență la bere sau alcool de orice fel, stressul și agitația mea caracteristică unui scorpion ce se crede invincibil, m-a obligat de durere să mă învoiesc de la serviciu și să mă duc glonț la medicul diabetician care mă avea în pază.
Nu mai fusesem de câteva luni la control și când m-am plâns de dureri mari la piciorul drept și i-am arătat laba cu 3 degete înnegrite de cangrenă și-a pus mâinile în cap și pe loc a vorbit cu un fost coleg de facultate devenit chirurg la Sf. Spiridon că-i trimite un pacient pentru măsuri urgente.
Asta se întâmpla pe la prânz, iar seara la ora 21 eram deja operat la salon la „a III-a Chirurgie” cu cele 3 scurmături amputate împreună cu un sfert din talpă…
A doua zi pe lumină, doctorul îmi spune că a curățat bine rana și după părerea sa când se va cicatriza, voi putea merge normal, fără să fie vizibil faptul că o bucățică din mine dispăruse la crematoriul spitalului.
Ok. Vine nașul meu în vizită (omul e tot medic, aproape de vârsta pensiei) și văzând ce-am pățit are intuiția dată de experiența lui profesională să vorbească cu stimatul dr. Radu Popa – Șeful Clinicii de Chirurgie Vasculară aflată cu un etaj mai jos în același bloc din spital. Dr. Popa auzind despre ce este vorba se oferă să mă consulte și după ce sunt dus pe targă la el în clinică, hotărăște pe loc să mă transfere pentru că a intuit la prima vedere după consult că de fapt nu prea mai venea sânge în laba piciorului, pericol ce atrăgea o iminentă cangrenare progresivă a întregului membru.
După o angioscopie făcută cu multe peripeții și mobilizări de forțe cu Salvarea și plimbare la un cabinet privat pe la Policlinica CFR ( pe atunci „Casa Bârliba” nu dispunea de ecodopller ), primesc diagnosticul cel mai nasol cu putință: obturat vasul de sânge care alimenta piciorul.
În 24 de ore sunt din nou operat și după mai bine de 6 ore de muncă a doctorului Popa și a echipei sale, sunt posesorul unui maț din plastic de genul celor de la perfuzoare care îmi cară sânge din zona inghinală direct spre talpa piciorului diminuat cu un sfert de labă…
Mă rog…chestii nasoale de adaptare cu spitalul – prin care trecusem la vizite pentru rude bolnave și probabil când m-am născut… Gândurile și capul îmi mergea numai la problemele lăsate baltă la ambele servicii unde aveam post de conducere și dacă la jobul de la stat aveam să am înlocuitor temporar, la firma proprie unde erau angajați bani privați ai familiei lucrurile puteau lua o întorsătură extrem de periculoasă, că doar clientul care semnează un contract nu are clauze de nerespectare pe motiv de boală a patronului.
Să n-o lungesc, din acea zi subsemnatul nu a mai fost apt de serviciu și după 5 ani de pat, spital și 16 operații aproape succesive cu anestezie totală din care aproximativ cumulat cam 2,5 – 3 ani petrecuți efectiv în clinica dr. Popa, am ajuns pensionar medical cu un picior amputat de la gambă, ambele picioare cu „by-pass” și alte belele colaterale ce m-au aruncat definitiv într-un scaun de handicapați locomotor.
Norocul meu de scorpion greu de ucis a fost că bruma de cultură dobândită din copilărie până aproape de evenimentul nedorit, am citit pereți de cărți și din fericire m-am încăpăținat să învăț cât de cât să lucrez pe calculator, iar astea mi-au fost salvarea de a nu-mi pierde mințile cu totul…
Nu o dată în lungile mele nopți albe de nesomn am căutat să-mi explic dacă am avut un mare ghinion, sau de fapt, am avut un mare noroc.
Astăzi sunt în stare să jur că am avut noroc chior chiar și înafară de lucrătura Domnului încă din pântecele mamei, după ce viața necumpătată m-a lovit, am avut noroc să intru pe mâna unor oameni adevărați și pot spune cu mâna pe Biblie sub formă de jurământ, că ei sunt cam 5 doctori ce au conlucrat separat ca unul ca mine să mai zgârie acum planeta și să le facă în oftică unor ticăloși care sigur se roagă la domnul dracu să mă ușchesc mai rapid pe la dânsul…
Deci pot spune că la mintea și experiența mea de viață, la câtă psihologie practică am dobândit prin lucrul cu peste două mii de oameni care mi-au fost sau șefi, colegi, sau subalterni, și la aproape trei ani petrecuți prin spitalele Sf. Spiridon și Parhon prin clinici de chirurgie vasculară, nefrologie, gastroenterologie, am suficientă expertiză să-mi dau o părere autorizată despre ceea ce acum a devenit un subiect fulminant pe Media din România: infecțiile intraspitalicești despre care statisticile ar ascunde că au secerat sute de mii dacă nu chiar milioane de oameni ce în mod normal ar fi trebuit să mai aibă zile.
