moa

MANAGERUL BÎRLIBA ŞI PARANDĂRĂTUL INDICATORILOR ECONOMICI

Hai că-i tare….
O emisiune serial a domnului Jay Leno de Iaşi a continuat săptămîna asta cu episodul doi, avîndu-i ca invitaţi pe doctorul Răzvan Constantinescu şi doamna doctor deputat Camelia Bogdănici.
Tema? Reînfiinţarea IGH….
Părerea mea este demult formată şi cunosc pe propria-mi piele efectul comasării încă de pe vremea lui nea Culiţă, aşa că pot „ca să preţăluiesc” şi managementul lui Peşte Sushi Bîrliba.
Ca un bun cunoscător al Spitalului Sfîntul Spiridon în calitate de bolnav care „am făcut serviciu” pe acolo aproape doi ani din vreo trei, pot să-mi dau desigur cu părerea, ca „persoană fizică autorizată” – dar şi ca manager al propriei firme ce am avut trei contacte cu domnul Sushi.
Părerea mea e că acest economist ajuns să facă legea printre doctori, este un maaaaare şnapan şi probabil că are resurse din parandărăt ca să ungă continuu încheieturile sistemului să treacă anual clasa.
N-am să fac precizări de detaliu, pentru că nu vreau cu niciun chip să planeze cumva vreo suspiciune asupra cadrelor medicale de prin clinicile pe unde mi-am făcut „rezidenţiatul” – cadre ce m-au epatat cu profesionismul şi dăruirea lor, făcîndu-mă să mă simt ca un neamţ, francez sau mai ştiu eu ce european tratat şi reparat.
Am să vă povestesc doar experienţe trăite de mine şi trecute prin filtrul gîndirii mele ce are destul habar despre ce înseamnă conducere şi care are şi noţiuni destul de temeinice despre contabilitate primară.
Mă internez de urgenţă într-o clinică de chirurgie să zicem pe la ora prînzului şi seara pe la ora opt, sunt deja operat şi adus la salon. După aproximativ trei-patru zile de la această operaţie medicii de la altă clinică de altă specialitate decît cei unde mă operaseră prima dată, constată nişte complicaţii şi în urma consultului hotărăsc să mă transfere la dumnealor şi să-mi facă o nouă operaţie pentru a-mi salva viaţa.
Eram asigurat cu acte în regulă, cotizaţiile achitate la zi, deci fără nicio problemă de acest ordin.
Boooon…Mă trezesc dimineaţa în clinica A, mi se serveşte micul dejun şi în jurul orei 11 sunt mutat pe targa mobilă (încă nu puteam să mă deplasez per-pedes), la clinica B.
Mi se dă pat, mă instalez, după o oră vine ora mesei de prînz. Pentru că sunt diabetic, aveam un regim special. Acesta este un regim alimentar specific, indiferent în ce clinică a spitalului te afli internat….
Neştiind că sunt transferat în acea zi, nu apucasem să anunţ acasă şi efectiv nu aveam nimic personal de ale gurii.
Sosesc infirmierele cu masa de prînz la bolnavi la pat (aproape toţi fiind nedeplasabili) şi pe mine mă sare…Pentru că la un diabetic ora fixă de masă este esenţială în tratament, întreb respectuos infirmiera de ce nu mi se aduce şi mie porţia. Doamna îmi răspunde cu jenă că sunt nou venit în clinică şi „nu sunt trecut în porţie”. Explic politicos că sunt doar transferat din clinica A, dar sunt internat de patru zile şi am porţia acolo, aşa că am rugat să meargă două etaje mai sus şi să-mi ceară porţia, sau să roage telefonic o colegă infirmieră să coboare cu porţia mea. Doamna îmi spune că nu se poate, că fiecare clinică are contabilitatea ei proprie şi face comandă zilnic despre numărul de porţii. Întreb şi mi se răspunde că tot spitalul are o singură bucătărie, dar se comandă numărul porţiilor de mîncare pe regimuri de fiecare clinică separat. Normal, îmi zic, dar totuşi eu am intrat pe poarta spitalului marţi şi azi e vineri şi nimeni nu mi-a făcut o Foaie de ieşire ca să ştie Bucătăria că are o gură mai puţin …Biata infirmieră era depăşită de situaţie şi după ce a încercat să mă pună la punct că nu este vina ei că nu am mîncare, a revenit totuşi cu meniul de diabet, spunîndu-mi că am avut noroc totuşi că un bolnav s-a externat şi a rămas mîncarea sa.
Stînd vreme îndelungată prin spital cu mai multe externări şi reveniri conform schemei de tratament, am avut suficient timp să mă gîndesc şi să observ cum se aruncă cu banii în cîinii maidanezi care concură ca număr maidanezii lui Chirica din Piaţa Unirii.
