AMINTIRI DIN COPILĂRIE (9)

Dacă îmi amintesc eu bine, prietenul meu din clasa întâia care mi-a fost și coleg de bancă la început, până Doamna Agafiței a fost nevoită să ne despartă – de Paul Jerbas fac vorbire – a plecat cu părinții din Iași într-o altă garnizoană, cred că la București, unde taică-su a fost mutat la Marele Stat Major. Cel puțin așa mi-a spus Paul, dar trebuia să țin asta secret, că așa îi spusese lui tatăl, că nu are voie să spună la nimeni. Eu unul m-am ținut de cuvânt până acum…

Când ne-a despărțit Doamna din bancă eu am ajuns coleg de bancă cu cea mai cuminte și mai grațioasă fetiță din clasă, dar și foarte bună la învățătură.  Karina Ghițescu era numele ei. Cred că taică-su era ori un mare procuror, ori un mare securist. În orice caz, Karina era o fetiță bine educată, manierată, liniștită și nu părea să mă bage în seamă cu toate prostioarele pe care le făceam prin recreație împreună cu Paul. Misiunea ei de „pionier de frunte” admisă în prima tranșă, era „să mă liniștească”, să devin un băiat cuminte și să nu mă țin de prostii, că „fondul era bun”…. Ea a luat-o în serios, dar eu o tratam ca pe o surioară mai mică căreia trebuie să-i mai intri și în voie din când în când, „să nu te pârască lui mama”. Îmi amintesc că purta părul cu două cozi simetrice, pe lateral, neîmpletite, dar legate obligatoriu cu două funde mari din panglică albă pe care i le lega maică-sa zilnic înainte să plece la școală. Mie pur și simplu îmi venea să îmi înfig mâinile în cozile ei și să trag de ele. Asta în semn de prietenie, desigur. Totuși știu că mi-am înfrânat pornirile și am început cumva să-i arat că dacă vreau sunt mai cuminte ca ea la ore și că sunt cel puțin la fel de bun la învățătură. Au început să curgă „decarii” pe caiete și Doamna să mă laude lui mama care venea zilnic să mă ia de la școală. Multe lucruri ne-a învățat Doamna Agafiței în clasele primare, iar astăzi nu-mi dau seama dacă alea erau în Programa școlară sau pur și simplu veneau de la ea. Cert este că și fete și băieți am învățat în clasele primare să coasem cu acul  pe pânză, să cârpim șosete găurite, să ne coasem singuri nasturii căzuți la haine și să venim obligatoriu curați la școală, fără murdărie în urechi și fără negru sub unghii. Ne-a pus să aducem la școală pantofi de-ai noștri sau ghete de iarnă și ne-a arătat cum să ne dăm încălțămintea cu cremă fără să ne atingem nasul și urechile și apoi să o lustruim „oglindă”.  Ne-a învățat Doamna să ne facem singuri tartine unse cu unt sau cu untură de porc, sau cu paté de ficat, să tăiem pâinea în felii subțiri cât să fie suport pentru stratul uns. Evident că ea a adus la școală din banii ei unt, pateu, măsline, 2 franzele sau pâine baghetă „București”, cuțit ascuțit, cuțit rotund la vârf pentru uns. Ne-a învățat să decorăm tartina cu ardei roșu sau gogoșar în oțet, măsline fără sâmburi, sau altă murătură. Totul ca să dezvolte în noi un simț estetic și mai ales să știm singuri să facem lucruri acasă. Știa că unii nu au posibilități, că nu vor face niciodată tartine, eventual doar să mănânce, dar asta nu trebuia să nu ne egalizeze pe toți ca nivel de cunoștințe. Chiar niște salam sau mușchiuleț trebuia tăiat cu grijă, „pieziș” și așezat pe platou sau farfurie cu scobitori înfipte în mijloc ca să ai de ce să apuci și să muști. Nu puteai să vii ca „gheorghe” și să iei felia de salam cu lăbuța ta nespălată și să o bagi în gură. Astea erau lucruri elementare în educația unui viitor matur – chiar dacă școala lui s-ar fi oprit în viață doar la cele patru clase primare. Mulți aveam aceeași educație și conduită și acasă, dar aici era pentru cei fără posibilități.

Pe timpul ăla venea mereu în clasă în timpul orelor noastre un profesor de sport pe care îl chema Larmanter. Era evreu. Astăzi, dacă mă gândesc cu mintea de acum înțeleg că omul era și „clopotarul de serviciu”, că îi cam trăgea clopotele Doamnei. Doamna era o femeie foarte frumoasă, foarte manierată, cu o mare delicatețe, iar acest lucru nu putea să-i scape profului de sport al școlii, care ar fi fost cam cu maximum zece ani mai în vârstă decât Doamna. Larmanter era cunoscut de toți copii dintr-a-n tâia până într-a șaptea (pe atunci gimnaziul era de 7 clase, ulterior s-a făcut de opt). Dintr-a cincea, făceai sportul cu Larmanter, iar la acțiunile pionierești de 1 Mai și 23 August, el cu alți profesori din oraș conducea instrucția pentru defilarea pionierilor. Era dur, avea o voce tabacică, îți trăgea imediat un șpiț în cur dacă cumva îi stăteai în cale când trecea el. Toți se temeau de el, dar când intra el la noi în clasă, ne sculam respectuoși în picioare și spuneam în cor „Bună ziuaaaa!”, iar el ne făcea semn cu mâna să nu ne formalizăm și să luăm loc. Doamna iradia de fericire când îl vedea, se ridica de la catedră și se retrăgeau amândoi lângă geamul din fața clasei de lângă tablă. Doamna era mereu cu fața la clasă să ne vadă ce facem, iar Larmanter cu spatele la noi vorbea în șoaptă cu Doamna. Noi eram bucuroși că eram lăsați „de voie” și vorbeam între noi unii cu alții cu voce scăzută „să nu deranjăm”. Fiecare era cu ale lui…

L-am prins înntr-a cincea un trimestru pe Larmanter la ora de sport, iar din trimestrul doi m-am mutat la „generală 21”. Larmanter umbla pe stradă cu haine „sportive”, în sensul folosit azi drept „casual”, cu niște pantofi de piele, sport , cu o bluză sport cu fermoar la piept, eventual un sacou deasupra, dar în mână obligatoriu cu un mini sac cilindric strâns la gură de două mânere subțiri ca un șiret din piele. Așa era moda atunci. La ore venea cu un trening albastru de lână, tricotat, scump. Era un tip „bine”, în jur de vreo cincizeci de ani.

Chiar mutat de la „Trei Ierarhi” aveam să mai dau de el în viață cu ocazia defilărilor pionerești când vorbea cu profesorii mei de sport.

Dintr-a patra, noi băieții mergeam la orele de „atelier” într-o casă veche naționalizată și adaptată aflată în curtea școlii la marginea terenului de sport. Băieții făceau „traforaj”, iar fetele rămâneau în clasă și învățau cu Doamna sa cu o altă maistră, croitorie.  Eu știam mute de astea de la mama și de la tanti Viorica, unde auzisem și înțelesesem cum se face un tipar de hârtie și apoi cum se croiește un material, ce este aia să așezi „în bié” sau normal materialul. La traforaj, fiecare băiat aveam trusa noastră, cumpărată de părinți din librărie, dotată cu: un fierăstrău, o mini-menghină, o mini-coarbă și un mini-ciocan. Aveam o legătură de 10 pânze subțiri pentru fierăstrău care se rupeau repede datorită neîndemânării noastre și a frecării de placaj fără pauze. Mai aveam o bucățică de săpun în trusă pe care o tăiam acasă din săpunul de rufe ca să ne ungem pânza. O pânză costa la librărie 25 de bani, dar un corn cu marmeladă era 50 de bani.

Tot la librărie se găseau de vânzare bucățele de placaj cam de 15 x 15 cm cu diferite figurine desenate pe el, ca de ex. un urs, un câine, sau un cocoș, iar noi trebuia să decupăm cu fierăstrăul pe contur desenul și la urmă să-l montăm pe un suport tot de placaj (o talpă) care se îmbina. Măiestria consta să decupezi exact pe marginea desenului și să lași să se vadă acest desen, nu să „muști” din el. Erau unghiuri și curbe care îți puneau la muncă îndemânarea, mintea și răbdarea. Unde trebuia decupat de exemplu un desen cu un gol, trebuia să dai cu mini-coarba o gaură în placaj cât mai aproape de linia desenului. Apoi desfăceai șurubul fluture de la fierăstrău și eliberai pânza de traforaj la un capăt, o introduceai prin gaură și o strângeai înapoi în rama fierăstrăului. Continuai să decupezi după desen. Erau unele care trebuiau tăiate cu mare precizie, deoarece erau elemente de îmbinare și trebuiau să intre „fest”, fără să fie largi sau prea strâmte. Ajustai cu o bucată de șmirghel ca să intre piesa în locaș. Unii eram mai îndemânateci, alții dimpotrivă, mai tolomaci și mai nerăbdători. Rupeai pânzele fierăstrăului, nu mai aveai, împrumutai de la colegi „pe datorie”. Tema ți se dădea pentru acasă, iar aici, care era tolomac, apela la tata sau la un frate mai mare să execute piesa. Ne-a prins bine și asta, că am învățat totuși să facem ceva cu mâna noastră. De aici vine vorba „lucru manual”, căreia i s-a dat ulterior altă interpretare…

Într-a cincea, băieții au trecut la orele de lucru manual – cărora le mai spuneam „atelier” – de la lemn, la metal. Acolo am învățat să ajustăm grosimile unei piese cu pila de diferite asperități despre starea uneltelor care trebuiau să fie conforme, etc. Aveam profesor un maistru de fabrică care ne arăta cu mâna lui cum trebuie să facem și ne-a dus la „Nicolina” la sculărie, să vedem cu ochii noștri cum lucrează muncitorii. Ne-au învățat cum arată și ce se face cu un strung, cu o freză sau o raboteză. Totul ne fascina și ni se părea floare la ureche să faci singur de exemplu un ciocan de fier. Cu un burghiu gros se dădeau două găuri în bucata de fier una lângă alta, iar apoi, cu pila se pilea până cele două găuri alăturate se uneau. Cu pila, un copil într-a cincea, cred că putea termina treaba în vreo 14 ani, dar tata o dădea la un muncitor de la sculărie și acolo o prelucra că era gata ciocanul în jumate de oră. Noi trebuia doar să-i punem coada pe care o ajustam după gaură.

În clasele 1-4 am fost în echipa de premianți ai clasei. Doar într-a-n-tâia am luat premiul întâi cu coroniță, probabil pentru încurajare, că apoi s-a ținut seama de prietenia dintre mine și Paul Jerbas și pedepsele cu statul la colț sau în genunchi. Am luat premiul doi și trei, dar oricum mama era mulțumită de mine și asta îmi ajungea.

Când am trecut într-a treia, ai mei s-au mutat în locul bunicilor în locuința lor din Pavilioanele CFR Nicolina. Bunicul a ieșit la pensie și a făcut la Vaslui casă nouă pe terenul din curtea străbunicii Ruxandra. Așa a rezolvat și problema cu străbunica – mama lui bunicu Mihai – care ajunsese la venerabila vârstă de 98 de ani. A murit la o sută. Mi-o aduc aminte, era „o mână de om” mică și slabă, cu un gheb în spate, legată cu o broboadă albă în loc de batic pe cap, indiferent de anotimp, iar vara umbla desculță prin curte și în casă. Străbunica avea „albeață” la ochi, era ceva de parcă nu avea pupile. Ochiul stâng era complet alb. Se uita la mine când vorbea aplecând capul pe o parte ca o găină și îmi zicea „Relu”. Degeaba îi spuneam eu că mă cheamă Gabi, ea din Relu nu mă scotea, bunica Luța se distra, că și ea avusese de la străbunica Ruxandra cam același tratament de la soacră pe care încerca bunica să-l aplice cu mama, însă diferența era prea mare pentru mintea și puterea ei. Dar ceea ce mă uimea pe mine la străbunica Ruxandra era faptul că la 98 de ani băga ața în urechea acului fără ochelari de vedere, că nici nu purta. Avea „camera” ei, patul ei, în bucătărie, care era cumva lipită de casă, unde bunicu construise sobă cu plită nouă și acolo se gătea iarna iar acolo lângă sobă avea patul străbunica. Între bucătărie și camera bunicilor era diferență de nivel la pardoseală și trebuia să urci o treaptă la nivelul casei cele noi. Casa cea nouă avea împrejur un cerdac cu stâlpi și leațuri orizontale ca să susțină un parapet de lemn, dar niciodată bunicu Mihai nu s-a învrednicit să-i pună și parapet de scândură, cu toate că nu ar fi costat o avere. Pur și simplu cred că nu-i vedea utilitatea, pentru că în cerdac nu ținea nimic. Casa era „tip vagon” și continua cu încă două camere, unde era „camera de zi” și dormitorul bunicilor în același timp, cu un pat dublu, cu tăblii din lemn sculptat și cu un covor oltenesc pe perete lângă pat în chip de carpetă. Alături, pe  o măsuță rotundă stătea aparatul de radio marca „Ogoniok”, pe care tata li-l făcuse cadou că noi cumpărasem un aparat nou cu pick-up; urma un holișor cu ușă de intrare principală în casă și o cămară „rece”, iar de acolo intrai în „camera din față”, de la stradă, care era camera mea când mergeam în vacanță vara la bunici. Curtea cu grădină era de-a  lungul casei de la stradă și până în spatele curții, unde să găsea un șopron pentru lemne, de unde se intra în „zămnic”, adică o groapă săpată în pământ, care era foarte „lutos” acolo, de aproximativ 3/4 m și adânc de vreo 2,5 m. Peste groapa asta erau așezate niște grinzi di lemn de salcâm peste care s-au pus dulapi de stejar și peste ei s-a pus pământ rezultat din săpătura gropii care s-a bătătorit bine în straturi udate succesiv. cam de un metru grosime. Era ca o movilă de pământ de formă trapezoidală ca un acoperiș de casă străpunsă de un burlan ce funcționa ca aerisire la beci. Zămnicul era de fapt beciul în care vara se țineau alimente la rece, băuturi, harbuji, iar iarna se depozitau cartofi, rădăcinoase. În beci se cobora pe o scară din lemn simplă, fără mâner sau parapet.  Casa era ca o casă de gospodari la țară, deși era la doar 10 minute de centrul Vasluiului sau de Piața centrală. Casa bunicilor era pe strada Cuza Vodă la nr.14. Azi sunt blocuri pe acel loc.

Deci într-o zi îmi spune mama când am terminat eu a treia că urmează să ne mutăm din locuința de la Hală în Pavilioane, în locul bunicilor Mihăilă. Urma să avem trei camere, magazie/bucătărie de vară proprii, apă curentă în casă, WC în casă. Urma să am și eu camera mea, iar curticica de cca 100 de metri patrați  părea să fie visul mamei, să aibă o grădiniță cu flori. Știam locul, știam deja mulți copii din zonă, așa că bucuria a fost și a mea. Problema era că dintr-a patra, trebuia să merg la școală din Pavilioane și nu de lângă Hală cum fusesem învățat. Practic se cam triplase distanța..  Acolo, la maxim 50 de metri de locuința noastră trăia la o casă nouă, „tip”, o familie pe nume B, în care doamna lucra cu tata la „Nicolina”, la contabilitate, iar domnul B era maistru tâmplar la fabrica de mobilă de la Ciurea.  Era un rând de case noi pe strada Decebal, de aproape de lângă Podul de Piatră (piața de azi) și bulevardul Cantemir. De la aceste case noi și până la actuala Șosea Națională era un cartier de case particulare, unele mai bune, altele mai slabe, ca într-o mahala a Iașiului. Alte străduțe înguste pietruite legau str. Decebal de acum de Șoseaua Națională, perpendiculare pe ambele. Părinții mei erau prieteni cu familia B, deoarece fratele domnului B din cartierul Pavilioane era casier central la „Nicolina” și era în subordinea directă a tatălui meu. Că între timp, tata plecase din funcția de economist la Sfatul popular la uzina Nicolina în funcția de Șef al Serviciului Financiar. I se mărise leafa substanțial și acum eram și noi cu puțin mai mult „cheag”. Când ne-am mutat în Pavilioane ai mei au cumpărat o garnitură de mobilă nouă din lemn de nuc, cu sculpturi și ornamente la pat și la șifonierul cu trei uși care o făceau pe mama foarte fericită. Tata i-a cumpărat și mașina ei de cusut proprie, marca „Ileana”, ca să nu mai fie nevoită să meargă la tanti Viorica când dorea să coase ceva cu mâna ei. Au mai luat pentru „sufragerie” – unde au pus ei mobila de dormitor nouă – un covor mare de iută, cu niște flori vișinii și gri. De „persane” încă nici nu putea fi vorba la timpul ăla. Și covorul l-a luat tata cu „pile”, prin foști colegi de facultate ajunși să lucreze în comerț.