Acum ȘTIU cât se poate de clar că principalul vinovat al acestei chestii este SISTEMUL, adică acea conjuctură creată și întreținuta cu nepăsare și chiar cu bună știință de personalul medical românesc luat ca Întreg, care cu toate că ȘTIE și CONȘTIENTIZEAZĂ ceea ce se întâmplă, este în mod individual neputincios în fața acestei racile chiar în situația când în această pânză de păianjen al morții le cade o rudă apropiată, o persoană dragă lor, dar care dintr-un anumit punct, o privesc dezolați și conștienți că soarta îi este pecetluită.
Scandalul cu Hexi Pharma și zoaiele folosite pe post de dezinfectanți prin spitalele din România este doar O FAȚĂ, O LATURĂ a crimei organizate a acestui imens genocid la care ne complacem cu bună știință cu toții – indiferent că ne cheamă Băsescu Ponta, sau badea Ilie sau țața Ileana.
Îmi vin în minte și acum acele programe zilnice din spitale executate conform „procedurilor” începând cu ora 5,30 dimineața când prima infirmieră care intra în tură la 6 trântea o găleată pe hol sau aprindea lumina la salon ca să-și umple căldarea cu apă din chiuveta apropiată de vestiarul de unde își începea ziua de muncă efectiv de la 6,30 – după cafeaua regulamentară băută cu colegele de tură.
Geamuri și ușile deschise să fie curent maxim ca să se aerisească mirosurile pestilențiale de gaze nearse în timpul nopții, lumina aprinsă, apoi sosirea doamnelor asistente la ora 7, vizita medicilor la 8, ceaiul lihod și insipid de dimineață, tratamentele, analizele, masa de prânz și lâncezeala dupăamiezilor de la ora 16 în sus, când erau permise vizite și comerțul ambulatoriu cu supusele Regelui Cioabă care intrau în spital ca în Mall să-ți vândă brâie, șosete, chiloți, pijamale ieftine din import Transnistria, sau jegoșii boschetari alcoolici și păduchioși ce se plimbau ca pe stradă cu hainele boțite și borâte vânzând Rebus sau Integrame din timpul „epocii de aur” rămase prin nu știu care arhive sau reeditate la negru de tipografi hulpavi…
În incinta spitalului există chioșcuri alimentare, de unde oricine poate cumpăra țigări la bucată, orice aliment care peste drum, înafara spitalului, prețul este la jumătate…
Toți știu asta, de la „managerul” Bârliba – deie-i Domnul mulți ani înainte (de pușcărie) – la Șeful de Clinică ce este și Profesor Universitar de obicei, la rezidenții de anul 1, 2,3…6, la bolnavi, rude ale bolnavilor, jurnaliști de ziua a treia „proPSD” sau „proPNL”, la șefi ai Direcției de Sănătate Publică, la miniștri secretari de stat sau consilieri ai premierului Victor Ponta sau ștabi de la Casa de Sănătate care sunt plecați de la Iași și sunt cu siguranță capii mafiei halatelor albe, cu toții sunt pe o mână și închid ochii din două motive: să nu-și vadă șefii sau subalternii când își încasează șpaga regulamentară, sau îi țin strâns închiși noaptea chinuindu-se să adoarmă de frica DNA-ului sau pentru că îi mustră arareori conștiința că nu au curajul să se revolte de frica de a nu-și pierde privilegiile și traiul comod îndestulător aici în țară mormăind că sunt împinși la exod de salarii mizerabile comparativ cu colegii similari din țările CIVILIZATE europene.
Dacă aș avea o putere adevărată, eu i-aș face doctorului Radu Popa nu o clinică mai mare, ci un spital regional de boli cardiovasculare, atât de multe și de grave au devenit acest gen de boli cu care se confruntă românii! Doar 30 de paturi servesc practic aproape o jumătate de țară și vă pot spune că acest colectiv mic se confruntă cu probleme inimaginabile și mintea lor trebuie să găsească soluții imposibile pentru mileniul trei al unei țări din Europa, pentru că un bou mârșav și hrăpăreț se burică la doctori impunându-le după mintea lui creață norme și rații la detergenți, dezinfectanți, medicamente și consumabile, la lenjerie de pat, la echipament de lucru și de protecție, la dotări cu aparatură nouă, performantă.
Este de neimaginat cum această reptilă care mereu, de mai bine de un deceniu este cică reconfirmată pe post după examinări periodice și analiza indicatorilor de performanță care atestă orice, doar realitatea și numărul de oameni infectați și infecți NU!
