Nici nu ştiţi ce sentiment de dezgust mă încearcă în aceste zile când asist în media ieşeană – dar şi cea naţională – la zarva şi tocătura măruntă a temei Nichita şi Adomniţei care scot la iveală cu uimire lucruri cunoscute, intuite de mine şi afirmate în scris cu mult timp în urmă – de pe vremea Împăratului din Coţuşca – când nu exista Facebook şi presă online şi scriam articole la vechea mea maşină de scris Consul de prin anii 30 cu diacriticele româneşti în 2 exemplare şi apoi le trimeteam prin fax la Monitorul ajuns ulterior Ziarul de Iaşi.
Înainte de a fi avut fax personal – de prin 97 – ceea ce scriam la maşină trimeteam prin poştă în plic timbrat la Monitor pentru că acesta devenise cel mai modern şi cel mai citit ziar ieşean care îşi făcuse un titlu de glorie de a rezerva o pagină şi cititorilor care aveau şi doreau să-şi exprime o opinie…
Încă de pe atunci scriam în mod critic despre problemele din Administraţie sau din viaţa politică locală şi îmi satisfăceam orgoliul că îmi îndeplinesc rolul de cetăţean „civic” al oraşului de baştină în care revenisem după cinsprezece ani de absenţă.
Manuscrisele îmi stau mărturie şi acum într-un dosar cu „vechituri” şi evident, în arhiva ziarelor aflată probabil prin Biblioteca Centrală.
Odată cu explozia produsă de reţelele de socializare – respectiv Facebook unde mi-am făcut cont în 2009 – munca mi-a fost mult uşurată din motivul că puteam să mă exprim mult mai vizibil. Se dezvolta vertiginos presa online în detrimentul celei scrise şi comentariile pe baza unor articole create de jurnalişti puteau fi făcute în timp real, ceea ce trebuie să recunosc mi-a adus alte satisfacţii.
N-am scris în viaţa mea pe nicăieri sub pseudonim pentru că sunt o persoană responsabilă care îşi asumă fără frică orice poziţie o susţine, aşa cum are puterea să şi recunoască o greşeală când argumente neştiute sau neânţelese în primul moment mi-au adus ulterior o altă optică asupra unei probleme.
Îmi aduc aminte cu plăcere de perioada de prin 2007-2008 (?) când eram un client cvasipermanent al comentariilor făcute pe „Jurnal Virtual” al lui Florin Gheţău, asta în primul rând că era o publicaţie online de dreapta ce se opunea făţiş PSD-ului ce îmi era şi adversarul meu politic de la începuturi.
Uitându-mă „peste umăr” şi răsfoindu-mi manuscrisele din anii 90 şi din cei din deceniul doi de după „revoluţie” precum şi articolele stocate în memoria calculatorului până astăzi, pur şi simplu simt o stare de epuizare şi de dezgust în acelaşi timp pentru anii ce au trecut peste mine – în mod paradoxal – nu de satisfacţie pentru că tot ce am gândit, am intuit şi am scris iese acum la lumină şi este tocat zi şi noapte de Media „deontoloagă” şi profesionistă, care timp de două decenii m-a ignorat în loc să mă trateze şi să mă abordeze ca pe un izvor de ştiri şi de devoalare a unor afaceri cu conţinut tehnic pe care niciun jurnalist nu le stăpâneşte.
Acum când toţi se strofoacă şi fac la gură clăbuci lamentându-se în fel de fel de supoziţii sau în mirări despre fapte petrecute, pentru mine subiectul dezastrului petrecut în Iaşi timp de două decenii a ajuns unul de saturaţie şi de scârbă când cineva nu face altceva decât să-mi povestească viaţa mea pe care am scris-o şi am făcut-o publică zi de zi…
Mă uit totuşi la emisiunile lui Călin Ciobotari sau ale lui Florin Gheţău la TeleM pentru că simt totuşi şi o satisfacţie masochistă să văd cum confirmă public ceea ce eu spuneam foarte clar şi deschis încă de pe vremea lui Simirad.
Nu am avut surse de informaţii în servicii secrete, nu am apelat la firme de Detectivi Particulari, dar faptul că am lucrat cinci ani în primărie – de fapt la vechiul Citadin – şi am prins cu experienţa mea profesională multe dedesupturi şi am cunoscut mulţi oameni (de la şoferul Chişcă şi până la Simirad şi şefii puşi cu mâna sa boantă), mi-au dat posibilitatea să înţeleg ulterior plecării mele toate escrocheriile şi ticăloşiile ce se petreceau în oraş analizând de la distanţă efectele pe care un om cu experienţa mea le vedea cu ochiul liber.
Presa o citeşti şi printre rânduri şi un om avizat şi bun profesionist înţelege dintr-un banal articol sau o simplă fotografie mai multe decât înţeleg poate cei mai abili poliţişti sau lucrători din „inteligence”.