WC-ul – aflat la intrare în locuință – era făcut de mama „bec”, l-a văruit și a vopsit geamul îngust care dădea spre curte.  Pe perete era montată o chiuvetă mică exact ca și cele din toaletele de tren. De altfel tot timpul aveam să asemăn WC-ul din Pavilioane cu o toaletă de vagon de tren. Pardoseala era dintr-o gresie model vechi (tot ca la toaletele din tren), ca niște rinichi alb/negru. O cameră mică de vreo 1,5/2,5 mi-a devenit „camera mea” unde dormeam. Aveam doar un pat și o veioză deasupra capului ca să pot citi. Lecțiile mi le făceam în camera de zi care fusese cu aceeași destinație și pe timpul bunicilor mutați. Locuința toată avea pe jos dușumea de scândură cu nut și feder, iar mama, după ce le-a frecat cu peria de paie și săpun de rufe, le-a vopsit cu o vopsea de ulei de culoare vișină putredă, iar casa a fost văruită și pereții în tonuri diferite de crem sau vernil deschisn cu rulou cu vopsea contrast. Așa se purta pe atunci. Nu exista la noi nici tapet, nici var lavabil. Exista doar var alb care se putea colora și „humă”. Dacă văruiai casa cu humă te lua naiba când doreai să renovezi, că trebuia frecată de pe pereți ca să aplici un strat nou. Varul se cumpăra de la prăvălie în bulgări de var stins, ca o pastă albă ca și pasta de dinți. Acasă se dilua cu apă, se strecura prin tifon și cu bidineaua se vopseau pereții și tavanul, care în prealabil se reparau la crăpături sau coșcoveli, cu ipsos (ghips). Mama a fost și zugravul și „disainerul”. Tot cu mâna ei a vopsit lemnăria la geamuri și uși cu vopsea albă culoarea  „untului”, cu pensula. Totul a făcut cu drag și multă mândrie. Mirosea a nou și a curățenie. Alături aveam vecini foarte buni cu care ai mei au strâns o mare prietenie și adeseori jucau împreună table (domnii cu domnii, doamnele cu doamnele). Alături locuia familia Ba., iar deasupra lor, familia I. Și domnul Ba și domnul I lucrau cu tata la Nicolina, iar doamnele erau casnice ca și mama. Se făceau campionate „în patru”. De obicei aduceau o sticlă cu vin și  mama avea gustări și sifon să înmulțească șprițul. Sau invers, când mergeau ai mei la vecini.

Familia B. avea un băiat, Valentin, mai mare cu un an decât mine, care învăța tot la „Ghe. Asachi”, dintr-a-ntâia și mama cu doamna B  au hotărât să mergem împreună la școală și să ne așteptăm unul pe celălalt când terminăm orele ca să venim tot împreună. Valentin a devenit astfel ca fratele meu mai mare și aproape tot timpul eram la el acasă unde taică-su ne-a făcut o masă de ping-pong și jucam chiar și cu alți copii. Evident că eram cei mai buni și jucam cu alții pe „1 leu setul”, făcând bani de timbre.

Erau vremuri prin anii 58-65 când toți băieții colecționau timbre. Aveam clasoare, iar în Piața Unirii exista magazinul „Filatelia” care o mai fi și acum la primul turn din stânga, la mezanin. Avea și Poșta de vânzare timbre filatelice, dar Filatelia era mai faină și devenise un club al filateliștilor. La magazin mergeam adesea să schimbăm timbre cu alți filateliști, ăia mai mari ne prosteau și ne luau pe nimic la schimb cele mai valoroase timbre pe care le aveam. Până am început și noi să ne pricepem. Se vindeau plicuri cu timbre. Era 4 lei un plic cu „românești” și 7 lei unul cu „străine”. Erau amestecate, rareori prindeai o serie completă de timbre, dar aia îți scotea banii investiți în plic. Timbrele neștampilate aveau valoarea nominală înscrisă pe timbru, putea să fie o liră britanică sau o monedă „botswaneză” de azi, că Botswana încă nu apăruse ca stat. Timbrele ștampilate valorau cam 10% din cât scria că este valoarea timbrului. Nu trebuiau să fie „filate”, adică să aibă pe față sau pe verso nicio ciupitură sau rosătură. Altfel erau hârtii fără valoare. Eram încurajați și la școală să fim filateliști, deoarece asta ne lărgea orizontul de cunoștințe pentru că eram îndemnați să aflăm din cărți cât mai multe lucruri despre o țară de unde aveam timbre, să o localizăm pe hartă, iar asta ne dezvolta în noi fără să vrem un imbold să aflăm lucruri noi.

Pe lângă școala Gheorghe Asachi, în drumul spre casă – pe str. „Mareșal Malinovski”, actuala str. Palat – cam pe unde este acum curba pe care o face linia de tramvai ce trece drept prin fața Casei Dosoftei, locuia într-o curte cu poarta la stradă un domn căruia toți copiii îi spuneau „Colonelul”. Cred că era un „fost” ofițer al armatei regale, cu același statut ca și unchiul meu Săvescu, doar că ăsta era chiar un ins scăpătat, locuia într-o locuință veche, dărăpănată, cu maxim două camere și cred că era singur, fără familie. La  el erau mereu copii, mai ceva ca la magazinul Filatelia, că vindea timbre, dar și cumpăra timbre. Făcea de fapt comerț cu timbre prostindu-ne pe noi copiii, că nu eram noi deștepți ca dânsul. Se uita ce avem de vânzare, dădea un preț, nu doreai, mai punea el 50 de bani sau un leu și atât. Nu voiai nici așa, te expedia scurt că nu pierdea vremea cu fraierii care nu știu să „facă afaceri”.  De vândut vindea la preț dublu față de magazinul de stat, dar noi proștii ne închipuiam că ale lui sunt mai valoroase, că nu are statul ce are el. Cred că avea zeci de clasoare puse într-o bibliotecă veche și de acolo ne punea să ne alegem. Sunt sigur că avea legătură cu magazinul de unde la cumpăra și el și ni le vindea nouă la suprapreț. Eu și Valentin ne opream în drumul spre casă la Colonel și vindeam sau să cumpăram. Drumul spre casă în Pavilioane trecea prin fața vechiului Tribunal, o clădire cu etaj aflată pe locul unde este acum turnul de cetate renovat, de unde cobori spre Palas Mall. Vis-a-vis era o străduță care cobora spre str. Sf. Andrei, pe care iarna ne dădeam cu sania sau chiar pe ghiozdan la vale. În zonă erau curți și case cu copii care ne erau colegi de școală, mai mari sau mai mici. Era un băiat Enda, mai mare cu vreo 2-3 ani. Jucam fotbal cu el la școală. Apoi, când coboram, era casa colegului mei de clasă de mai târziu, Eduard Spiță, al cărui tată lucra la ACB și era bun prieten cu tatăl meu. Edi  Spiță s-a căsătorit cu o colegă de clasă de primară de a mea, o fată foarte cuminte și bună la învățătură pe care o simpatizam, D.C. Mai la vale, pe strada asta locuia la ultima casă pe dreapta fostul coleg de grădiniță Nicușor Stancu, cel pe care l-a lovit un camion când ieșeam de la grădiniță. El a mers la Școala de pe Costachi Negri devenită ulterior Liceul nr.6. Mulți colegi de primară s-au mutat la școala Vasile Alecsandri, că era școală nouă construită.

Treceam strada Sf. Andrei atenți să nu vină vreo mașină și continuam până la Bahlui unde era podul de lemn „Trancu”. Pe colț, unde sunt acum blocurile turn de pe malul Bahluiului, era o bodegă „La Amarandi”, o crâșmă veche unde povestea tata că se opreau și ei când erau liceeni sau studenți la o bere sau „una mică”. Blocurile turn s-au construit sub privirea noastră când făceam drumul la școală. Când s-au înălțat blocurile, taverna aia a fost închisă și acum cred că este un punct de lucru al „Salubris”.  Treceam podul peste Bahlui cu un miros înțepător în nări a gudroane deversate și a canalizare, care mai ales vara îți întorcea stomacul pe dos. Animale moarte și tot felul de gunoaie erau aruncate în râu. Mă opream cu Valentin la mijlocul podului și scuipam „la țintă” câte un gunoi ieșit din apă. Apoi ne continuam drumul până în Șoseaua Națională, cam pe locul unde este acum „piramida lui Dubeț”. Pe colț, pe stânga, unde se află azi o grădiniță și bulevardul care face legătura între Podul Cantemir și bvd. Dimitrie Cantemir era un pichet al unei Unități Militare de Grăniceri sau de Securitate. Nu erau mulți soldați acolo, nu mai mult de o companie, dar au stat multă vreme până a dispărut Unitatea. Cu Valentin aveam 2 căi să ajungem lângă casa lui, la egală distanță, iar de la el, eu mai aveam vrei 50-80 de metri să ajung la poarta mea. Pe prima stradă spre stânga, peste drum de Unitatea militară era o străduță, iar pe colț era brutăria lui „Pșait”. Ăsta era un brutar renumit în Iași încă dinainte de război, iar după naționalizare  el cu toată familia lui făceau pâine caldă. Nu știu unde aveau cuptorul, poate în Podu Roș, lângă actuala biserică Sf. Neculai, lângă Sala Sporturilor, sau poate spre  Socola. Pe strada noastră pe unde mergeam eu cu Valentin era însă un mic magazinaș unde se vindea pâine. Lumea aștepta cuminte și forma rând așteptând să vină de la fabrică căruța sau mașina cu pâine. O descărcau vânzătoarea magazinului ajutată de șofer în lăzi din lemn. Pâinea de 1 kg era așezată față în față, câte două, cam 10-12 buc într-o ladă.  Câteodată, punea mâna și câte un bărbat aflat la coada rândului, ca să cumpere primul după ce se descărca. După ce primea toată pâinea, lumea intra în ordine în prăvălie și cumpăra. De obicei pâine neagră, sau intermediară cu cartofi, că franzela albă nu prea avea căutare. Pâinea proaspătă mirosea de cred că scula și morții di cimitirele Iașiului dacă bătea vântul corect. Noi copiii eram trimiși de părinți să cumpărăm pâine de la „Pșait”. Ne strigau mamele când jucam mingea pe stradă în cartier și eram trimiși fără comentarii să luăm pâine.  Nu aveam ce zice și gașca pleca în corpore la „Pșait” unde încingeam alte jocuri până sosea pâinea. Eram dotați de acasă cu plase împletite din nylopn, gros ca firul de pescuit la crap, de i mm, doar că nylonul era colorat galben, albastru, roșu sau verde. Plasele se întindeau și încăpeau lejer și 4 pâini în ele.

În drum spre casă fiecare ciupeam din coaja crocantă a pâinii de jur împrejur „să nu se cunoască”. Pe drum întâlneai câte un alt drăcușor de copil care nu fusese trimis la pâine, dar mirosul înnebunitor îl obliga să-ți ceară de la tine o bucățică de pâine, iar tu erai educat să fii milos și îi dădeai fără supărare. Chiar dacă ajungeai acasă cu aproape o jumătate de pâine rotundă ciupită ca de găini, nimeni nu se supăra pe tine, pentru că  pâinea era ieftină și a doua zi cumpărai alta. Vara copii umblau îmbrăcați doar cu chiloții de lenjerie intimă, negri, albaștri sau foști albi când erau noi, indiferent că erau băieți și de 14 ani chiar sau fetițe până la 9-10 ani. Umblam desculți sau cu niște „târlici” dintr-un pantof rămas mic căruia i se tăia ștaiful. Era lejer, nu îi era nimănui rușine cu „ținuta de vară”, iar tricourile au apărut mai târziu.

În noul cartier din Pavilioane nu existau încă clădiri noi, moderne, complex comercial sau ceva similar. Nu. Exista pe Calea Gălății – cam în spatele actualului Complex comercial Podul de Piatră – pe unde era sifonăria, o Alimentară într-o veche clădire pe colțul străzii. Aproape de Moara Bălaia. Peste drum de ea era celălalt pod din lemn care traversa Bahluiul și ieșea în capătul străzii Ipsilante de azi și de atunci. Ăsta era îngust, i se zicea „punte” și nu ar fi încăput pe el o mașină. Încă de pe când locuiau bunicii mei în Pavilioane învățasem drumul la Alimentara unde mă trimitea bunica să cumpăr câte ceva, având grijă să-mi dea și bani în plus pentru „bumboane”. Erau magazine în stilul vechi al băcăniilor de mahala cu „de toate”, cu rafturi înalte până la tavan acoperite cu perdele din tifon găurit de vreme, ascunzând vederii polițele cu borcane și sticle cu diferite produse, conserve, etc. Câte 1-2 produse erau scoase în față ca să vezi că ele există de vânzare și cu o etichetă pe care scria prețul. La intrare în Alimentara dădeai cu ochii de niște butoaie mari din lemn cu măsline marinate, scrumbie de Dunăre sărată sau  afumată, sau o salată de hamsii cu ceapă și morcov tăiate „peștișor”.  Mai era tot „la butoi”, metalic, ulei de floarea soarelui, în care era băgată o sondă  din tablă cu o pompă manuală care scotea lichidul și îl vărsa într-o pâlnie tot din tablă cu care ți se umplea sticla de ulei cu care veneai tu de acasă. Măsline sau salată de hamsii se lua cu o palmă cu găurele, un fel de polonic mai plat, cum avem cu toții pentru spaghete. Conținutul paletei era pus pe o hârtie groasă de ambalaj, eventual „cerată” pe o parte ca să nu curgă lichidul prin ea și se punea pe cântar. Cântarele erau de multe ori cu greutăți omologate de 1 kg, 2 kg și submultipli de până la 50 de grame, cu tirizie și tară, arareori erau cântare nemțești de tip balanță. Aveam să le întâlnesc și prin anii 80 prin Ardeal, chiar fdacă apăruseră cântarele electronice. Alte mărfuri se vindeau la vrac, se luau cu o scafă de tablă din niște lăzi din lemn aflate la baza rafturilor de perete și se turnau într-o pungă de hârtie, începând cu făina de mălai, de grâu, gris, orez, sau zahăr tos. Rareori găseai un aliment gata ambalat. Pardoseala era din dușumea de scândură tratată din belșug cu „bradolină” ca să nu reziste microbii sau gândacii.  Bradolina mirosea puternic a rășină de brad amestecată cu benzină. Mie îmi plăcea că îmi gâdila nările plăcut. Și untul sau untura de porc pentru gătit se găsea la calup. Cereai câte sute de grame doreai, ți se cântărea, se împacheta cu hârtie de ambalaj și se vindea. Unt gata ambalat de fabrică găseai doar la magazinele din centru, dar era mult mai scump. Doar domnii cu stare cumpărau de pe acolo. Și halvaua și săpunul de rufe și marmelada de prune. Toate se găseau la vrac ambalate în cutii de carton sau lădițe din lemn. Marmelada venea în lădițe din lemn de brad cu șipci foarte subțiri, iar mai târziu erau și din carton. Acolo mă  mai trimitea mama când uita ea să cumpere ceva mai devreme, ca să cumpăr eu.

