„AMINTIRI DIN COPILĂRIE (5)”

Din anii copilăriei „mici” – respectiv anii de grădiniță – nu am foarte multe amintiri care să mă fi marcat. Cred că am avut o copilărie fericită în general, pentru că aveam cam orice ar fi putut să aibă un copil singur la părinți în acele timpuri. Mă refer aici la o familie normală, de oameni normali, care nu fuseseră înainte de a forma un cuplu nici foarte bogați, dar nici foarte săraci.

Era imediat după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, când toată omenirea implicată își pansa rănile care încă mai supurau și se trata din mers, ca să își reia viața cât mai normală. Totul se petrecea în România concomitent cu preluarea de către comuniști a puterii politice și administrative, care se făcea cu o mare rezistență subversivă a fostului regim „burghezo-moșieresc”, așa cum aveam să învăț în următorii ani la școală și cum ne intoxica propaganda cu orice prilej. Preluarea puterii de Partidul Comunist Român – redenumit după 1947 Partidul Muncitoresc Român, se  făcea în prezența „sovieticilor”, care aveau în toate structurile de vârf ale statului „tovarăși” cu funcții  atotputernice de „comisari ai poporului”. Pe stradă, lângă tine, nu-i vedeai, nu-i simțeai, pentru că „tovarășii” erau la București, la ministere, la Comitetul Central și suflau în ceafa conducătorilor români numiți de sovietici după ce fuseseră prealabil școliți și verificați la Moscova. Eram prea mic eu ca să înțeleg ce se petrecea în jurul meu, iar mama și tata nu prea aveau discuții în casă despre situația politică; pur și simplu cred că evitau să  vorbească despre astfel de subiecte. Erau și ei înregimentați în „turmă” așa cum erau majoritatea oamenilor împinși de societate de la spate să meargă spre comunism. Atunci nu era cale de mijloc. Mergi cu turma, sau ești împotriva ei, iar asta putea să-ți aducă imediat pedeapsa capitală, fără nici măcar o mascaradă de judecată, ci doar un  glonte tras de un pistol scos iute din toc de vreun securist cu funcție care știa că nu i se va întâmpla nimic rău, ci poate doar o avansare. Pe lângă urechile mele treceau nume precum Ana Pauker, Vasile Luca, Pantiușa, Gheorghiu Dej, Chivu Stoica, Ion Ghe Maurer, Ștefan Voitec, Petru Groza… Nu aveam să aflu decât târziu în viață cine au fost ei de fapt și ce nemernicii au comis ca să acapareze cât mai multă putere politică asupra noului stat român care abolise monarhia de curând și dorea să implementeze cu forța pumnului în gură o nouă orânduire. Deocamdată părinții mă fereau din răsputeri să asist la discuții pe teme „sensibile” pentru un copil mic, deoarece probabil știau puterea mea de „absorbție” pe banda de magnetofon care încă nu se inventase, iar apoi, cu redarea în momente neașteptate, fără să țin cont cine se afla de față. Gândeau, cred, că „paza bună trece primejdia rea” și așa că procedau în consecință. Cine nu aude, nu are ce vorbi. Totuși, pe măsură ce se înmulțea kilometrajul meu de la bord cu zile, luni și ani, mama îmi introducea în minte date noi despre istoria pe care o trăiam din mers, dar și adevăruri despre ce fusese nu cu mulți ani înainte, când ea era adolescentă și traversase anii războiului plecând cu surorile și bunica în refugiu în Argeș. Ascultam poveștile mamei și puneam întrebări cât mai multe și mai amănunțite în dorința firească de a înțelege și de a ști cât mai bine cum a fost „pe vremea ei”. Eram ca un burete uscat care se îmbibă imediat cu orice picătură de umezeală pe care o întâlnește. Cred că orice auzeam mi se întipărea în minte și apoi căutam să fac conexiuni punând cap la cap informații apărute pe „hard disk”. Cu siguranță că toate acele adevăruri care mi se spuneau atunci, de la acea vârstă, au putut fi comparate în mintea mea pe parcursul anilor când învățam la școală fel de fel de date la Istorie, o istorie scrisă de scribii fideli propagandei comuniste, că altfel nu puteau să trăiască dacă ar fi spus adevărul. Tot de foarte mic am fost învățat de părinți (de fapt de mama, că ea era cu mine în majoritatea zilei și ea avea misiunea „să mă educe”), că nu am voie să povestesc absolut nimic nimănui din ce aud vorbindu-se în casă și în familie, sub semnul unei taine, a unui secret absolut pe care eu trebuia să îl apăr. De foarte mic mi s-a insuflat și apoi întipărit în creier că un secret odată aflat, nu ai voie să-l divulgi nimănui, că este „un mare păcat” și Doamne-Doamne te pedepsește aspru. Când promiteai cuiva că vei ține secretul, atunci trebuia cu orice chip să te ții de cuvânt și acel secret să fie închis pe veci în capul tău. Așa am fost educat. Dacă tata îmi cerea să țin un secret față de mama sau invers, eu trebuia să promit că nu îl divulg. Și nu o făceam, că știam ce păcat mare comit. Cred că de multe ori mă verificau amândoi, că ei doreau să vadă cât de loial sunt în păstrarea unui secret și nu țin minte să fi „picat” vreodată la un interogatoriu…

Când locuiam lângă Hală și apoi, mai târziu, când ne mutaserăm în Pavilioanele CFR Nicolina, mama era des rugată de sora ei mai mare tanti Viorica, să vină să o ajute la croitorie. Așa cum v-am spus, tanti Viorica era o croitoreasă de lux al Iașiului, avea o clientelă stilată, din cucoane „foste” sau actuale doctorițe, avocate, profesoare, care își făceau haine pentru ocazii deosebite și veneau cu materiale cumpărate pe la București să lucreze la mătușa. Când era aglomerată și nu făcea față, tanti apela la mama să vină să o ajute, că știa cât de talentată și ce rafinament are. Mama lucra la finisaje, la „surfilat”, la butoniere, la mici broderii, la călcat rochiile pentru clientă, în timp ce mătușa croia și pregătea materialele pentru prima sau a doua probă. Mătușa avea acasă, pe str. Sărărie la nr.148 (?), o vilă cu un etaj și demisol – o sufragerie imensă la parter cu ferestre în capetele opuse, spre grădina din față și spre curtea din spate, iar acest living pe lățimea vilei putea fi compartimentat la nevoie închizând un fel de glasvand din uși pliante tip acordeon, pe înălțimea camerei, care se puteau lipi de perete. El delimita cele două jumătăți ale livingului. În prima jumătate, sub fereastra ce dădea în logie era mașina de cusut „SINGER”, fotolii și o canapea. Livingul avea uși care comunicau cu holul de la intrare ce era paralel pe lățimea casei cu livingul. Deci se putea intra direct de afară prin holul de intrare. Mai exista o ușă între hol și living și în a doua jumătate, unde de obicei stătea la o masă care era și banc de lucru și birou, Nenea Nicu, soțul mătușii Viorica. Pe ușa de la hol din cea de a doua jumătate se intra în bucătăria casei, care era situată pe partea dreaptă a holului ce ținea de la intrarea din față până la ieșirea din spate, în curte. În a doua jumătate a livingului despărțit la nevoie de glasvand, exista o masă mare, masivă, din lemn de nuc. Era alonjabilă și când era deschisă puteau sta lejer în jurul ei 12 persoane. Tot în acea jumătate exista un dulap masiv cu vitrină cu geamuri de cristal cu niște desene sculptate în sticlă ca nișe flori de gheață care fuseseră executate manual, prin șlefuirea cristalului cu un diamant. După ușile transparente ale vitrinei dulapului se vedeau mai multe servicii tot de cristal, de pahare de diverse dimensiuni. Pentru țuică, pentru vin, cupe pentru șampanie sau înghețată, căni de mărimea „țapului” pentru bere.  Erau garnituri pentru 12 persoane. În dulapul de jos ascuns vederii erau 2 servicii diferite de 12 persoane cu farfurii și platouri. Fiecare avea supieră, platou oval și rotund, vase pentru smântână sau alte mizilicuri. Toate cu același desen și model. Unul era cu un model suflat cu aur pe margine, iar al doilea, cu un model floral, stil „porțelan de Sevres”, cu bleo și albastru, ca o chinezărie. Tacâmurile erau în sertarul care despărțea dulapul de jos de vitrina de sus. Numai din argint original, care nu ruginea sau nu se îngălbenea cum se întâmpla cu tacâmurile de alpaca de la bunica de acasă. Nenea Nicu cu mâinile lui a făcut un set de cuțite de masă din inox lucrându-le niște mânere speciale, delicate cu plastic transparent și negru pe care le-m moștenit de la maică-mea și eu. Toate acele tacâmuri și argintărie erau  moștenite de Nenea Nicu de la prima lui soție, care fusese austriacă din Linz, după cum v-am mai spus. Fuseseră primite ca dotă de ea de la părinții ei austrieci când s-a căsătorit.

Îmi plăcea tare mult să merg cu mama la mătușa Viorica. Mă jucam toată ziua pe jos pe covorul persan gros, mare cât o jumătate de living, cu mașinuțele mele. Mă jucam de minune cu cățelușul pechinez Țuchi, pe care îl învățam să sară peste o vărguță de care știa și de frică când făcea pozne sau lătra că enerva toată casa. Tanti Viorica avea cu Nenea Nicu o mulțime de fotografii de familie cartonate special, la studiouri foto de prin Viena, București și cine știe pe unde. Eu le foloseam punându-le pe jos una lângă alta construind pe covor șosele netede și poduri peste râuri imaginare pe unde îmi conduceam mașinuțele. Se prefigura fără să îmi dau atunci seama viitoarea profesie. Mă foloseam de cuburi ca să fac pile de pod și fotografii ca să fac platelajul. În acest timp, mama și cu tanti coseau și făceau croitorie, iar  Nenea Nicu lucra la masa lui în celălalt capăt al livingului, sub fereastra care dădea în curtea din spate a vilei. Nenea Nicu – fost căpitan de cavalerie în armata Regală – fusese „clasat” și avea o pensie mizerabilă cu care abia se putea întreține teoretic, dar împreună cu tanti Viorica și cu chiverniseala specifică tuturor familiilor vremii, se descurcau. Fiul din prima căsătorie a unchiului Nicu Săvescu, Sergiu, era student în ultimii ani la Politehnică. Studia Mecanica, a ieșit inginer mecanic. Unchiul Săvescu mă îndrăgea foarte tare și vorbea mult cu mine răspunzându-mi cu răbdare la tiruul meu despre armată, despre cai, despre puști și despre Rege. Avusese întotdeauna Ordonanță, așa cum aveau toți ofițerii câte un soldat de la țară care devenea o slugă credincioasă cât satisfăcea stagiul militar. Nenea Nicu avusese ca ordonanță băieți curați, cuminți, de familii bune, de oameni gospodari și cu stare, de la țară, parcă de prin zona Tecuciului, iar între timp se împrietenise la cataramă cu părinții și rudele unuia cu avere și vii prin zona Focșaniului. Rămăseseră prieteni de familie, iar ei când veneau la Iași la vreun medic, trăgeau la Nenea Nicu, venind toamna încărcați cu bunătăți de struguri de masă, fructe și struguri pentru vinificație. De altfel unchiul Săvescu era un mare maestru al făcutului vinului și îmi aduc aminte beciul casei unde erau aliniate damigenele mari de 50 de litri cu fierbătoare și când el trăgea vinul de pe boască punându-l în damigene mai mici sau în sticle. Am în nări mirosul proaspăt îmbătător de struguri, mere, pere, gutui, de pătlăgele crude pentru pus la murat, țelină proaspătă sau mărar uscat, pregătite pentru pus la murat. Mirosea pe tot demisolul casei în fiecare toamnă. Merele aduse de la Tecuci erau învelite fiecare în hârtie de ziar sau reviste ca să nu se atingă unul de celălalt. Erau ținute în lăzi din lemn sau așezate ordonat pe rafturile din beciul casei care funcționa și ca o cămară. Avea un geam îngust care dădea prin fundație afară, la nivelul trotuarului. În lădițele cu care se aduceau merele, se punea nisip, în care se îngropau rădăcinoase precum morcov și pătrunjel, care se transformau iarna în salata Boef.

