Competi?iile aplicativ-militare de var?, finala pe Ministerul Ap?r?rii Na?ionale

STROBOSCOPUL MEMORIEI (6) – CRĂCIUN ÎN ŞCOALA MILITARĂ

Am făcut armata după absolvirea facultăţii la termen redus (TR). Primisem Ordinul de Încorporare prin mai 1975 şi cunoşteam data (26 septembrie) şi Unitatea unde trebuia să mă prezint: UM01150 Bucureşti.
Pe 1 august am venit la post la Drumuri Naţionale Miercurea Ciuc şi după o lună şi jumătate de serviciu ca stagiar la Lotul Ciceu, plec militar…
După un drum prin Iaşi pe la Centrul Militar, iată-mă în rapidul de noapte cu nişte băieţi printre care era şi „vărul” Sorin – un fel de rudă cum ne plăcea nouă să ne spunem – era nepotul naşului meu de botez. Cu Sorin fusesem şi coleg de grupă la facultate şi multe nebunii mai făcuserăm ca studenţi.
O sticlă de o jumate de coniac VASCONI circula din mînă în mînă în compartiment, dar cam în silă. Ce erau „cinci sute” la opt oameni? Moft! Şi doream să ajungem treji la Unitate, ca nişte “dom’ injineri” ce ne pretindeam.
Am ajuns, ne-au tuns zero şi ne-au îmbrăcat în uniforme. Abia după două zile l-am recunoscut pe Sorin, cu toate că ne întîlneam tot timpul. O lună ieşeam numai la instrucţie pe cîmpul Ghencea, pînă am depus jurămîntul.
Unitatea era Şcoala de Ofiţeri de Rezervă Nr.1 Bucureşti. Eram cu toţii absolvenţi de facultăţi împărţiţi pe patru batalioane grupate pe „arme”, conform specialităţilor noastre de absolvire.
Am nimerit la batalionul de Geniu. Numai la Infanterie existau două batalioane, pentru că acolo intrau în general absolvenţii de universităţi: profesori, actori, etc. Medicii formau separat o companie.
Eram de fapt a doua promoţie de TR-işti din acea Şcoală şi totul era nou şi strălucea de curăţenie. Dotările erau pe măsură, începînd de la vesela şi tacîmurile din inox şi uniformele de instrucţie care fuseseră uniformele de oraş a seriei dinainte.
Bafta mea a fost – cum aveam să constat ulterior – că în acea promoţie se nimeriseră numai VIP-uri, începînd de la ginerele Ministrului Apărării Ioan Coman, fii de generali şi colonei de la Academia Militară din apropiere, actorul Gelu Colceag, regizorul Şerban Creangă şi „especial guest star” – asistentul universitar Mircea Oprean. Oprean, viitorul soţ al coanei Joiţica Ceauşescu.
Cu toate că am fost colegi de companie „uşă în uşă” cu dormitorul plutoanelor, nu am aflat de putirinţa lui Mircea, decît după revoluţie. Ştiam că e ceva barosan prin Bucureşti, că e asistent universitar şi era respectat de ofiţeri ca fiind unul de-al lor.
Tipul nu ieşea deloc în evidenţă, nu pleca în învoiri peste rînd, a fost pus imediat după jurămînt locţiitor al comandantului de companie – elev sergent – şi a făcut armata cot la cot cu noi, dacă aia se putea chema armată, cu papuci de casă „de acasă”, cu pijamale din mătase kaki, cu frecatul ness-ului „regulamentar” dimineaţa cînd urlau ofiţerii de serviciu să facem înviorare zece minute în curte.
Noaptea jucam poker pe bani în camera rastelului de armament avînd grijă să camuflăm cu două rînduri de pături groase ferestrele să nu străbată o geană de lumină. Plantonul avea consemn special să stea de veghe cînd auzea colegul de la parter că dă raportul vreunui ofiţer ce venea în control. Noi eram la ultimul etaj şi pînă la noi mai erau şi alte batalioane.
