O javră pe care am găsit-o la un colţ de stradă lătrând de foame, m-a impresionat atunci şi mi-am făcut milă aducând-o în casă în speranţa că îmbăiat, pieptănat şi ajutat cu o mângâiere şi o povaţă ar putea să devină un câine credincios şi prietenos în care să mă încred şi să-mi ţină companie.
Se vede treaba că în bunătatea mea de iubitor de animale m-am lăsat copleşit de nobleţea gestului şi i-am acordat o prea mare importanţă.
Câinele din care am dorit să fac un frumos animal de companie blând şi iubitor de oameni a considerat că tot mai bine este să rămână la statutul ei de javră şi după ce mi-a mâncat din grăunţele cu care l-am alimentat în dorinţa de a da un luciu estetic blănii sale, a plecat brusc înapoi pe maidane şi pe străzi la vechiul stăpân care speră să-l dreseze şi până la anul să-l facă dulău.
Fiţi convinşi că în această situaţie am să-l strig pe numele de JAVRĂ ca să vă feriţi de el, pentru că este posibil să înceapă să muşte. Mai există şi pericolul să fie infestat cu microbul turbării.
Chiar dacă se crede un mare dresor, tipul ce-l ţine acum de lesă în mod cert nu va putea să facă din coadă de câine, o sită de mătase.
Marş, potaie!