Nenea Nicu vea o manualitate de artist. Era un mare pasionat al jocului de remi carte obișnuia să-l joace cel puțin o dată pe săptămână, de obicei cu familia Zipa. Familia Zipa – Alecu și Zoe, parcă – Zipa, a fost o familie renumită de boieri ai Iașului, mari proprietari ai viilor de pe dealul Bucium. Naționalizarea i-a deposedat de toată averea, nu mai aveau  nimic, nici casă măcar, iar Nenea Nicu le oferise generos o cameră dormitor la parterul vilei sale , la intrare imediat pe dreapta, cu acces la baie și bucătărie. Erau prieteni de-ai săi din tinerețe. Cei doi erau în vârstă când mi-i amintesc eu, de peste 70 de ani. Doamna Zipa era o doamnă vopsită cu un păr roșcat. Erau „de viță veche” și asta răzbătea din  comportamentul lor, din atitudinea lor, din tabieturile lor. Deși locuiau în aceeași casă, nu-și permiteau să intre în livingul unchiului meu decât îmbrăcați în haine de oraș, cu o „haină de casă” sau cu un capot din mătase perfect curat și călcat.  Se respectau pe ei și așa îi respectau pe toți ceilalți. Nu conta că sunt musafiri sau nu, erau chemați la masă, erau considerați ca făcând parte din familie. Așa au fost timpurile. Deci unchiul Săvescu era enorm de mult pasionat de remi. Avea în casă din tinerețe pachete noi de cărți de joc pentru poker, belotă, canasta, whist și alte jocuri de societate, ca și o ruletă de masă, mică, cam cât o farfurie mijlocie, care avea un buton cu arc care arunca bila în jurul axului și se oprea pe o adâncitură existentă în dreptul fiecărui număr colorat cu roșu sau cu negru. De mic învățasem cum se joacă multe jocuri. Ruleta o avea Nenea Nicu de la prima sa soție din Austria. Acum nu se mai juca ruletă, cazinourile fuseseră închise, iar practicarea clandestină a jocurilor de noroc se pedepsea cu închisoarea. Remi aveai voie să joci, dar nu pe bani. S-a apucat să facă cu mâinile sale un joc de remi din marmoră albă. Nu știu să vă spun cum și de unde a făcut rost de o placă de marmoră albă și cum a tăiat-o pe grosime la 3 mm. Dar după ce a reușit să aibă o placă cu grosimea de 3 mm a împărțit-o în caroiaj de dimensiunile unei piese de cca 3×2 cm pe care tot el le-a tăiat în 110 piese cât are jocul cu tot cu 2 jokeri.  O piesă era destul de grea, dar era o mare plăcere să joci cu acele piese după spusele mamei și ale tatălui meu care jucau frecvent. Apoi, a luat piesă cu piesă și cu niște dăltițe speciale pe care el le avea și un ciocănel micuț a cioplit cifră cu cifră și semn cu semn cu cele 2 emoticoane pentru joker. A șlefuit fiecare piesă pe canturi și în interiorul cifrelor cu șmirghel fin și diverse unelte care îi permiteau accesul la toate colțurile sculptate. Cu vopsele „duco” amestecate de el în nuanțe frumoase de bleo, galben, roșu și negru a vopsit cifrele jocului. Cu un penson fin de pictură pentru fiecare culoare separat. Când au fost gata piesele, a confecționat manual și cele 4 table de joc din placaj prelucrat de dânsul cu niște lame îndoite din alamă drept suport și rama care forma prin glisare cutia. Asta s-a întâmplat aproape sub ochii mei de  copil care îl priveau  fascinat de îndemânarea lui și de poveștile pe care mi le povestea din viață în timp ce lucra. Purta la ochi un monoclu de ceasornicar când lucra, ca să vadă  perfect fiecare detaliu.  Unchiul avea pentru uz curent jocul cu piese din plastic, dar la ocazii „speciale” scotea jocul din marmoră.

De Paște, Nenea Nicu vopsea ouăle. Cam 50 cel puțin. De vopsit, le vopsea ca nimeni altcineva. Își făcuse din două mine de pix cu pastă metalice, prinse de el cu o tăbliță de la o conservă, în unghi drept, printr-un nit făcut dintr-un bold de croitorie. Îi spunea „suflai”. Partea cu tija mai lungă, cât toată lungimea pastei de pix o băga într-un pahar cu vopsea duco și celălalt capăt îl băga în gură suflând. Îi obturase  capătul opus celui din gură al țevii, încât vopseaua ieșea ca fiind pulverizată fin în stropi mici pe oul fiert pe care îl ținea în mâna înmănușată și îl rotea. Fiind vopsea duco pe bază de diluant, ea se usca aproape instantaneu. Însă lucra să zicem cu vopsea de culoare beo. Termina de vopsit cu acea culoare și apoi trecea să zicem la roșu. Vopsea roșu peste bleo, sau altă culoare, să zicem galben, sau verde. Ouăle căpătau nuanțe în degrade cu stropi mai intenși sau mai rari, mai mici sau mai mari că îți luau ochii. Lacul le făcea lucioase și ochioase. Printre ele erau intercalate frunze de salată sau de mărar și pătrunjel când erau pe masă în paner. Multă pricepere, bun gust și o meticulozitate în tot ce făcea și punea mâna. Dintr-un far vechi de camion a confecționat un abajur de veioză în două culori, vopsit tot cu suflaiul său, de ziceai că era de fabrică. Pe toate le-am văzut cu ochii mei.

Tot de atunci, îmi amintesc că de multe ori tata venea de la serviciu de la Sfatul Popular unde lucra, direct în Sărărie unde eram eu cu mama. Era servit imediat cu masa de prânz și apoi stătea de vorbă cu Nenea Nicu la un șpriț de vin și o țigară. Tata fuma, iar Nenea Nicu le suda pur și simplu. Nenea Nicu fuma și țigări „Select”, niște țigări mai scurte, într-un pachet din carton galben, așezat „pe orizontală”, nu pe verticală. Fuma obligatoriu cu țigaretă, care putea fi una din abanos, neagră, sau din lemn de cireș pe care le cumpăra din Tutungerie odată cu țigările. Cele din lemn de cireș le-am folosit și eu mult mai târziu, când fumam „Carpați fără filtru” de Sfântu Gheorghe.. Țigaretele le curăța des Nenea Nicu, folosind un băț de chibrit pe care îl înfășura cu o bucățică de vată făcând o sculă băgată în țigaretă. Ieșea neagră ca smoala și mirosea înfiorător a gudron și nicotină. Pe mine mă tot învățau cu toții să nu fumez nici când voi fi mare, că „uite ce se depune pe plămâni”! și îmi arătau vata aia îmbibată cu nicotină. „Dar voi de ce fumați dacă știți asta? Vreți să muriți?” îi luam și eu la întrebări. „Noi am fost proști când am fost tineri. Nu a avut cine să învețe că nu e bine să fumezi. Așa era moda și am crezut că e bine să fii la modă” venea răspunsul prompt. „Tu să nu faci ca noi, că nu este sănătos deloc!” . Din nefericire, Nenea Nicu a făcut cancer pulmonar de care a și murit după vreo doi ani de chinuri și operații costisitoare la Parhon, la medicii vremii de care îmi aduc aminte doar numele Profesorului dr. Chipail. I-au făcut morfină, care se găsea cu mare greutate și cu cheltuieli enorme. Eu nu le-am ascultat sfatul și într-a 12-a m-am apucat de fumat, lucru care a ținut până la 54 de ani, când am hotărât să mă las pe viață.

Cât stăteam pe Sărărie la mătușa, în timp ce mă jucam în legea mea sau stăteam la povești cu Nenea Nicu, mergea nonstop aparatul de radio. Era un aparat mare, o ladă imensă așezată pe o măsuță „roco-co” în mijlocul livingului. Acasă aveam doar difuzor de radioficare, dar la mătușa era aparat de radio. Pe acele vremuri Radio București emitea continu tot genul de muzică, dar predominantă era muzica simfonică. Abia apoi urma muzica ușoară și cea populară, în emisiuni distincte. Aproape la fiecare două ore se transmitea „Buletin de Știri”, sau „Radiojurmnal” dimineața la 6, la 14 și seara la 20. Cred că în capul meu toată muzica aceea simfonică pe care o auzeam, cu precizările făcute – gen „ascultați Concertul în Re minor pentru pian și orchestră” de Mendheson Bartholdi, de Beetowen, de Ceaikovski, de George Enescu,, sau concertul pentru vioară și orchestră numărul… în do minor sau în sol major de Paganini, de George Enescu, de Yehudi Menuhin, etc, mi-au format în subconștient o cultură muzicală pe care probabil nu aș fi avut-o niciodată dacă de mic nu eram învățat să aud  o muzică pe care nu o înțelegeam, dar care mai târziu m-a învățat să o ascult fără să o resping. Erau transmise arii din opere, operete, canțonete; li se spunea titlul, compozitorul și solistul. Se preciza că solista este soprană sau mezzo-soprană, că solistul este tenor, bariton sau bas. Astea îmi intrau firesc în cap și așa cred că mi-am format de mic o idee despre muzică ce mi-a fost de folos până azi…

Câteodată, când rămânea și tata peste noapte că pe mama și pe tanti le apuca ora zece seara și tot nu terminaseră ce aveau de terminat ca să predea clientei programate pe a doua zi, noi mergeam să ne culcăm pe canapeaua extensibilă din living, iar mie îmi așterneau patul pliant de la Sergiu  pe care îmi plăcea mult să dorm, în aceiași încăpere. Tanti Viorica și Nenea Nicu dormeau în dormitorul de la etaj. Mai târziu, la etaj au închiriat un apartament cu două camere și bucătărie unei familii de avocați tineri, de fapt cred că doamna era profesoară. Cred că Sfatul popular impunea celor care aveau casă mare cu excedent de spațiu să ia în chirie alte familii care nu aveau locuință.  Decât să le fie repartizată cine știe ce familie numeroasă de la Sfat, au preferat să primească această familie în care domnul era avocat și soția profesoară. Ei aveau o fetiță de o seamă cu mine cu care mă mai jucam prin curte vara.

Nenea Nicu era pasionat de fotografie. Avea din tinerețe un aparat de fotografiat german, cu trepied și chiar cu un mic burduf, cu care putea face și fotografii color, dar cu greu se găseau filme fotografice, iar transpunerea unui clișeu pe hârtie fotografică era foarte scumpă și se făcea doar în Studiouri speciale.

Însă pasiunea lui Nenea Nicu l-a făcut să aibă și laboratorul său fotografic propriu la demisolul casei, lucru ce-l învățase și-l pasionase și pe Sergiu când era la liceu. Nenea Nicu făcuse cu mâna sa diapozitive color pe ramă din tablă, cum erau ele la începuturi. Între timp, au apărut și prin librării diapozitive cu rame din plastic, cu povești de Ion Creangă, Frații Grimm, etc, un fel de rame pe care le puneai într-un aparat cu un bec puternic în spatele unei lupe care proiecta pe perete sau pe un ecran de pânză o imagine ca de film. Se numea „epidiascop”. Nenea Nicu avea așa un aparat, iar mama îmi cumpăra povești pe care eu le vedeam la epidiascop. Îmi amintesc că avea nenea niște rame cu imaginea lunii făcute vara pe un cer senin. Mi-a explicat că  pentru a poza luna, a trebuit să fixeze aparatul pe ea și să îl acopere cu o pânză neagră care acoperea și obiectivul și burduful, ca să nu vină alte lumini din lateral să diminueze imaginea. Aparatul stătea pe imaginea lunii și o oră, făcea experiențe repetate, își nota și când developa, trăgea concluzii cum este mai bine. Mai târziu, când eram într-a șasea, aveam să merg și eu la cercul foto  și să învăț arta fotografică.

Tot ce v-am povestit până acum se întâmpla la vârsta preșcolară a mea, încă nu mergeam la școală. Apoi, după  îmbolnăvirea lui Nenea Nicu Săvescu, tanti Viorica cu Nenea au hotărât să vândă casa din Sărărie și cu banii primiți au cumpărat o jumătate de casă nefinisată exterior, cu două camere și baie, dar cu o curte mare, în Copou, pe str. Istrate nr.6, exact vis-a-vis de Liceul Negruzzi. Restul de bani care a rezultat din vânzare a fost cheltuit pe doctori și medicamente în ultimii ani de viață al unchiului. După ce a vândut casa din Sărărie, ca să le ajungă banii pentru cheltuieli, unchiul a fost nevoit să se angajeze în serviciu, găsind un post de impegat de mișcare la ITA, adică Întreprinderea de Transport Auto Iași. Nu știu dacă a apucat să lucreze mai mult de cinci ani până a murit. Tanti Viorica a continuat să facă croitorie din care se întreținea. Sergiu a terminat facultatea, s-a însurat cu o sibiancă care i-a fost colegă de facultate și  au plecat la Brașov. După moartea lui Nenea Nicu nu cred că l-am mai văzut decât o singură dată pe Segiu, când întâmplător, am mers într-o delegație de serviciu la Brașov.

