Uite nene că şi sasul a avut dreptate când şi-a definit motto-ul guvernării! Chiar dacă el se referea la tot landul românesc, la noi la Iaşi asta se potriveşte ca untul pe pâine sau ca sulul de hârtie „higienică” pus la îndemână…
Am ajuns în situaţia foarte mult dorită de unii proşti ca mine şi nedorită de mulţi alţii mult mai „dăștepți” care stau acum aproape de o budă – să nu se scape în pantaloni de frică. Am ajuns să avem în sfârşit şansa să scăpăm de capii politici ai judeţului şi a municipiului reşedinţă şi să o luăm de la capăt după douăş’cinci de ani de aşazisă democraţie căreia i-am dat cu piciorul şi ne-am bătut realmente joc de ea, aşa că am ajuns unde am ajuns şi suntem ceea ce suntem.
Nu sunt nicidecum vreun profet sau vreun ghicitor în stele şi nu am de gând nicicum să-mi umflu pieptu-mi gonflabil când s-au împlinit în sfârşit prorocirile mele tratate cu ignoranţă şi cu sictir de multă lume căreia chiar îi pusesem gândul rău … Asta ca reciprocă la gândurile rele ale lor! Dar „trebălia” se află abia la început şi de acum depinde chiar numai de noi dacă să rămânem nişte oi proaste sau să ne transformăm într-o societate.
Aşa cum am mai spus, am să mă feresc să intru în corul sclavilor care acum nu prididesc să-şi arate deontologia tocând pe toate părţile evenimentele în desfăşurare. E treaba lor de deontologi care până acum au avut dopul silenţios pe trompetă că aşa erau „vremile”…Ei bine, Slavă Domnului, „vremile” s-au schimbat! Chiar şi la Mitropolie Dumnezeu a schimbat Cartea de Rugăciuni.
Dacă privim „o ţâră” retrospectiv să înţelegem cum a fost posibil ca în 25 de ani de libertate să ne transformăm din nişte iepuri fricoşi în câini ciobăneşti care şi-au luat libertatea în forţă şi mai apoi iarăşi am devenit o turmă de oi mânată şi sodomizată de nişte ciobani zoofili, vă spun că totul pare cât se poate de verosimil şi de explicabil.
Înafara faptului că eram un popor tarat după o jumătate de secol de schimbare brutală a unei orânduiri clădite sistematic cărămidă cu cărămidă, asupra noastră s-a acţionat în mod sigur speculându-ne înclinaţia genetică – datorate unei inteligenţe native excedentare – spre şmecherie, dorinţa de îmbogăţire uşoară cu muncă puţină, invidie pentru capra vecinului şi nu în ultimul rând prin falsificarea istoriei naţionale.
Dar după părerea mea, cea mai responsabilă entitate ce poate fi acuzată de societatea civilă pentru dezastrul întâmplat pe plan local – în concordanţă cu starea generală a României – este presa.
Putem spune orice despre clasa politică ce s-a format după 90, putem găsi „n-şpe” mii de motive sau scuze, dar presa este vinovatul principal de declinul societăţii româneşti.
N-am să mă apuc aici să analizez drumul pe bolovănişul istoriei recente, nici n-am să disec multitudinea de factori obiectivi sau subiectivi, dar Presa este în orice ţară civilizată şi democratică, numită nu degeaba „câinele democraţiei” şi este considerată în mod foarte corect a patra putere în stat.
Presa ar fi trebuit să fie numai şi numai în slujba societăţii civile şi singurul ei jurământ de credinţă ar fi trebuit să fie acela că va sluji necondiţionat societatea civilă şi nu va accepta sub nicio formă manipularea ei din partea nimănui!
Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri cum apăreau ca ciupercile după ploaie în anii 90 sute de ziare şi reviste şi setea noastră bolnăvicioasă de a sta cu ochii lipiţi de ecranul televiziunilor „libere” cheltuind zilnic banii pe cinci pâini pentru a ne hrăni pofta şi dorinţa de ştiri „adevărate” pe care nu le avusesem până în 90 şi pe care le devoram pe nemestecate. Indiferent ce se scria într-un ziar – obligatoriu „liber” – era luat de bună ştirea şi ne lăsam pur şi simplu pradă unei plăceri similare cu aceea de a te lăfăi într-o piscină la soare când ţi se pare că toată viaţa şi toată lumea e minunată şi te simţi ca Donald Trump pe insula sa din Caraibe.