Ura mea împotriva mafiei – ale cărei baze în Administraţia Iaşului a fost pusă în al doilea mandat a lui Simirad – s-a manifestat constant pentru că după ce am plecat din structura Administraţiei, afacerile m-au adus în postura de a cerceta şi a pune la punct o franciză a unei tehnologii în materie de reparaţii şi a întreţinerii curente a drumurilor care ar fi putut revoluţiona complet starea Iaşului.
Nu am dorit însă niciodată să dau niciun ban şpagă nimănui, considerând că mai devreme sau mai târziu dreptatea va triumfa. M-am lovit de ticăloşia unor oameni politici sau conducători cu funcţii din Administraţia Simirad şi Nichita şi pot spune direct de pe pielea mea cum funcţionează mafia cu care nu am putut lupta de unul singur în timp ce aceasta se dezvolta şi înţelegeam cum se infiltrează şi în instituţiile statului ca Administraţia Financiară, Curtea de Conturi, Garda Financiară, Poliţie, Procuratură (DNA), magistraţi din Justiţie.
Mai mult decât atât, analiza făcută de mine studiind cu atenţie presa, observaţiile personale, cunoştinţele mele despre unele personaje pe care apucasem să le cunosc direct ca profesie şi caracter uman, mi-au dat de înţeles că mafia locală făcuse joncţiunea cu mafia naţională transpartinică şi în niciun caz nu aş putea să înving de unul singur Sistemul.
La toate acestea presa a jucat un rol primordial, pentru că a fost în totalitate aservită unui partid politic sau grup de interese aşa cum este şi în prezent. Presa nu face altceva – indiferent de titlu sau formă (audio, video, online, scrisă) – decât să manipuleze brutal populaţia în funcţie de interese.
Ceea ce se petrece cu Iaşul în aceste zile au fost strigate de mine de cel puţin zece ani încoace şi se confirmă lucruri pe care le-am arătat fără nicio frică şi fără nicio tăgadă – chiar dacă la timpul când făceam asta mulţi le tratau ca simple speculaţii…Ce auziţi acum cu uimire sunt doar poate a douăzecea parte din adevărul ce va ieși în curând la suprafață. O să vă îngroziți pe cine ați acceptat tacit să duceți în spate douăzeci de ani și să lăsați să vă umilească!
Dar pe când eu făceam asta în mod apăsat şi direct, doar la TeleM în ultimii 5-6 ani s-a făcut opoziţie făţişă lui Nichita dar nu şi lui Adomniţei sau lui Fenechiu, ceea pentru mine este o chestie care te decredibilizează evident, aşa cum majoritatea celeilalte părţi a presei i-a ţinut partea lui Nichita şi a mafiei sale scuipând necontenit pe liberali sau pe cei din PDL.
Am scris despre caracterul de golan schizofren patologic al primarului pentru că am avut ocazia să-l văd cum se manifestă de exemplu pe timpul când era director la RAJAC şi la un meci de fotbal alerga pe teren s-l cotonogească pe tânărul elev într-a unsprezecea – fiul directorului adjunct Gâlcă de la Citadin, cu care era bun prieten de şpriţ şi amantlâcuri. Asta doar pentru că puştiul pe care îl aducea tat’su pe Stadion joia la fotbalul practicat de gaşca de directori din primărie şi RAJAC îi luase mingea de la picior printr-o alunecare corectă şi l-a împiedicat chipurile să dea gol! Era gata gată să-l lovească cu pumnul pe copil până jucătorii maturi de pe teren au sărit să-l potolească.
Sunt „flash-uri” în viaţă care îţi dau mai multe informaţii despre caracterul unei persoane decât un dosar cu stenograme intime.
Le-am citit pe toate astea şi am scris adevărăul despre caracterul real sau acţunile mafiote ale unor personalităţi locale fără nicio frică deoarece am urât Sistemul şi nu m-am lăsat angrenat în el.
Tot ce apare acum şi e tratat cu uimire chiar şi de „corifeii” luptei antinichitiste de la TeleM, pentru mine sunt acum simple banalităţi şi nu-mi dau nicio satisfacţie pentru că ies la iveală…
Când nu am avut date certe ci doar bazate pe intuiţie, am scris pamflete pentru a nu putea fi atacat în justiţie. Care aveţi chef citiţi sau recitiţi vă rog serialul meu parodie „Lişman şi Mişu” publicat în 15 episoade pe blogul personal în octombrie-noiembrie anul trecut…Nici mie nu-mi vine să cred câtă intuiţie am avut în ciuda faptului că multă lume a tratat scrierile cu superficialitate ignorându-le…Unii, poate de frică! Oricum nu am pretenţia unor producţii de mare valoare literară pentru că sunt şi conştient şi modest în evaluarea propriei persoane, dar un pamflet nu poate fi cântăritt decât numai de oameni cu un foarte dezvoltat simţ al umorului – prin urmare de oameni cu inteligenţă peste medie. Poate acum în această cheie s-ar putea citi limbajul trivial şi grobian folosit în serial şi mi se pare că este mult prea elevat faţă de cel real întrebuinţat de personajele îngroşate începând cu Lişman, Mişu, sau Rectorii umili şi duplicitari.