În plutonul meu – plutonul doi, compania întîia – nimerisem cu Monel Olteanu (ginerele ministrului), dar care aflasem că doar e logodit cu fata generalului şi aia îl scotea mereu să-l pupe. Monel pleca miercuri după-amiază, maximum joi la prînz şi venea în cazarmă luni dimineaţa. Un fel de fără frecvenţă. La noi în pluton mai erau vreo doi băieţi de colonei de la Academie, iar în rest, ingineri de prin toată ţara absolvenţi de drumuri şi poduri ca mine, ingineri minieri, ingineri din industria lemnului şi ingineri mecanici absolvenţi de TCM, cum era Monel şi Nelu Florea – fiul colonelului de la Academie.
La comanda plutonului se afla un lt.major ardelean de prin Blaj, pe nume Almăjan Augustin. Un băiat fin şi cu bun simţ, ajutat de un plutonier major încheietor de companie – Peteanu. Ăsta era o coadă de cîine cum rar am văzut eu. Era un tip uns cu toate alifiile, avea magazia companiei pe mînă, era şpriţangiu, fustangiu, ajungea la serviciu întotdeauna mai tîrziu mahmur şi cu ochii injectaţi de băutură, dar se întrema rapid după ce lua un snaps în magazie. Era sigur pilos şi se comporta cu noi ca un coleg şi nu ca un superior, fiind legătura noastră cu Bucureştiul pentru oarece cumpărături. Dar ne dijmuia. Chiar îi promisesm vreo cîţiva la mişto că vine ziua cînd vom fi sublocotenenţi şi vom face cu el numai salt înainte prin toate bălţile din Ghencea. Gagiul ne rîdea în nas, spunîndu-ne că n-o să avem noi norocul ăsta că haina cu epoletul cu steluţă o purtăm numai la poza pentru livret pe care tot el ne-o dă pe rînd la fiecare şi pînă nu suntem la vatră cu Livretul în mînă, pentru el tot nişte răcani proşti eram.
În pluton se stabilise o caramaderie şi o prietenie între toţi băieţii care eam: olteni, moldoveni, munteni, ardeleni, maghiari. Ba era şi un turc din Medgidia. Singurul criteriu ce ne departaja era acela că unii erau miştocari buni de gură, iar alţii erau luaţi continuu la mişto. Unii se ofticau tare de asta – oltenii în special – şi pe ăia ne concentram cu toţii cu glumele şi farsele. Dar totul se termina cu bine şi cînd coarda stătea să se rupă, intervenea Monel sau Florea şi ne împăca.
Se apropia Crăciunul lui 1975. Ştiam că vom sta în cazarmă, iar de Revelion vom avea toată Şcoala o săptămînă de permisie să mergem acasă.
Între timp căpătasem experienţă, ieşisem de cîteva ori în oraş, dar doi dintre ai noştri săreau cu dexteritate gardul prin curtea Ministerului Apărării, care se afla „gard în gard” cu curtea noastră. Nebunii ăştia erau Bobo Munteanu din Braşov şi un băiat de prin Bîrlad al cărui nume nu mi-l mai amintesc, Gavriluţă parcă.
Şi Bobo şi Gavriluţă erau practicanţi de sporturi extreme în civilie şi mari performeri.
Ce ne-a venit nouă prin noiembrie o idee…? Să facem de Crăciun o petrecere în pluton după ora de stingere fără să ne afle nimeni. Eram cu puţin peste treizeci de oameni.
De urgenţă s-a format un comitete de organizare, iar seara cînd aveam program „de voie” ne adunam cu toţii la întocmirea planului. Îmi aduc aminte că s-a început cu calcului băuturii. S-a stabilit că ne trebuiesc 20-30 de litri de vin, 3-5 litri de vodcă şi vreo 20 de litri de apă minerală. Ca mîncare socotiserăm să furăm pîine suficientă de la popotă. Ardelenii maghiari au promis că ei vor primi de acasă pachete de 3-5 kg cu preparate din porc. Ne trebuia doar muştar şi ceapă, dar am fost asiguraţi că în pachete va fi obligatoriu ceapă roşie.
Iarna lui 75 a fost o iarnă de referinţă în istoria climatologică a României, s-a înzăpezit Bucureştiul de vreo două ori după nişte viscole şi ninsori abundente şi au fost geruri cumplite. În Harghita – la Miercurea Ciuc, Joseni şi Topliţa – temperaturile frecvente anunţate la Telejurnalul la care eram duşi obligatoriu, erau -33 grade Celsius. De asta eram eu şi Bobo luaţi la mişto de colegi care rîdeau de noi că ne îngheaţă nevestele, dar alţii ne consolau că nu stau ele să îngheţe…A mea era la Ciuc, a lui Bobo, la Topliţa.