Despre familia lui Alecu Zipa care era de acum în voia sorții – și dacă nu ar fi fost Nenea Nicu nu știu ce ar fi fost cu ei – îmi amintesc și azi că jucau remi cu unchiul și mătușa mea, iar câteodată, când venea tata și mătușa avea treabă cu mama,  tata juca cu unchiul contra familiei Zipa. Nu jucau pe bani, ci pe puncte, care erau  meticulos notate pe coloane individuale pe un caiet special destinat, în care se trecea data și persoanele care jucau. Stabileau de la început pe câte puncte jucau ca să facă un joc. Pe 5000, pe 10000, în funcție de câte ore doreau să se termine un joc. Între timp, lângă fiecare jucător exista un pahar cu picior negru, cilindric, pentru „șprițul!” de vin cu sifon. Se bea de plăcere, maximum 2 litri în patru-5 oameni într-o seară de joc. Vinul era „vinul casei” făcut de Nenea Nicu toamna. Ținea  până după Paște, când venea domnul Dănescu de la Tecuci cu alte damigene pline.

Eu eram primit lângă tata să chibițez, dar cu interdicția de a vorbi la masă. Mi se punea în față un pahar ca să beau și eu sifon și o farfurioară pe care primeam ca și jucătorii o tartină făcută de obicei cu unt și un peștișor stavrid cu un șfichi de lămâie, sau cu paté de ficat și gogoșar în oțet, sau cu zacuscă de casă, orice, ca să fie „bază” în stomac să le meargă șprițul. Dacă mă împingea naiba să-l întreb cumva pe tata de ce nu coboară jokerul, eram imediat pus la punct și mi se amintea că „rolul chibițului este să-și țină gura”. Nimic! Nicio vorbuliță. Mă uitam doar și nu aveam voie să spun nimic. Dar nu mă puteam abține și cum vedeam și tabla de alături a doamnei sau a  domnului Zipa, îi spuneam lui tata la ureche că are joker de exemplu. Tata îmi spunea imediat: „bine, stai cuminte. Vorbim acasă.” Și eu înțelegeam că am călcat embargoul.

Pe Sărărie, la mătușa, ajungeam cu tramvaiul luat de la capăt de linie, din Târgu Cucului. Era tramvaiul 4. Avea stația de capăt exact pe locul stației de autobuz actuale înainte de linia de tramvai. Nu exista legătura între linia lui 4 și linia tramvaiului care venea dinspre Elena Doamna și continua ca acum, pe Cuza Vodă, pe la Golia. Nu exista nici actualul rond din Cucu, unde întorc tramvaiele azi. Acolo erau case la stradă care continuau spre actuala esplanadă de pe  str. Costache Negri care unea Tg. Cucului cu str. Ștefan cel Mare și ieșea unde este acum Casa Cărții. Era o stradă îngustă de 6-7 m, cu pavaj de piatră cubică, cu magazine și locuințe evreiești. Târgu Cucului era aproape de casa noastră de la Hală. Pe Sărărie existau două tramvaie. Unul urca, altul cobora, după un grafic aproape precis. Linia era simplă, nu dublă, vagonul era vechi, fără remorcă, ușile erau glisante manual, nu se comandau din cabina vatmanului. Vagonul avea pantograful ca o bară în unghi față de plafonul tramvaiului. I se zicea „viglu”. Când au apărut în anii 70 tramvaiele „Tatra” am auzit de „pantograf”. Ăsta avea forma de azi, ca două trapeze în oglindă. Vatmanul avea postul de conducere la ambele capete ale vagonului la tramvaiul 4. Nu avea scaun, ci stătea în picioare în timpul mersului. Purta un fel de uniformă mai mult civilă, amestecată cu costum  bleomarin sub care purta jachetă sau flanelă de acasă de orice culoare, iarna avea pe el o „scurtă” de stofă îmblănită cu blană de oaie iarna. I se zicea șubă și era haina universală a bărbaților salariați care aveau locul de muncă în aer liber.. Pe cap purta o caschetă ca la ceferiști și iarna căciula din blană sintetică, „țărănească”, sau de oaie, sau chiar căciula îmblănită „rusească” cu urechi. Când era ger afară și conducea tramvaiul neîncălzit, avea în picioare cizme de postav sau bocanci. Mănușile îmblănite cu un singur deget îi dădeau aspectul final. În tramvai erau puține locuri pe scaune, care erau din lemn lăcuit cu niște șipci subțiri care urmau un șasiu curbat. Pe spătar era un mâner metalic de care te puteai ține în timpul mersului dacă stăteai în picioare lângă scaun. Sus, era bară de prindere cu un fel de mâner culisant, din piele. Linia șerpuia și în plan vertical și în plan orizontal, că era veche și deformată. Câteodată aveai senzația că sare de pe șine și că se răstoarnă. Lumea striga la vatman: „mai încet omule, vrei să ne răstorni? Cari oameni, nu saci cu cartofi!” Și vatmanul asculta docil și mai învârtea manivela reostatului micșorând viteza…

Lângă „urcare” era un scaun cu spătarul lipit de geam și o cușcuță cu o poartă rabatabilă ca să permită așezarea pe scaun. Era masa „taxatoarei”, cu o platformă mică și un sertar compartimentat în 3 compartimente pentru ținutul banilor mărunți puși pe căprării. Când urcai în tramvai treceai prin fața taxatoarei. Te opreai, luai bilet pe care îl rupea dintr-un carnețel mic și cu un clește ca la CFR îți perfora biletul unde știa ea, într-o pătrățică numerotată care reprezenta probabil cursa, ora, cine știe… Arareori în tramvai se urca „controlorul”, care îți cerea biletul la control ca să vadă dacă taxatoarea cu vatmanul nu fac „bara-bara” și bagă banii în buzunar. Erau controlați și călătorii, dar și angajații ITI-ului. (Întreprinderea de Transport Iași).

Pe traseu, în dreptul „grajdurilor regale”, cam unde este azi Hanul Sărărie, era „bucla”. Acolo era o bucată de linie dublă ca să se încrucișeze tramvaiul care urcă cu cel care coboară. Acolo tramvaiul care ajungea primul îl aștepta să vină pe celălalt. Atunci treceau unul de altul și continuau cursa spre capăt. Capătul de sus de pe Sărărie al tramvaiului, era undeva în Târgușorul Sărărie, dincolo de Căminele studențești 1 Mai, dincolo de actualul sediu al IPJ Iași. Cam aproape de capătul „pârtiei de schi”, de lângă acel punct PECO al Petrom. De la capătul liniei mai departe, șoseaua coboară pe la „Ursulea”, șerpuind pe versantul alunecător de mai jos de Agronomie, spre Cârlig. Târziu, cred, că prin anii 80 a fost scoasă ca nerentabilă linia lui 4 de pe str. Sărărie. S-a asfaltat și a rămas doar auto.

Când era casa plină cu musafiri la Nenea Nicu și veneau invitați cu diverse evenimente – cum ar fi Sf. Neculai, Paște, Crăciun, etc – tanti Viorica își etala talentul de mare gospodină. Era un rafinament special, dobândit în școala absolvită de ea despre care auzisem că se numea „Pensionul de fere”. Pe acele timpuri fetele învățau înafară de carte și metode de comportament elevat în înalta societate, să aranjeze o masă, să gătească lucruri rafinate, să servească  după o etichetă, să poarte o conversație, să aibă „bune maniere”, să se îmbrace cu gust, să asorteze culori, etc. Chiar dacă nu aveau „dotă” de la părinți cu stare materială, o fată „de pension” era foarte căutată pentru „o partidă” de căsătorie de un om cu stare – chiar mai în vârstă – care dorea o soție cu care să nu-i fie rușine „să iasă în lume”. Ofițerii de armată și funcționarii superiori erau primii care vânau să se însoare cu fete educate la „Pension”. Tanti Viorica era una dintre ele.

Când se pregătea o masă festivă pentru mai mulți musafiri, pregătirile erau foarte complexe. De multe ori apela și la mama pentru gătit mâncăruri sau pentru alte treburi. Și mama apucase înainte de război să facă un an cred de „pension”, așa că nu era străină de ceea ce i se cerea de tanti Viorica. Cu ocazia asta învăța și ea lucruri pe care nu le știa.

La masă – tot timpul, indiferent dacă eram numai cu mama sau când erau musafiri – mă învățau bunele maniere. Și mama și Nenea Nicu și tanti Viorica. „Furculița se ține așa, nu așa, cuțitul se ține obligatoriu cu mâna dreaptă. Nu se vorbește și nu se gesticulează la masă. Mai ales cu tacâmul în mână. Nu ține coatele pe masă! Dă-le jos, lipite de corp. Șterge gura cu șervețelul, că de aia ai șervețel. Stai cu spatele drept, că-ți va ieși gheb în spate. Nu clefăi, că nu ești purcel. Tacâmurile se  așează la masă obligatoriu cu cuțitul de masă în dreapta farfuriei și lingura cu furculița în stânga. Șervețelul se așează ca un cornet în paharul din fața farfuriei.”

Toate acestea îmi răsună și acum în urechi rostite de tanti Viorica și de mama care mă dăscăleau de la 3-4 ani. Când ieșeam cu părinții la restaurant, nu le era rușine cu mine că nu știu să mănânc sau să țin un tacâm în mână. Învățasem că în restaurant, politicos este ca bărbatul să deschidă ușa și să intre primul, urmat de femeie și la urmă copilul. În restul ocaziilor, bărbatul deschide ușa și face loc doamnei să intre prima. Cu astea „m-am născut”, am fost educat de mic copil. Știu azi că mi-au folosit enorm în viață.

În acei ani lumea se și distra, nu numai muncea din greu. Chiar cu sărăcie, cu salarii mici, fiecare sărbătorea cum putea și Paștele și Crăciunul, dar și zilele onomastice din familie sau chiar aniversările. Era prilejul de a se întâlni rudele, prietenii, de a întări legăturile cu verișorii, care la noi în familia numeroasă a mamei erau considerați frați. Exista un fel de cult al familiei, în care nu aveai voie să critici sau să vorbești de rău pe nimeni, în care toți se străduiau să fie buni unii cu alții și să transforme întâlnirile în prilej de bucurie și nu de necazuri sau certuri. Evident că existau diferențe între frați, disensiuni datorate unor puncte de vedere, dar toate se lăsau deoparte când  măcar o dată pe an se aduna familia la bunicii din  Ciurchi. De obicei de Sf. Maria mică, deoarece era vară și grădina toată înflorită, iar mesenii stăteau în curtea din fața cerdacului casei bătrânești cu un imens boschet de liliac ca un fel de perete verde, la o masă „rudimentară” din lemn făcută de bunelu Vasile din doi dulapi de scândură rindeluită cu gealăul, pe patru pari de lemn bătuți adânc în pământ. De o parte și de alta a mesei erau două bănci tot din scândură, făcute de bunelu cu mâna lui de tâmplar. Când ne adunam cu toții, se scoteau din casă pături și cuverturi care se puneau pe bănci. Se adunau toate scaunele existente pentru ca toată lumea să aibă loc. Bunica singură trona adunarea din cerdac, nefiind lăsată de mama și de surorile ei să facă nimic, ca să nu se obosească. Era o femeie blândă și răbdătoare care dăduse naștere la opt copii, 4 fete și 4 băieți, fiecare om la casa lui. Astea erau zile când ne întâlneam cu toții, venind la Iași fiecare de pe unde era plecat, cu copiii lui, ca să ne vedem toți verișorii. Cred că eram 10-12, de mărimi diferite. Ne jucam fugărindu-ne în curtea bunicilor și jucându-ne de-a „ascunsa” prin jurul casei bătrânești sau în boscheții de liliac. În ordinea mărimii părinților eram și noi, copii, în ordine descrescătoare. Eu eram mezinul dintre verișori, că mama a fost mezina familiei, până ce s-a născut Liviu de la Brașov. El venea între noi mai târziu, după ce noi ceilalți crescuserăm mai mari.

(va urma)

AMINTIRI DIN COPILĂRIE (4)”

Nu sperați să trec prea repede peste acei ani din „copilăria mică” pe care am trăit-o, deoarece intenția mea declarată a fost și este să fac o frescă a unor vremuri despre care prea puțini au lăsat mărturii scrise, având în vedere incomoditatea regimului comunist să recunoască cum a reușit el cu forța pistolului să impună o „viață nouă”. Dar nici să nu vă așteptați acum să fac în aceste scrieri de amintire vreun rechizitoriu al unui timp care face parte din viața generației noastre. Mi-aș dori să fiu cât mai obiectiv în relatări și eu, sau cei din jurul meu, să fie doar niște personaje auxiliare, niște martori vii al unor timpuri trecute, chiar dacă sunt văzute prin ochii unuia care nu a trecut indiferent prin viață, ci a fost educat de viață și de societate să lase ceva în urma lui.

Prin urmare, să revin la anii școlii primare. Să înțelegeți puțin din felul în care se educau pe atunci copiii care vor fi mai târziu generații ce au făurit o Românie modernă, care au construit și exploatat fabrici și uzine, care făceau export și care nu prea aveau la îndemână informații așa cum sunt astăzi la dispoziție prin intermediul Internetului. După cum se știe, legăturile inginerilor ș ale cercetătorilor români din toate domeniile – începând cu medicina și terminând cu orice, în orice domeniu – se limitau cuceririle științifice din blocul țărilor socialiste membre în Tratatul de la Varșovia, în  frunte cu URSS.

