Postarea lui Liviu Antonesei a unor fotografii cu Ţăndărică (Ovidiu Lipan – Cucuteni, cum îl striga la mişto Nancy Brandes de la Roşu şi Negru pentru că îl cooptase în trupă după ce auzise de el pe cînd era puşti şi bătuse tobele la o nuntă acolo) şi numele maestrului Sabin Păuţa care va concerta la Iaşi în curînd, îmi aduc în minte nişte chestii tare haioase din anii de studenţie.
Înafara corpurilor unde aveam cursuri, seminarii şi laboratoare prin clădiri şi săli împînzite prin toate cotloanele Iaşului, fieful principal al găştii mele de prieteni era Barul Continental ( azi magazin de pantofi, patiserie sau naiba mai ştie ce…), sau STUD (Student Bar la Casa Tineretului).
Recunosc cu mîndrie că cel puţin o jumate din facultate am ţinut-o pe acolo unde dobîndisem la timpul ăla tehnica de a pierde şi 12 ore pe zi în bar fără o leţcaie prin buzunar.
Eram foarte bun prieten cu Mircea Tănase – coleg de grupă şi vecin de bloc, care pe timpul ăla era solist vocal la „Înger şi Demon” – cotată ca fiind a doua trupă în anii aceia în Iaşi după „coloraţi” (Roşu şi Negru).
„Coloraţii” erau deja în mare glorie după ce întemeietorul Liviu Tudan terminase facultatea şi plecase la post şi conducerea fusese preluată de marele organist Nancy Brandes.
În grupul de prieteni cu care hălăduiam erau membrii lui „Înger şi Demon”: Viorel Vaşuta – şef trupă, chitară armonie, Kity Surdu (fratele lui Gabriel şi Victor) – chitară solo, Ninel Căpitănescu – tobe, Romică Săndulescu (Dumnezeu să-l odihnească) – chitară bas şi evident, Mircea Tănase – vocal. Mai era în gaşca noastră Tony „Grasul” – „omul cu sculele” – sunetistul formaţiei şi Iţă Manciu – clape.
Eu fiind prieten cu Mircea şi cochetînd şi eu cu tobele la care am bătut la nişte repetiţii într-o altă formulă de culise, eram considerat membru cu drepturi depline în trupă şi nelipsit de la toate chiolhanurile sau „dansurile” unde cînta  formaţia.
Dintre ei doar Iţă (Mihăiţă) era student la Conservator la Pedagogie muzicală, dar „le ştia” bine la pian şi era clăpar.
La rîndul lor, cu toţii erau buni amici cu cei de la Roşu şi Negru cărora le purtau un deosebit respect.
Diferenţa consta în aceea că la Înger şi Demon băieţii erau cu toţii amatori în muzică (cu excepţia lui Iţă), iar „coloraţii” erau majoritatea studenţi la instrumente la Conservator, cu excepţia lui Ţandi.
Barul Continental era pe acea vreme (anii 70), fieful artiştilor din Iaşi. Crema boemei ieşene formată din actori la Naţional, artişti de la Operă, de la Filarmonică, studenţi la Arte, studenţi la Conservator, medici de la Maternitate şi vreo două figuri renumite de intelectuali „de casă” ca procurorul Feraru. Şi cu voia dumneavoastră şi eu. Ne ştiam cu toţii măcar din priviri, ne salutam şi ne aşezam unii lîngă alţii la orice masă unde era un scaun liber doar întrebînd:e liber?
Barul Continental avea 6 mese şi vreo 30 de scăunele joase – conform meselor. Unitatea era deservită de două doamne ce lucrau în două schimburi de la 7 la 23, dar dacă erai de-al casei, stătei liniştit cu perdelele grele de catifea trase pînă pe la 1, cînd Lenuţa termina închiderea zilei şi îşi făcea Casa. Am avut privilegiul să fiu vreo 4 ani un fidel al stabilimentului.
Toţi banii mei pe care-i cîştigam ori ca discjokey cu Mircea la Vaslui – la Casa Tineretului joia şi sîmbăta – ori vînzînd „pe şestache” din cărţile din biblioteca familiei pe la Anticariat, sau altă şmecherie: eram donatori de sînge la şase săptămîni. Sau îi ceream „bursă” bătrînului anunţîndu-l că am medie de bursă, dar din cauza salariului lui prea mare, eu nu am dreptul. Şi tata – Dumnezeu să-l odihnească – decarta cu mîndrie.
Cînd eram în lovele, beam Dubonnet sau coniac de cinci stele cu Cico sau cîteodată, Pepsi.
Dar de obicei consumam coniac Milcov care era 7,50 lei suta, iar o cafea mică „cu crenguţă” din ciocolată era 3,50 lei. Fără crenguţă (la care aveau dreptul şi privilegiul numai oamenii casei), era 1,75.
Studenţii nu lăsau ciubuc şi nu era nicio problemă. Lăsau ceilalţi şi pentru ei.
Revin acum la domnul Păuţa şi la Nancy Brandes să vă spun o chestie care nu credeam vreodată că o să văd.