Planul era făcut ca în filmele cu gangsteri care trebuie să devalizeze o bancă. Am filat parcursul santinelei (un soldat din compania de trupă) la latura dinspre Ministerul Apărării.
Monel Olteanu a intrat şi el în jocul nostru asigurîndu-ne că va petrece Noaptea de Ajun cu noi în pluton şi nu merge la logodnică decît a doua zi.
Vinul era adus de la Jariştea, de lîngă Focşani de o figură pe nume Mungiu. Tat’su avea o vie de vreo două hectare şi a garantat că aduce un vin vechi de doi ani. Am cerut o probă şi a venit un văr de-al lui într-o duminică cu vreo două sticle ce ne-a convins.
Dar cum să treci o canistră de 25 de litri peste gard fără să te vadă şi să te afle nimeni?
Monel Olteanu ne spune că el este prieten cu actorul Constantin Diplan care avea maşină (un Opel) şi că ăla va prelua vinul adus de vărul lui Munghi, iar în seara de 24 la ora H pe care o stabileam noi, va fi în punctul cutare, va fi abordat de cineva în treining şi va primi parola: „ai o ţigară Diplomat?”, iar Diplan trebuia să răspundă:”eu fumez numai Camel” şi să-i dea lui Bobo canistra.
Bobo şi cu Gavriluţă trebuiau să sară gardul îmbrăcaţi în trening, iar rolul lui Gavriluţă era să stea de „şase” sau să creeze o diversiune care să-l elibereze pe Munteanu în acţiune. Ei erau cheia şi lăcata.
Cu două săptămîni înainte, toţi cei care au ieşit în învoiri aveau sarcina să vină în unitate cu cîte o sticlă de o jumate de Stalinskaia sau Wiborowa ascuse de SS de la Poartă. Asta a fost cel mai uşor. Mai grea a fost depozitarea lor, pentru că ştiam că în acea perioadă se înteţesc controalele prin scotocirea dulapurilor individuale, chiar în lipsa noastră cînd eram plecaţi la instrucţie sau la cursuri. Am dosit vodka exact în sala de clasă băgînd-o printre sulurile hărţilor şi a planşelor. Vinul era programat să fie adus chiar în seara deAjun, la orele 22 cînd se dădea de fapt stingerea.
În acea seară era pus OSS (ofiţerul de serviciu pe Şcoală) colonelul Schijă. Asta era porecla lui, că era un tip ţigănos şi slab ca o schijă, dar negru în cerul gurii şi cîinos. Era un zbir de care tremurau şi cadrele cu un grad mai mic. Era locţiitorul comandatului nostru de batalion şi recunoscut ca cel mai dur ofiţer din şcoală. Unii îl porecleau nazistul. Cică fusese chiar comandant, dar haraşpinca l-a înlocuit. Cu ăsta nu era de joacă şi tocmai pe el îl puseră OS chiar în noaptea cu pricina. Misiunea băieţilor era şi a noastră. Curtea şcolii era luminată ca în palmă, în mod normal ar fi trebuit să traverseze platoul de adunare care se vedea perfect din camera OS. Nasol.
La ora 21, cei doi colegi se îmbracă cu treninguri bleomarin „de civili” şi se pregătesc de acţiune.
Pe Monel îl trimitem strategic direct la Schijă să-i dea ocupaţie şi să se asigure că stă ţintuit acolo. Toată şcoala ştia cine-i Monel şi toate cadrele îi suflau şi-n cur de era nevoie.
Merge ginerică la OS, iar după cinci minute se uşchesc şi cei din comando. Olteanu mergea la Schijă să-l roage să dea un telefon acasă de la Ofiţerul de Serviciu. Pe holurile fiecărui etaj din ambele blocuri de dormitor exista cîte un telefon public urban şi interurban, cu fise de 1 şi 3 lei, dar avuseserăm grijă pe al nostru să-l blocăm în acea seară pentru alibi.
Scurtez şi vă spun că la 11 şi 20 vinul a ajuns în dormitor cu Gavriluţă. El ne-a povestit peripeţia pînă a venit şi Bobo să termine povestea.