URSS la rândul ei, avea fel de fel de schimburi și contacte cu alte țări industrializate din occident, precum SUA, Franța, Germania, Marea Britanie, etc ca o mare putere militară care era, fie prin spionajul economic sau prin schimburi reciproce cu acele țări din vest sau din est, ca în cazul Japoniei.

Prin urmare, România a folosit puterea creativă a propriului popor aflat în competiție sau în colaborare punctuală pentru realizarea unor obiective economice reciproc avantajoase. Ăsta a fost contextul epocii generației noastre. Că nu puteai decât cu mare greutate să părăsești perimetrul țării, că nu aveai voie să ai legături de nicio formă cu persoane străine fără știrea Securității, astea erau adevăruri în care noi am trăit, am muncit și am crezut ca proștii că ne va fi mai bine. Nu a fost așa, am fost ulterior împinși să renegăm ce am trăit și de asta azi mă simt vinovat în numele unei întregi generații din care fac parte.

Deci, am intrat la școală în cl.I-a, la Școala Generală  Nr.1 „Ghe. Asachi”, la clasa doamnei învățătoare emerite Cornelia Agafiței. În 1959.

Pe timpul acela, la grădiniță, copiii au fost – cei care au frecventat grădinița –  învățați să facă pe caiet niște semne ca niște cârligele sau bastonașe menite să îi ajute când vor merge la școală, să le lege și să scrie litere de mână. Se ținea mare taină pentru copii la ce le vor folosi lor în viitor acele cârligele și bastonașe, de parcă erau elemente secrete care ar fi putut păzi bomba atomică. Bine… la doamna învățătoare, tabla avea în colțul din stânga sus niște liniaturi de două feluri, făcute cu vopsea roșie pe tabla neagră: liniaturi de caiet de a I-a, cu un caroiaj puțin oblic spre dreapta și dedesupt, un alt caroiaj cu pătrățele egale, de matematică, așa cum erau și caietele din ghiozdanele noastre de două feluri. Cel de Scriere, cu liniatură oblică și de Aritmetică, cu pătrățele. Mai aveam un Caiet de Desen, care avea un format A4 pe orizontală, cu coperți cartonate, iar fiecare foaie albă era dublată de o foaie de hârtie pergament, subțire, ca să protejeze desenele viitorilor mari maeștri.

Cărțile erauu două și ele: Abecedarul și Aritmetica pentru clasa I-a. Pe vremea aceea nu apăruse pixul banal cu pastă! Școlarii și miniștri aveau la dispoziție doar tocul cu peniță și cerneală, sau creionul. Miniștrii mai aveau în buzunar, desigur și un stilou cu cerneală, care a fost invenția românească a unuia pe nume Poienaru, ce a revoluționat scrisul. Ei, bine, miniștri aveau peniță de aur la stilou, ca să li se vadă funcția. Azi au secretare de aur.

La clasa I am început să scriem cu aceleași semne pe care cei care fuseseră la „grădi” le știau deja și erau sictiriți că trebuie să le repete pentru „proștii” care nu fuseseră la grădi. Învățătoarea nu ținea cont de proști sau deștepți, că era obligată să ne ia pe toți de proști, ca să ne scoată pe toți deștepți… Așa că… bastonaș la stânga, bastonaș la dreapta, cârligel la stânga, cârligel la dreapta, buclă la stânga, sau buclă la dreapta, linie curbă, linie dreaptă și alte hieroglife care ne făceau nerăbdători pe noi „deștepții” să le legăm odată în litere. Vă reamintesc faptul că „moa” citisem deja în urmă cu trei ani „PINOCHIO” lui C. Collodi singur și le povesteam colegilor acțiunea. Deci cunoșteam literele de tipar, dar încă nu le știam să le scriu pe acelea de mână.

Și într-o bună zi din trimestrul al doilea, vine „tovarășa” după vacanța de iarnă în clasă cu o planșă imensă pe foaie „Ciocan”, cam de un metru de ruletă pe 50 cm, cu două baghete de lemn prinse cu pioneze pe capetele planșei și o sfoară cu care se agăța de stativul metalic de lângă sobă. Eu, din banca a treia din rândul din mijloc, am bunghit imediat că erau desenate pe un caroiaj litera „A” mare și lângă ea, alături „a” mic de mână. De fapt erau pictate  caligrafic. Ulterior, când eram mai mari, doamna învățătoare ne-a dezvăluit secretul că literele de pe planșe fuseseră realizate de domnul Agafiței, care era pictor emerit și o ajutase să realizeze planșe pentru școală de care se foloseau și alte colege de ale doamnei de la clasele paralele. Pe rând, când treceam la altă literă, doamna aducea la oră planșa corespunzătoare acelei litere scrise ca de mână.

Pe tablă, doamna ne învăța să scriem, purtând creta cu măiestrie pe caroiajul tablei apăsând puternic creta când mâna cobora în jos și abia atingând tabla când mâna urca sus, drept, sau oblic. Aflasem că acest obiect prin care se scriau literele de mână în mod artistic se numește Caligrafie, iar noi aveam din Trimestrul 2 în Orar, Caligrafie, Citire, Aritmetică, Desen, Muzică și Educație Fizică.

Scrierea se făcea la Caligrafie, iar cititul se învăța la Citire, pe Abecedar.

După ce ne arăta calm și de câteva ori la tablă cum trebuie scrisă litera, doamna ne punea să scriem și noi câte un rând pe caiet folosindu-ne de tocul cu peniță și călimara fiecăruia care o aveam ținută în dulăpiorul din clasă. Fiecare bancă avea „sculpătată” o gaură în dreapta fiecărui elev, la marginea de sus, unde intra pe jumătate călimara cu cerneală. Nu umblam zilnic cu călimara acasă, unde aveam altă călimară, ca să nu avem ocazia să ne murdărim cărțile din ghiozdan sau să ne pătăm șorțurile cu cerneală. Totuși „marca” de elev, sau stigmatul fiecăruia dintre noi era pata de cerneală albastră pe care o aveam la mâna dreaptă între degetul mijlociu și arătător, unde țineam tocul pe care îl muiam până la maxim în călimara plină. Cerneala nu se ducea de pe piele nici acasă, unde mama ne punea să frecăm bine cu săpun și să clătim cu apă. Se ducea totuși de pe piele dacă frecai cu sare de lămâie. Tot mai rămânea o urmă albăstrie, ca semn al profesiei noastre…

Deci Doamna venea la fiecare în parte și în fața ei trebuia să scriem litera zilei, adică „A” mare sau „a” mic, în funcție de ce era pe tablă. Dacă erai dibaci și reușeai să poți să scrii corect cum te învățase și îți arătase ea, te lăuda pe loc și mergea la alt copil, dar nu înainte de a te încuraja să continui să scrii la fel încă un rând, două, zece, ca să ai ocupație și să ții liniște cât ea mergea la fiecare elev.

Dacă vedea că nu ai îndemânare și nu îți iese, se așeza cu răbdare lângă tine sau se apleca deasupra ta și îți lua mâna ta cu mâna ei prinzând tocul cu cerneală și purtându-ți mâna în timp ce explica cu voce tare să audă toți inteligenții și proștii. „Când  coboară penița, apăsăm puțin vârful ei în coborâre, ca tocul să scrie mai gros, mai lat, iar când urcăm, atingem doar penița de caiet, ca linia să iasă subțire, subțire…” După vreo trei litere scrise împreună cu Doamna, mai mult cu mâna ei, te punea să faci și tu la fel în prezența ei, că nu trecea la alt copil până nu vedea că ți-a scos semințele de bostan și a băgat acolo pricepere. Stătea lângă tine până vedea că repeți și începi să scrii corect. Evident, nu ne ieșea la toți la fel, deoarece Caligrafia este și o artă, mult dezvoltată de exemplu la popoarele asiatice precum japonezii și chinezii, care au penițe și pensoane speciale, să scrie semnele care pentru ei sunt chiar și cuvinte, nu numai litere. Caligrafia urma să o avem și la clasa a II-a, până la a III-a. Pe acele timpuri nu aveam decât alternativa să scriem cu tocul cu peniță sau cu creionul. Deși a apărut și pixul cu pastă albastră între timp, nu se dădea voie încă să îl folosim „ca să u ne stricăm scrisul”. Abia dintr-a patra țin minte că am trecut la pix și stilou. Care cum dorea.

La Desen de exemplu, eram învățați cum trebuie să ne ascuțim creioanele. Dacă ziceai „creon”, automat luai „cinci la palmă”. De la zero, adică de la capătul cilindric al creionului și până la vârful minei. Trebuia să fie un con alungit, perfect pe toate laturile și nu doar un bont cioplit în scurt, ca să descopere doar un vârfuleț de mină. După ce ascuțeai lemnul ca să descoperi mina, pe lungime de cca 3 mm, trebuia apoi cu lama să razi meticulos pe o hârtie pusă sub mină, fin, tot sub o formă de con, ca să iasă un vârf cât la un ac de croitorie, ca să poți scrie cât mai subțire. Mai târziu, cred că prin a treia, am învățat să alegem „tăriile” minei de creion în funcție de literele care erau înscrise pe un capăt al său. Erau mine „naturale”, din grafit natural și prelucrat  apoi de fabrică în grosimi diferite și mine „artificiale”, „chimice”, fabricate din substanțe chimice care îi dădeau culoarea. Știam cu toții – proști și deștepți –  că minele marcate cu H, 2H, 3H, etc erau dure, foarte tari ca și scriere, puteau zgâria hârtia, iar cele B, B1, B2, B3, etc erau moi, se aplicau ușor și chiar se puteau „întinde” pe hârtie. Ni se recomanda să căutăm și să cerem la librărie creioane marcate HB, care aveau consistența „medie”, optimă la scrisul pentru notițe pe „Maculator”. Pentru că trebuie să știți că aveam de la clasa I-a  două tipuri de caiete: maculatorul și „caiettul de curat” pentru acasă. Pe maculator – pe care scriai în clasă – puteai să ai mâzgăleli, porcușori de cerneală sau răsături de radieră până la gaură, dar pe cel de curat era total interzis.

Am fost învățați să tragem o linie la marginea caietului la 2,5 cm de cotor sau de marginea filei, pe care nu aveam, voie să o depășim, ca și când ne puteam curenta. Linia de margine putea fi făcută și cu un creion roșu dublată cu unul albastru, ca să fie estetică.

Erai obligat până aproape de pedeapsa capitală  pe scaunul electric să începi orice scriai pe caiet fără să începi cu data zilei în care erai, în partea dreaptă sus, astfel încât ultima cifră a anului să ajungă aproape de linia caietului, cu o pătrățică mai înapoi. Asta se și sublinia apoi cu creionul și liniarul. Te făcea să-ți intre bine în conștient data anului în care trăiai. Mai târziu, după „a treia”, trebuia să avem în ghiozdan înafară de penarul care conținea toc cu peniță plus una de rezervă, creion, radieră, lamă de ascuțit creioane, hârtie de sugativă pentru cerneală și două rechizite minime, adică un raportor, un florar, un echer și poate și un liniar de 30 de cm. La început rechizitele erau numai din lemn, dar pe măsură ce a apărut plasticul au apărut și rechizitele din plastic, transparent, sau mat.

Vedeți că tot spun „când a apărut plasticul”, ca să înțeleagă cei care nu au prins acele timpuri cam care era stadiul științei și a industriei. Deci și al  vieții oamenilor. Evident că  se putea trăi, nu aveam  probleme de acest fel, pentru că nu știam că vor exista și alte alternative.  Viața era adaptată la acel nivel de tehnologie care exista atunci, care oricum evoluase uimitor față de perioada interbelică de exemplu.

La Desen bunăoară, ni se punea pe catedră de către Doamna un obiect pe care noi trebuia să încercăm să-l desenăm cât mai bine și cât mai fidel. Ni se explica despre proporții, despre unghiul de vedere, din care priveai modelul, despre unghiul luminii și despre umbră. Amănunte menite să ne deschidă mintea la lucruri care altfel treceau neobservate de privire. Aveam creioane colorate fiecare, dar ne împrumutam fără probleme unul de la altul orice lucru.