În grădinița din fața casei mama făcuse straturi și semănase lobodă, mărar, ceapă, usturoi, leuștean, pătrunjel. Ba chiar avea și flori lângă gard. „Regina nopții” nu lipsea și nici „nemțișorii”, crinii sau condurașii. Zambile și crizanteme înfloreau și ele pe rând. De la munte, de la Putna, au adus 3 puișori mici de brad pe care i-au plantat în mijlocul grădiniței. Cu pietre la rădăcină, cu nisip în loc de pământ negru. Doi s-au prins și azi ar trebui să fie înalți cât blocul dacă nu or fi fost tăiați de cei care au venit după noi. Strada pe care locuiam – aflată între primul rând de Pavilioane și rândul de case noi „tip”, cum stătea și Valentin B. era pietruită. Avea și trotuare de partea pavilioanelor, încadrate cu borduri tot cioplite din piatră de carieră. La fel erau și trotuarele, pietruite. La marginea trotuarelor erau plantați la linia bordurii plopi, care făceau un puf ce îți intra și în gură. Vara însă făceau umbră la care noi ne jucam feriți de soarele arzător. De tăiat nu aveai voie să îi tai și să pui de exemplu castani sau tei. Cu aceeași piatră „spărtură de carieră” împănată cu nisip de râu erau pavate și trotuarele din fața pavilioanelor. Mama a adus de pe undeva sămânță de portolac de toate culorile lumii și a semănat pe trotuar cât ținea lungimea gardului nostru. Anul următor călcai pe un covor multicolor de portolac care s-a înmulțit singur de la vânt și s-a extins și la vecini. Multe vecine veneau să îi ceară voie mamei să strângă și ele sămânță de portolac să semene în fața caselor lor. În Pavilioane era o viață patriarhală, semirurală, fiecare se cunoștea cu fiecare, copiii ne jucam cu toții în funcție de mărimi. Ăla era „a lui ăla” celălalt era al lui „cutare”, iar părinții erau în general colegi de muncă la „Nicolina” sau la „Țesătura”, femeile. Drăcăraia cartierului învăța cu mici excepții la „Generală 21” care era școala nouă din cartier. S-a construit sub ochii mei. Din cărămidă roșie. Aveam să învăț și eu acolo un trimestru într-a șasea. Valentin avea de la nenea Grișa (taică-su) bucăți de furnir adus de la fabrica de mobilă. Tot el ne-a învățat să tăiem șindrila – că așa i se spunea fâșiilor de furnir – în benzi înguste de maxim 1 cm lățime. Le trasam întâi cu creionul și le tăiam cu vârful cuțitului ascuțit de o piatră de bordură. Din foaie albastră de învelit caiete de la librărie confecționam zmee de hârtie. Prima dată mie mi-a arătat mama să fac un zmeu, iar în loc de șindrilă – pe care nu o aveam – a despicat un stuf subțire în două. Le lipeam cu pap din făină de grâu amestecat cu apă și le lăsam să se usuce. Era un clei foarte bun. Apoi am luat de la bunelu Vasile clei de oase pentru tâmplărie, care era și mai bun decât papul. Am ajuns expert în cartier la confecționat zmee de hârtie și mama mă învățase să le pun „zbârnâitoare” și cozi din cârpe care să le contrabalanseze greutatea. Mai târziu le și pictam cu acuarele cu fețe fioroase de zmeu. Mama văzuse în copilărie la frații ei mai mari cum construiau zmee și cum le înălțau pe malul Bahluiului. Nu a uitat și m-a învățat și pe mine. Le legam cu ață pescărească foarte rezistentă, iar mai târziu cu fir de nylon de pescuit. Când era vânt afară mergeam cu toți copiii pe maidanul din fața școlii și înălțam zmee și la 80-100 de metri. Veneau cu noi chiar și tații sau băieții mai mari.

Vara jucam „Țurca”. Ăsta era un joc foarte popular între noi băieții. Chiar și fetele mai băiețoase jucau cu noi.  Aveai o paletă din lemn făcută dintr-o scândură mai ușoară, cu un mâner de apucat cu mâna, ca un tocător de lemn. Îi ziceam „lopată”.  O bucată de lemn provenită dintr-un nod de copac, mai greluț și mai dur, căruia îi spuneam „pichi” era folosit în loc de minge de tenis. Jucătorul ales prin tragere la sorți să stea „la bătaie” făcea un cerc cu o cretă sau o bucată de cărămidă în jurul său.  Cam de 2 metri în diametru. Ceilalți  jucători se răspândeau la o distanță pe care o apreciau ei că pot prinde pichiul, față de „Bătăuș”. Cel aflat la bătaie arunca pichiul în sus și-l lovea cu lopata cât mai puternic, ca și cum ar servi la tenis, să ajungă cât mai departe ca să nu-l poată prinde nimeni. Dacă totuși era prins din zbor de un jucător (de obicei cu o căciulă în mână ca să aibă suprafață mai mare de prindere și să nu se lovească de la vreo așchie), acesta imediat lua locul în cerc celui care a fost la bătaie. Dacă nu, unul dintre jucătorii aflați mai aproape de locul unde a căzut pichiul fugea și-l lua în mână. Apoi, de pe locul unde căzuse bucățica de lemn neprinsă în zbor trebuia să arunce în cercul apărat de Bătăuș cu lopata. Dacă Bătăușul reușea să lovească pichiul „retur” din zbor și să-l arunce departe de cerc, măsura cu lopata câte „lopeți” are de la marginea cercului și până la pichi: 70, 100, 600, etc. Dacă era mult de măsurat că pichiul căzuse departe de cerc, cei doi „negociau”. „Câte lopeți îmi dai de aici?” întreba cel din cerc aflat la bătaie. 200. Nooo, 350, răspundea cel din cerc care respinse pichiul. Dacă nu erau de acord, cel de la bătaie număra pe pământ cu lungimea lopeții și cât ieșea, aia era. Puteai să pierzi, sau să câștigi. De multe ori pichiul sărea prin curțile și grădinile vecinilor și trebuia să sari gardul și să-l cauți printre straturile de zarzavat. Dacă te zărea vecina, era mare problemă la gura ei dacă nu juca cumva și fiul ei și ăla era pus să sară gardul la el acasă. Un joc se juca cât se convenea de la început. Până la o mie, trei mii sau cinci, sau zece. Când unul atingea scorul, jocul se încheia. Presupunea multă mișcare fizică, cu zeci de aplecări și sărit garduri în curți.

(va urma)

„AMINTIRI DIN COPILĂRIE (8)”

Atât de multe amintiri din vremuri de mult uitate mi se învălmășesc și mi se amestecă în minte, că nu aș putea să am o coerență cronologică în depănarea lor… Pur și simplu îmi vin în minte lucruri petrecute pe sărite, de la vârste diferite ale copilăriei, pe care nu mai pot să le pun în ordinea în care ele s-au întâmplat, dar până la urmă nu asta contează, ci doar să trecem în revistă o frescă asupra unor timpuri pe care maturii de azi – care sunt la rândul lor părinți de tineri aproape maturi, nu le cunosc cu adevărat, nu le știu – pentru că o mare greșeală a generației noastre este aceea că noi nu am făcut cu copiii noștri ceea ce au făcut părinții și bunicii noștri cu noi! Noi nu am avut niciodată timpul suficient să le vorbim despre adevărurile pe care le-am trăit în copilăria noastră, cu bune și rele, cu adevăruri despre ce spunea Propaganda și ceea ce era în realitate. Noi ne-am mulțumit „să fim integrați”, să mimăm pentru „bunul mers al familiei” că suntem „destoinici comuniști”, că suntem o familie model pentru „societatea socialistă multilateral dezvoltată”, că înțelegem eforturile țării pe care le face pentru prosperitatea României, că știm să ne sacrificăm și să trăim cu mai puțin confort, pentru mai puține  dorințe  îndeplinite, bla, bla, bla… Trebuia să poți face pe dracu-n patru să te primească în Partid, că asta era condiția minimă necesară și aproape suficientă să poți înainta pe scara ierarhică profesională – singura care îți aducea o mărire de salariu odată cu o funcție puțin mai mare, dar și cu o răspundere și mai mare. Astea toate la un loc, „frica” de a intra într-o biserică de parohie de mână cu familia ta într-o zi de duminică, de a-i apropia pe copii de biserică, de preot, de învățămintele sfinților părinți ca „să nu se supere” tovarășii de la Partid, era iarăși o metodă cu care fuseserăm crescuți și de părinții noștri, că ei trăiau vremuri radicale în care se făcea exces de putere politică pentru ca România să devină o țară atee, să ne rupă de datinile și obiceiurile creștine. aici s-a produs ruptura dintre generații, aici i-am pierdut noi practic pe copiii noștri, nu atunci când s-au deschis granițele și Băsescu i-a îndemnat să emigreze pe toți aceia care vor mai mult de la viață pentru că Țara nu poate oferi mai mult… „Să trăiți bine!”

Declicul exodului românesc s-a produs după venirea pe tronul budei de la Cotroceni a lui Trăian Băsescu, Javra ceacâră care a exterminat efectiv România. Astăzi știm, astăzi conștientizăm, dar când trăiam acele evenimente eram orbiți de lucrătura Diavolului și eram atrași de mirajul unei îmbogățiri peste noapte, de acumularea în timp scurt a unor averi la care am jinduit ca proștii uitându-ne la filme și crezând că totul este ușor „afară”. Nu am mai fost atenți la educația copiilor noștri. Pe timpul comunismului eram absorbiți de muncă la fabrici și uzine, lăsând educarea copiilor în seama Școlii și a corpului profesoral format din tovarăși comuniști ca și noi, care au și ei la rândul lor copii și care îi educă și pe ai noștri la fel ca pe ai lor… I-am crescut „de la sine”. În creșe, cămine, grădinițe, școli primare, gimnaziale, licee, facultăți, paralel cu dezvoltarea lor de la „șoimi ai patriei”, pionieri, uteciști și comuniști, unde se învăța „sănătos”, unde erau formați pentru viață, fără grija părinților puși „să dea totul tovarăși”, țării și „Partidului iubit”.  Așa am reușit să facem în 25 de ani sub Ceaușescu ce nu reușisem să facem înainte cu secole. Am construit România modernă cu tot ce avea teoretic și vestul capitalist. E drept, la standarde mai slabe în unele domenii, dar se făcea cu materie cenușie românească. Femeia comunistă trebuia să fie soție, mamă eroină, să țină gospodăria casei, dar să mai și muncească în  producție și să activeze în organizații de partid sau obștești precum sindicatul sau FDUS (Frontul Democrației Unității Socialiste). Tata a gândit doar pe jumătate ca mama să rămână casnică și să se ocupe doar de educarea mea, cum era firesc, dar s-a oprit aici cu gândirea și nu a mai făcut compromisuri să continue în același timp să fie el însuși, așa cum a fost crescut și educat de părinți, să fie un bun ortodox, fără inhibiții. Acest compromis a dăunat de fapt și azi am regrete. Nu aș fi fost niciodată preot, dar poate că o practicare pe față a obiceiurilor și ritualurile religioase mi-ar fi adus acum mai multă liniște sufletească. Nu numai eu, ci cu siguranță o întreagă generație.

Familia era împreună doar duminica și două sâmbete libere pe lună și în concediul de odihnă. Atunci socializau membrii ei, atunci petreceau timpul împreună la mare sau la munte, în  stațiuni moderne, cu bilete de la sindicat. În acest timp prea scurt, părinții nu găseau timpii utili să educe copiii așa cum fuseseră ei educați, nu creau obiceiul de a merge sistematic cu ei la bunici, pentru  ca aceia să le povestească lucruri de pe timpul lor. Nu era nici timpul, nici obiceiul acesta. Nu mergeau la biserică, iar asta s-a repercutat enorm asupra adulților de astăzi. Chiar și preoții au devenit un fel de activiști formali ai Partiduluii, erau supuși unei presiuni constante de către Securitate să toarne lucruri auzite la spovedanie. Și mulți care doreau o viață mai bogată, doreau de exemplu să aibă o Dacie nouă, că bani aveau, se conformau, iar Biserica a devenit o Instituție a statului și nu una a lui Dumnezeu. Biserica era necesară doar să oficieze slujbele la cununii religioase și la înmormântări, că „așa cere datina”, iar totul se transformase într-un formalism care ne-a îndiavolit pe toți ca popor. Paștele și Crăciunul deveniseră „obiceiuri și datini strămoșești” cu care se ținea încălzit patriotismul de operetă românesc, deși Ceaușescu a fost în mintea sa un real patriot – comparativ cu toate jegurile ce aparțin actualei clase politice.

Viața noastră a fost închinată țării, prosperității ei, chiar sacrificându-ne proprii copii, care au ieșit oameni adulți cu copiii lor care nu mai au aceleași sentimente autentic patriotice și iubire de românesc ce ne-a fost nouă insuflată de părinți și bunici.

De asta am ajuns acum ca tinerii care performează încă din școala primară și gimnazială să se gândească la învățătură ca la un motor care să le asigure emigrarea în țări străine unde să plece imediat ce termină un liceu. Așa ne piere neamul, așa ne piere sămânța. Ne uităm la ei cu lacrimi în ochi, dar puțini conștientizează că noi suntem vinovați „in corpore” pentru ceea ce am ajuns azi.

De la bunici ascultam – fără să avem timp să respirăm -povestirile din viața lor. Nu erau citite din cărți, cărți, erau chiar viețile bunicilor și părinților noștri povestite de ei și asta le dădea o mare autenticitate și credibilitate. Nu aveam mijloace de informare în masă cum există astăzi. Niciun „device”, niciun „smartphone”, fără Tv, fără laptop, fără internet, fără „wirrless”, ba chiar și fără electricitate de multe ori după război…

Noi, generația  noastră am trăit și văzut cu ochii noștri, am  contribuit cu mâinile noastre la revoluția tehnologică care a fost cucerită pas cu pas ca și un copil nou  născut pe care îl vezi cum merge mai întâi de-a bușilea, apoi cu mergătorul, cu pașii nesiguri, cum aleargă și din ce în ce mai mult devine un sportiv campion. Așa s-au făcut toate, așa a fost posibil. Am pierdut însă mult mai mult decât am câștigat. Pe plan sentimental, pe plan emoțional, pe plan uman. Omul e făcut cu suflet, iar lipsa acestuia face viața aridă și fără nicio valoare. Degeaba avem tehnologii care ne ușurează munca și viața, ne asigură comunicarea peste mări și țări, dacă ne rămân creierele subdezvoltate și chiar atrofiate.

Noi percepeam lumea din jur prin poveștile auzite de la bunici și părinți, ne făceam o idee despre viață până să ajungem la școală, ascultându-i pe cei mari cu povestirile lor.

Așa cum am spus, bunelu Vasile avea ca meserie de bază, tâmplar de mobilă. Anii interbelici, criza economică, au făcut să fie nevoit să abandoneze meseria lui, a dat faliment atelierul său de mobilă. Avea opt copii de crescut, de ținut la școli, de hrănit, de îmbrăcat. Atunci a acceptat îndemnul fraților săi mai mari și s-a alăturat lor la magazinul de carne din Hala mare. Frații Alexandrescu erau casapi, măcelari, făceau cu mâna lor preparate de carne la mod manufacturier, „de casă”, pe care le vindeau. Tot ei făceau și negustorie cu animalele, care erau sacrificate la Abator contra unei taxe plătite și unde lăsau pieile animalelor sacrificate. Așa era negustoria și comerțul atunci. Povestea bunelu – și mama din cele ce auzise povestite la ei în casă, de la frații ei – că bunelu cu doi dintre băieții mai mari au plecat undeva lângă Roman la un târg zonal de vite și animale vii să cumpere animale pentru sacrificat. Vitele mari, oile și caprele de exemplu erau mânate pe jos pe lângă șosea și drumul până la Iași se făcea chiar în 3-4 zile cu căruța alături trasă de doi cai. De fapt era o iapă și un cal matur al acelei  iepe care trăgeau căruța. Întâmplarea făcuse ca bunelu și cei doi unchi ai mei tineri să se întoarcă la Iași numai cu căruța, fără animale. Nu le-a convenit ce găsiseră, nu erau prețuri convenabile. Aveau o sumă mare de bani asupra lor. Drumul spre Iași îi prinse în pădurea de la Strunga într-o seară de vară toridă cu o boltă plină de stele care împreună cu  lumina lunii revărsau asupra drumului un iluminat puternic. Coborau la vale prin  pădure șu la un moment dat bunelu le spune băieților. „Fiți atenți, țineți-vă bine că vom fi atacați. Lăsați-mă numai pe mine să vorbesc, dar să fiți pregătiți că voi lovi iapa cu biciul sub burtă și ea va țâșni din loc împreună cu calul.” Atâta a apucat bunelu să le șoptească băieților săi și din șanț, la vreo zece metri în fața lor au ieșit două siluete de bărbați. „Bună sara omeni buni!”– s-au adresat cei doi către cei din căruță. „Opriți puțin să ne urcăm și noi până devale la prima casă când ieși din pădure, că ne-a prins noaptea pe drum și suntem rupți de picioare, că venim tocmai de la Săbăoani pe jos.”