Îmi amintesc cum la Iaşi a explodat imediat prin vara lui 90 „24 de ore” a lui ROSENTZVEIG ADRIAN, alias Adi Cristi. Omul avusese înafară de spiritul specific etniei evreieşti, al mirosului afacerii şi accesul la o logistică performantă pentru acele timpuri în Iaşi pentru că lucrase la CUG în echipa de cântăreţi şi lăudători a minunatelor realizări din „citadela muncitorească” creată sub conducera Marelui Cârmaci al neamului…O minte ageră a schimbat imediat azimutul şi a înjghebat o afacere când în ţară încă nu existau Legi care să stipuleze statutul firmelor private. Multă vreme Adi Cristi a făcut legea în presa locală.
După câţiva ani, când ieşenii mâncau pe pâine la micul dejun şi savurau cafeaua la birou cu „24 de ore” în faţă nepăsându-i de „Flacăra Iaşului” care se zbătea să devină presă „liberă”, hop! apare pe firmament Monitorul. Cred că era prin 1997.
Era vremea unei generaţii de lupi tineri ai jurnalismului scoşi proaspăt din fabrica profesorului Condurache de la „Al. I. Cuza” Iaşi. Atunci s-au născut şi s-au afirmat fulminant în anii 90 o pleiadă de tinere talente din care unele au luat drumul capitalei ajungând la un moment dat să facă legea şi pe acolo.
An să amintesc aici fără vreo ierarhizare valorică sau afinităţi de vreun fel pe Cezar Caluschi, Irina Radu, Dorin Spineanu, Ovidiu Simonca, Pavel Lucescu, Emilia Chiscop, Mihai Giubernea, Florin Gheţău, Jup-Amariei Lucian, Toni Hriţac, Aurel Dobaşu, Cătălin Mihuleac, sub comanda spirituală a lui „bădia” Aurel Leon….
A fost o epocă de „Far West”, o epocă a cuceririlor de terenuri virgine când te afirmai pe acest tărâm prin muncă şi talent.
Nu ştiu cine şi cum finanţa apariţia atâtor publicaţii şi a unor posturi de radio locale, dar la Iaşi încetul cu încetul şi aproape pe furiş în jurul Monitorului s-a creat uşor şi pe nevăzute primul Trust de presă, cu apariţia lui „Radio Nord Est” ce încet încet a detronat supremaţia lui VoxT.
Era alt stil de presă, curajoasă şi abruptă, limbajul de lemn folosit de vechii jurnalişti „ceauşişti” pe care îi simţeai cum încearcă fără spor să se debaraseze de şabloanele lemnoase încet-încet dispărea şi ziarele făceau loc unei noi generaţii de entuziaşti ce se jucau cu vorbele fascinând cititorii care puteau auzi şi can-canuri fără să bage de seamă că în paralel cădeau rând pe rând Nicolina, Ţesătura, TEROM-ul, Mase Plastice, CUG-ul, Confecţii, Ulei UNIREA, Tehnoton, IPA, TEPRO…
Scăpasem „la păscut” iarbă verde şi încet dar sigur deveneam oi.
Toată această armată tânără de jurnalişti în plină ascensiune şi glorie se simţea puternică, intraseră în tagma VIP-urilor dar se uitau cu jind spre potentaţii din politică ce începeau să facă averi prin aranjamente facile neruşinate, la vedere.
Atunci s-a produs practic alunecarea. Atunci s-a produs cumpărarea jurnaliştilor de către clasa politică.
Simirad, Solcanu, şi toţi ceilalţi foşti comunişti de seamă ai oraşului, ajunşi dintr-o dată marii politicieni ai neamului, au înţeles că nu pot câştiga o campanie electorală decât prin manipulare. Şi cine să o facă? Evident, presa!
Cum să corupi o presă formată din tineri „cruzi” şi dornici de afirmare care n-au mamă, n-au tată, doar dorinţă de ascensiune prin propria muncă şi talent?
Simplu, şi-au spus tovarăşii…Le dăm mai repede ceea ce-şi doresc şi nu au. Îi luăm şi pe ei părtaşi la jaf şi le aruncăm nişte prăjiturele din desertul nostru.
Aşa s-a reuşit zeificarea unor foşti tovarăşi de încredere care a ridicat industria şi cultura proletară a Iaşului. Domnii Flaiser, Simirad, Solcanu, Fenechiu, apoi Nichita, Adăscăliţei, Dumitriu, Ungureanu, Amihăiesei, etc au început să împartă jurnaliştilor ba un teren de casă în Bucium, ba o funcţie de director prin primărie şi prin unităţile din subordine, prin Consiliul Judeţean, ba un post pentru soţia inginer chimist rămasă fără slujbă, ba pentru vreo duducă amantă a altuia care nu dorea să mai predea engleza la Scobinţi, ba pentru vreun cumătru de la Poliţie ce avea nevasta învăţătoare tocmai la Tansa..
Dintr-o dată „puştimea” cu caş la colţul gurii a înţeles că mintea din vârful pixului este cel puţin la fel de valoroasă ca şi cea din birourile unde se fac şi se desfac treburile politice. A căpătat tupeu.