Aveam ore speciale de „Lucru Manual”. Una pe săptămână. Ei, bine, la început, și băieții și fetele eram învățați de Doamna învățătoare să coasem pe pânză cu acul „în urma acului”, după un oarecare model desenat pe acea pânză. Eram puși să venim de acasă cu o bucată mică de pânză cât o batistă, cu o ață colorată orice culoare în contrast cu pânza albă, un ac de cusut și chiar un foarfece. Cine voia, aducea pânza gata desenată de mamă sau chiar cumpărată din piață gata desenată cu un creion chimic albastru, că apăruseră special pentru școlari fel de fel de pânze imprimate cu desene ca și cum ar fi fost cu creionul, asemenea unor cărți de colorat, în care sunt desenate doar contururi pe care trebuia să le umpli cu culori. Noi însă,  învățam să coasem exact pe urma desenului, „în urma acului”. Maică-mea,  despre care v-am spus că era o croitoreasă „super” bună, se ocupa în timpul liber și cu lucru de mână, gen croșet, lucrare pe etamină, etc A înțeles imediat ce ni se cerea la școală și mi-a dat o cârpă albă pe care mi-a desenat cu mâna ei cu un creion chimic o floare cu o coadă cu frunze pe care eu să cos. Ne-a învățat Doamna cum să ținem pânza pe deget, cum să folosim degetarul ca să nu ne înțepăm cu acul și cum să punem ața în ac. În amănunt, deși eram copii de 7-8 ani. Nu se făcea deosebire de gen. Azi ar fi greu la câte genuri incerte există. După ce am învățat să coasem pe desen în culori diferite de ață ca să ne iasă desenul colorat ca și cu un creion, Doamna ne-a cerut într-o zi să venim la școală cu câte o șosetă curată – a noastră sau de adult – care să aibă o gaură de la purtare la călcâi sau la vârful degetelor. Vă rog să rețineți că eram în anii 50 și lumea era săracă, mulți nu-și permiteau să umble încălțați cu șosete și pantofi, unii încă se încălțau – mai ales la țară – cu opinci făcute din cauciuc ca de mașină sau piei de animale, legate cu sârmă sau sfoară și în ele înveleau piciorul gol în cârpe, care se numeau „obiele”. Nimănui nu-i era rușine, pentru că asta era o stare de fapt a societății de atunci.

Urma să învățăm se ne cârpim singuri ciorapii, ca să nu mai fim neajutorați și să nu mai depindem în viață de mama sau de nevastă, mă refer la băieți. Se băga în ciorap – exact la gaura de cârpi -t o ciupercă de lemn special făcută și special destinată acestui scop, ce se găsea de vânzare la orice Mercerie, iar în lipsa ei, se folosea un bec cu fasungul ars care era păstrat tocmai pentru asta. Cu mâna stângă se prindea ciuperca și șoseta bine întinsă, cu gaura pe bec, care era un suport mulat pe gaură, iar cu acul cu ață se cosea „în urma acului” pe conturul găurii, ca să se oprească destrămarea firelor mai departe. Apoi, după ce marginea era stopată pe contur, se trecea cu acul dintr-o parte în cealaltă, exact opus, fir lângă fir, până se acoperea gaura ca o urzeală, urmând ca pe direcția perpendiculară să petreci acul cu ața „printre” firele pe care le-ai cusut ca urzeală. Era lucru de migală și de îndemânare, dar cred că din 100 de copii băieți să zicem, 30 cel puțin tot au rămas pe viață cu deprinderea și știința de a cârpi o gaură într-un material textil. Ceilalți, doar au avut habar și le-a folosit în armată cel puțin. La fete, probabil că procentul o fi fost de cel puțin 90%. Treaba era că multă lume – chiar o majoritate – nu își permitea să arunce un ciorap sau o șosetă la gunoi pentru o gaură. Lumea se chivernisea, că viața era grea și luxul încă era  departe. După cârpitul ciorapilor, Doamna ne-a învățat pe toți să coasem nasturi. Din cei cu 4 găuri  și cei cu 2 găuri. În cruce sau în pereche de câte două, cu picioruș pentru închidere. Cât de bine mi-au prins în timpul vieții aceste învățături practice! Știind că am învățat la școală, mama mă punea să-mi cos singur nasturii la cămăși sau pantaloni când se rupeau sau erau gata să se rupă.

Abia după 1960 au început să se construiască blocuri și clădiri moderne care constituiau cvartaluri de locuințe, se sistematizau străzi care au devenit bulevarde. Asta s-a putut face prin transformarea multor bărbați și femei de la țară în muncitori în construcții, care ulterior au avut unde să locuiască în oraș și copiii lor au învățat la școli profesionale și  licee tehnice, care au format „clasa muncitoare” din fabrici și uzine. Populația fusese mult diminuată de război, multe familii se destrămaseră, era sărăcie, salariile erau mici.

În paralel cu asta, vă spun că fosta „clasă burgheză și moșierească” fusese deposedată de averi prin Naționalizare, iar mulți dintre „foști” erau deja bătrâni și fără venituri, fără un serviciu stabil, că nu prea știau vreo meserie, iar lor li se ofereau doar munci brute, necalificate, care îi înjoseau intenționat și îi făceau să refuze. De aia ei își asigurau subzistența vânzând la negru prin talciocuri lucruri personale care le aparținuseră și le rămaseră prin casă, de la obiecte de artă până la îmbrăcăminte elegantă din blănuri și stofe fine, din anii interbelici. Au fost puternic persecutați de noua orânduire, au fost alungați din serviciu pe bază de „dosar”, copiii lor nu erau primiți la liceu sau facultate tot pe bază de dosar, deși erau bine educați și capabili la învățătură, însă se dorea ca ei să se rupă social de „noua clasă muncitoare” care se ridica din mers.

Norocul meu a fost că atât tata, cât și mama nu au făcut parte din familii de „chiaburi”, pentru că bunicul de la tată era ceferist, bunica casnică, provenită din Răducăneni-Iași, iar  ai mamei, bunicul – deși fusese mic negustor cu  Căsăpie în Hală – după Naționalizare s-a angajat la Depoul CFR Iași ca tâmplar de întreținere, că știa și această meserie. Bunicul avea acasă toate sculele necesare unui tâmplar de mobilă, „stoler” cum se mai numeau aceștia. Pe Ciurchi, pe Fundacul Delfini, pe undeva pe lângă biserica Sf. Vasile de pe str. Vasile Lupu – a cărei curte se învecina în spate cu curtea lui bunelu, era o magazie cui toate sculele sale de tâmplărie, cu toate dimensiunile de rindele și cu „gealău mare”, toate cu cuțite din oțel nemțesc, ascuțite, fel de fel de fierăstraie, banc de lucru de tâmplărie, etc. Bunelu făcea în primii ani după ce rămase fără Măcelăria din Hală, ferestre în 2 sau 3 canaturi, uși din lemn de diferite esențe. Multă lume își construia case sau le repara după întoarcerea din refugiu pe cele vechi, găsite degradate de bombardament sau jefuite. Toți aveau nevoie de zidari și de tâmplari. Pentru pensie însă, bunelu Vasile s-a angajat tâmplar la CFR Iași. Aveau atelierul într-o clădire lungă, fără etaj,  chiar la peronul 1 înspre direcția Socola de lângă „Gara Mare”, cam în dreptul actualului Oficiu de Poștă de la Gară. Mergeam ades cu mama la el la Atelier și îl găseam lucrând cu alți colegi la fel de fel de lucruri care erau comandate de șefi. Tot acolo se reparau scaune, mese și bănci de prin trenuri, sau mobilier de la birouri. Cred că făceau și mobilier. La bunelu în atelier era un miros puternic de lemn de brad și de clei care mă fascina. Talaș și rumeguș, din care mama lua câte o pungă în loc de surcele cu care să aprindă iarna focul la sobe.

Cât eram școlar – după ce am fost făcut pionier, în seria „a doua ”- pentru că tata nu era muncitor, ci funcționar, am intrat pe alt făgaș… Pionier m-au făcut într-a treia. Cam la o lună după ce alți vreo 12 colegi din „elită” fuseseră  deja în prima serie. Erau vârfurile clasei, adică  niște fete care erau fiice de doctor, de procurori sau de securiști. Deși nu erau muncitori numaidecât, apartenența la Partid, funcțiile avute în noua clasă politică în formare, al părinților, le-a putut sălta în ordinea accesului la cravata roșie. Nu m-am supărat de fel, nu am avut nicio supărare sau regret, pentru că mama mi-a spus din timp, știind de la Doamna cum avea să fie, că ordinea în care suntem făcuți pionieri nu are nicio importanță, că ar  fi o tragere la sorți, bla, bla, bla, că oricum vor fi pionieri toți copiii.

Ceremonia de primire a cravatei  roșii însă, te copleșea, se făcea atâta caz și atâta tam-tam, se lăsa cu serbare, cu ritual cvasi militar, cu steagul Unității de pionieri care reprezenta Școala, cu cel al Detașamentului, care reprezenta clasa. Grupa nu avea steag, erau 2-3 grupe pe clasă. Am „încăput” în Grupa I-a în a doua serie, iar până la terminarea clasei a treia, clasa avea deja toți elevii pionieri pe trei grupe. Poate 1-2 excepții, de corijenți sau repetenți tip „elevul Bulă”, care chiuleau mult de la școală nu au fost făcuți pionieri. Dacă pronunțai „pioner” în loc de pionier, puteai lua o palmă peste meclă sau un șut în tur de la un ștab mai mare ca tine.  Vreo unul de atunci care nu a ajuns pionier și s-a lăudat că el nu a fost membru de partid, o fi poate azi în parlament? Nu m-ar mira…

Organizarea pionierească era cumva aproape militară. Fiecare Detașament avea comandant de Detașament, comandant de Grupă. Toți comandanții aveau cusute pe mâneca bluzei albe trese, în număr îndestulăto,r ca să li se vadă funcția. Existau puzderie de funcții la pionieri, pentru ca toți să fie mândri și mobilizați. Vorba aia, „stați la rând, că avem marfă pentru toată lumea”… Ca la armata engleză sau americană. Comandantul de Detașament avea un „egal” roșu pe mânecă (2 trese). Cel de Grupă, doar o tresă. Comandantul de Unitate – care era un elev din ultimul an de primară – avea pe mână o singură tresă lată, cât două. Cravata era o pânză din mătase roșie, tivită la margini. Mai târziu, când terminam eu liceul, a primit pe margini și Tricolorul. Eram învățați de „șefi” să facem nodul la cravată. Era ceva simplu, doar că trebuia să ai „sarmaua” în față, pe linia nasturilor de la cămașă. Odată cu apariția Tricolorului pe tivul cravatei a apărut la librărie și „nodul” de plastic, care era un fel de inel transparent, mare cât o măslină prin care treceai colțurile cravatei și strângeai până îți ieșea limba afară din gură, împreună cu basca albă pentru ceremonii. Când nu era un eveniment, pionierul mergea la școală cu uniforma normală, iar la festivități cu cămașa albă și fustă plisată  bleomarin la fete, sau pantaloni scurți sau lungi la băieți. Apăruse și centura bej cu cataramă la fel ca și insigna din pieptul de aramă.  Mai târziu a intrat în uniformă și basca, bleomarin.  Dacă ajungeai la școală cu  cravata boțită în cute ca și cum ai fi dormit cu ea la gât, era mai rău ca dezertarea în război… Te luau în primire șefii ierarhici de grupă și Detașament, care te prelucrau, te admonestau, te obrăzeau, că ce fel de pionier ești? Mai bine nu veneai la școală decât să primești atâtea perdafuri. Mă-ta trebuia – așa ruptă de muncă, cum venea ea de la serviciu – să-ți spele și să-ți calce proaspăt cravata. Trebuia să ai musai vreo trei ca să te descurci. O soră mai mare putea fi salvarea.

 Mai primeai pentru merite și insignă de pionier, pe care o purtai ostentativ la piept chiar și vara, la maieul cu care te îmbrăcai în loc de tricou ca să bați mingea desculț pe ulița pietruită sau pe maidanul din apropiere.  Despre julituri și alte semne de bună purtare, vă povestesc în alt episod.