Bunelu s-a prefăcut că încetinește căruța, le-a spus celor doi că îi ia cu plăcere, dar a observat că pe partea cealaltă a drumului se mai mișcă niște siluete lângă tufișuri. Când aproape a ajuns în dreptul celor doi, bunelu a lovit cu putere cu biciul burta cailor și iapa a luat-o nervoasă la fugă în galop cu căruța după ea. Bunelu o biciuia cu putere punând toată frica în bici. Băieții se țineau de marginea coșului de la căruță ținând strâns și cele două oi pe care le cumpăraseră, dar care erau legate de picioare. Se uitau în urma lor și îi transmiteau lui bunelu că fug după ei vreo 5-6 oameni. O piatră le-a vâjâit pe lângă urechi. Bunelu mâna caii strigând la ei să-i îndemne strunind hățurile cu disperare. După aproape un kilometru, când tâlharii de drumul mare nu se mai vedeau și s-au apropiat de sat, bunelu a lăsat caii în voia lor până ce aceștia au încetinit și au intrat în pas normal. Trecuseră printr-o mare cumpănă, o spaimă soră cu moartea, dar Dumnezeu i-a apărat.

O altă întâmplare ale acelor vremuri – pe când mama avea vreo șapte anișori – se povestea la masă când eram adunați mai mulți din familie, iar mama povestea și ceilalți o completau. Bunelu avea gardul din fundul curții de după casă vecin cu curtea Casei parohiale al bisericii Sf. Vasile de pe str. Vasile Lupu. Pe vremea aia slujea acolo Părintele Niculiță, care avea și el vreo 3-4 copii care erau de vârste apropiate cu mama și frații ei. Erau chiar colegi de clasă cu unii, cântau în corul bisericii, iar bunicii erau nelipsiți la slujbele de duminică, unde mergeau însoțiți de copii. Într-o noapte de primăvară s-au auzit împușcături și țipete afară. Lumea din vecini a ieșit din case să vadă ce se petrece. O gașcă de tâlhari mascați, cu baticuri de femeie pe cap, cu rochii și straie femeiești, cu foi de ceapă decupate puse în gură ca o dantură înfricoșătoare, vopsiți pe obraz și pe buze cu ruj, cu ochelari negri din pânză ca o mască de carnaval, intraseră în puterea nopții cu forța în casa preotului Niculiță.. Țipau și făceau gălăgie să sperie orice om care ar fi îndrăznit să se apropie de ei. Intraseră în casă la părintele Niculiță cu un pistol și îl amenințau să le spună unde sunt banii.  Evident că în mintea lor preotul era un om bogat în cartier și credeau că au ce fura. De la oricine altcineva nu aveau de ce să riște închisoarea. Ieșită și ea cu toți din casă să vadă ce se petrece, mama s-a urcat pe marginea cerdacului și se ținea cu mâinile de stâlp împreună cu sora ei mai mare numai cu un an, tanti Margareta și țipau cât le ținea gura: „hoții la Pălintele, hoții la pălinmtele! Săliiți, hoții la Pălimnytele”! Noi copiii ne prăpădeam de râs împreună cu mama care râdea împreună cu bunicii și cine mai era cu noi la masă.

La bunicii din Ciurchi mergeam cu drag iarna, că acolo erau verișorii mei Mioara și Doru și acolo ne dădeam cu sania cât e ziua de lungă pe dealurile din jur. În Pavilioane, era loc drept și acolo iarna stăteam mai mult în casă.

Bunicul Mihai m-a învățat de exemplu o urătură de când era el copil și umbla el cu uratul în satul Tanacu de lângă Vaslui. Mi-a aduc aminte în mare parte și acum.

„Hodiniți, boieri, hodiniți,

Dar la noi, plugărași nu gândiți,

C-afară-i vară, primăvară,

Vrăbiile țârâie, cucoșii cârâie,

Găinile cotcodăcesc, plugarii la câmp pornesc.

• Dați-ne, dați-ne marea cu sarea și Oltul cu totul!

Că n-am venit să vă luăm șoldul porcului

Din fundul podului!

Am venit să ne dați câte-un gologan

Să luăm sare de la huligan,

Că sărat n-am mai mâncat, de când mama m-o fătat!

Hăiii, hăiii.

Și unde nu s-a sculat într-o seară Vasile Drăgoi, care-i strigoi

Și s-a urcat într-un plug de 12 boi, boi bourei, în frunte țintăței,

Nu ca plugul lui Tărâță tras de 12 pui de mâță,

Unul lung și altul scurt, dă colacul să mă duc!

Ia urați măi! Hăii, hăi…

Bună sara la obloane, la boieri și la cucoane, cavaleri și domnișoare.

Eu mă recomand acuma Moșneguțu Handabuțu

De culoare foarte sură,

Cu barba cât o găină și de rață îmbârligată,

Roata Costăchel odată!…”

Hăiii, hăii!

Urături am învățat și de la mama, care stătea cu mine iarna și mă învăța să spun urătura cu intonație, ca un actor, nu mă lăsa să înșir vorbe ca un patefon pe care să nu le înțeleg. M-a învățat urătura pe care o învățase și ea la școală cu Bădica Traian.

„S-a sculat mai an,

Bădica Traian,

Peste câmpuri s-a uitat

C-a s-aleagă-un loc curat

De arat și semănat.

Și-a strâns finii și vecinii

Și vreo trei babe bătrâne

Care țin rândul la pâine.

Și pe toți i-o dus

Și pe toți i-o pus,

În bătaia vântului

La munca pământului…

Ei cu stânga apucau

Și cu dreapta secerau,

Snopii mândri înălțau

De păreau că înotau …”

Îmi explica mama că Bădica Traian este Împăratul Traian, strămoșul nostru care a cucerit Dacia și a format poporul român.  Totul îmi spunea logic, parcă vedeam oamenii la câmp cum ară cu plugul, seamănă și culeg grânele.

Noi, generația noastră – cel puțin cei crescuți la oraș – nu am avut voie de la școală să umblăm cu colindul și nici cu Steaua. Astea erau chiar obiceiuri religioase aflate în contradicție contondentă cu filozofia ateistă comunistă ce îl nega pe Dumnezeu Tatăl, pe Maica Domnului și pe pruncul Iisus, prin urmare nu puteai să vestești Nașterea Domnului. Preoții umblau din casă în casă cu Ajunul Crăciunului și cel al Bobotezei, dar lor li se permitea, erau tolerați, iar atunci orice comunist putea să sărute mâna preotului și icoana la el în casă fără să-l știe altcineva decât poate Securitatea. dacă preotul răspundea cerințelor de a informa despre ce vede și aude, însă de obicei nimeni nu vorbea nimic și toată lumea se prefăcea a fi mulțumită.

Putea să fie și Primul Secretar de Raion sau Regiune, că tot ținea cu familia sa Paștele, Crăciunul și alte sărbători mari de sfinți, măcar cu ocazia zilelor onomastice. Nu mergeau la biserică,  „să dea exemplu” lumii proaste care credea în Dumnezeu, dar pe furiș, mai trăgeau câte o fugă la o  mânăstire sau la un schit izolat din munți și păduri unde nu îi vedeau alți oameni. Așa erau timpurile și așa au crescut și  generațiile de copii care sunt oamenii maturi de acum. Ateiști, fără frică de Dumnezeu,, fără să cunoască și să înțeleagă filosofia creștină și mai ales tâlcul învățăturilor ei.

Mie unul mama mi-a explicat pe înțelesul meu de copil cine este Dumnezeu Tatăl, cine este Iisus Hristos și cum s-a născut Pruncul într-o iesle lângă Bethleem, cine a fost Iuda și cum l-a trădat iudeii pe Iisus, care a fost răstignit și omorât de romani pe cruce, cine era hoțul Barabas, cum a Înviat Domnul Iisus Hristos că s-a auzit o bubuitură și au fost găsite stâncile de la mormânt date la o parte, iar trupul lui Iisus nu mai era, că plecase sus în ceruri la Tatăl Său și al nostru… Știam ce sunt îngerașii și mă învățase să mă închin pe pernă seara la culcare cu 

„Înger, îngerașul meu

Ce mi te-a dat Dumnezeu,

Eu sunt mic, Tu fă-mă mare,

Eu sunt slab, Tu fă-mă tare.”

Până am mers la școală într-an-tâia, mama mă ducea cum am mai spus și mă împărtășea în posturile mari ale anului. Mai întâi mă spovedea, mă învăța din timp să nu spun minciuni preotului, să răspund cu sinceritate la tot ce mă întreabă, că altfel este mare păcat și mă bate Doamne-Doamne. Am crezut și cred și acum că Dumnezeu există și că dă fiecăruia după faptele și meritele sale. Asta mă ține încă în viață, asta mă ajută să trec peste toate obstacolele. Chiar dacă nu îmi convine ceva care nu se întâmplă cum îmi doresc eu, știu că așa a hotărât Dumnezeu în privința mea și că poate fi o pedeapsă pentru păcate făcute sau pentru a mă lovi de pragul de sus ca să-l văd pe cel de jos. Pe Dumnezeu nu te poți supăra, nu poți tu, făptură umană făcută de El, să-l judeci sau să-i ceri socoteală. Omul este supus păcatului permanent, dar una este să păcătuiești involuntar, din nevolnicia ta, iar alta este să păcătuiești cu bună știință, fiind conștient de păcatul pe care îl comiți. Cred că cel mai mare câștig pentru omul credincios – spre deosebire de cel ateu – este tocmai că prin credință nemărginită în Creator poate să treacă mai ușor în viață peste momentele grele, poate să spere și să aibă năzuințe, dar mai ales poate pur și simplu să se înfrâneze, să aibă un scop pentru a fi mai bun și de a nu cădea pradă diavolului.

Dup ce am mers la școală, părinții au aplicat asupra mea acea „protecție” -prostească cum o văd eu astăzi – supunându-se și dânșii rigorilor vremii. În fond dacă nu ar fi ascultat de acele percepte impuse mai mult prin vorbe rostite în ședințele de Partid, nu avea să li se întâmple mare lucru, decât poate acela că tata ar fi rămas poate pentru totdeauna un simplu economist într-un birou oarecare și salariul primit nu ar fi fost niciodată de ajuns să putem trăi toți trei la limita decenței. O fi fost bine, o fi fost corect sacrificiul? Eu cred că nu, iar cea mai mare consecință avută asupra mea este că și eu la rândul meu am tratat în tinerețe cu superficialitate religia față de fiica mea care a crescut ca o atee. Fata a fost botezată acasă, la Miercurea Ciuc, în mijlocul unui fief de protestanți catolici, iar creștinii ortodocși din oraș aproape îi numărai pe degete. Ei erau mai mulți, dar biserica ortodoxă era vis-a-vis de Comitetul  Județean de Partid și preotul ortodox din oraș era un om discret, care înțelegea perceptele timpului.

Fata nu a fost scăldată în cristelniță cum era normal, nașii, mama mea și o familie de prieteni au venit la botez și preotul a turnat cu paharul de cristal cu picior apă sfințită pe capul copilului ținând slujba de botez. Am avut atunci un junghi în suflet și mi-am reproșat multă vreme că am fost laș și m-am temut degeaba să botez copilul după cum era cutuma ortodoxă.  Noi însă, am avut totuși curajul să creștinăm o fetiță ortodoxă de aproape doi ani care nu avusese nicio cunoștință în oraș creștini ortodocși, pe care să îi cunoască părinții. Am creștinat-o normal, la Catedrala ortodoxă, cu cristelniță și tot ce era nevoie.

Pedeapsa Domnului este că fiica mea nu este foarte atrasă în religia creștină și vede totul ca pe niște ritualuri sau obiceiuri populare. Asta mă doare cel mai mult în suflet, pentru că omul care nu știe cât de cât filozofia creștină nu poate înțelege și nu poate îndura multe din necazurile vieții. La fel o crește departe de biserică și de credință și pe fiica ei, nepoata mea. Cred că prin acest lucru m-a pedepsit Dumnezeu și sunt gata să duc pe umeri această cruce a păcatului care este a întregii noastre generații, cu unele excepții.

Chiar dacă nu mergeam cu colindul precum copiii de la țară spre exemplu și nu am învățat să cânt colinde, mama și tata cântau multe colinde pe care le ascultam fermecat și intram în spiritul Crăciunului. Cu ei cântau toți mesenii și noi copiii ascultam atenți.  Mama era o mare cântăreață și era rugată să cânte sau să dea tonul unor colinde. Se forma în jurul meselor bogate și lângă pomul minunat împodobit de părinți – și de mine mai târziu – adevărate coruri care interpretau în surdină colinde. Nu de frică, ci doar de fiorul interpretării și al înțelesului cuvintelor.

De la școală aveam permisiunea să umblăm cu Plugușorul, că acolo era vorba despre munca câmpului și de obiceiul ancestral de a culege roadele pământului. În urături nu prea era vorba despre Dumnezeu, așa că nu puteau comuniștii să interzică nimănui. Doar că îl înlocuiseră pe Moș Crăciun cu Moș Gerilă, iar asta era ceva la mica înțelegere, adică lumea vorbea de Moș Crăciun iar comuniștii se prefăceau că aud de Moș Gerilă. Pentru noi copiii, nu conta, că amândoi erau puși pe dat cadouri.

De la grădiniță – dar mai ales de la mama – învățasem o droaie de poezii lungi, pe care le recitam cu intonație artistică cum mă învățase mama la orice serbare cu Moș Gerilă. Mergeam la tata la serviciu la Sfatul Popular și Moșul aducea două caiete, un creion și radieră, o ciocolată mică cu lapte și câteva bomboane de pom sclipicioase în staniol. Le spuneam „Moș Crăciun, Moș Crăciun, tu ești darnic și ești bun…”. Mai târziu, ca student, gașca noastră de prieteni a parodiat poezia și o spunea: „Mos Clăciun, Moș Clăciun, tu ești dalnic si esti bun, eu îți spun asa să stii, că nu sunt ca alți copii și mă pis pe jucălii!” Mult s-a chinuit mama să îmi bage în cap să spun darnic și nu harnic cum tot spuneam eu la repetiții… Am și câștigat printr-a patra un concurs pe oraș la recitat poezii spunând „Scrisoarea a treia”, toată, în aplauzele sălii pline și a juriului.