Şi uite, azi aşa, mâine aşa, la un moment dat presa i-a încălecat pe politicieni şi a început să învârtă treburile.
Băieţii au început fiecare să aibă „party-pris-uri”, să aibă afinităţi politice ca şi directorul ziarului sau al postului de radio sau TV şi dintr-o dată au băgat în mă-sa orice urmă de deontologie care le fusese inoculată de profesorul Condurache şi au văzut că se poate trăi mult mai bine şi mai uşor dacă scrii direcţionat de bine despre unii şi de rău despre alţii.
În loc să-i stuchească permanent pe politicienii din toate taberele şi să le dea cu pixul peste deş’te când bagă lăboiul în zaharniţă, tineretul deontolog a trecut rapid la peluze făcând galerie ba unora, ba altora în funcţie de cum dicta stăpânul care ieşea cu banul grup sau cu „avantaj serviciu”. „Advantage in”!
Societatea civilă a devenit ţinta manipulărilor masive şi transformată într-o turmă de oi tălâmbe care era dirijată de câinii din presă la ordinul ciobanilor din politică ba spre o pajişte, ba spre alta – unde i se spunea că iarba-i mai verde sau mai grasă.
Astăzi suntem ceea ce am ajuns şi vorba Tri(ne)bunului, „vom fi mai mult decât ce am fost”.
Vă daţi seama dacă această tagmă de jefuitori s-ar fi lovit de o breaslă dreaptă, echidistantă – care să lucreze în slujba cetăţeanului în mod echilibrat – că astăzi aveam o presă puternică de care să se teamă clasa politică şi instituţiile statului, ce ar fi fost mult mai corecte şi mult mai eficiente în avantajul democraţiei şi a unui trai general mai bun…
Am strigat de multe ori la ei – cred că am fost singurul de prin Iaşi – privindu-i ca la un meci de tenis, urmărind mingea dintr-o parte în alta să se liniştească şi să-şi revină la rolul lor precis hărăzit de Dumnezeu într-o democraţie reală! I-am admonestat cu orice risc când mai în glumă, când mai în serios pe Gachi, pe Gheţău, pe Dobaşu, pe Ciobotari, pe Hriţac, sau pe ăia ai lui Asimionesei să scuipe pâinea otrăvită din gură şi să ţină o vreme regim dietetic, dar ei continuă şi în prezent războiul lor absurd.
Într-un fel mă distrez când le văd disperarea că le-au căzut pradă cătuşelor sponsorii nevăzuţi dar ştiuţi şi acum sunt realmente în pericol de a rămâne şomeri de lux până se vor clarifica cumva treburile şi în clasa politică, să vadă cine „mai scote banu”. Dar ce a fost, sigur nu va mai fi!
Mă distrez cum încearcă la un metru de pământ să-şi deschidă paraşuta de frânare şi eventual să schimbe direcţia de aterizare…Ies la iveală vizibil toţi acoperiţii din presă – indiferent că sunt aprozii unor servicii neinteligente de „Inteligence” sau că sunt năimiţi prin intermediul unor ONG-uri să scuipe pe unii şi să-i pupe în cur pe alţii…
Acuma zicem şi noi „prostimea” de pe cataroaiele târgului: „na, futu-vă muma-n cur de ticăloşi, crăpaţi luav-ar naiba de jigodii!”.
Este acum un nou moment cheie în istoria Iaşului. Este o nouă şansă pentru clasa politică şi pentru breasla jurnaliştilor să înţeleagă că Dumnezeu ne-ascultat ruga şi s-a ivit alt moment zero, alt macaz în istorie când putem să o luăm pe linia cea bună.
Trebuie să înţelegeţi cu toţii şi Gheţău şi Gachi şi Hriţac şi Dobaşu şi toţi aceia care vă închipuiţi că faceţi presă sau că reprezentaţi ceva în breasla asta că aceasta este probabil ultima alternativă să vă reconsideraţi ca oameni.
Să vă închideţi fiecare în budă, să stingeţi lumina şi să staţi acolo până vedeţi luminiţa de la capătul tunelului sau până ce reuşiţi să aveţi scaun.
Acum aveţi şi poziţie socială, aveţi şi oarece bunăstare, dar nu aveţi credibilitate şi din acest motiv nu aveţi nici putere adevărată.
Recomandarea lui Moa este ca după ce reuşiţi să aveţi un scaun normal, să vă întâlniţi la o bere, să vă daţi mâna şi să juraţi pe şerveţel şi pe scobitoare că veţi deveni ceea ce trebuia să fiţi: câinele de pază al democraţiei şi nu doar nişte jigodii de maidanezi veşnic flămânzi şi turbaţi.
Încercaţi cum ne-a învăţat sasul: „puct şi de la ca-păăt”…