Apropo: eram în spital cred prin 2013 când dintr-o dată simțim un freamăt printre personalul medical. Se anunța peste două săptămâni o comisie de control de la Minister care avea drept scop să ateste încadrarea Spitalului universitar Sf. Spiridon într-o clasă de performanță de care de fapt depind alocarea fondurilor, numărul de posturi și multe alte schepsisuri nebănuite, dar cel mai important este cu siguranță postul acestui nemernic de Bârliba pe care eu l-am cunoscut și personal înainte de a-i fi musafir în stabilimentul pe care îl stăpânește… De atunci l-am „prețăluit” și l-am depistat că e os de escroc din stirpea lui Nichita și Chirica.
Revin. Iată și ziua mult așteptată, când trebuia să treacă „onor comisia”…Cu o săptămână înainte se făcuseră externări la greu, s-au rărit paturile lipite unul de altul din saloane, s-au scos paturile suplimentare de pe holuri, de credeai că te afli într-o clinică privată undeva prin Boston sau Cleveland.
În acea dimineață se puseseră cearceafuri noi nouțe, pături noi viu colorate înfățate „stoc”, infirmierele au dat toți bolnavii jos din paturi indiferent că erau ologi sau operați, cearceafurile erau întinse de săreau purecii mai sus ca de obicei, pe noptiere sau prin sertare nu găseai un bob de orez sau fir de praf, suluri întregi de hârtie igienică roz parfumată erau stocate prin WC-uri, bărbații fuseseră proaspăt bărbieriți PE GRATIS de frizerița spitalului, asistentele și infirmierele purtau cu toate uniformă distinctivă cu bonetă regulamentară, bolnavii erau cu toții în poziția culcat pe spate cu pătura trasă până la bărbie în dreptul „omușorului”, nu era deschis niciun radio, fiecare asistentă stătea pe scaun în salonul ei scriind de zor sau memorând posologia bolilor la fiecare bolnav, ce mai, nici în Școala Militară de Ofițeri pe care am absolvit-o cu media 10,00 nu am înghițit atâta disciplină și teroare…
Măi frate și dintr-o dată, după vreo trei ore de amorțeală pricinuită de nemișcare și liniștea mortuară ce cuprinsese salonul, vedem o infirmieră că se repede în salon roșie la față făcându-se că întinde o cută imaginară de la pătura de pe primul pat.
Prin ușa larg deschisă a salonului vedem asistenta șefă cum merge umilă în urma unui ins cu o servietă cu burduf, din piele de porc, exact ca Revizorul lui Gogol și o madamă ochelaristă care aveam să aflu că ar fi fost „dereftoarea” medicală a Lazaretului….
Au trecut ca niște năluci prin cadrul ușii ieșind spre dreapta din Clinică. La vreo cinci minute de spaimă, vine o asistentă de la alt salon veselă nevoie mare, dezechipată iarăși la mini-jup, că au scăpat fără a fi supuse unui examen inopinat despre numărul acului de seringă sau metrajul pansamentului de tifon livrat cu dedicație de firma deputatului băsist Movilă la parandărăt cu directorul Casei – dr. Iulian Șerban, cu știrea dr. Cepoi – specialistul „nambăr oan” al României în materie de medicină aplicată pe bolnavi incurabili, tratați cu bani grei de guvernele ticăloase.
Cam acesta este tabloul sumbru dar real și trist de adevărat care mi-au adus nemuritoarele bacterii „staphilococcus aureus” și la ofertă „doi în unu” și „klebsiella”.
Văd la televizor pe ProTv o persoană ce acuză medicii Spitalului Sf. Spiridon din Iași de vină asupra morții unei rude apropiate ce a murit în urma infecției după o operație cu o bacterie luată din spital.
Presa uzează tot mai des de exemple și este flămândă după știri acuzatoare a unor oameni care încă nu au dat colțul printr-o minune.
Acum m-am documentat. Știu că aceste mizerabile bacterii pot dăinui în tine făcându-ți viața și mai amară și într-o singură clipă devin mai puternice decât anticorpii, putându-te trimite în lumea drepților după ce toată lumea s-a obișnuit că tu ai scăpat și chiar așa olog, sari la gâtul ticăloșilor cerând drepturi civice în numele altora care deși au două picioare, nu au minte și nici curajul să se opună Sistemului!
Nu! Nu vom putea stârpi aceste infecții intraspitalicești la noi aici în țară încă cel puțin 50 de ani de aici înainte! În primul rând că nu ne pasă cu adevărat de semenii noștri și în al doilea rând că s-a creat o rețea națională care suge ca o lipitoare din sângele sistemului sume imense de bani infectați pe care îi bagă în buzunare de la Ministrul Sănătății, până la ultimul portar de spital sau liftierul.
Putem doar să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea zile…