(va urma)

„AMINTIRI DIN COPILĂRIE (3)”

A venit și 1959, anul când am schimbat grădinița cu școala primară. Cea mai apropiată de casă era desigur, Școala Generală nr.1 „Ghe. Asachi” de pe str. Ștefan cel Mare, existentă și astăzi. Pe vremea aceea lângă curtea școlii, spre Palat, erau niște corpuri de clădire cu o boltă dreptunghiulară prin care se mergea propriu zis în curtea interioară, unde erau mai multe locuințe la parter și etaj, individuale, de „tip vagon”, de unde izvorau copii la școală, După ea, în lungul liniei de tramvai existentă pe același loc unde este și acum, care coboară spre Podu Roș, erau case vechi – cu, sau fără etaj – având curți interioare după corpul de la stradă. Trotuarul nu cred să fi avut mai mult de 1,5-2 m lățime. Chiar pe colț, unde se află acum o placă comemorativă, era și stația de tramvai pe sensul dinspre Podu Roș spre Hală. Pe celălalt sens, ea se afla în dreptul Casei Dosoftei. Unde se află acum Casa Pătrată erau corpuri vechi de clădiri de cărămidă, înalte cât cu un etaj, sau doar cu parter. Erau cu aspect vechi, atinse de război, chiar dacă li se aplicase un pospai de zugrăveală cu mici reparații la fațadă a tencuielii. De obicei clădirile erau vopsite în bej sau gri, arareori în vernil. Fix peste drum de poarta școlii, în dreptul actualei alei – care era atunci stradă – pe locul unde este acum „peronul” care duce la intrarea în Prefectură, era o cofetărie, chiar pe colțul străzii. Deseori intram cu mama și cumpăra prăjituri „pentru acasă”, ca „să nu-mi stric foamea” cu dulciuri. Îmi aduc aminte de amandine, savarine, „Carpați”, indiene, bezele, „Doboș-tort”, „Kranz”, eclere, „kremschnit”… Bomboane, puzderie, de la caramele, dropsuri, jeleuri, fondante și câte or mai fi fost. Înghețate de tot felul, vara. Pe vremea aia se vindeau drept sucuri, limonada, îmbuteliată în sticluțe de 250 ml cu un dop special cu garnitură de cauciuc, care închidea etanș un lichid galben sau roșu, după aroma limonadei. Una din „fabricile” de sucuri aveam să o descopăr puțin mai târziu, că treceam prin dreptul ei să mergeam la bunicii din Ciurchi, mai precis pe Fundacul Delfini nr.4. Era o manufactură, îmbuteliau în sticluțe limonada colorată galben sau roșu „de zmeură”, cu instalații manufacturiere cu apă din rețea, bioxid de carbon ca la sifoane. Se auzeau de afară zgomotele de sticle manipulate în lădițe. Prima dată sticlele treceau pe o bandă rulantă rudimentară mișcată de instalații electrice care antrenau niște lanțuri Gal care mutau banda lângă care erau muncitori ce luau sau puneau sticle pe bandă sau le preluau și le așezau în lădițe compartimentate făcute din lemn. Apoi sucurile în lădițe erau încărcate în căruțe platformă trase de doi cai care așteptau rândul în curtea fabricii și plecau să le distribuie la cofetării și alimentare. Deci o „fabrică de sucuri” am depistat-o.. După ce desfăceai dopul ridicând o clapetă din sârmă , el rămânea atașat de sticluță, care mergea înapoi la fabrica de sucuri pentru reumplere. Sticle capsate găseai la sticlele cu bere. O prăjitură costa între 1,50 și 2-3,50 lei. Tata, avea la Sfatul Popular ca debutant, cam 1200-1400 lei/lună. Nu era mult, dar mama era foarte chivernisită și se descurcau cu acești bani. Ulterior cu avansarea în funcții, tata a ajuns la sfârșit de carieră la 6500 lei pe lună și sporuri, cu puțin în minus față de cât avea pe vremea aia un secretar de județ la Partid. când ajunse Director economic la CUG. Era numai el cu mama acum, că eu deja eram salariat cu familia mea. Putea să strângă bani, dar efectiv ce strângeau îmi erau dați mie sub diferite forme de „ajutor” la familie. Mobilă, apoi prima mașină.

Deci în 59 intru în clasa I-a A, la clasa doamnei învățătoare emerite Cornelia Agafiței. Doamna era doar cu puțin mai mare decât mama și era soția pictorului ieșean Constantin Agafiței, un domn mai în vârstă decât doamna Cornelia cu aproape 20 de ani. Pe acele vremuri moștenite „de la vechea orânduire”, în anii interbelici, fetele se măritau în funcție de averea bărbatului, adică „făceau o partidă”. Doamna ajunsese emerită încă înainte de război, avea merite recunoscute de profesionalitate și asta îi aducea un salariu mult mai mare decât al celorlalți învățători și profesori. Venise rândul să devină ea „stâlpul familiei”, deoarece un artist plastic chiar de talia lui C. Agafiței depindea doar de vânzarea operelor de artă sau din ore predate la facultatea de arte, iar timpurile care veniseră nu mai erau favorabile achiziției particulare de tablouri. Poate doar dacă era agreat de noua nomenclatură, artistul primea comenzi pentru lucrări publice achiziționate din bani publici, care oricum erau rare și veneau în salturi. Cred că eram doar 2 clase de a I-a în 1959, A și B. Eu am nimerit la A.

Îmi aduc aminte că la uniforma școlară se schimbase doar șorțulețul bleo de la „grădi” cu altul pepit alb/negru care se îmbrăca peste hainele normale. Șorțurile aveau nasturii la spate, trebuia să te încheie altă persoană. Vara cu pantaloni scurți și o cămașă peste maieu și toamna/iarna/primăvara cu pantaloni lungi, dar nu ca uniformă, fiecare cu ce avea. Treining, tricotați, pânză, etc.

Fetele aveau același șorțuleț pepit peste care îmbrăcau un sarafan negru fără mâneci, ca un pieptar legat de o fustiță neagră cu buzunare aplicate. Și unii și alții aveam gulerașe albe la gât care erau prinse cu nasturi de șorțul pepit. Dacă  gulerașul se murdărea, trebuia pur și simplu să îl descheie mă-ta de năsturei, să ți-l spele și să-l calce apretat, ca să stea ca o tablă în jurul gâtului de te rodea până la rană.

Ulterior au apărut gulerașele din nylon ca material, care erau oricum mai moi și mai ușor de întreținut fără apreteală.

Apretarea tuturor rufelor din casă era un fel de obligație a gospodinelor care le atestau sau nu gradul lor de performanță domestică, iar copilul și bărbatul era oglinda publică a unei femei. Nu se putea ca mama să nu apreteze orice rufă, de la cămășile tatei, la lenjeria de pat și perdele. Excepție făceau hainele tricotate, lenjeria intimă și prosoapele. Se apretau cu făină de grâu din câte îmi amintesc, mai târziu industria socialistă a scos „Apretolul”. În apa cu care se spălau rufele, în balia mare din tablă galvanizată, sau în cazanul mare de fiert rufe – care abia încăpea pe cele 3-4 ochiuri ale aragazului – se adăuga „sineală”, un praf albastru cumpărat de la „Chimicale”,  împachetat în pachețele mici sub formă de cub din hârtie tipărită cu albastru. Se găsea și la Alimentare, la autoservire, la casă. Sineala se adăuga și în varul alb cu care – mai ales la țară  – se spoiau casele înaintea Paștelui. Un cub se punea la o șarjă de rufe. Asta pentru ca „să pară” mai albe, mai curate… Tertipuri.

Înainte ca industria românească să scoată mașina electrică de spălat rufe, oamenii foloseau la această activitate „pianul”, care era acea răzătoare din tablă galvanizată prinsă de o ramă de lemn care era băgată cu un capăt în balie și se freca fiecare rufă cu mâna de gospodine după ce era fiartă și se dădea cu săpun de tufe din abundență. Săpunul de rufe era „de casă” (confecționat în gospodărie cu ingrediente ca soda și seu de oaie) sau de la prăvălie, ce se vindea în calupuri la kilogram. Calupurile erau ștanțate superficial la greutăți a câte 250 de grame ca să fie ușor vânzătorilor să-l taie la cuțit în funcție de cât dorea să cumpere clientul. Un kilogram avea deci 4 calupuri de 250 g. Gospodina dădea pe răzătoarea mare calupul și așa îl băga în balia de spălat rufe ca să se săpunească apa cu care se spăla. Era fabricat din câte mi-a spus mama din sodă caustică, seu de oaie și alte grăsimi animale. Nu era parfumat cu nimic, mirosea doar a sodă ca și hainele spălate, dar acelui miros i se zicea „a curat”. Pe mâini te spălai cu săpun „Cheia”, care avea ștanțat pe calupul cam de 10/5/2 cm o cheie de ușă. Nu „puțea” parcă atât de tare „a curat” ca săpunul de rufe, dar nici parfum îmbietor nu prea avea. Făcea doar spumă mai multă și îl cumpărai la începuturi ambalat în niște cutii care „îl încăpeau”, din carton pe care scria cu majuscule „CHEIA”

Mai târziu, când eram la gimnaziu a apărut primul detergent pentru spălat rufe denumit DERO (detergent românesc). Prima dată era doar DERO „manual”, iar după ce industria a scos și mașina de spălat „AlbaLux1”, apoi 2 și 3, care era „dublă”, cu tot cu storcător, a apărut „DERO pentru mașini de spălat”.

Mama usca rufele pe palierul de la etaj, care unea ușa de la noi cu a familiei Leibovici și avea cu vecina „rând” cu zilele fiecăreia ca să usuce rufele pe frânghie. Jos în curte nu se puteau lăsa, că fiind lângă piață nu ar  fi rezistat mai mult de un sfert de oră nepăzite…

La școală, Doamna învățătoare ne era ca o mamă tuturor celor aproximativ 30 de copii boboci. Eram amestecați, copii de intelectuali, adică medici, avocați, ofițeri de armată sau  securitate, sau funcționari superiori, dar și copii din familii numeroase, fără posibilități materiale, copii care veneau sărac îmbrăcați, fără gustare la ora zece, fără caiete învelite cu hârtia albastră regulamentară. Între ei și noi, „intelectualii”, se vedea o diferență de comportament, de cultură, de curățenie individuală. Pe acele vremuri învățătoarea îi trata pe copii egal, indiferent că erau fete sau băieți, toți trebuia să avem batiste curate în buzunar, să avem unghiile la mâini tăiate scurt, fără negru sub unghii. Fiecare clasă avea „sanitar” – un elev desemnat de „tovarășa” cum eram tolocăniți la cap să-i spunem, nu „doamna”, că așa erau timpurile. Deci ea numea chipurile pe cel mai curat copil, care devenea „elev sanitar” și purta o banderolă cu o cruce roșie brodată pe ea purtată pe brațul stâng. Am avut-o și eu cred printr-a IV-a… De obicei era un copil de doctor, iar dacă erau mai mulți, atunci se roteau periodic să nu fie niciunul dezavantajat. La noi era o fetiță cu numele Blum Irina, fiica unui medic evreu care locuia în centru, pe strada 9 Mai, în spatele actualului magazin „Moldovița”. Mai era și fiica dr. Cucu, Doina Cucu, cu care făcea schimb cam la un trimestru. Elevul sanitar mergea între rânduri la fiecare copil care stătea supus în bancă cu palmele întoarse la vedere ca să i se vadă unghiile, dar având pe bancă lângă mâini batista împăturită. Elevul sanitar se uita și în urechile colegului controlat ca să vadă halul de mizerie sau curățenie. Avea un carnețel și creion și nota pe el ce găsea în neregulă. „Popescu  are unghii”, „Ionescu nu are batistă”, „Vasilescu este murdar în urechi”. După control, dădea lista învățătoarei care îi chema pe împricinați la catedră să-i mai verifice ea încă odată. Totul era adevărat, după cum te pâra elevul sanitar și se lăsa cu nasoale, că puteai primi o „perciuneală”, o linie la palma întinsă, o punere la colțul clasei cu fața la perete, sau chiar în genunchi, cu fața la sobă, de te usturau gioalele de numa-numa. „Suprema” era pusul în genunchi pe coji de nuci sau grăunțe, dar asta era foarte-foarte rar practicat, că erau chipurile reminiscențe ale școlii capitaliste „de tristă amintire”. Bătutul cu linia la palmă l-am prins până printr-a șasea, apoi nu cred că mai era la modă.

De multe ori Doamna dădea celor 3-4 copii săraci din clasă sandviciuri făcute chiar de dânsa acasă. Și doamna avea doi copii, pe Gabriela, care era cu un an mai mare decât noi și pe Miron, mai mare cu vreo 4 ani ca noi. Ni-i prezentase odată aducându-i la clasă ca să ne cunoască și ei pe noi. Mama se împrietenise la cataramă cu „doamna”, pentru că își descoperiseră că au fost colege la aceiași școală, dar în ani diferiți și aveau chiar preocupări în comun. Își împrumutau cărți de citit, iar Doamna admira cum mă educa mama pe mine, cum eram eu copil model pentru băieți.

În curtea școlii, pe latura din față, străjuiau aleea de la intrare niște castani bătrâni, umbroși, care deșertau mii de castane toamna pe jos. Peste tot vedeai gropi adânci cât căușul a doi pumni de adult în care încăpeau și 30 de castane. Toți băieții jucau în pauze „castane”. Era ceva că trebuia să lovești castana cu degetul mare a mâinii după ce îl îndoiai de arătător și îi dădeai drumul brusc ca dintr-un arc încordat. Castana lovită de tine trebuia să ajungă cât mai aproape de gaura în care trebuia să o bagi. Fiecare copil intra în joc cu castana lui, iar cel care băga primul castana, trecea la castanele celorlalți, până greșea și venea următorul, cam ca la jocul de biliard. Ultimul care reușea să introducă în groapă ultima castană de pe mal, lua și pe ale celorlalți, golea groapa  adunând la urmă „potul”. Era un joc asemănător cu golful, doar că în locul mingii de golf erau castane, iar în loc de crosă era mâna cu degetul mare îndoit. Buzunarele tuturor șorțurilor băieților atârnau până la rupere de castanele doldora. Dacă jucam cu nuci, bătălia era mult mai prețioasă, că nucile le puteam mânca. La paritate, o nucă egala trei castane. Și castanele și nucile se găseau exact în aceeași perioadă.