Eram prezenţi cu planşetele de desen şi „T”-ul regulamentar de la ora 7 la Conti (aveam curs de Geometrie descriptivă pe la 14) şi stăteam cu Mircea bîndu-ne cafeaua la măsuţa de lîngă „vitrină” cum numeam noi fereastra mare de lîngă intrare. Priveam pe geam lumea grăbită spre serviciu care se perinda într-o mişcare browniană prin faţa noastă, iar eu cu Mircea stăteam lejer cu cafeaua şi ţigara Snagov sau Amiral între degete făcîndu-ne planul zilnic. Cred că era vreo 9, cînd se deschide uşa şi intră Nancy.
„Salut! – ni se adresează. Băi gagiilor, pe Păuţa nu l-aţi văzut?”
Îi răspundem că nu şi-l invităm să se aşeze la o cafă. Zice că n-are timp, era cu ochii încă cîrpiţi de somn, ne spune că are zi de examen la instrument şi mai are o groază de repetat. Îl avea profesor pe ilustrul Sabin Păuţa, care era şi compozitor al multor piese ce le cîntau Roşu şi Negru.
La artişti prietenia dintre maeştrii profesori şi studenţi este recunoscută şi acolo se manifestă o camaraderie fără fasoane sau ifose.
Ne salută Nancy şi pleacă. După vreo juma’ de ceas, iaca intră Păuţa. Imediat îl anunţăm că numai ce Brandes a ieşit şi că a întrebat de el.
„Unde naiba umblă şi ăsta, că eu vin de la Conservator acu’, l-am aşteptat şi nu a venit?” Se aşează şi fără să comande, Lenuţa se prezintă la masă cu o cafea mare, un coniac şi un pahar cu borviz. Eu cu Mircea încă mai aveam pe fundul ceştilor urme de zaţ, dar Lenuţa nu ne lua ceştile din faţă nici pînă seara dacă nu-i comandam altceva, ca să nu plîngă masa goală. Ştia că „ne lipim” şi încă de pe atunci descoperisem ceea ce astăzi numim sponsori.
Păuţa – domn cum îl ştiam – îi comandă şi „două mici” pentru noi.
Pleacă maestrul după vreo juma’de oră, se uita des la ceas şi ne lasă vorbă că de-l mai caută Brandes, să stea „ţapăn” acolo şi să nu mai plece pînă nu vine el.
Pe la vreo 12 şi ceva, hop! Apare din nou Brandes. Noi, la datorie! Între timp îi aveam companioni pe Iţă şi pe Burnici – flautistul lui Roşu şi Negru.
Burnici sare: „Băi Nancy, unde mă-ta umbli, că te caută profesorul să dai examen!”
Noi îi raportăm: „a zis să stai ţeapăn aici că te va căuta el”. Hotărîsem cu Mircea să sărim cursul de Geometrie din acea zi, aşa că aveam timp nelimitat.
Pe la vreo două, intră dom’ Profesor Păuţa pe uşă, cu pălăriuţa lui fistichie şi barbişonul inconfundabil.
Mai luăm rapid un scaun de la masa de alături şi-l tragem lîngă noi să-i facem loc Maestrului.
„Băi, unde naiba umbli ca un coi într-o găleată că a ajuns profesorul acu’ să umble după student” zice Păuţa în băşcălie.
Nancy, cu o mutră candidă şi inocentă, îi răspunde „am fost în sala 42 şi am repetat”.
„Hai bă, mă iei de fraier? Te-am căutat peste tot, am întrebat de tine, nu te-a văzut nimeni.”
„Hai, mergem acum?” întrebă cu tupeu dom’ student.
„Da’ nu mă mai întorc înapoi nici pentru o sticlă de whisky, zise Maestrul”
„Şi ce facem, eu cînd îl mai dau, că de vineri plecăm în turneu prin ţară o lună!”
„Ai carnetul la tine?”
„Da.”
„Dă-l”
Scoate Nancy Carnetul cu coperţi albastre şi Maestrul îl ia tacticos şi îl pune în faţa sa. Noi am amuţit fiind curioşi şi atenţi ce urmează.
„Vrei să dai aici şi acum?”
Nancy se uită neîncrezător şi-i răspunde. „Da!”.
Bagă dom’ Profesor mîna în geantă şi aruncă pe masă cu faţa în jos nişte bilete liniate în portative.
„Alegeţi-i un bilet şi dă-i drumul”!
Trage Brandes biletul, stă puţin şi se uită concentrat la el, iar noi vedem o sumedenie de puncte cu beţişoare şi semne care înegreau pagina cu solfegii.
Şi începe la un moment dat Nancy după ce şi-a făcut loc pe masă să mimeze că este la clape şi în surdină începe să fredoneze: ta, ta, ta, ta, na, na, na, na. Degetele-i alergau pe faţa de masă, iar el într-o transă profundă a intonat o melodie simfonică.
După ce a terminat, Păuţa tacticos, îşi scoate stiloul, deschide Carnetul şi îl întreabă: „nouă e bine?”
Brandes calm îi răspunde. „Avînd în vedere condiţiile execrabile de examen şi la modul cum sună pianul ăsta, consider că zece ar fi nota corectă”.
„O lae, zece ia profesorul! Dar uite, îţi fac un hatîr. Dacă dai un whisky la masă la toţi, îţi dau zece.”
Evreul, tot evreu. „Bine, atunci pune-mi nouă”.