Deci Managerul Peşte Sushi, învîrte în acte cîteva sute de porţii de mîncare zilnic, pentru care se scot din depozit alimente de bază, dar numărul nefiind corect controlabil, lasă desigur loc de golănii în acte. Deci: c-or fi zece, cinzeci de porţii care se prepară efectiv sau nu, sau se execută doar pe hîrtie, numai „managerul” Bîrliba şi ciracii lui ştiu asta…
Altă golănie: Să zicem că azi la ora 12 asistenta şefă de la fiecare clinică din spital, comunică undeva – să zicem la Bucătărie – cîţi bolnavi va avea pentru masă a doua zi. Pe meniuri: pentru diabet, la comun, pentru gastrită, pentru cei fără sare, etc…A doua zi la vizită, medicul şef hotărăşte externarea a unui, doi sau cinci bolnavi. Deci oamenii ăia apucă să servească doar micul dejun şi apoi pleacă acasă, rămînînd neconsumat prînzul, gustarea de după amiază şi cina.
Acum să nu vă închipuiţi cumva că mîncarea este atît de apetisantă încît să-ţi doreşti să rămîi în spital pentru ea şi mulţi bolnavi cu posibilităţi cărora le vine cineva zilnic de acasă, se ating doar selectiv de mîncarea spitalului.Din acest motiv rămîn zeci de porţii – dacă nu chiar sute – neconsumate care se strîng aproape intacte. Care este drumul acestei mîncări? Enigmă! Dar problema nu este doar că se părăduieşte atîta mîncare fără gust, problema este RISIPA!
Una e că se umflă în acte alimente de bază, cartofi, carne, pîine, ouă, etc în cantităţi care se duc pe apa sîmbetei – pentru că intenţionat se menţine acest sistem necontrolabil al numărului exact de bolnavi zilnic ce trebuie hrăniţi – şi a doua este că de aici există cert o filieră care transformă aceste lucruri, în bani negri.
Nu cunosc la ce preţ decontează Casa de Asigurări o porţie de mîncare, dar sunt absolut sigur că per total Spital Mamut se învîrt în acte de Managerul Contabil o sumedenie de bani ce se escamotează în cifre pe coloane şi conturi cu lichidităţi în buzunarul cîtorva apropiaţi.
Să vorbim puţin de lenjerie. În cei aproape trei ani cît m-am tot perindat eu acolo, am văzut la început o lenjerie de pat cu nişte compleuri super calitative din „damasc” gros, reiat, că de te înveleai cu un cearceaf ziceai că-i pătură, iar după un an parcă am rămas şocat să văd nişte cîrpe uzate din pînză ordinară, pătate şi scoase parcă de la reformă. Nu mi-am închipuit că acele aşternuturi super se putuseră uza şi la întrebarea mea, mi s-a răspuns că încet încet, au dispărut la splătorie….Chestie de management, n-aşa?
Materialele igienico-sanitare împărţite de spital sunt rare şi puţine, de slabă calitate, iar cantitatea lor îndestulătoare depinde de spiritul managerial al Şefului de Clinică ce completează prin metode proprii cu fonduri proprii aceste materiale. Care vrea, care îi pasă cîtuşi de puţin de bolnavi şi care se respectă pe el însuşi, care nu, stă la mila zgîrcitului „manager”.
Cred că „managerul” are simpatii şi antipatii printre conducătorii clinicilor şi distribuie cele necesare după cum „vrea muşchii lui”!
Am prins şi controlul comisiei de la Minister care venea anual să „preţăluiască” spitalul şi să-l încadreze în grad, în „categorie”. Dacă pensiunile au margarete şi hotelurile au stele, cred că spitalul ar trebui să aibă un număr de pastile sau de seringi….
Îmi pare rău că nu am şi talentul necesar să pot să scriu un scenariu de film sau o piesă de teatru despre un asemenea control de la Bucureşti…Ar ieşi ceva demn de Oscar! Oricum, o comedie de situaţii cum nu-ţi imaginezi.
Cu o săptămînă înainte, se mobiliza tot personalul secţiei – infirmieri şi brancardieri – şi făceau şmotru general. Tras paturile de la perete pe mijloc, pe hol, spălat cu smacuri parfumate pe jos, pe sus, pe poliţe, ce mai, ca în cazarmă cînd se anunţă generalul de manutanţă!
Atunci nen’tu Bîrliba – naiba ştie de unde, ia credit din bancă? – face rost de biştari şi cumpără cu camionul hîrtie igienică, dero, Clin, declin, sare de baie, fixativ de păr pentru asistente, ruj de buze şi cîte şi mai cîte…Doar garouri nu le cumpără cu toate că la Farmacia de peste drum costă un pol bucata la preţ cu amănuntul şi cînd ţi se ia sînge te strangulează cu nişte maţe de plastic de la perfuzor, sau cu mănuşi chirurgicale de zici că te muşcă şarpele.