Pe pereții clasei, deasupra catedrei, era portretul înrămat cu sticlă al Tovarășului Ghe. Gheorghiu Dej.  Se uita de sus la noi să vadă dacă suntem cuminți și învățăm bine. Pe peretele opus, la spatele clasei, erau trei tablouri, cu „bărboșii” Karl Marx, Frederich Engels și Vladimir Ilici Lenin, pe care l-a pus naiba cum aveam să aflăm când eram mari, că a rostit un îndemn cât se poate de prostesc pentru elevi: „învățați, învățați, învățați!”. Era tradus de noi cu „Învățați mereu, învățați la corijență și apoi încă odată când ai rămas repetent”.

Portretul lui „nea Ghiță” era flancat pe perete de steagul tricolor al României și de steagul roșu cu secera și ciocanul al Partidului Comunist. Orele la școală începeau dimineața obligatoriu cu imnul Uniunii Sovietice, cu strofe traduse în limba română, urmat de imnul Republicii Populare Române care începea cu „Te slăvim Românie//pământ părintesc”… pe care le cântam în cor dirijați de Doamna.

La terminarea orelor, se cânta în ordine inversă. Ca elev, până într-a 12-a, am învățat  două imnuri ale României. Dintr-a cincea, după ce Stalin a dat colțul, Dej nu ne-a mai obligat să cântăm imnul URSS. Al nostru l-am cântat încă vreo doi ani, cred, că până într-a 7-a.

Cel mai bun prieten al meu din școala primară a fost colegul, prietenul și vecinul meu din apropiere, Paul Jerbas. Era fiu de ofițer de armată, din „noua armată” și avea gradul de căpitan de artilerie. O perioadă am fost coleg de bancă cu Paul, dar năzbâtiile făcute împreună au făcut-o pe doamna Agafiței să ne mute în colțuri diametral opuse în clasă. Eram amândoi cam de aceeași statură, cu o energie debordantă. Maică-sa făcea și ea serviciu undeva, locuiau aproape de mine pe strada 6 Martie, aflată aproximativ pe locul aleii care dă la scările Teatrului Luceafărul, aproape de clădirea Palas Mall. Chiar în acei ani începuse să se construiască Teatrul de vară care a fost mulți ani un centru de atracție al ieșenilor. Construcția de după „revoluție” a complexului Palas Mall a făcut să fie ras din peisaj, ca și Ștrandul care ar fi putut să rămână o oază de verdeață gen Aqua Parc modernizat, iar Palas să fi fost construit oriunde înafara centrului Iașiului. A învins o tabără interlopă a lui Ghe. Nichita și Iulian Dascălu.

Doar un exemplu vă dau cât se poate de elocvent. Fix pe străduța 6 Martie unde era locuința lui Paul, tot de două camere ca și a mea și a multor alte familii, în spatele curții casei sale la nici zece metri, se desfăcuse gardul de la împrejmuire și devenise acum o margine a șantierului Teatrul de Vară. De acolo în jos, spre str. 7 Noiembrie (acum Sf. Lazăr), exact pe clădirea Mall-ului unde este cupola, fusese o râpă abruptă care acum era exploatată fiind taluzată pentru viitorul amfiteatru al Teatrului de Vară. În vale, se construia imensa scenă cu o copertină ondulată, sub care erau cabine pentru artiști.  Cred că era o zi nelucrătoare, pentru că șantierul era „mort”, fără muncitori, dar eu și Paul am trecut din curtea casei sale spre vale, spre treptele săpate în deal pentru formarea amfiteatrului. Bineînțeles că erau materiale de construcție din abundență pe șantier, scândură pentru cofrare, grinzi din lemn și multe alte chestii pentru construcția gardului stil trafor care împrejmuia viitorul teatru. Atâta material nu putea rămâne nepăzit și ca atare era acolo un paznic aflat în vale, lângă scenă, care probabil că deținea mai multe lucruri de valoare decât amfiteatrul. L-am văzut pe tipul acela cam când ajunseserăm eu și Paul pe la jumătatea dealului în trepte săpat încă  doar în pământ. Ni se părea că este o distanță mare între noi și cel ce păzea, un bărbat tânăr, brunet, cu o statură atletică. Aproape abia îi distingeai trăsăturile la distanța dintre noi și dânsul. Omul ne-a văzut coborând și a strigat la noi să stăm pe loc, să nu mai înaintăm că nu este voie. Ei bine, doi draci împielițați au început să se strâmbe la paznic și să facă cu mâna gesturi obscene ca să ne batem joc de el că nu are ce să ne facă.  Tipul nu a stat pe gânduri  și dintr-o dată a luat-o la fugă în deal spre noi. Speriați de moarte de ce cafteală am fi putut încasa, eu și Paul am luat startul la viteză în coastă, cât ne țineau puterile, spre curtea lui din vârful dealului. Când ne-am uitat în urmă ajunși aproape de gard, omul mai avea de recuperat cam 15 metri și ar fi pus mâna pe noi. Avea și rezistență fizică, dar și compasul triplu decât al nostru, doi draci de a doua…

An intrat val vârtej în casă la Paul și am încuiat bine ușa de la intrare. Omul ne-a pierdut din vedere câteva secunde și când a ajuns la marginea curții nu a sesizat unde am dispărut. Cu inima cât un purice și gâfâind ca să respirăm precum peștii pe uscat, ne ițeam lângă perdele ca să nu fim văzuți. După o vreme, omul s-a lăsat păgubaș și s-a întors la locul său de muncă. Dar credeți că am mai avut curajul eu și Paul să călcăm pe șantier până ce am intrat acolo cu părinții, după câțiva ani de la inaugurare, cu bilete cumpărate?  Nuu… niciodată!

La școală nu era recreație ca eu cu Paul să nu ne coalizăm contra vreunui băiat sau chiar mai mulți din  clase mai mari decât noi. Ne băteam cu mult curaj dacă era vorba că puteam să luăm bătaie.  Pe timpurile alea nu că nu exista noțiunea de „bulling” ca acuma, dar nici elevii nu  se băteau în clasă sau la  școală, în general, pentru că imediat erau pedepsiți chiar fizic, începând de la profesori, director, sau instructori. Urecheală,  palme peste cap, perciuneală, chemarea părinților, note scăzute la purtare, scoaterea în careul școlii, erau pedepsele aplicate recalcitranților care descurajau orice atitudine agresivă.

Fiind și în „buricul târgului” Gh. Asachi era o școală de elită a Iașului. Elevii aveau întrebarea lor esențială pentru alții care erau elevi la alte școli: „Bă, ia spune-mi tu pe ce stă Ghe. Asdachi?” De obicei cel întrebat răspundea prompt: „pe fotoliu”, făcându-se aluzia la statuia din parcul din fața școlii. „Bă, vezi că ești prost?  – răspundeam noi, „dăștepții Iașiului. „Pe gânduri stă, bă loază!”.

Peste drum de școală era cinematograful „Pușkin”, care avea doar frontul cu intrarea cu casa de bilete la trotuar, iar sala propriu zisă în spatele frontului, undeva în spatele curții nevăzute. Erau săli cu balcon, de maximum 300-500 de locuri. La intrare exista o vitrină cu afișul filmului care rula și afișul filmului următor, de săptămâna  viitoare. În general erau filme producție „Mosfilm”, cu război și  partizani, în care nemții erau cei răi și rușii cei buni. „striliati, strilati! Nemțî na ulițu!”, după care scria „Konieț filma” – sfârșitul filmului. Copil fiind și băiat, savuram alături de tata aceste filme, că de obicei cu el le vedeam.  Cu mama și cu tata mergeam în centru, în Piața Unirii, la „Ilie Pintilie” (fost Sidoli între războaie). Asta era considerată cea mai mare și mai „luxoasă” sală de cinema a Iașiului acelui timp și exista aproape pe locul unde apoi s-a construit blocul din continuarea Hotelului Unirea, unde era acel „Studio Foto”, unde ne-am lăsat mulți imortalizate mutrele lângă consoartele noastre în ziua nunții.

Ca să văd printre capurile celor din față, părinții îmi puneau sub fund pe scaunul dintre ei hainele lor groase, ca să mă ridice la înălțimea unui adult. Pentru că încă nu știam să citesc cursiv, mama trebuia să stea aplecată la urechea mea și să-mi traducă în șoaptă dialogurile. Plângeam sau râdeam, dar nu îmi aduc aminte decât un film indian numit „Omul cu pantaloni scurți” în care era vorba de un copil care fusese răpit de la părinții săi bogați pentru o recompensă și prin ce trecea el până a ajuns iarăși acasă mă făcea să mi se rupă inima și să plâng cu sughițuri, iar mama tot îmi spunea că e doar un film cu actori și că e doar o poveste ca orice poveste. Alt film a fost „Vagabondul” cu Raj Kapoor, sau „Agentul 722” cu același actor, dar mergeam la multe filme cu Stan și Bran sau Charle Chaplin, unde râdeam până făceam pipi pe mine. Orice film începea obligatoriu cu „jurnalul de acyualități” și acolo vedeai scurt metraje despre evenimentele propagandei comuniste, despre dăruirea cu care munceau oțelarii, despre succesele constructorilor la hidrocentrala „V.I.Lenin”de la Bicaz, despre vizita unor tovarăși activiști de partid și de stat în Uniunea Sovietică „la invitația tovarășilor Stalin”, apoi ceilalți care s-au perindat, sau despre victoriile unor echipe de fotbal precum CCA București, Dinamo sau Rapid. Asta ținea cam o jumate de oră, după care începea filmul propriu zis cu o mică pauză de 1-2 minute când se aprindea lumina în sală ca să vadă întârziații ce vedeau Jurnalul în picioare, la intrarea în sală, locuri libere unde se puteau așeza. Nu existau televizoare, dar nici TVR încă, așa că Propaganda trebuia să informeze populația despre succesele colectivizării și alte evenimente.

La Sidoli și mai apoi la Republica, după reamenajarea străzii Lăpușneanu, sau la Victoria, ne-am culturalizat adolescenți fiind și  tinerețea, cu filmele vremii. Am mai avut și „Cinema Tiineretului” pe Lăpușneanu, vizavi de Terasa Corso de acum, dar să mă întorc la școală, că m-am îndepărtat cam mult de ea. Perete în perete aproape cu Cinema Pușkin se afla Restaurantul Dunărea, local de lux din  vecinătatea „Regionalei de partid”, care se situa în clădirea sediului actual al PSD, lângă Palatul lui „Chirica Roznovanu”.

La Dunărea, așa cum v-am mai spus anterior, ajungeam iarna cu tata sau cu amândoi părinții și alți prieteni „la o bere” însoțită de mici sau un grătar. Eu eram nedezlipit de orchestră, dar observam și masa părinților.

Între Restaurantul „Dunărea” și locul unde este acum Casa Cărții, era str. Costache Negri și acum aproximativ pe același loc, care „se vărsa” în Tg. Cucului. Pe colț, așadar, unde este Casa Cărții, era „Magazinul Universal Iașul”, O construcție din beton și cărămidă cu două etaje și scări interioare, un fel de multe magazine într-nul singur. Îmi amintesc că nu exista pardoseală mozaicată mai pe icăieri în acele timpuri, magazinele aveau podea din scândură sau parchet, dar care era zilnic șters de femeile de serviciu cu o soluție căreia i se zicea „bradolină”, care cred că era un amestec de gudron petrolier amestecat cu rășină topită de brad, că mirosea puternic și a benzină și a brad de la munte. După ce se ștergea podeaua după închiderea magazinului, din cu „bradolină”, se împrăștia pe suprafața podelei rumeguș de lemn sau talaj din lemn, care avea darul să absoarbă excesul de bradolină să nu alunece piciorul pe dușumele, iar cu rumegușul se mătura și praful sau eventualul noroi adus de picioarele clienților.

Cert este că era un miros de curat, îmbietor, iar nasul meu adulmeca cu nesaț astfel de miasme.

Dar dezavantajul bradolinei și a dușumelelor din lemn era că magazinele deveneau foarte vulnerabile la incendiu, iar Magazinul Universal Iașul a pierit într-un incendiu devastator care a mistuit nu numai clădirea, ci și mărfurile din ea. Gura lumii vorbea că a fost mâna evreilor, care deveniseră șefi peste mai toate raioanele magazinului care erau ele însele niște magazine individuale cu mărfuri industriale diferite. Se vorbea despre o mare delapidare, dar nimeni nu a putut ulterior să mai afle ceva, deoarece au ars bineînțeles și toate actele. Urma clădirea Băncii Naționale, carte din fericire (?) nu aluat foc niciodată.