Deci după ce Monel a intrat la Scihjă, cei doi s-au furişat pînă la colţul clădirii de lîngă noi şi cînd au simţit momentul prielnic, au străbătut în fugă cei zece metri pînă la gard şi dintr-o mişcare s-au aflat în curtea Ministerului Apărării. S-au pitit în prima fază după o movilă de pietriş. Încă lucrările de construcţie mai existau. După un moment de linişte, cînd au evaluat că nu mişcă nimeni, au fugit încă vreo cinsprezece metri spre gardul care mărginea curtea cu o străduţă ce dădea din bulevardul Drumul Taberei de la Complexul „Ho şi Min”, la poarta Unităţii noastre.
Ei, aici începe aventura. În moentul cînd au aterizat jos pe trotuar, au aterizat fix în faţa a trei cadre militare care ieşiseră din curtea Şcolii noastre şi care se îndreptau spre staţia de troleu.
Ăştia doi cînd au văzut ce păţiseră, ca la un făcut au luat startul în direcţii diferite. În dreptul lor exista un cămin studenţesc al studentelor de la IEFS (Institutul de Educaţie Fizică şi Sport). Bobo, care ştia chestia, a ţîşnit traversînd aleea direct în cămin. A deschis la întîmplare o uşă unde erau două fete la o masă şi făcîndu-le semn cu degetul la buze s-a aruncat sub un pat. Alea amuţiseră la o aşa chestie, Bobo le spune de sub pat să nu se teamă că este elv la Şcoala de vizavi şi că îl fugărise garda şi le roagă să-l ascundă o jumate de oră pînă pleacă ăia ca să se întoarcă în unitate. Gagicile intră în piesă şi aruncă pe pat o pătură care se spînzura în jos de nu se vedea nimic. Între timp afară pe hol se auzea agitaţie, că Bobo trecuse ca năluca inopinat şi de portar, care pînă s-a dezmeticit, nu a văzut în ce cameră intrase ăsta.
Gavriluţă profitase de mişcarea lui Bobo şi cînd a văzut lîngă cine a aterizat, a luat-o la fugă spre bulevard, traversînd în goană printre maşini şi pierzîndu-se în peisaj.
Pentru cele trei cadre nu fusese clar cine sunt cei doi fugari. În primul rînd că nu erau în uniformă şi în al doilea rînd săriseră din curtea Ministerului Apărării, nu a Şcolii. Şi ei fuseseră luaţi prin surprindere de iuţeala cu care s-au desfăşurat evenimentele şi după cîteva momente de perplexitate, pe Gavriluţă l-au lăsat în plata Domnului, că oricum se pierduse, dar celălalt fugar intrase în cămin. Aşa că au intrat în cămin. Voi reveni.
După ce s-a liniştit, Gavriluţă s-a uitat la ceas şi a constatat că era 22,10. Consemnul cu actorul Diplan era ca acesta să stea pînă la „şi un sfert”, iar apoi, pînă la „şi jumate” să facă ture într-un circuit pe nişte străduţe cu care convenise cu Monel şi să treacă prin acel punct fix.
Gavriluţă a văzut că nu-l urmăreşte niciun militar şi s-a dus unde Diplan îl aştepta fumînd lîngă maşină. Ăsta uită să spună parola de agitat ce era şi zice:”eu sunt”. „Care eu?” – întreabă Diplan.. „Ăla cu vinul”. „Care vin”?” – o face omul pe prostul. Abia atunci îi pică fisa lui Gavriluţă şi spune parola. „N-aveţi o ţigară Diplomat?” Şi i se răspunde: „eu fumez numai Camel”. Apoi: „bine mă, gagiule, ce credeai că-ţi dau vinul aşa? Să mor că de nu-mi spuneai parola vă lăsam pe uscat pe toţi în naptea asta…Ce, noi ne jucăm de-a războiul?” şi începe să rîdă în colţul mustăţii.
Îi dă canistra şi pleacă în trombă. Acum, Gavriluţă cugetă: „dacă mă întorc spre Minsterul Apărării, e imposibil să sar gardul înapoi, pentru că în mod cert s-a dat alarma şi la ei şi în Şcoală.”