Mai târziu, în alt capitol,  după ce am să mai cresc puțin la vârstă, am să vă povestesc mersul meu cu uratul. Acum mă opresc aici, după ce am descălecat din șa și v-am spus povestea așa…

(va urma)

„AMINTIRI DIN COPILĂRIE (7)”

Începusem să mergem în fiecare duminică – pe rând – la cele două perechi de bunici. În Ciurchi, la bunicii Alexandrescu și în Pavilioane, la bunicii Mihăilă. Chiar dacă eram mic de vârstă îmi amintesc perfect traseul pe care ajungeam la casa celor doi bunici. De la Hală, unde locuiam noi, pe A. Panu, apoi pe str. Sf. Lazăr, imediat la stânga, pe Ghica Vodă, coboram pe Elena Doamna în Bucșinescu și printre blocuri, intram pe str. Ciurchi. Treceam prin dreptul părculețului devenit un maidan cu buruieni de peste drum de școala unde învățase mama, la „Carmen Silva”. Intram și la Barnovschi în biserică și aprindea o lumânare. Îmi povestea de domnitorul Ghica căruia i se tăiase capul de otomani că nu a vrut să se supună lor. Bustul era în paragină, camai tot orașul de altfel… Strada Ciurchi era o stradă patriarhală, de mahala specifică acelor ani. Unele case erau mari, din cărămidă, cu grădini cu flori (mai ales liliac), cu regina nopții și viorele mov sau albastre, agățătoare pe la cerdac sau pe stâlpi și ornamentele fațadei. Garduri învechite, „într-o rână”, strâmbate de vreme sau de suflul unor bombe căzute deasupra Iașiului… Strada Ciurchi de pe care intram pe Fundacul Delfini la casa lui bunelu, era o stradă chipurile pavată, însă pavajul era ori foarte vechi și fără fundație, cu multe gropi și dâmburi – că nu aveam încă „expertiza” să mă pronunț… Canalizare nu exista. Lumea avea budele în curte, săpate direct în pământ. Apă curentă exista trasă prin unele curți, dar la robinete aflate aproape de poartă, în interiorul curților, unde se racorda un furtun pentru udatul grădinii sau pentru umplut găleata care era dusă în casă pentru băut sau gătit. Lumea arunca zoaiele direct în stradă, peste gard, sau în fața porții, cu speranța deșartă că se va scurge într-un gaigher cu grătar ce era stingher la câte un colț de stradă – în general lângă o cișmea stradală montată de primărie pentru aceia care nu aveau apa în curte.  Din acest motiv, al lipsei de canalizare, vara muștele bâzâiau peste tot că îți intrau obraznice în ochi și în gură. Mereu vedeai oameni dând din mâini pe lângă față să alunge muște, chiar mergând pe stradă. Asta este o imagine bine întipărită în memorie și a rămas încă vie. Lumea nu avea site la geamuri. Eventual o perdea de tifon la ușa de la intrare care era mereu deschisă „să intre aer” de afară, dar intra căldură și muște. Cișmele existau în tot orașul prin toate cartierele și cișmeaua era o țeavă cam de 1m înălțime cu un capac bombat în capăt, un mâner metalic ca o pârghie pe care trebuia să te apeși cu toată greutatea corpului ca să curgă apa. Un puriu de vârsta mea și de talia mea pe care o aveam atunci, nu prea avea șanse să bea apă de unul singur. Mai trebuia unul mai mărișor care să țină apăsată pârghia cișmelei, iar eu de exemplu să stau cu gura la țurluiul prin care curgea apa potabilă. Pe vremea aia Iașiul era alimentat numai cu apă de la Timișești, care venea prin forța gravitației la stația de pompare și de aici era distribuită în tot orașul. Pe la jumătatea străzii Ciurchi care se termina brusc în spatele primelor două blocuri din intersecția Bucșinescu de acum, acolo pe unde ar fi acum Hotelul „Ceramica”, sau cum naiba s-o mai fi chemând azi. Când intram pe Ciurchi, la vreo 30-50 m pe partea dreaptă era o „fabrică” de umplut sifoane. Era a unui evreu cu numele „de scenă” Fante. Era o clădire din cărămidă roșie netencuită, ca o hală, cu ferestre înalte cu multe ochiuri pătrate din care unele erau sparte, iar celelalte erau  atât de murdare de trecerea anilor, că mi se pare azi greu să cred că mai intra lumina soarelui de afară. Când treceam cu mama și tata pe acolo – chiar dumineca – se auzea zgomotul compresoarelor de aer care pufăiau continu. Zăngănit de sticle ale sifoanelor manipulate manual și puse în lădițe din lemn special compartimentate pentru sifoane mari și sifoane mici, a câte 12 bucăți fiecare cele mari și 24 cele mici. Lădițele aveau niște orificii speciale laterale prin care erau prinse cu mâna. Când erau umplute sifoanele din fiecare tip, lădițele erau scoase în curte și stivuite una peste alta. Acolo erau preluate de căruțe în stil platformă, special făcute pentru cărat sifoane. Când erau gata încărcate, acele căruțe plecau prin cartierele Iașiului cu câte un vizitiu pe capră care mâna calul sau caii, dacă erau doi și strigau în gura mare: „Sifoaneeee! Hai la sifoaneee!” Oamenii care doreau sifon ieșeau la poartă cu câte sifoane goale aveau ei în casă și le schimbau punând în lăzi sifoane goale și luau sifoane pline. Sifoanele erau în mod obișnuit de două feluri.: normale, de 1 l și mici, de 0,5 l. Apăruseră și sifoanele de 2 litri, cu sticla învelită în plasă de sârmă ca să nu împrăștie schijele în caz de explozie. Mult mai târziu au apărut sifoane artizanale din inox fabricate manufacturier prin fabricile Iașiului de meseriași, de până la 5 – 10 litri, că trebuia să spui sifonarului câți litri are balonul sifonului. La Fante se mai umpleau și sucuri în sticluțe de 250 ml de culoare roz, de „căpșuni”, sau galben, de „lămâie” sau „portocale”. Erau niște sucuri concentrate care se dozau la un dozator special și apoi se umpleau cu sifon. Se capsau cu niște dopuri speciale, nu cu capse ca de bere, erau ca un fel de porțelan cu o garnitură de cauciuc ușor de deschis prin ridicarea unei sârme îndoită ca un mic zăvor. Asta îmi amintesc când mă chinuiam să merg cu piciorul meu mic prin hârtoapele și pavajul pus mai mult de formă. Un drum de acasă până la bunica mă obosea teribil, iar tata era nevoit la scâncetele mele să mă pună pe umerii lui după gât să mă aducă acasă.

Iarna era minunat, pentru că mergeam cu sania mea specială la care tata îi atașase un spătar din fier beton pe care l-am scos când am crescut și puteam să mă dau singur cu sania. Tata trăgea sania pe zăpada mare și bătătorită de pe străzi, iar bucuria mea era când mergeam iarna pe str. Otilia Cazimir, trecând de pe Ghica Vodă pe str. Zlataust și pe O. Cazimir. La vale îmi dădeam drumul până în Bucșinescu, dar mă opream înainte de intersecție să nu ajung sub o mașină.

Mașinile erau destul de rare. Mai mult camioane mari pentru marfă. Nu existau TIR-uri decât cel mult niște dubițe de mărci străine achiziționate înainte de război. În rest, circulau camioane carosate, nu autobasculante care aveau să apară prin 1960. Erau „Steagu Roșu” românesc fabricat la Brașov (pe atunci Orașul Stalin), sau „ZIS”, „Molotov”, rareori câte un „KRAZ” de 8 to. Câte un „GAZ” și mai târziu, IMS-ulromânesc din licența luată de la ruși pentru „GAZ”. IMS-ul a fost fabricat la Câmpullung Muscel și a fost precursorul autoturismului românesc de teren ARO. După 1960 uzinele „Steagu Roșu” au scos noile modele de camioane marca „Bucegi” echipate cu motor pe benzină. Pe șasiul „Bucegi”-ului s-au făcut apoi tot felul de autoutilitare: cu dubă, cu benă basculantă, pentru transport pâine, pentru transport deținuți, etc.  Tramvaie model vechi, cu remorcă, la care biletul costa 30 de bani în vagonul trăgător, la „clasa I” și 25 de bani la remorcă, la „clasa a doua”. Și vagonul cu motor și remorca aveau taxatoare proprie, că nu puteau comunica între ele decât la capăt de linie. Înafară de tramvai, existau și autobuze pe benzină. Motoarele Diesel nu apăruseră, nu erau încă la modă. Aveam autobuze românești marca „T.Vladimirescu”, niște cutii de tablă cu motorul în interiorul mașinii, sub o carcasă din vinilin situat în dreapta șoferului. În dreapta motorului, mai era un scaun pentru un călător, lângă parbriz, care avea o ușă de urcare stil portieră separată de ușile pentru ceilalți călători. Când se defecta ceva la motor, șoferul ridica capota interioară din autobuz și repara de pe scaunul său de la volan. Dacă putea. Dacă nu, atunci cobora toți călătorii și pleca remorcat la garaj. După 1960 au apărut pe străzi autobuzele marca „Karossa” care erau fabricate de uzinele Skoda din Cehoslovacia. Cred că astea au fost printre primele motoare Diesel intrate pe scară mare în România. Benzina – numai cu cifra octanică 75 – se găsea pe toate drumurile și costa cam 25-30 de bani litrul. Erau ani când șoferii erau plătiți și socotiți la cât consumau carburant, așa că mulți vărsau benzină la canal dacă nu aveau cui să o dea mai mult de pomană, cu 10 bani litrul. Doar era benzina statului.

Vis-a-vis de Fante cu sifonăria lui, stătea Moș Pavăl, un vechi prieten de-al lui bunelu Vasile. Avea și el fete și băieți care fuseseră în copilăria lor prieteni cu frații și surorile mamei, sau colegi de școală. Erau de acum oameni la casele lor, dar când treceam pe acolo, mama îl saluta pe Moș Pavăl dacă îl vedea în curte. Moș Pavăl vindea borș proaspăt pe care îl prepara chiar el și iaurt de casă. Fiecare mahala avea „borșarul” său, iar copiii erau trimiși de mame să cumpere „o sticlă” cu borș. Când am mai crescut și pe mine mă trimitea mama la cineva din cartier să cumpăr borș, până ce mama însăși s-a apucat singură să umple borș pentru casa noastră și dacă avea surplus, mai dăruia și vecinilor noșttri cu care eram prieteni. Nu vindea nimănui, că nu se ocupa cu asta, dar făcea borșul cu dichisul ei, lua tărâțe pentru „huște” și adăuga mirodenii care îl făceau extraordinar. De multe ori când intram însetat în casă de la joacă, beam pe nerăsuflate o cană cu borș acru ca să îmi potolesc setea. Era de unde.

De la Moș Pavel spre casa lui bunelu Vasile, ajungeam la colț cu str. Dlfini, unde era casa familiei Rotariuc. Omul era infirm de ambele picioare, ceva cu „i le tăiase trenul”, din câte mi-a explicat mama. El cânta foarte bine la acordeon și stătea afară lângă casa la stradă pe un scăunel și cânta toate șlagărele vremii. Asta era cam singura sa ocupație, că altceva oricum nu mai putea face. Mă opream să-l ascult, iar mama și tata îl salutau cu respect. Rotariuc avea o fiică ce fusese în copilărie cea mai bună prietenă și colegă de școală a mamei. Când se întâmpla să ne întâlnim cu ea se îmbrățișau și stăteau puțin la povești, dar eu o luam înainte la bunici. Îmi aduc aminte că am fost la nunta acestei doamne colegă cu mama, împreună cu mama și tata. Nunta a fost în curtea lor, sub un cort cu prelată de la armată. Asta este prima nuntă de la care am amintiri de copil. Pentru muzicanți s-a făcut o scenă din niște mese pe care s-a pus un covor. Eu m-am urcat „pe scenă” și nu mi-am luat ochii de la acordeon, că aveam treabă să bat tactul ca să țină ei măsura. Pe fundacul Delfini, când urcam spre casa bunicilor locuia aproape vis-a-vis de poarta lor, familia Prof.univ. Obreja. Domnul Profesor preda la Facultatea de Geografie din câte îmi amintesc și avea o fiică pe care mai târziu cred că am întâlnit-o bibliotecară la Biblioteca „Ghe. Asachi” care funcționa la Palatul Culturii. Se saluta mama cu familia domnului Profesor și cred că a fost colegă și cu fiica domnului Profesor. În capătul Fundacului situat pe o pantă, erau 3 porți. De la stânga la dreapta, erau poarta și curtea Prof. Obreja, la mijloc curtea fam. Popovici, care aveau un băiat Ticu, mai mare decât mine, iar apoi poarta și curtea lui bunelu Vasile unde locuia și sora mai mare a mamei cu verișorii mei Mioara și Doru. Mioara este mai mare cu 3 ani decât mine și Doru cu 7 ani. Tot în zonă, puțin mai încolo, pe str. Mahu, locuia și fratele mai mare al mamei, nenea Vasilică. Era căsătorit cu tanti Magdalena și aveau doi copii: Titi și Mariana. Mariana este de vârstă cu vărul Doru , iar Titi era și mai mare. Cu ei nu mă jucam, că era mare diferență de vârstă, dar mă îndrăgeau și mă alintau că eram cel mai mititel văr al lor. Deseori mergeam în vizită la nenea Vasilică, chiar și singur, când eram la bunici, deoarece nenea Vasilică care lucra ca tâmplar la Fabrica de mobilă, avea pasiunea să crească iepuri pentru blană și porumbei voiajori, chestii care pe mine mă interesau enorm și doream să știu cât mai multe amănunte. Nenea Vasilică mă ducea la padocul cu iepuri care din câte îmi amintesc erau puși pe rase, pe culori, pe vârste, puii erau separați de adulți că îi omorau dacă nu îi separa imediat după naștere.  Nenea Vasilică mergea pe șesul Bahluiului, pe locul actualului campus studențesc și căra pe șaua bicicletei „Ucraina” o sarsana plină cu „buruiană” pentru iepuri. Padocul era format din niște cuști mari de3/4 m cu plasă de rabiț în loc de pereți, cu scândură pe jos pe unde curgea mizeria pe care toți ai casei se ocupau să o strângă și să facă mereu curat. Porumbeii voiajori erau întră-o cușcă înaltă, la vreo 3 m de la pământ, pusă pe un par înalt și gros. Aflasem că are un porumbel campion pe care dăduse o sumă mare de bani și era membru în Asociația columbofililor din România. Făcea schimb prin poștă cu alți crescători din Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia, ba chiar și din R. D. Germană. Odată, vărul Titi – care era cred la liceu – a făcut dintr-o galenă de telefon pe care l-a demontat el – un post de transmisie unde a pus microfonul la colțul din deal al casei, iar galena cu difuzorul, era la colțul din vale, la peste 10 metri. Eu eram cu Titi la microfon și m-a pus să-l imit pe Ion Ghițulescu cum transmite el un meci între CCA București și Dinamo București. Îmi mergea mielița perfect și chiar dacă aveam 4 sau 5 ani știam jucătorii de la radio, că tata asculta toate meciurile. Cei din jur care mă auzeau cât de bine imit crainicul de la radio se stricau de râs la capătul cu difuzorul.

Iarna ne dădeam cu sania cui verișorii mei pe fundacul Delfini, pe str. Delfini, care coboară din Vasile Luăpu în Ciurchi și nu era  nici măcar pietruită, doar din pământ, cu niște făgașe adânci ca niște șanțuri făcute de  căruțe sau tractor când erau noroaiele mai proaspete. Practic era greu să mergi chiar cu piciorul, pe un trotuar făcut de oamenii din vecini ca să ajungă la Biserică, din pietre de râu puse strâmb, care nu avea mai mult de 30-50 de centimetri lățime. Nu circulau pe acolo mașini de niciun fel, nici vara nici iarna, însă când era pământul înghețat bocnă și făgașele erau pline cu zăpadă înghețată, săniile alunecau ca pe niște pârtii de bob. Un alt loc de săniuș, dar pentru copiii mai mari, că era periculos de la panta abruptă și strada îngustă, ca o trecătoare, era str. Miorița, o uliță de fapt, acum pietruită în trepte. Ne dădeam din Vasile Lupu și ajungeam jos în Ciurchi, până la intersecția cu Delfini. Vis-a-vis de vărul Titi Alexandrescu pe colțul străzii Mahu cu Ciurchi, stătea Andrei Parascovei, un băiat prieten și coleg cu Titi. Cânta la chitară și avea un sombrero din pai ca să imite pe cântăreții sudamericani la modă: Los Paraguayos… Cânta cu Titi foarte frumos. Melodii precum „Celito-Lindo” . „Jalisco, jalisco”, erc

Apropo de muzică și șlagăre. În acei ani se schimba în gusturile ascultătorilor muzica veche ușoară românească pe care o cântase Zavaidoc de exemplu, înainte de război, cu un stil nou, de mzică ușoară. Vedetele vremii deveniseră Gică Petrescu, Luigi Ionescu, Aida Moga, Zizi Șerban, Constantin Drăghici, Mia Braia, Ioana Radu, Ion Luican, Maria Tănase, Ileana Sărăroiu și încă mulți alții care se ridicau. Lumea aprecia foarte mult romanța, care era un gen foarte ascultat de părinții mei, iar mama era o mare interpretă de romanțe. Știa zeci de romanțe și cântece de petrecere și era mereu pusă să cânte când era în anturajul familiei sau a prietenilor. Avea o voce și o ureche muzicală excepțională. Mama era altistă și avea o întindere de aproape trei octave, ceea ce îi permitea să treacă de la vocea gravă a Mariei Tănase sau Ioana Radu să zicem, la tonuri înalte de soprană. Tata era bariton, dar se chinuia câte odată să atingă notele unui bas, iar când nu reușea se enerva și se lăsa păgubaș. Am crescut de mic cu dragoste de muzică de toate genurile și învățam fără să mă chinui ce cânta mama zilnic când gătea. Cânta de toate, de la canțonete italiene, la romanțe sau muzică populară, cu șlagărele vremii. Le știa din tinerețe, dar le prindea și ascultând difuzorul, iar apoi radioul.