De aparate de tensiune şi baterii la ele ce să vă mai spun…cîte unul – maxim două la cinzeci de bolnavi care stau îngesuiţi prin saloane în paturi băgate şi pe intervale, sau cîte doi în acelaşi pat…
Şmenul este că „doamna Casă” decontează sumă fixă pe fiecare bolnav, pe fiecare zi de spitalizare şi ineresul este să ai profit, sau dacă n-ai profit, atunci să învîrţi cît mai multe milioane de euroi din care „să trăieşti bine”. Pastile de acsă, că spitalul oricum nu poate să asigure mii de sortimente pentru toţi bolnavii cronici.
Adică madam Casa îmi dă să zicem 5-7 miliane (vechi) pe zi de spitalizare de om şi ghişeftul meu de manager este să bag „în producţie” cît mai multe piese stricate să am biştari de rulaj, că doar aşa vine parandărătul.
Revin şi spun de control. După o săptămînă de şmotru zilnic şi chin pe bolnavii obligaţi să stea „ţapeni” la pat să-şi facă infirmierele munca, pe de o parte era mişto, că mirosea a smacuri şi nu a pişat sau a antibiotic, era hîrtie igienică la budă, săpun lichid la chiuvete…
În ziua „Z” se dă deşteptarea, se trece în revistă personalul de serviciu, toate asistentele îmbrăcate în alb în uniforme „standard”, fără pantaloni mulaţi pe forme, fără decolteu, bonetă obligatorie să le ascundă cosiţele – nu mai ştiam pe nicuna după nume, toate erau la fel, deosebirea dintre asistente, infirmiere şi rezidenţi diferea dintr-o dunguţă în plus la rever sau la buzunar – ca o armată fără însemnele gradelor să nu devină comandanţii ţinta lunetiştilor inamici.
Toţi vorbesc în şoaptă, asistentele de salon murmură disperate fişele bolnavilor învăţînd pe de rost posologia şi tratamentul, infirmerele stau lipite de cîte un pat „ploştile” de urină sunt spălate cu smacuri parfumate, aliniate egal sub paturi milimetric lîngă papucii de casă.
Continuu se vorbeşte în şoaptă, ţi se întinde orice cută la cearceaful tras pînă sub bărbie, n-ai voie să te treacă pişarea, setea, foamea, nimic! Smirnă că vine inspecţia şi se dă gradul la Spital şi spitalul e-al nostru, al Iaşului, e manager dom’ Bîrliba, care tre’ să iasă perfect, să-i dea ministerul la anul mai mulţi bani, să aibă dom’ Bîrliba ce şmenui…
Deodată, un murmur străbate salonul, nu se aude nici musca din curte şi prin uşa deschisă vedem pe Medicul Şef cu o doamnă în halat alb şi un ins ca Revizorul lui Cehov cu o servietă din piele de porc în mînă, cu ochelari cît fundul la sifoane cu un halat alb de spital aruncat „la jme” pe umeri să nu răcească subţiori, cum trece înainte spre uşa de ieşire însoţit.
După cinci minute, asistentele se adună, şoptesc, iar bolnavii relaxaţi întreabă: „se întorc?” „Nuuu, se răspunde, a trecut!” Peste un sfert de oră asistentele devin înapoi frumoase, recunoscute, uite-o pe Mihaela, pe Maria, pe Geta, etc.
Au uniformele lor roz, bleo, gălbui, muştar, pletele bogate le atîrnă iar pe umeri, zîmbetul le apare pe faţă, pantalonii scot în evidenţă formele perfecte, iar bluza decoltată le face din nou umane…
„Cum, dar nici n-a intrat prin saloane, habar nu are cum sunt bolnavii ce dotări sunt” – ne întrebăm noi ca proştii…Ni se spune că e bine aşa, că seara au masă festivă cu comisia şi conducerea spitalului şi în mod sigur va primi în continuare categoria întîia….
Cu alte cuvinte Sistemul funcţionează, Bîrliba este un mare manager, vin controale de tot felul de peste tot, el iese bine, e tare gagiul!
Vine vreun doctor cu vreo problemă prin care ştie că se poate îmbunătăţi ceva pentru bolnavi, că poate să-şi crească performanţele profesionale? Ciu-ciu! Bîrliba contabilul hotărăşte, de el depind toţi, el e bine cu Nichita, cu inginerul de maşini agricole Movilă ot Sofroneşti (hai Petrică să trăieşti) şi alţi inepţi orgolioşi şi invidioşi care depind de creionul de după urechea unui nimeni în tîrg.
IGH este o ţintă pentru a-i da la gioale unuia sau altuia care chiar vrea să facă ceva şi pentru bolnavi.