Am să mă leg iarăşi la început de an de o breaslă pe care am stimat-o şi o voi stima întotdeauna, căreia îi port de fapt un deosebit respect: cea a arhitecţilor.
Din adolescenţă am reuşit să fiu interesat de această nobilă meserie şi dacă aş fi avut un talent mai deosebit la desen artistic în mod sigur aş fi optat să mă fac arhitect. Din păcate talentul meu s-a rezumat doar la desenul tehnic şi la vederea în spaţiu, ceea ce mi-a uşurat chiar substanţial absolvirea unei facultăţi de construcţii.
Bunul gust şi ideile asimilate citind literatură de specialitate şi vizionînd albume de arhitectură mi-au asigurat tot timpul posibilitatea de a judeca în mod critic orice derapaj şi lucrări de prost gust, observînd trama stradală de la Iaşi şi de prin alte locuri.
Arhitecţii sunt pentru mine nişte artişti la care simţul creaţiei de artă se împleteşte cu cel tehnic şi funcţional. Am avut cîţiva colegi de clasă în liceu care au urmat arhitectura şi recunosc faptul că-i invidiam.
Încă din studenţie am căutat să mă menţin în prajma lor, să-mi vizitez foştii colegi la facultate şi încă şi acum îmi amintesc cîteva prelegeri la care am asistat din plăcere şi curiozitate a renumitei familii de profesori Porumbescu…Ceea ce mi-a plăcut din tinereţe la colegii mei studenţi la arhitectură era conştiientizarea că fac parte dintr-o elită, pentru că aproape toţi posedau şi o îndemînare nativă deosebită de a crea artă şi plăcere din nimic, ei fiind întotdeauna cei care îşi făceau banii de buzunar producînd ceva pe care puteau să vîndă, începînd cu o fustă sau o jachetă mai fistichie şi terminînd cu un lampadar sau o veioză de birou.
Dînşii erau şi pe vremea comunismului nişte oameni cu adevărat liberi în cuget şi în simţiri şi în ei am avut eu percepţia unei profesiuni liberale şi chiar dacă erau încadraţi în „cîmpul muncii” într-un Institut de Proiectări, ei nu erau niciodată constînşi de rigurozitatea de a semna condica la 7 şi la 4. Aveau doar noţiunea de termen de predare şi – la fel ca în studenţie – chiuleau cu lunile complăcîndu-se într-o viaţă boemă şi lejeră, iar în apropierea termenului final lucrau ca nebunii zi şi noapte trăind cu găleţi de cafea şi baxuri de ţigări sudate una de la alta pînă cădeau epuizaţi pe planşete odată cu ultima linie trasă pe desen.
Arhitecţii au întotdeauna idei, au întotdeauna imboldul de a schimba, de a modifica şi chiar pe acela de a transforma propria lor creaţie în ceva mai modern sau de mai bun gust.
Iaşul în mod cert – ca centru universitar – mai are Facultate de Arhitectură cu profesori şi studenţi, cu absolvenţi care mai rămîn din diferite motive în urbea natală. Ba chiar are clasă de arhitectură şi la Liceul de Arte, unde se formează elevii talentaţi ce vor păşi la Arhitectură.
Dacă pe vremea Răposatului arhitecţii erau cumva dirijaţi şi obligaţi la unele constrîngeri din partea regimului care le cerea să creeze blocuri peste blocuri şi mai rar instituţii de administraţie şi cultură, astăzi nu mai există un finanţator unic şi puternic în persoana statului, aşa că abia acum se poate vorbi de o adevărată concurenţă în interiorul breslei, abia acum valoarea profesională individuală este pusă să lupte pentru bani – în principal pentru bani privaţi.
Pe timpul lui Ceauşescu se construia prea puţin în sectorul caselor particulare şi nimeni nu prea putea să-şi construiască o vilişoară şi să apeleze la serviciul unui arhitect.
După „deranjul din 89” a explodat pur şi simplu construcţia proprietăţilor private şi chiar dacă mulţi meseriaşi „după ureche” s-au apucat să construiască în sectorul privat case şi căsuţe cu pretenţie de vile, marii potentaţi ce au acumulat averi n-au făcut rabat de la estetic şi funcţional şi au încredinţat construcţiile finanţate din bani privaţi unor arhitecţi.
Din acest motiv concurenţa între ei pe piaţa muncii a devenit acerbă şi inevitabil au intrat în competiţie şi cu colegi de breaslă dinafara României.
Statul rareori mai are bani pentru vreo investiţie mai substanţială şi atunci este bătaie pe aceste fonduri, iar pentru a primi în execuţie un astfel de proiect, domnii arhitecţi sunt în stare de aproape orice.
Din acest motiv în ultimii 10-15 ani breasla arhitecţilor a înţeles din ce în ce mai mult că ei depind de politic, deoarece politicul este acela care dirijează banul public.
Chiar dacă la butoane se află nişte ghiolbani grobieni lipsiţi de cultură şi de bun gust, de simţ artistic şi tehnic, breasla arhitecţilor a acceptat „să dea la pace” cu aceste specimene care dirijează banii şi prea puţini sunt aceia care mai ţin la presigiul meseriei – majoritatea acceptînd să calce peste cutumele profesiei şi să accepte chiar să producă cu bună ştiinţă kitchuri în schimbul unor sume de bani.