Dincolo, la bunicii din Pavilioane era alt tip de distracție și de jocuri cu copii din vecini. Ascultam povestirile bunicului Mihai care le depăna cu tata de pe vremea războiului. În război, bunicul nu luptase efectiv pe front, pentru că era mecanic de locomotivă și erau mobilizați la locul de muncă, trebuind să tragă trenuri cu muniție și trupe, cu alimente sau diferite alte mărfuri care se cereau pe front. Nefiind graniță cu Basarabia, mergea des cu trenul la Chișinău sau dincolo de Nistru, chiar. Povestea bunicu că mergea cu trenul și dintr-o dată veneau spre ei în picaj avioanele „Stukas” germane care executau mitraliere și bombardare asupra trenului. Oprea locomotiva și lumea din tren sărea disperată în șanțuri sperând să scape de explozia bombei și de gloanțele mitralierei. După ce se termina atacul, dacă trenul nu fusese lovit, pornea mai departe cu mare precauție să nu fie întrerupte șinele de fier. Îmi amintesc că îi povestea lui tata că opreau trenul într-o gară la Pârlița, aproape de Chișinău și acolo trebuiau să stea 1-2 zile până îi încărca sau descărca trenul. Spuneau că la Pârlița era 1 leu „o burtă de vin”, că burta putea fi mai mare sau mai mică. Beai cu un leu cât puteai duce, te făceai praf și pulbere și tot un leu plăteai, atât de ieftin era vinul în Basarabia. De mâncat, intrai în ograda omului, spuneai că vrei să mănânci și gospodina imediat rupea gâtul la un pui de 1 kilogram bucata sau tăia un cocoș să facă un borș de casă. Puiul îl făcea la ceaun, cu mujdei de usturoi, sau o tochitură de porc cu brânză sărată de oaie și ochiuri cu mămăligă. Stăteam cu gura căscată atent la toate amănuntele. Bunicu mai povestea când a fost la băi la Herculane că suferea de reomatism sau gută, de la munca pe locomotivă. În cabină dogorea focul și vara și iarna, iar nu îți puteai permite să închizi ușa metalică de căldura emanată din tender. Afară erau minus 20 de grade și curent  de la viteza trenului. Toți mecanicii și fochiștii se îmbolnăveau de picioare și abia mai puteau merge cu cârje de la  o vârstă. Bunicul avea pe atunci aproximativ 50 de ani și se afla în prag  de pensie, că ei, ceferiștii ieșeau la pensie la 55 de ani. Povestea bunicul cu tata că a plecat la Băile Herculane cu bilet de la sindicat și un tratament dura 21 de zile. A plecat de la Iași cu cârje, că abia s-a putut urca în tren și când s-a întors a lăsat cârjele acolo că era sprinten ca la 30 de ani. Îmi amintesc uniformele lui bunicu Mihai de ceferist, cu veston cu nasturi metalici la piept și la mâneci, la buzunarele mari și mici, cascheta lui bleomarin cu un paspoal gri deschis, din „Corpul mecanicilor”. Avea un ceas de buzunar primit de la CFR care mergea cu mare precizie, marca „Helvetia”, dat de la Depou  tuturor ceferiștilor din Divizia Mișcare. Ceasului din argint îi făcuse bunicul o carcasă metalică de protecție, să nu-l zgârie, cu un plexiglas galben în loc de geam. L-a purtat toată viața legat de lănțișorul care era agățat la o butonieră de la sacou, vestă, sau la o bridă de la cureaua pantalonilor. Avea legitimații diferite de acces la Depou, la Clubul CFR din orice oraș care avea Club CFR, avea permise de clasa I-a cu bunica. Câte 24 de călătorii pe an, dar nu le putea consuma. Mai avea bunicu medalii de merit de diferite Ordine și clase, cu baretă, cu brevet în sul din carton. Diplome fără număr, că erau toate și însoțite de premii în bani sau creșteri de salariu.

Bunicul era un mare miștocar. Îi plăcea să ia în balon pe bunica și pe tata, iar eu cred că pe el l-am moștenit. Avea un pronunțat simț al umorului. Tata îi purta respect și nu a îndrăznit niciodată să fumeze în fața lui. Bunicul nu a fost fumător, dar știa că tata fumează. Îmi amintesc că la un moment dat, la un pahar cu vin, insista la tata: „Hai măi Neculai, fumează o țigară, ești om mare acum, ai casa ta, familia ta, știu că fumezi din liceu. Mă-ta știa, că îți găsea tutun în buzunare și mi-a spus de atunci.”

„Nu fumez tată, fumatul e una, părinții sunt alta. Așa m-ați crescut, eu am luat viciul de la alți băieți, nu pot pur și simplu să fumez în fața matale.” Ieșea eventual în curte și apoi intra în casă. Lui bunicu îi creșteau penele ca la curcan când se înfoaie… Se bucura că și-a crescut bine fecioru… Îi spunea „matale”, nu vorbea cu tatăl său la „pertu”. Mai târziu, după ce a murit bunicu în 1972 călcat de un camion pe trecerea de pietoni la Vaslui, unde se mutase. Tata a fumat de față cu bunica Luța. Față de taică-su nu a putut.

Bunelu Vasile în schimb, era mai în vârstă decât bunicu Mihai cu vreo zece  ani. Avea în viață opt copii, patru fete și patru băieți. Bunelu Vasile a făcut Primul Război Mondial. A luptat în Cadrilater din câte ne povestea. În cel de-al doilea Război, nu a fost recrutat pe front, deoarece avea opt copii și vârsta depășită pentru încorporare. Așa că a fost lăsat în civilie și s-a ocupat să-și ducă familia în refugiu în Argeș unde au fost repartizați. A făcut vreo trei drumuri cu căruța cu doi cai între Iași și Argeș.

Multe avea de povestit bunelu Vasile. Era o istorie vie a vremurilor și îl ascultam cu toții cu mare atenție și îi puneam întrebări. Trecuse prin multe, văzuse multe. Băieții îi fuseseră încorporați cu toții și trimiși pe front, dar Dumnezeu i-a adus pe toți acasă. Doar fratele cel mai mic al mamei, unchiul Mihai, s-a întors cu un sindrom apărut în urma unui bombardament când a fost pur și simplu îngropat de pământ de la explozia în apropiere a unei bombe. A albit și a asurzit și avea un râs nervos, ușor isteric, pe care nu l-a avut înainte de război. Și el era ceferist după război la Gara Iași unde a lucrat ca manevrant de vagoane. Fratele celălalt al mamei, Gigea, a ajuns Șeful Gării din Grădinița, iar apoi Putna, la Suceava; a fost impiegat de mișcare la Botoșani și înainte de pensie era Inspector la Regulatorul CFR Suceava. Am avut deci î familie trei ceferiști. Cel mai mare frate al mamei, de la București, era radio-telegrafist în armată, a mers cu frontul până în munții Tatra, a căzut prizonier la nemți, a evadat cu ajutorul unor evrei(știa evreiește perfect) și pe jos, prin Serbia, ajutat de partizanii sârbi, a comunicat cu telegraful că este viu și trăiește și că vine pe jos spre casă. După război a lucrat ca radio-telegrafist la Agerpress. Vara era trimis ca director la Tabăra de copii pe Valea Prahovei, la Bușteni.

Când se reunea toată familia în curtea casei bătrânești din Ciurchi și ne întâlneam toți verișorii de la toți frații mamei, era un adevărat festival de bucurie și fericire. Mama și surorile din Iași pregăteau din vreme mâncăruri minunate acasă la ele și aduceau la bunici în grădină unde se întindeau mese afară cu fețe de masă albe, apretate, ca să  încăpem cu toții. Se povestea, se cânta, se depănau amintiri… Ne apuca noaptea târziu și stăteam sub luna plină și  puzderia de stele cu o lampă cu gaz pe masă.

Cred că aceia sunt cei mai frumoși ani pe care i-am trăit în viață. Fără griji, fără răspundere, fără dușmani, fără prejudecăți.

(va urma)

„AMINTIRI DIN COPILĂRIE (6)”

Din vremea „copilăriei mici”  am mai multe amintiri decât mi-aș fi putut închipui. Nu știu, poate că „buretele” era încă prea uscat… Bună oară drumurile făcute de mine cu părinții în acele vremuri aveau trei direcții principale de la locuința de lângă Hală: la bunicii din Ciurchi, la bunicii din Pavilioane și la tanti Viorica, pe Sărărie. Asta cu excepția când mă remorca mama de mâna ei și mergeam pe Ștefan cel Mare pe la magazine, pe Cuza Vodă, Piața Unirii și cel mult până în Târgu Cucului traversând Hala și apoi pe Costache Negri cam de la actuala esplanadă din spatele noii clădiri a Halei și până lângă rondul de tramvai din Cucu.  Străzile erau toate pietruite în zona centrală cu un pavaj din pavele „transilvănene” sau „dobrogene” cum aveam să învăț eu, hăăăt… la facultate. Nu vă fac teoria pavelelor sau a pavajelor, că tot la biscuiții din beton presat am ajuns.Trotuarele erau în schimb asfaltate, dar un asfalt vechi și denivelat, spart de pe la bombardamente și peticit cu pietriș bătătorit. Nici trotuarele și nici străzile nu aveau planietate, iar asta observam și singur de la 3-4 ani fără să fi terminat facultatea de hopuri și dâmburi, deoarece piciorul meu mic de copil trebuia să urce și să coboare la tot pasul pe denivelările străzilor sau a trotuarelor. Precizez că pe acele vremuri nu începuse încă „marea asfaltare” de sub îndrumarea directă a Sfatului Popular, care avea să demareze cam după 1960. În schimb, la străzile principale, cu fluctuație pietonală (de ex. str. Lăpușneanu din Piața Unirii și până la str. Ghe. Dimitrov cum se numea atunci actualul bvd. Independenței, se turna asfalt preparat la colțul străzii în niște cazane mari prevăzute cu roți metalice și un proțap tot metalic care putea fi legat de un cal sau tras de mai mulți oameni. Erau niște puncte de lucru ad-hoc pe străzile din centru, în jurul cărora roiau câte 8-10 muncitori. Erau oameni de la țară, îmbrăcați vara în pantaloni de salopetă spălăciți și decolorați de soare, îmbrăcați cu maieuri a căror culoare inițială nu o mai puteai bănui, că fiind „haine de lucru” nu mai erau spălate niciodată până se rupeau și erau înlocuite. În picioare muncitorii aveau bocanci cu talpă din lemn care îi fereau de arsurile asfaltului fierbinte. Basca decolorată de pe cap purtată și pe caniculă și pe ploaie mocănească le definitiva aspectul. Cazanele de făcut asfalt „turnat” – după cum aveam să învățăm târziu la facultate – ca un fel de istorie a drumurilor modernizate, erau niște cilindri mari cam de 1,5-2 m diametru și cam 3 m lungime, încadrați pe exterior cu niște cercuri din fontă dințate care se așezau și ele pe șasiul cazanului pe alte roți mici dințate care erau legate cu un cardan (ax) ce se termina cu o manivelă mare cu mâner de lemn la un capăt al cazanului. În jurul lui erau grămezi de nisip de praf de piatră concasat de carieră și nu nisip de râu, pentru că acum știu exact ce vedeam eu când eram copil… Alături erau saci cu un praf alb ca făina de grâu și eu chiar credeam că este făină de grâu, până când bostanul s-a umplut cu știință și am aflat că era filer de calcar. Iar ultimul material era ambalat în niște butoiașe de carton a câte 100 de kilograme și toată lumea îi zicea smoală. Ei, bine, smoală îi spunea lumea profană, dar la facultate am aflat că i se spune bitum. Smoala venea din țări precum Albania, cu vapoare în portul Constanța sau pe Dunăre pe la Giurgiu, Galați, Brăila cu șlepurile, pentru care nu știam eu de ce ne tot spune la radio „cotele apelor Dunării”. Muncitorii le tăiau cu târnăcoapele care erau răsucite unele cu „botul de rață” în toporiști bine ascuțite, care deveneau cu timpul boante. Smoala era tare, casantă și se spărgea în bucăți ca o ceramică masivă. În zilele când se prepara asfalt, dimineața erau aduse la punctul de lucru și niște lemne tăiate la metru care erau băgate într-un focar special sub cazan și când focul ardea cu flacără puternică, scoțând un fum negru și înecăcios, muncitorii învârteau cilindrul cazanului de manivelă și aruncau „din ochi” cantități de nisip cu lopețile, bucăți de smoală și „făină” albă. Dup aproximativ o jumate de oră sau o oră de amestecare, ei veneau cu roabe metalice la gura cazanului  când focul scădea mult din intensitate, iar în focar erau doar cărbuni încinși. Atunci apreciau că șarja este gata și veneau în șir indian cu roabele la încărcare. Manivela cazanului se rotea în sens invers și – tot la facultate abia am aflat – cazanele aveau în interior pe pereți sudate niște aripioare elicoidale ce împingeau efectiv afară prin gura de alimentare amestecul din interior sub formă de asfalt „turnat”. I se spune chiar așa, asfalt „turnat”, deoarece starea sa era semifluidă și el se împrăștia în locul de așternere așezându-se singur ca un fluid, care tinde la o stare de planietate. Nu mai trebuia cilindrat ca asfaltul clasic al cărui proces de fabricație și de așternere aveam să-l văd pe străzi abia peste câțiva ani mai târziu. Aveam o plăcere imensă să casc gura la asemenea puncte  de lucru unde munceau muncitorii la străzi. Mama trebuia să stea cu mine lângă ei ca să văd eu ce se întâmplă. Era se pare scandal mare cu mine dacă nu vedeam eu cu ochiul viitorului specialist cum lucrează oamenii aceia… Vreau să vă spun că în anii 50 România era într-o stare foarte precară a economiei în general și chiar și în particular. Tehnologiile mecanizate în utilaje nu existau pe atunci pe la noi, iar arareori când vedeai un utilaj cum ar fi să zicem un excavator, era unul de fabricație rusească, cu motor cu aburi chiar, ca la locomotive, cu acționare cu cabluri de oțel răsucite, acționate de niște roți dințate și cardane cu secțiune hexagonală sau octogonală. La fel un autogreder, sau un buldozer văzut pe stradă, sau un cilindru compactor. Erau totuși niște rare buldozere marca „KIROV” care ridica lama grea de oțel cu niște scripeți puternici, care oricum nu aveau finețe în mișcare. Mult mai târziu, poate peste  două decenii au apărut utilajele hidraulice cu toate organele de lucru acționate hidraulic, care se construiau și în România. Mă refer aici la excavatoarele fabricate la „Progresul” Brăila, sau utilajele terasiere făcute la Iași, la „Nicolina”. Cu astea, România a construit în mare parte tot ce s-a făcut trainic în țara asta, plus niște câteva alte utilaje aduse din import din America sau Japonia, din Germania sau Italia. Dar acum mai e mult până departe…

Asfaltul se căra cu roabele pe distanțe de până la 30 de metri, unde se descărcau și un muncitor cu o sculă din lemn pe care ulterior aveam să învăț că i se spunea „dârg” sau „driglă” în Ardeal, întindea și netezea asfaltul turnat cu roabele în mici grămăjoare alăturate. Când se răcea, adică a doua zi, rămânea o suprafață netedă asfaltată. Necazul era că vara, la călduri toride, acest asfalt se topea de la soare și le rămâneau în el tocurile doamnelor impregnate ca niște găurele în asfalt. Ba… li se lipeau și rămâneau în asfalt „flecurile” de la tocul cui și erau nevoite să meargă la cizmar ca să le pună flecuri noi. Meseriașii erau foarte căutați încă în acele vremuri. Lumea repara, nu arunca imediat și cumpăra altceva nou. În România nu exista „societate de consum” cum auzeam noi de la Propagandă că se întâmplă în „țările imperialiste”. Mergeai la cizmar să îți repare pantofii, să-și pună „pingele” și fețe la tocuri. Pingelele din piele de vită sau de porc erau „cu scârț” sau fără scârț. Dacă un domn se respecta și era înțolit festiv cum ziceam noi în derâdere, la costum gri și pălărie de pai, cu gravată asortată la cămașă albă sub sacou, era musai să aibă și pantofi cu scârț  Adică la fiecare pas făcut când se îndoia talpa pantofului odată cu laba piciorului se auzea în urma sa un sunet de scârț, scârț… Chiar și cucoanele bine cu care se încrucișa își dădeau coate admirativ și aruncau discret o privire peste umăr ca să-l vadă și din spate. Neapărând încă „diplomatul”, purtau o servietă cu burduf din piele de porc. Așa arăta renumitul meu profesor Gheorghe Buță care ne-a îndesat în cap literatura română, chiar și acelora care eram la secția real… Și alții ca el.