Lîngă MAPN – în cealaltă parte cum te uiţi din faţă – era sediul unui Regiment Mecanizat. Tot unitate militară puternică a CTB. Din spatele curţii Ministerului, gardul Regimentului era comun cu cel al Şcolii noastre.
Gavriluţă al meu merge cărînd canistra grea cu 25 de kile de vin de Jariştea cu tupeu, chiar la Postul Control. Se uită pe geam de afară şi vede un subofiţer trecut de patruzeci de ani cu banderola roşie de OS, care se uita la televizor. Bate al meu la uşă şi intră direct. „Tovarăşu…gradu…sunt elev la Şcoala de Ofiţeri şi am o canistră cu vin adusă de tata pentru Crăciun şi am vrut să sar cu ea gardul pe la noi, dar cred că s-a dat vreo alarmă că văd că e agitaţie şi dacă mă prinde c-am ieşit, fac şi bulău şi-mi ia şi vinul, că m-aşteaptă colegii.”
Ăla se uită uimit la Gavriluţă şi-l întreabă:”e bun?”. „”Daţi-mi o sticlă să vă las, e de la Focşani, un otonel de doi ani cum n-aţi gustat.”
Subofiţerul, deschide uşa, se uită afară şi strigă pe cineva. Gavriluţă se gîndea că şi-a făcut-o singur cu mîna lui. Apare în fugă un soldat. „ Adu o sticlă curată sau un borcan mai mare. Pas alergător soldat!” Tipul se execută şi apare după cinci minute cu un borcan de 800 de grame şiroind de apă. „Doar atît ai găsit, prostane?” – îl ia la rost majurul. „Atît să triţ’!”. Bine, pentru asta nici n-ai să pui limba pe el îi spune subofiţerul. Bucuros Gavriluţă îi umple borcanul şi întreabă dacă poate să plece spre gardul unităţii noastre pînă în dreptul blocului cămin. „Stai aşa, ce crezi că scapi cu atît?” – şi dă pe gît ca pe apă conţinutul întregului borcan. „Mai pune unul, că abia de l-am gustat”! Gavriluţă îi umple din nou borcanul şi majurul îi spune soldatului: „Du-te şi ajută-l pe băiat să sară gardul la el acasă.”
Merg ăştia cu soldatul înainte să vadă de pericole şi cînd ajung în dreptul gardului, de la care mai erau cam cinci metri pînă la intrare la parter, Gavriluţă îi spune soldatului să tragă şi el din canistră cît poate să bea şi după ce sare el dincolo, să-idea canistra peste gard. Aşa a ajuns în dormitor, fără aproape doi litri. Dar vinul ăla era atît de tare, încît noi am băut numai şpriţ şi tot ne-a luat liftul…
Între timp, Bobo Munteanu a intuit că va fi căutat şi le-a spus fetelor să deschidă geamul şi cînd intră să întrebe de el, să se prefacă că-s speriate şi să spună că a intrat şi a şi sărit pe geam şi a fugit. Şmecheria a ţinut, portarul şi un cadru a deschis uşa, a intrat în încăpere, le-au întrebat de un băiat, astea au jucat rolul, geamul era întredeschis, iar tipii au înghiţit găluşca după ce s-au uitat în lungul blocului în întuneric. Fetele i-au condus apoi pînă la poartă şi se răsteau la portar că ce serviciu face el acolo dacă intră golanii peste ele în plină noapte? Ofiţerii au plecat spre casă, că nu le-au dat prin minte să dea alarma la Şcoală, iar Bobo chiar a sărit geamul şi a ocolit blocul după care a sărit înapoi gardul pe unde venise şi a ajuns în dormitor.
La noi cheful era în toi, mîncarea era toată pe un pat în mijloc, lumina era stinsă – se vedea numai de pe hol şi de afară. Votca nu am mai turnat-o în pahare, sticlele mergeau “la poştă” din mînă în mînă, un maghiar din Baia Mare – Hodasz Zoltan – adusese şi un litru de „silva palinka”şi dă-i nene…
Cînd a apărut Bobo, masa era în toi, el ne povestea şi noi ne tăvăleam de rîs. „Am dat cep” apoi canistrei şi vinul îl ciocneam în surdină cu paharele din plastic în care ne ţineam periuţa de dinţi. Unul a scos o cutie cu artificii, am intonat în surdină „O brad frumos” şi pe la două de noapte am început să aruncăm artificii apreinse pe geam.