Primăria a ajuns un lupanar mobilat cu cele mai abjecte curve – masculine şi feminine – ce ocupă în prezent aproape toate funcţiile de directori, şefi de departamente, de servicii, de birouri, şefi de formaţii, de echipe. Niciun angajat necalificat sau femeie de serviciu nu poţi fi azi în primărie sau într-o subunitate a acesteia fără să te recomande cineva de încredere şi fără să nu dai un „drept” măcar la şeful de cadre. Examene pentru o funcţie? Glume! Aranjamente beton!
Sunt enorm de multe fapte strigătoare la cer ce vor ieşi sau nu vreodată la lumină pe care le ştiu şi despre multe am scris.
Am scris ca reprezentant al societăţii civile – deci un ins fără nicio valoare, un vierme oarecare strivit de talpa sistemului şi căruia i s-a acoperit gura cu palma să nu-i fie auzită vocea!
Dacă ar fi existat o presă sănătoasă, o presă adevărată, scrierile făcute publice deschis, cu curaj, de un „nebun” a cărui voce ţipă peste Iaşi ar fi încercat demult să-l cunoască, să se documenteze şi să încerce să înţeleagă dacă este verosimil ce spune el sau nu.
Ar fi ascultat vocea altor doi-trei curajoşi care se manifestă public – îl dau exemplu pe Virgil Iordache – despre devalizarea CET-ului şi sunt încă şi alte exemple de oameni şi fapte.
Că nu s-a vrut, iar acum toţi ulii se rotesc pe cer în căutarea vânatului, este clar şi vizibil. Chestia e că nu mă interesează nicio secundă recunoaşterea vreunui merit în faptul că strig şi devoalez de ani buni escrocheriile lui Simirad, Nichita, Chirica, Fenechiu, Adomniţei şi al altora înfrăţiţi cu ei. Pur şi simplu prin ceea ce am scris aici vreau ca lumea să înţeleagă că sunt un om onest care nu poate fi prostit de nimeni, că nu mai am afinităţi politice şi pentru mine singurul scop este acum să deschid ochii concitadinilor mei şi să-i ajut să vadă în jurul lor eventualele alternative – foarte puţine ce-idrept – ce ne-au mai rămas, dar care EXISTĂ!
Aa, că „deontologii” nu au girul, că nu au OK-ul să-i tămâieze, să-i promoveze, e altceva…
Emisiunea de ieri a lui Călin Ciobotari de la TeleM a fost o emisiune „bombă” pentru lumea care este „targetul” meu să nu se mai lase manipulată.
Achiesez la toate cele afirmate de moderator şi invitaţii lui ce au aprins lanterna în ochii leprei ce deţine încă funţia de primar, cu câteva obiecţii pe care am să i le fac domnului Ciobotari în ciuda empatiei care mă leagă de domnia sa.
În primul rând nu credeam că – mânat poate de vreun interes personal sau din pură prietenie cu o anumită doctoriţă stomatolog – poate să comită prostia unui şantaj în direct adresat escrocului pe care l-am devoalat încă prin 2011 numi Sorin Iacoban şi să-l ameninţe că dacă nu-şi plăteşte datoria ce o are faţă de numita doctoriţă îl va face praf într-o viitoare emisiune la televizor…Tot ce va scoate de acum TeleM la iveală sună a răzbunare politică.
O altă imensă prostie impardonabilă mi se pare solicitarea imperativă adresată domnului Profesor Dafinoiu de la Socola care cică îl are sub tratament pe mafiotul libidinos, să-i raporteze domnului Ciobotari date despre starea bolii mintale a cretinului isteric pentru ca acesta să le facă publice pe post. Cum ar putea oare un medic- şi Profesor universitar pe deasupra – să facă publice date despre un bolnav ce se află sub tratament încălcând jurământul lui Hypocrat, dar şi Legea penală care interzice acest lucru?
Părerea mea este că multă lume bună este luată de val în dorinţa de a ocupa supremaţia Media şi din acest motiv se trece foarte uşor spre penal şi patologic…
Aşa cum am spus, repet până la saturaţie: mi-a silă să mă mai bag acum în saeamă ca un uliu novice din înaltul cerului şi să mai fac clăbuci la gură despre p lepră ca Nichita sau ca Adomniţei, despre care am chiar multe de spus chiar dacă aş auzi că a primit NUP şi este ales Preş la PNL pe Europa.
Scrieţi voi şi mestecaţi voi acest chewing-gum băieţi, că pe mine deja mă doare gura şi chiar mi se face greaţă….
Îmi rezerv totuşi dreptul pe care mi l-am câştigat să vă mai trag de mâneca scurtă din când în când atunci când observ că nu sunteţi atenţi la exprimare, când faceţi exces de ipocrizie sau manipulaţi ordinar. Indiferent că sunteţi copilul lui mama sau a lui tata!
Aici eu joc rolul dirigintelui! Treceţi în bănci şi fiţi cuminţi!
Tare!