Acum că am povestit cum a răsărit în mine microbul drumarului ce avea să se dezvolte fără să simt nimic, să vă spun ceva despre alte aspecte din acele timpuri staliniste, când se încropea noua orânduire comunistă după ce se abolise în 47 Monarhia. Tata lucra la Sfatul Popular ca economist la Gospodăria comunală. Aveam să aflu că acest Serviciu de Gospodărie Comunală era de fapt inima orașului, era creierul și plămânul și brațele musculoase care constituiau un individ imaginar care face tot ce trebuie. Sfatul Popular avea în frunte un Șef suprem, numit în ziare Președinte al Sfatului Popular și care în același timp deținea și funcția supremă la Partid, adică era Prim secretar al Comitetului orășenesc de Partid. Împletea utilul cu plăcutul… Pe atunci, la Sfatul Popular nu erau mai mult de 60 de salariați funcționari. Atât.  Partidul nu dorea să dea salarii unor „neproductivi”, ci unor oameni ai muncii, care chiar scoteau ceva util de pe urma lor. Prin urmare, la Sfat, cei care lucrau răspundeau de sectoare foarte precise, de activități bine delimitate. Când era nevoie de o acțiune cu multă forță de lucru, Sfatul Popular organiza „muncă patriotică”, sau „voluntară” cum se numește acum și cerea întreprinderilor să trimită un număr de oameni cu sau fără scoatere din producție, fie prin rotație între întreprinderi, fie până când terminau obiectivul pentru care se angaja secretarul de partid pe întreprindere. De exemplu să împădurească un deal la marginea orașului cu versant alunecător. Cei de la Sfat, de la Serviciul de Gospodărie comunală, aveau în subordine STS-ul adică Secția Tehnico-Sanitară, nu ceea ce astăzi este o instituție de oprimare a noii securități mascate care încă face poliție politică.

Cu tata de mână cu IMS-ul primăriei (IMS – turism de teren  preluat de la armata rusă, ca precursor al autoturismului de teren românesc ARO) care le era alocat după un grafic precis să se deplaseze în anumite acțiuni, am fost cum vă spun cu tata la STS. Era pe Șoseaua Națională, pe locul unde astăzi este strada de legătură dintre Podul Cantemir și capătul bvd. Cantemir. Curtea STS era chiar pe malul Bahluiului, între str. pietruită Șoseaua Națională și râul Bahlui. Pe acel timp Bahluiul era ca aspect o gârlă mizerabilă, cu malurile pline de buruieni necosite, cu mici neregularități ale aliniamentului albiei, din care vedeai că ies din apă diverse gunoaie metalice sau roți de camion, lighene sau sobe de metal aruncate în Bahlui. De la Moara Bălaia și până dincolo de Podu Roș, el traversa orașul. Din loc în loc, pe ambele maluri vedeai guri de scurgere betonate prin care curgeau dejecții din canalizarea orașului. Când spun canalizare, nu mă refer doar la canalizarea pluvială… tot! Vara, când traversai pe podul de lemn aflat la vreo 80 de metri amonte de actualul pod din beton Cantemir, în dreptul „piramidei lui Dubeț”, ți se întorcea nasul de duhoarea pestilențială. Și oriunde te apropiai de Bahlui pe tot parcursul său, după oraș. Prin urmare STS era o Întreprindere din subordinea primăriei care făcea și salubritate și spații verzi și alte acțiuni dispuse de Sfatul Popular ca de exemplu ridicarea tribunei de 1Mai și 23 August, sau amenajarea Orașului Copiilor. În curtea STS vedeai niște perii cilindrice din sârmă oțelită al cărui ax era racordat la un șasiu metalic în formă de unghi ascuțit, cu o manetă aflată exact lângă „capră”, adică acel scaun cu spătar de 2 locuri de pe șasiu. Totul se prelungea cu o oiște de lemn în vârful ascuțit al unghiului, de care erau legați doi cai de tracțiune care erau folosiți de Sfatul Popular. În curtea STS mai erau niște grajduri pentru cai și după mintea de azi cred că aveau în jur de 8-10 cai, cu grajd comun și grăjdari angajați care erau și lucrători pe utilajele trase hipo. Acolo erau parcate dricurile primăriei, care erau folosite la înmormântări. Vreau să vă spun doar că atunci înmormântările se făceau cu dricul negru tras de 2 sau 4 cai care erau „mascați” cu valtrapuri negre cu un tiv alb și tot cu acel tiv alb în jurul ochilor cailor, cu un loc liber pe unde li se scoteau urechile. Caii aveau pe cap și pe corp un fel de mantie neagră cu un locaș pentru coadă, cam așa cum este la șepcile de astăzi pe care le poartă fetele cu „coadă de cal”. Pe mine m speria asta de îmi venea să țip și să fug unde văd cu ochii. Mama mă învățase că și calul este un animal domestic și că este blând cu oamenii, dar m-a învățat că nu e bine să mă apropii niciodată de cal, nai ales din spate, dar nici din față, ca să nu mă muște dacă este mai sălbatec, sau se sperie. Un cal se poate speria și de o albină sau o viespe care îl înțeapă și atunci are reacții nebănuite. Cu mama de mână aveam curaj să mângâi calul pe crupă, dar niciodată nu mă apropiam chiar când îi vedeam înhămați. „Paza bună trece primejdia rea”. Ei bine, mă uitam cum înhamă caii la dric, dar când le puneau valtrapurile și deveneau mascați, împungeam fuga. Mi se păreau fioroși și îi asociam cu moartea, iar mama a înțeles lucrul acesta și a căutat tot timpul să mă ferească de înmormântări – chiar și a unor rude din familia ei. Când a murit o mătușă de a mamei – pe undeva cred că pe str. Călărași, că mai toate rudele mamei erau tătărășeni – mama nu avea cu cine să mă lase acasă și a fost nevoită să mă ia cu dânsa. Totul a fost bine și m-am comportat normal, am văzut-o chiar și e Tanti Ana în sicriu fără nicio problemă, dar când a sosit dricul la poartă cu caii mascați, am început să plâng cu țipete că mama nu putea să mă liniștească. A trebuit să se sacrifice o mătușă de a mea care era sora mamei și locuia în curtea bunicilor Alexandrescu și să meargă cu mine acasă. să stau cu verișorii mei. Eram teribil de speriat. Înmormântările se făceau de obicei cu fanfare tocmite special de familie ca să însoțească alaiul mortuar de la casa defunctului și până la groapă. Obiceiul a rămas și azi la conaționalii noștri care s-au mai modernizat și bagă boxele de 100 de wați cu cântăreții îndrăgiți de mort, care le tânguie la maxim șlagăre  orientale. Uite, așa se păstrează obiceiurile, cu toate că noi românii, nu avem voie, că suntem băgați în… UE. E bine, nu zic nu, este mai civilizat și mai corect că s-a dat legea înmormântărilor.

Tot în curtea STS stăteau vara aliniate vreo zece pluguri puse ca și periile pe același șasiu în „V” ca și periile metalice. De fapt acel „V” era făcut din niște dulapi grei din lemn de stejar care erau la partea de jos cu care călca pe zăpadă căptușit cu o tablă în formă de „U” ce îmbrăca scândura pe cant. Asta era ca să nu se roadă lemnul care freca direct pe pavajul străzii. La plug se înhămau câte doi cai din grajd, care porneau pe străzile orașului conform unui grafic și când treceau pe stradă, plugul greu din lemn cu talpă de fier împrăștia zăpada pufoasă în lături, făcând niște gulere de zăpadă la marginea străzii spre trotuare. Era doar o pârtie îngustă de cel mult 3 – 3,5m lățime, pe unde umblau apoi și mașini și pietoni, că nu toate trotuarele erau curățate. Muncitorii salubrității aveau ordin să acționeze doar în centru, iar în rest, fiecare deținător de imobil la stradă avea obligația să curețe trotuarul de zăpadă în fața casei sale. Noi locuind în centru, nu eram obligați la asta, că venea Salubritatea și făcea deszăpezire. Muncitorii de la salubritate – mulți de origine romă, „orășenizați” – aveau câte un „rotocar” din acela cu roți mari pe axul unei cuve, care s-a păstrat pentru proprietățile sale practice și în zilele noastre și chiar și în alte țări din Europa vestică, după cum am văzut. Umblau în perechi sau mici echipe de 3-4. Un bărbat împingea rotocarul și în jurul său câte 3-4 femei cu măturoaie din nuiele și făraș metalic, sau cu o lopată, adunau gunoiul măturat manual în grămăjoare mici pe care le încărcau tot manual în rotocar. De aici, se adunau la un punct unde îi aștepta un camion al primăriei de 3-5 tone sau căruțe mai mari trase de câte doi cai și tot ce era în rotocare se transfera în camion sau căruțe. De aici, se transporta gunoiul la niște platforme amenajate special pe malul Bahluiului sau la malul râului Căcaina și erau descărcate în albie. Mai târziu, când aveam să mai cresc și să înțeleg, am aflat de la nașul meu ing. Neculai Cenușă care lucra la IGLL și de la prietenul comun al tatei și al lui Nanu – nenea Vasile Bârcă – ajuns și el inginer de drumuri la Primărie, pe care l-am prins încă în activitate când am lucrat chiar eu la „Citadin” că s-a început construcția unui „canivou” din zidărie și beton, ca un tunel subteran ce s-a construit ca o rețea subterană să acopere suprafața Iașiului Are cam 2 metri înălțime și cam tot atâta lățime. Așa s-a acoperit râul Căcaina, de la intrarea în oraș și până la deversarea în Bahlui, care apoi, după ce s-a regularizat Bahluiul și mai târziu, s-au betonat malurile, canivoul a fost obturat la vărsarea în Bahlui și apoi a fost condus spre o stație de epurare a apelor uzate. Astăzi sunt două direcții principale ale canivoului subteran pentru apele uzate din canalizările orașului care colectează dejecțiile din toate cartierele și le conduce la stația de epurare – modernizată după „revoluție” – de la Dancu. Dar pe atunci….

În anii 50 și chiar până târziu, peste anii 70, Iașiul era străbătut pe toate străzile – chiar acelea principale – de căruțe trase de cai. Și la transport marfă către piețele orașului, dar și la transport persoane cu trăsuri cu regim de taxiuri care prestau servicii. În centru, lângă statuia lui Cuza, în față la „Traian” și în față la Palat, erau permanent 5-6 birje cu câte un „muscal” pe capră în așteptarea clienților. Erau îmbrăcați de obicei cu un fel de uniforme avute cine știe prin ce miracol din vechi armate austro-ungare, sau din cea țaristă, sau cine mai știe, cu livrea gen tunică, cu fireturi foste „aurite”, cu nasturi de asemenea metalici suflați cândva cu aur coclit „de trompetă” care arăta deja vechimea timpului. Pe cap purtau un chipiu milităresc din armata gardistă rusească. Pe  genunchi purtau pleduri groase de lână pe timp de iarnă care era dat și eventualilor călători. Caii „fârnâiau” din nări pe timpul geros de afară și scoteau aburi ca în povești. Erau înveliți și ei cât stăteau pe loc cu pături groase de lână ca să nu răcească. Muscalii aveau o mare grijă pentru caii lor, că doar cu dânșii câștigau pâinea. Iarna, birjarii schimbau trăsurile cu roți cu șasiul de sanie, care în sus avea același cupeu cu coviltir ca vara. Caii aveau cât staționau un fel de „sarsana” din pânză de sac la boturi, care le erau umplute cu fân, iar la coadă aveau un fel de mică prelată cu p ramă ce era agățată meșteșugit pentru ca baliga să fie imediat colectată și să nu cadă pe stradă. Doar ei se pare că aveau această obligație, pentru că restul căruțașilor care străbăteau tot orașul nu aveau nicio problemă dacă se băligau caii pe stradă, din mers. Prin urmare, vedeai des prin tot orașul, chiar și pe străzile din centru, din loc în loc, baligă de cal și chiar de la vitele ce trăgeau carele cu boi ce aduceau marfă la piețe însoțite de țăranii agricultori din jurul Iașiului. Tot vara, vedeai umblând desculțe femei amărâte de prin mahalale sau din sate limitrofe care umblau pe străzi cu găleți agățate pe umăr cu câte o „cobiliță”, însoțite de 1-2 țânci mai mult dezbrăcați, care adunau cu mâna goală balegă de cal sau de vacă pe care o colectau în gălețile alea de pe umerii mamei. Baliga – în amestec cu lutul – se folosea pentru „grijirea” caselor bătrânești, țărănești, din vălătuci și chirpici, de prin mahalalele Iașiului sau din satele mărginașe. Înaintea Paștelui se refăcea tencuitul caselor rudimentare care crăpau de la ploaie și vechime și se cereau „lipite” cu lut, cu palmele goale, fără mistrie de zidar cum se face tencuiala cu ciment. Apoi se văruiau cu var alb, în care gospodina punea și „sineală”, pentru o tentă intensă de alb. Jos, lângă pământ, pe o înălțime de o jumate de metru să dădea un „brâu” din var colorat cu leșie din cenușa sobei. Era o culoare de gri închis care contrasta cu albul pereților.