Fiecare pluton din toate batalioanele a avut cîte ceva de macheală, dar cantităţi ca noi şi organizare ca a noastră, nimeni!
Povestea s-a sfîrşit nasol, că Schijă a auzit gălăgie prin blocul de dormitoare – unii au început să cînte de beţi ce erau – şi-a luat cu el ajutorul şi-l vedem că iese din blocul de comandă şi intră în blocul nostru.
Imediat am început să dosim paharele şi mîncarea prin dulapuri, pe sub paturi, dar băutură era vărsată pe linoleum şi duhnea în dormitor cu toate geamurile deschise. Toată gaşca ne-am aruncat în pat şi cu pătura sub bărbie sforăiam cu toţii ca un cor de hipopotami.
După vreo zece minute pînă i-a trebuit lu’ Schijă să ajungă la noi luînd la rînd dormitoarele, iată că se deschide uşa şi intră stafia însoţită de Ajutor şi de plantonul de pe etaj. Mirosul de băutură amestecată cu mirosul de usturoi precum şi curentul făcut cu uşa ce a izbit puternic geamurile, l-a înlemnit pe ofiţer.
Cu vocea sa spartă de cătană hîrşîită de tutun şi alcool, a aprins lumina şi a strigat „Deşteptarea!”. Noi o făceam pe morţii în păpuşoi. „Deşteptarea elevi şi fuga marş adunarea pe platou!” – a mai încercat ofiţerul disperat.
„Cine este locţiitorul comandantului de pluton”?
Se ridică Olteanu în capul oaselor şi prefăcîndu-se somnoros, îi spune „vă raportez, eu – elevul sergent Olteanu.”
„Ce este cloaca asta împuţită aici? Ce. asta e bodegă, sau Şcoală Militară de Ofiţeri? Fuga marş pe platou! Echiparea!” Vreo doi dintre noi – printre care şi eu – începem tacticos a ne căuta papucii de casă şi cu calm  – filmaţi parcă cu încetinitorul – căutam să ne tragem pantalonii peste pijama.
Schijă parcă înebunise şi a luat foc. „Afarăăă, imediat afară beţivani nenorociţi, în pijamale fuga marş! Ei, lasă că vedeţi voi ce păţiţi cu mine”.
Cred că ceasul era deja vreo patru. A ieşit Schijă pe hol şi a început să urle:”batalionul de geniu în careu adunarea! Fuga marş! Într-un minut fac apelul jos”! Ştiam că nu-i de glumit cu nebunul, le sărise băutura din cap tuturor şi cu pas care mai vioi, care tîrîndu-şi picioarele, ne duceam cît mai îmbrăcaţi pe platou.
Între timp, Schijă a lăsat un locotenent major de infanterie care era cu el ajutor să „ne fută”, iar el s-a dus glonţ la telefon unde a dat alarma la toţi ofiţerii Şcolii să se prezinte la serviciu.
Aceştia au venit şi au avut ordin de la Comandant să facă cu noi o zi de instrucţie exemplară pe Ghencea. Toată Şcoala, toate armele!
A fost o zi cumplită de Crăciun şi noi eram înjuraţi de toţi ceilalţi elevi, cu toate că de la noi nu s-a auzit nici pîs şi locotenentul nostru nu a fost apostrofat în mod deosebit, dar pînă la lăsarea la vatră ne întreba continuu cine şi cum a adus băutura în dormitor.
Legea omertei a funcţionat perfect şi cînd am ieşit civili din unitate ne-am dat întîlnire cu „len’tul major” la un restaurant de lîngă Gara de Nord, unde la o friptură şi un şpriţ de despărţire i-am povestit cu lux de amănunte păţania noastră.
La rîndul său ne-a spus şi el că norocul tuturor a fost că Monel a stat în seara aceea cu noi în pluton şi nu a mers acasă, iar comandamentul a hotărît să se muşamalizeze tărăşnia să nu afle „tovarăşul ministru”, că altfel colonelul Bălaşa nu ar mai fi fost înaintat în acel an la gradul de General Maior.
Ăsta a fost Crăciunul din 1975.