Ultima intervenţie de aseară prin telefon la Realitatea Tv a lui Crin Antonescu, a avut menirea de a clarifica foarte mult lucrurile care au bulversat prin rapiditatea desfăşurării evenimentelor întreaga clasă politică, întreaga presă, dar şi electoratul – fie el de stînga sau de dreapta…
Lasă, că electoratul ăsta este bulversat şi îndobitocit de 24 de ani şi asta are drept consecinţă comportamentul său „de-an boulea” de acum…
Clasa politică în schimb, este atît de ticăloasă şi de făţarnică, încît mimează ca o curvă penală regretul după „peştele” care a sfîrşit înjunghiat de rival…
Presa însă este mai fericită ca niciodată! Are rahat cu nemiluita de mîncat pentru tot restul anului şi se poate (re)poziţiona în fel şi chip, fără a exista riscul scăderii audienţei sau vizibilităţii.
Un singur om – Crin Antonescu – a fost capabil prin conduita sa morală şi exemplul dat, să descumpănească pe toată lumea din cele trei categorii expuse anterior. De ce?
Răspunsul devine acum cît se poate de simplu de dat. Ceea ce a făcut Antonescu înseamnă pentru foarte mulţi abia acum un model care pare imposibil în contextul realităţii politice din România contemporană şi cînd spun „foarte mulţi” mă refer aici şi la aceia care pînă mai ieri se întreceau să-l înjure şi să-l denigreze sau să-l scuipe public.
În general, toţi detractorii lui Crin au fost – evident – oameni politici, intelectuali „cu ştaif” înregimentaţi imaginar la nişte doctrine tot imaginare, dar invariabil de sorginte comunistoidă cu filon în fosta securitate.
Pentru toate acele lepre, Antonescu a fost, este şi va fi continuu tipul de politician „atipic”, adică un exemplar aproape singular care şi-a făcut din politică o modalitate de viaţă şi comportament fără a fi legat cu nimic de interese meschine şi personale.
El s-a dovedit un altruist, ceea ce în istoria contemporană a românilor nu s-a mai întîlnit decît la Corneliu Coposu şi la Emil Constantinescu.
Bine, Preşedintele PNL a arătat întregii ţări că politica poate fi o metodă şi în niciun caz un scop în sine de a-ţi afirma principiile în care crezi şi pe care vrei să le promovezi.
Am o bucurie imensă că gestul de modestie şi maximă onoare făcut de Antonescu a umplut definitiv cavitatea bucală a tuturor „intelectualilor snobi ofensaţi” – dar idioţi din interes sau din elitism, cei care au fost critici vehemenţi pentru demisionatul Preşedinte.
Na, futu-vă muma în cur de căcănari, mai mîncaţi căcat în continuare şi de acum încolo! N-aţi putut de Antonescu? Va fost frică de exemplul lui pentru că vă strica vouă imaginea de borfaşi politici? Iată, s-a retras şi va lăsat cîmp liber să vă expuneţi în toată splendoarea voastră!
Am pretenţia că prin experienţa mea de viaţă dobîndită în munca în numeroase colective de oameni în diverse locuri din ţară, am reuşit să-mi formez aşa, un radar, un „scaner” capabil să facă instantaneu o radiografie „din picioare” a unui personaj real sau imaginar şi rareori mi-a fost dat să mă înşel asupra caracterului unei persoane.
În Crin Antonescu am intuit omul de calitate încă de cînd s-a bătut să cîştige în partid funcţia de Preşedinte, după Tăriceanu. De atunci am văzut în el un altfel de politician faţă de restul multor liberali. Veţi spune mulţi din invidie „după război, mulţi viteji…” E treaba voastră, puţin îmi pasă, dar vă spun că foarte rar veţi găsi o Persoană Publică în politica românească de factura lui Antonescu.
Ştiu acum cu toţii asta şi prieteni, dar şi duşmani. Unii recunosc acum cu o jumătate de gură, alţii vor cîrcoti şi vor mînca rahatul pînă le va creşte colesterolul din creier…
După intervenţia de aseară, personal am simţit un Antonescu cu multe regrete, cu multe frustrări, dar un om demn şi puternic hotărît să se dea la o parte, dar să revină poate în prim plan în momente mai prielnice!
Am simţit un Antonescu marcat puţin de o amărăciune nu pentru că s-a văzut nevoit să   se retragă din fruntea partidului pentru care a făcut nişte sacrificii personale enorme în ultimii ani în care a consumat poate mai mult timp pentru alţii decît pentru sine şi familia sa şi a constatat într-un moment „cheie” – de cumpănă – că în realitate nu prea poate să se bazeze prea mult nici pe aceia care i s-au declarat prieteni devotaţi.
De fapt domnul Antonescu plăteşte pe undeva pe bună dreptate naivitatea de a fi crezut că şi alţi oameni în care a crezut la un anumit moment sunt ca şi el şi care chiar vor să schimbe ceva în politica romnească, dar viaţa i-a demonstrat lovindu-l, că a greşit.
Am strigat de mult în gura mare încercînd să mă fac auzit să nu creadă în oameni ca Relu Fenechiu, care pînă în ultima secundă l-a dorit pe Tăriceanu pe funcţia supremă şi doar o intuiţie de moment l-a făcut să schimbe barca, dar apoi s-a pus serios pe „muncă” pentru a urzi o reţea de inşi de teapa sa în jurul lui Crin îmbătîndu-l poate cu dovezi de devotament…
În ultimă instanţă, Antonescu s-a împrietenit cu sasul Johannis. A văzut în el un posibil partener cu care va putea merge umăr la umăr şi pe care s-ar putea baza în reconstrucţia partidului pe principii de moralitate, cinste şi onoare…
Este posibil ca viitorul să arate dacă Johannis este omul în care Antonescu a văzut trimisul providenţei, sau s-a înşelat…
Orice va fi, un lucru rămîne cert: societatea românească virusată puternic de microbii comunismului şi securismului, are creierul atacat şi nu mai este capabilă să discearnă şi să vadă corect valoarea unui om – indiferent că e vorba de politică, sau de alt domeniu.
Antonescu este şi rămîne cea mai bună variantă pentru preşedenţia României din multe puncte de vedere, dar poate că sacrificiul său, va fi în sfîrşit un moment în care societatea românească ar putea conştientiza acest lucru.
Leprele vor rămîne lepre pînă la moarte, dar acum lumea va avea un model de comparaţie şi nişte criterii cu care va putea opera cu rapiditate pentru a discerne cvasiinstantaneu să aleagă grîul de neghină…