Arhitectul este prin natura profesiei sale un formator de opinie şi de bun gust al societăţii în care trăieşte, iar în momentul cînd acceptă să-şi vîndă conştiinţa numai pentru bani şi nu mai impune prin creaţie respect şi disciplină, întreaga comunitate are de suferit.
Nu odată m-am întrebat cum e posibil oare ca Iaşul – oraş universitar cu elite intelectuale – să ajungă să fie pur şi simplu distrus într-o perioadă de după „revoluţie” cînd pur şi simplu teoretic au dispărut îngrădirile, cînd posibilităţile de exprimare are arhitecţilor urbanişti, a peisagiştilor şi artiştilor plastici ar fi trebuit să-şi pună amprenta peste tot, începînd de la noile clădiri şi terminînd nu în ultimul rînd cu trama stradală, cu statui sau monumente de artă modernă, cinetică sau neconvenţională. Cum este posibil oare în alte ţări şi oraşe chiar româneşti să se întîmple oare aşa ceva şi la Iaşi nu?
După 90, cei care au deţinut funcţiile de Arhitect Şef la Primărie şi la CJ pur şi simplu nu au avut nu numai viziune şi probitate morală şi profesională, dar în mod cert au fost puşi pe căpătuială şi au acceptat toate golăniile impuse de un Simirad sau Nichita avizînd construcţii stupide împotriva celor mai elementare norme de bun gust!
Nu odată mă indignam cînd vedeam pe strada Cuza Vodă cum se punea faianţă ordinară  în culori imposibile, sidefate sau cu model de plintă ţărănească pe pereţii clădirilor interbelice care se vopseau în culori de mov sau vernil pe măsură ce se deschideau tot felul de buticuri cu lenjerie de damă sau interminabilele magazine de pantofi aduşi de la turci sau cu rochii de mireasă…
Pe timpul ceauşist şi vitrina de la Alimentara rămasă cu rafturile absolut goale era decorată de vitrinieri calificaţi şi nu exista vreo faţadă comercială să scape de vigilenţa Arhitectului Şef care îşi făcea treaba prin subordonaţii săi…
Ni se tot prezintă fel de fel de machete cu idei tîmpite create de minţi bolnave de megalomanie, care nu au alt ţel decît spălarea unor averi acumulate fraudulos care se vor investite în nişte clădiri sau obiective aparent funcţionale şi necesare, dar în locuri total inadecvate şi numai pe domeniul public, pentru că acesta este cel mai ieftin şi uşor de obţinut prin influenţă politică!
Dacă breasla arhitecţilor ar ieşi unită în public şi s-ar opune deschis tîmpeniilor gîndite de nişte gherţoi şcoliţi la Şcoala Vieţii ce au numai interese meschine împotriva societăţii pe careau căpuşat-o, în mod cert le-ar tăia pofta acelor tîmpiţi de a produce cretinităţi .
Am văzut şi eu ca şi alţii în presă o machetă a viitorului parc din faţa Teatrului. Seamănă izbitor cu emblema Clubului Rotarry. Gura lumii e slobodă şi se vorbeşte că în spatele unor potentaţi actuali ar fi Oculta disimulată în masonerie. Mafia are protecţie înaltă şi banii negri se spală cu investiţii imense aducătoare ne noi averi pentru generaţiile viitoare de odrasle.
Se întrevede ca peste ani, oraşul va aparţine în întregime cîtorva familii aflate astăzi la butoane direct sau prin interpuşi.
Se calcă orice în picioare, cu sfidarea Legii. Se dau terenuri publice în patrimoniul Bisericii implicate politic şi cu rol de paravan, se preconizează la schimb să se radă gardul Mitropoliei şi să se defrişeze vegetaţia dintre pietonal şi Catedrală pentru a extinde cataroaiele cretine cu care s-a împînzit pietonalul.Într-un viitor nu prea îndepărtat veţi vedea lipită de clădirea Mitropoliei o scenă modulată din aluminiu pe care va concerta Loredana, CRBL sau Adi Minune cu boxele la maximum, iar în altar se va închiria o zonă ce la concerte va fi cabina vedetelor unde se vor schimba de chiloţi şi sutien, de peruci şi îmbrăcăminte.
Nimic nu e sfînt pentru aceşti diavoli împrieteniţi cu capii Bisericii, nimic nu e imposibil pentru aşi atinge scopul şi pentru aşi satisface poftele hulpave.
Şi la toate aceste fărădelegi care se preconizează a se întîmpla în scurtă vreme, vocea cea mai autorizată şi cea mai îndreptăţită să fie solistă în corul societăţii civile, lipseşte cu desăvîrşire: aceea a arhitecţilor ieşeni!
Ei tac complice, pentru că vocea lor este stinsă cu leii bugetului public de la care fiecare aşteaptă o ciosvîrtă oricît de mică aruncată sub masă de stăpîni.
Tăcerea leilor…