Orașul avea atunci un aspect aproape rural, cu excepția zonei centrale plină cu monumente istorice vechi și cu magazine. Periferia se numea mahala și avea aspect rural, de sat. Doar străzile erau pietruite, chiar dacă erau cu multe denivelări. Lătrau peste tot din curți câini când treceai pe stradă prin fața porții. Din curte răzbătea strident cucurigu al câte unui cocoș căruia nu-i venise încă rândul să fie făcut un borș. Cârâitul și cotcodăcitul găinilor care se ouau sau guițatul porcilor în coteț, ca și cârdul de gâște și rațe care umblau libere pe uliță, era ceva cât se poate de normal și de banal. Roțile căruțelor încă erau confecționate din lemn, cu obadă metalică făcute de meșterul fierar care potcovea și caii. Meserii precum rotar, fierar, cizmar, tâmplar, zidar, geamgiu, etc erau cât se poate de comune și căutate. Mult mai târziu au  apărut cele de strungar, de electrician și apoi de electro-tehnist, electronist… Viteza de deplasare era mică, fiind dominată de căruțe trase de animale. Rareori auzeai un claxon de mașină care de obicei făcea „bi-biii!”. Tramvaiele vechi circulau pe niște trasee fixe, spre Socola – din Podu Roș – până prin dreptul Frigoriferului, spre Nicolina, stăteau la barieră să treacă trenul pe undeva spre Frumoasa; mergea înspre Copou, până la rondul de azi de la Regiment și mai apoi s-a extins până la rondul actual la Agronomie. Mergea spre Tătărași, pe  traseul de acum, pe Aurel Vlaicu și mai târziu s-a extins până la rond Dancu. Cam atât. Nu exista oraș dea-a lungul Bahluiului. Pe locul unde este acum Campusul studențesc T. Vladimirescu era toloacă, pășteau vitele oamenilor din mahala. Vaci, cai, capre, chiar și porci priponiți. Erau stâne cu oi care pășteau în lungul albiei Bahluiului. Șesul de o parte și de alta a râului Bahlui și Nicolina ținea până departe, și pe fosta zonă industrială. Abatorul din Tătărași avea curtea la marginea orașului. Dincolo, peste calea ferată de la Gara Mare era tot numai toloacă și câmp de pășunat până la Bahlui și dincolo de Bahlui. La fel. Erau animale și stânele de lângă oraș, care alimentau Iașiul cu brânzeturi proaspete prin piețe. După ce ne-am mutat în Pavilioanele CFR Nicolina mergeam cu gașca de copii în „expediție” dincolo de calea ferată, vis-a-vis de Gara Internațională. Era o mare mlaștină în care dacă cădeai nu te mai găseau nici rușii cu americanii împreună. Aveai senzația că pe ochiurile de apă sulfuroasă te filează ochi de caimani gata să te înșface. Șerpi de apă erau la vedere cu capul ițit deasupra. Cu o sculă făcută dintr-o sârmă de fier beton de 6 îndoită ca un cerc la un capăt cu un diametru de 20-30 cm mergeam la balta din smârcuri și cu un ciorap de damă rupt, de-ai mamei, luam ca și cu un ciorpac de pe suprafața apei „pureci de baltă”, pe care îi puneam în borcanul cu apă din plasă și îi duceam acasă ca să dăm hrană peștișorilor „Gupi” sau Scalari pe care îi aveam în acvariul făcut de tata pe la fabrică. Acolo erau izvoarele saprofelice ale viitorului Spital de Recuperare, și ale Băilor Purcica. Noi mergeam și ne făceam plute din panouri de cofrare aruncate pe șantierele din cartierul Cantemir care tocmai se construia atunci. Le legam cu sârme și le băteam cu cuie mari între ele făcând platforme de câte 4/5 m unde ne urcam câte 3-4 draci împielițați. Pluta o împingeam cu niște prăjini lungi de 3-4 m pe care le înfigeam în mâl ca să traversăm balta până la o insulă aflată acum cam pe la poarta de intrare auto la Recuperare. Dincolo de balta mlăștinoasă, era Galata, cu gașca ei de „golani” de care ne era frică și nu ne duceam mai departe. Pe locul unde azi este Complexul comercial din Cantemir și Liceul Dimitrie Cantemir – unde aveam să mă pregătesc să devin un savant de talie galactică – erau tot mlaștini saprofelice, cu nămol binefăcător și acolo erau pe vremuri Băile Purcica. Erau delimitate de actualul bvd, D. Cantemir și str. Decebal care trece prin fața Liceului și a Școlii Generale 23 de acum. Băile Purcica erau un alt punct de atracție al băieților di cartierul Pavilioane CFRm de pe la 10, la 20, 30, 70 de ani… Perimetrul plajei era îngrădit cu un gard cu stâlpi de beton și rogojini din papură împletite, legate cu sârmă întinsă între stâlpi, Lumea făcea nudism, în două țarcuri. Pentru Bărbați și pentru Femei. Gardul care împrejmuia ștrandul cu nămol era plin de privitori de toate vârstele, atât la bărbați, cât mai ales la femei. Cei dinăuntru știau că sunt urmăriți cu mare atenție de dincolo de gard și fiind „în turmă” li se diminua mult sentimentul de rușine. Așa că se crăcănau cu „ele” la soare ca să înghită toată lumina și să se înfierbânte. Cu nămol se ungeau doar la coate și pe genunchi, rareori se ungeau cu nămol pe tot corpul de parcă erau africani din țările cu care ne-a împrietenit proaspăt Johannis și „duamna” Carmen. Nu exista limită de vârstă la curiozitatea și  plăcerea masculină de a te uita la corpuri de femei goale, începând de la cele care puteau să-și arunce sânii după gât că le atârnau până la burtă, dar și câte o „prospătură” mai  tânără după cere le curgeau balele celor mai mari, care cunoșteau femeia și din alt punct de vedere..,. Din când în când luai câte un șpiț în părțile moi ale fundului și o palmă ușoară peste cap de la câte unul care nu avea loc la gard și te apostrofa: „bă țâcă, nu ți-a rușine să te uiți la femei goale prin gard? Nici nu ți-au crescut  tiuleile și deja ți sa făcut de născătoare? Fugi la mă-ta acasă și uită-te la ea ca să vezi pe unde ai ieșit” și nu aveai încotro, că omul era sărit bine de 30-40 de ani. Plecai tu de lângă gard să cauți alt loc de priveghi, că el era imediat în locul tău eliberat, dar făcea o gaură mai sus, după înălțimea lui. La bărbați ne uitam doar să ne amuzăm, că vedeam acolo „eroi” căzuți la datorie și câte o pungă mare cu ouă clocite care atârnau încurcându-le mersul. Mama nu știa pe unde umblam noi cu gașcalionul de copii, când credea că batem mingea pe maidanul din fața școlii. Dar acolo mi-am format și o opinie cât de cât autorizată care mi-a dat ulterior altă viziune despre „ce este femeia și ce vroiește ea”.

Până să merg la școală, când locuiam la Hală, duminicile erau cu regularitate împărțite între cele două perechi de bunici. O duminică la Bunelu Vasile, în Ciurchi, următoarea duminică în Pavilioane, la Bunicu Mihai. Îmi plăcea egal de mult în ambele locuri. Dacă la Bunelu Vasile în Ciurchi aveam o grădină mare cu pomi fructiferi din care mâncam pe săturate verzături spre disperarea mamei care se temea să nu fac diaree, că le haleam din copac fără să mi le spele ea personal și mă întâlneam cu verișorii Mioara și Doru mai mari cu 3 respectiv 7 ani decât mine, m-au învățat de mititel jocuri minunate ale copilăriei precum „spânzurătoarea” și ȚOMANAP, un joc în care trebuia când îți vine rândul să spui STOP când un jucător spunea în gând alfabetul și se oprea la o literă. Ei, cu litera aia trebuiau fiecare pe rând să spună să zicem nume de țări (de la inițiala Ț) care începeau cu litera la care se oprise jucătorul. Așa am învățat de mic numele unor țări înainte de a merge la școală și de a începe Geografia. Ulterior, când am mers la școală mi-am dezvoltat aptitudinile colecționând timbre, ca mai toți copiii. După ce completam pe Ț treceam la O care însemna orașe, apoi la M care însemna mări sau nunții, A erau ape, iar P nu mai țin minte, că sunt bătrân și neajutorat… Mai jucam FAZAN, care era felurit. Pe nume de filme, pe nume de actori, pe nume de fotbaliști, pe ce dracu o mai fi fost el. Un lucru este sigur. Acele jocuri ale copilăriei ne dezvoltau fără să știm o cultură solidă pe domenii diverse care bat probabil Wikipedia lui Google.

Bunicii Mihăilă din partea tatălui nu aveau o curte mare, dar aveau în fața apartamentului lor de la parter – cu două camere plus bucătărie, plus WC în casă și o magazie boltită din cărămidă, pentru depozitat lemnele de foc-  care vara era transformată în „bucătărie de vară” unde gătea bunica și apoi mama, când ne-am mutat noi în locul lor. Bunica gătea iarna în casă la plita din bucătărie, care era și sobă de încălzit încăperea. În bucătărie se găsea un pat cu tăblii din lemn lăcuit, solid, dar tare, cu o saltea din iarbă de mare pusă pe un grilaj de scândură. Pe patul înfățat, cu cearceaf cu dantelă la margine, stătea o cuvertură aspră de lână care mă înțepa dacă eram cu pantaloni scurți. Pe perete, lângă patul lipit, era o altă cuvertură plușată, cu „Răpirea dn Serai”, care se găsea la toate bâlciurile vremii sau erau aduse de basarabeni care aveau neamuri peste Prut.. Deasupra difuzorului de radioficare de pe peretele comun cu WC-ul, trona un mileu bătut oblic, ca să încapă, cu un desen cu p gospodină în papuci de casă și șorț de bucătărie lângă o plită cu lemne pe care stăteau două oale cu capac din care ieșeau norișori de abur. Deasupra plitei, pe marginea mileului, era brodat „în urma acului” un text pe care îl țin minte și acum: „N-am știut ce e iubirea, până în ceasul de acum!” Pe peretele acestei „sufragerii/bucătării” mai erau prinse niște tablouașe cu o fotografie a cuplului bunicilor din ziua nunții lor, alta cu bunicul la Herculane și o poză color dintr-o revistă cu Castelul Peleș. Toate înrămate cu o ramă îngustă de lemn și geam de sticlă. Tot în bucătărie exista și un bufet de bucătărie, de modelul clasic de atunci, cu un fel de vitrină ovală pe bufetul format din două sertare mari și un dulap la bază. În dreapta bufetului, sub acea vitrină care putea să aibă și sticlă glisantă sau nu, după cum dorea gospodina, era o ușă pe orizontală cu cheie și balamale care se deschidea de sus în jos, prin rabatare. În partea stângă, simetric, era un gol fără ușă de aceeași dimensiune cu ușa orizontală. În dulapul dotat cu ușă de obicei stătea pâinea. Pe bufet era aproape obligatoriu un mileu apretat. Vremuri…

Acolo, bunicii ne primeau la masa de prânz. Bunicii Mihăilă creșteau de obicei câte un porc pe an al cărui coteț era între bucătăria de vară și clădirea blocului, într-un coteț cu țarc unde era turnat beton de ciment și un robinet cu  furtun cu care bunica spăla mereu mizeria din coteț și țarc. În magazia de vară erau saci cu „uruială” pentru porc cumpărată de la piață, din care bunica fierbea mâncare afară, sub un trepied de care era agățat un ceaun mare de tuci. Ca la țară. În partea opusă cotețului porcului, în „grădiniță”, așa cum avea să o facă mama după ce ne-am mutat noi acolo, era o poiată făcută din scânduri de la vagoane CFR casate și aduse de bunicu pentru acasă. În poiată erau cam 5-6 găini porumbace și un cocoș. Bunica avea tot timpul ouă proaspete de găină și când plecam acasă, le punea în bagaj lângă  ce ne dădeau ei ca alimente de la dânșii: Cârnați de porc sau jumări, sau carne cu untură la borcan, afumate, ca să gătească mama mâncare în timpul săptămânii din ele. De fiecare dată bunica Luța scotea pe furiș ca să nu o vadă nici bunicu și nici ai mei și îmi dădea câte 5 lei și-mi spunea „uite Găbișor, să iei bumboane de la bunica”. Bunica așa cum v-am mai spus era născută și trăită la țară, înntr-un sat de la Răducăneni. Era de religie catolică, dar a trecut la ortodoxie când s-a măritat cu bunicul. Era analfabetă, nu știa să scrie și să citească. Părinții ei au ținut-o pe lângă gospodărie până s-a măritat. De loc, bunicul Mihai era din satul Tanacu, la 4 kilometri de orașul Vaslui, trecând un deal. Renumitul sat Tanacu. El a făcut gimnaziul și apoi Școala profesională și a ieșit mecanic de locomotivă.

Bunica avea niște cuvinte pe care le stâlcea și nu se putea dezbăra de ele. Pronunța de exemplu „ureț” în loc de orez, „zahár” în loc de zahăr, ogheal în loc de plapumă și cine mai știe… Tata încerca să o mai corecteze, dar se încăpățâna să spună numai ca ea.. „Sopon” în loc de săpun.  Mama nu încerca niciodată să o contrazică pe bunica de față cu ea pentru că bunica Luța a fost o soacră standard din bancuri și povești cu soacra acră. Era tipul soacrei care dorea să domine nora, să-i facă mizerii și răutăcisme ca „să-i știe de frică” nora, însă mama era prea inteligentă pentru bunica și nu cădea niciodată în capcanele ei. Lăsa de la dânsa, dar nu se certa cu bunica. Pe drumul spre casă însă avea să-i spună tatei toate câte simțea ea că le spuse bunica chiar ca tata să nu fie de față, pentru că oricum tata lua apărarea lui mama, nicidecum ei. Asta o enerva la culme pe bunica că nu și-l putea face pe tata aliatul ei. Și bunicu Mihai o mai blefturea când vedea că încearcă să-i facă mizerii inutile mamei. „Mai taci fă Luță, mai lasă mielița aia, că Florica e fată bună, e o noră cumsecade și ea are grijă de bărbat și de băiat cum știe ea și cum se face azi, nu e ca la mă-ta acasă la țară”. Și bunica iar tăcea și înghițea, dar după ce plecau ai mei se certa cu bunicul că ea știe și vede ce nu vede el. Asta aflam când rămâneam de exemplu la ei și nu plecam acasă cu ai mei ca să mă joc cu copiii din Pavilioane.

Cartierul Pavilioane era ultimul rând de clădiri până la linia ferată care este și acum,  care vine dinspre Gara Mare și merge spre Vaslui, pe la Gara Internațională. Lângă linie, era o „Cabină”, unde era un acar care schimba acele înainte ca  trenul să intre în Gara Nicolina. Era gara mică, mai târziu s-a construit Gara internațională. De exemplu bunicul pleca azi cu trenul la București, cu acceleratul sau rapidul. Sau conducea  până la Bârlad un tren de marfă pe care îl preda altui mecanic din Depoul București și se întorcea cu alt marfar preluat din Bârlad pe care îl aducea la Iași. Pe vremea aia oamenii nu aveau telefoane acasă ca mai târziu, iar bunicu îi lăsa consemn lui bunica când pleca la drum că la data de, la ora de, să fie la Cabină cu un căruț de mână făcut de el la Depou. Când trecea cu trenul, bunicul încetinea sau oprea câteva secunde și cobora la acar un sac sau un bagaj cu ce cumpăra el de pe unde mergea. Sau poate îi  lăsa un sac cu cărbuni de tip ouă, care se numea lignit sau cox, cu care îmbunătățeau focul în timpul iernii la teracote. Era un miros urât de la acel cărbune, dar avea o putere calorică mare și conta mai mult asta. Aducea de exemplu saci cu cartofi, cu varză pentru murat, ardei grași sau harbuji de pe la Tecuci și le lăsa la cabină de unde îi lua bunica cu căruciorul și îi aducea cam 200 de metri acasă. Bunicul ducea trenul la gara Iași, parca locomotiva la Depou unde o da în primire și după ce făcea duș venea acasă de la gară. Îmi plăcea nespus în Pavilioane pentru că erau mulți copii de seama mea prin vecini cu care mă jucam. Într-o vară, știu că bunica avea o scroafă imensă, ceva cu pete negre. Era legată de un picior cu o sfoară groasă ca să nu o ia razna prin cartier. O mai scotea din coteț în fața porții și o lega de plop, ca să mai stea la soare, că la țarcul ei era mereu umbră. Eu și cu alți copii de seama mea, un ciopor de băieți și fete, am dezlegat sfoara scroafei de la copacul din fața porții și am încălecat pe ea ca pe un cal. Cu o vărguță o atingeam sub  burtă cât să o fac să meargă cu mine în spate. Copii o țineau cumva de piciorul cu sfoara ca să „nu scape”. Așa cu șatra după mine am făcut înconjurul celor două Pavilioane unde stătea bunica. Am plecat pe o parte și ne-am întors prin capătul opus. Pe drum, se adunau în cârd din ce în ce mai mulți copii care doreau fiecare să-i las să facă și ei un tur pe spinarea scroafei. Bunica a ieșit la un moment dat afară și a văzut că nu mai este scroafa în fața curții și s-a speriat tare, că pierduse munca ei de un an. Când întreba disperată vecinii dacă nu au văzut scroafa ei, deodată aude în capătul străzii o larmă mare de copii și un alai, de s-a frecat la ochi. Și mă vede pe mine triumfal călare pe scroafă îndemnând-o cu vărguța înconjurat de drăcăraia carterului. Ne lasă să ajungem în fața porții și îmi spune nervoasă, dar și pufnind în râs. „Măi Găbișor, dar scroafa este cal de călărie? Vrei să o omori și să nu mai avem ce mânca la iarnă?” Bunicu Mihai nu era acasă. Alți copii doreau să-mi ia locul în „șaua” imaginară, dar bunica și-a vărsat nervii pe ei și i-a luat la bătaie cu vărguța cu care eu cravașasem scroafa. Când au venit ai mei după mine, bunica și bunicul le-au povestit aventurile mele cu hohote de râs, dar mama s-a speriat tare de întâmplare făcând fel de fel de scenarii ce se puteau termina tragic. 

(va urma)