Revin la Paul Jerbas, cu care făceam echipă și la bine și la rău, că atunci când suna clopoțelul de intrare la ore, pe noi încă ne reținea două minute partida de castane, fie regăsea încăierați sau fugărindu-ne printre bănci când intra doamna învățătoare. Ceilalți copii erau cuminți ca statuile, cu mâinile „la spate” și privirea înainte, la Tablă. Evident că noi îi săream imediat în ochi și așezând catalogul pe catedră ne cema la ea cu blândețe. „Jerbas și Mihăilă, ia veniți voi aicea lângă mine. Voi nu puteți fi copii normali ca ceilalți, cu voi nu pot să mă înțeleg frumos, cu vorba bună? Mihăilă, să știi că te spun lui maică-ta când vine după amiază, Jerbas, pe tine o să te spun maică-ti la prima ședință cu părinții. Și când ajungeam lângă ea la catedră ne prindea pe fiecare concomitent cu ambele mâini de perciuni și ne ridica în sus de simțeam că-mi smulge părul din tot capul. Clasa râdea în hohote. Al naibii ce ustura. Dar niciodată, niciodată nu ne trăgea de urechi așa cum făceau alți profesori sau profesoare că puteau smulge urechea unui copil.  Probabil la fel proceda și cu fiul ei când îl pedepsea. Nu te puteai supăra pe ea, era doamnă, iar de la cea de acasă suportai și bătăi mai mari că făceai drăcii interzise.

Asta când scăpam numai cu o perciuneală și nu ne punea în colțuri opuse la peretele de la catedră, cu spatele la clasă. Ne ținea așa și câte o oră. Eu cu Paul ne mai uitam pe furiș unul la altul și pufneam pe ascuns în râs. Dacă ne vedea, venea și palma după ceafă fără niciun anunț prealabil.

Când m-am despărțit de Paul eram printr-a cincea. Eu m-am mutat în trimestrul doi la Școala Generală 21 în Pavilioane, cu tot cu locuință, iar Paul a plecat din câte am auzit cu părinții la București, unde taică-su fusese avansat la Marea Unitate.

Aveam să-l revăd și să-l recunosc imediat nu numai după nume, ci și după trăsăturile sale, inconfundabile pentru mine. L-am văzut în decembrie 89 la televizor, era în uniformă de căpitan de artilerie (părerea mea personală că fusese în Securitate) și era aghiotantul lui Ion Iliescu. De fapt atunci abia  am putut să îmi dau seama cât de bine semăna Paul cu Ion Iliescu fizic, ca să aflu apoi prin presă că de fapt era nepotul de pe mamă al Președintelui. O vreme l-am văzut mereu la televizor în CPUN, apoi nu am mai auzit nimic despre el. Viața avea să mi-l reamintească mult mai târziu, când am găsit pe Facebook o doamnă cu numele Jerbas, care fusese și ea ofițer de carieră și am îndrăznit să o abordez pe Mss să întreb dacă îl cunoaște pe Paul, care mi-a fost prieten și coleg de bancă în primară. Mi-a răspuns lapidar că da, a fost primul ei soț, de care divorțase. Nu am intrat în amănunte, nu am devenit nici prieteni pe Facebook și nu a putut să-mi spună nimic despre Paul, de care aflase că se recăsătorise.

(va urma)

„AMINTIRI DIN COPILĂRIE (2)”

Acum – că cei mai noi ajunși în rândurile noastre – ați aflat cum s-a făcut lacul Ciric de la Iași care este acum „zonă de agrement ”în coasta Aeroportului Internațional „Liberal” de unde plecați în Grecia la mare, hai să vă mai povestesc și alte amintiri de când era mama tânără…

Anii petrecuți în locuința de lângă Hală au continuat cam până când am împlinit eu vreo 8-9 ani. La 4 ani mi-am făcut „debutul studiilor” la Grădinița cu „orar normal” nr.8 de pe str. Sf. Andrei. Era o căsoaie mărișoară, doar cu parter, dar cred că avea vreo 3-4 camere ce mi se păreau imense. În primul rând aveau un tavan înalt, la vreo 3 m. Nu știu ce fusese înainte de război acolo, dar acum comuniștii o făcuseră Grădiniță. Avea o curte suficient de mare încât vara să fim scoși la soare toate cele trei grupe de puradei, de la mică, mijlocie și mare.

Părinții hotărâseră după cum aveam să aflu din poveștile mamei cu alte persoane cu care vorbea ea și cărora nu le știam „hramul”, că este bine ca un copil să fie dus în colectiv cu alți copii de vârsta sa, ca să „socializeze”, „să nu rămână sălbatic” și să se obișnuiască cu alți copii că îi va prinde bine în viață. Mai mult nu știu să vă spun, că nici nu-mi băteam eu capul… Pe scurt, am aterizat la 4 ani neîmpliniți (sunt născut în noiembrie) la grupa mică. Din câte îmi aduc vag aminte aveam cu toții niște șorțulețe de culoare bleo-cyel, cu o fundă roșie prinsă pe piept, sub bărbie. Culoarea fundei de la piept era schepsisul, că aia roșie arăta că ești puriu în grupa mică, albastră ls mijlocie, iar albă la grupa mare, de „seniori”. Cred că ăsta era ceva de protecție, că pe dedesupt purtam haine normale gen pantaloni (lungi sau scurți, după anotimp) , maieu, cămașă și chiar o flaneluță. Grădinița avea sobe cu lemne și iarna duduiau. Erau îngrădite cu un gărduț din lemn de vreo 80 de cm înălțime care era greu de sărit pentru niște drăcușori de talia noastră. Nu ne puteam atinge de sobă, ca să nu ne frigem. De altfel, educatoarele erau cu ochii pe noi ca mâța pe vrabie și ne dădeau mereu teme de lucru sau ocupație. Grupa cred că avea în jur de 20 de copii. Măsuțe mici, scăunele, rafturi la pereți cu jucării, coșuri de nuiele cu mingi, ursuleți și alte avioane. Îmi plăcea la grădiniță, nu îmi mai amintesc prea multe, doar că aveam un bun prieten pe nume Nicușor Stanciu care locuia cu părinții lui într-o casă nouă foarte aproape de grădiniță. După mine venea mama să mă aducă și să mă ia acasă la ora 12. În rest, așa cum v-am spus, Palatul Culturii era fieful meu de joacă atunci când nu mă jucam cu Marcel Burah în curtea magazinului Ciocanul. La Palat era mișto, deja ne cunoșteam între noi copiii care veneam frecvent acolo, iar amintirile îmi spun că erau mulți evrei cu copiii și ne jucam împreună.

Pe vremea aia nu exista prea tare dezvoltat „materialul plastic”, care a apărut în industrie abia peste vreo zece ani, iar toate rechizitele cum ar fi „gentuța” de mână pentru sandvici care o avea orice copil de grădiniță, era confecționată din tablă subțire frumos colorată și pictată de fabrică. Avea o mică cheiță tot din tablă care prin răsucire deschidea ușița gentuței de obicei în secțiune ovală, fără muchii contondente sau tăietoare. Alternativa la tablă pentru gentuțe sau ghiozdanele de școlar era un carton presat și cașerat, de un maro închis. Părinții puneau zilnic copiilor în gentuță un sandvici cu pâine unsă cu unt sau margarină, salam sau mușchi, în funcție de posibilități, ardei gras și un măr sau altă fructă, cu un șervețel de hârtie. Mâncam la comanda educatoarei, așezați pe scăunele la mesuțe după ce ne spălam mâinile la chiuvetele mici și joase din spălător. Nu exista apă curentă și deasupra erau niște rezervoare din tablă cu robinet care erau umplute periodic de către îngrijitoare de la cișmeaua din curtea Grădiniței, iar apa de băut era dată la cerere de educatoare din sticle îmbuteliate. Fiecare copil avea dulapul său cu semnul distinctiv, în care aveam cana de acasă, linguriță, prosop de șters mâinile, săpun. La dulăpioare, fiecare aveam semnul lui ca o ideogramă, iar eu țin minte că aveam o felie de harbuz roșie cu sâmburi negri. Altul avea o pară, alta o gutuie sau un strugure, etc. Cred că luam gustarea la ora zece, că veneam la opt ți plecam la 12. Ăsta era „programul normal”, că erau și grădinițe cu orar prelungit, la care copiii stăteau până la ora 16, când veneau părinții de la serviciu să-i recupereze.

Învățam poezii în cor, cântecele în cor. Ne jucam cu plastelină. Îmi amintesc că în librărie se vindea plastelină în cutii de carton cu capacul cu o fereastră din celofan în care se vedeau batoanele cu plastelină colorată, care era pusă pe șase culori distincte. Acasă făceam pe un placaj special ca să nu murdăresc mobila fel de fel de ciupercuțe, mașinuțe, oameni, sau ulcele cu plastelină. Mama îmi arăta cum să fac, iar eu mă chinuiam să-mi iasă ca și ale ei. Așa cum v-am spus, mama avea un mare talent și manualitate la lucruri de artizanat. Un bun gust desăvârșit și știința de a crea lucruri de artă.

La grădiniță, cu atâția copii, după o săptămână toată plastelina era amestecată otova și nu mai era o culoare distinctă, ci doar bile mai mari ca o gutuie, cu culori nedefinite de care făceam abstracție, ci doar ne băteam capul să facem di materialul primit obiecte care erau date ca temă de educatoare.

Fără să știu când, anii au trecut și am trecut pe rând în grupa mijlocie, apoi în grupa mare.

Între timp, eram nedezlipit de „fusta mamei” cum se spune. Tata era cu serviciul, iar când sosea acasă servea masa de prânz, citea ziarul, discuta cu mama și se mai juca cu mine cu mașinuțele. În rest 90% din timp, depindeam de mama. După masa era rândul lui tata să mă scoată la plimbare, iar atunci se întâlnea cu un prieten sau coleg de serviciu și intram la o bere sau la o cafea cu un coniac prin centru. La „Dunărea” – un restaurant central care se afla exact pe colțul străzii Costache Negri, unde se află acum esplanada înierbată de la Casa Pătrată, la ușa de peste drum de Trei Ierarhi. Acolo cânta o orchestră cu nenea Vrabie la acordeon. Vrabie era orb, cu ochelari negri și era un fost mare muzicant al Iașilor. Mai mergeam pe Lăpușneanu, la „Iașul” sau la „Traian”, sau la „7 Noiembrie” că hotelul „Unirea” încă nu apăruse. Tramvaiul venea de pe Cuza Vodă, făcea curba la dreapta prin Piața Unirii pe lângă statuia lui Cuza și urca spre piața „Gheorghe Dimitrov”, pe locul unde este acum statuia Independenței. În Piața Unirii unde se află acum – sau mai bine zis se afla – cofetăria Amandina, iar apoi mai sus magazinul UNIC, era o clădire veche cu acoperiș cu un turn țuguiat ca pe la Vatra Dornei, cu o grădină de vară în fața scărilor, iar iarna urcai pe scări și era restaurantul cu grădină „7 Noiembrie”. Nume comuniste. „7 Noiembrie” (Ziua Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, dar pe stil nou era noiembrie), mai sus era fostul cinema „Sidoli” numit de comuniști „Ilie Pintilie”, după numele unui comunist erou. La Traian, în fața treptelor între clădire și statuia lui Cuza stăteau parcate 3-4 birje trase de un cal care aveau birjari în livrea așezați mereu pe capră. Iarna birjele cu roți erau înlocuite cu sănii. Prin localurile centrale făcea turul de onoare „Baronul”, un domn mic de statură, cu barbișon cu țăcălie, cu o frizură mereu îngrijită, cu un mic baston cu mâner din argint pe care îl purta de fason, cu un coș tip paner împletit, cu mânerul pe braț, în care avea de vânzare alune sărate, flori garoafe, semințe de dovleac, floricele de porumb, toate ambalate în cornete din hârtie, sau castane prăjite în punguțe tot din hârtie. Umbla printre mese  și vindea clienților flori și semințe ca să meargă berea la halbă. El era singurul tolerat de ospătari ca să facă comerț ambulant, că restul considerați cerșetori, erau imediat alungați afară. Se spunea că Baronul a fost un mare boier al Iașului și după ce comuniștii îi confiscaseră averea, rămas singur într-o cameră cu chirie, se întreținea cu aceste vânzări ambulante, dar era îmbrăcat la ștaif și vorbea ca un om foarte bine educat. Știa franceza și germana. Eu eram nedezlipit de orchestră, lângă scena căreia stăteam la un metru și băteam tactul cu piciorul ca și acordeonistul de la care nu-mi luam ochii… La masa tatei – sau a părinților, când era și mama cu alți prieteni de-ai lor – veneam numai când să plecăm acasă. Azi abia înțeleg că asta a și fost motivația tatei când a impus mamei să rămână casnică și să renunțe la serviciul de funcționară la Triajul Spitalului Caritatea. Adică să fie el cel de care depinde, cel care „o scotea” periodic la restaurant, care îi satisfăcea unele capricii precum un parfum fin, sau cine știe ce bluză mai deosebită. În capul său i s-o fi părut că era un mare „boier”, în sensul de boem. Nu l-am aprobat, dar viața l-a pedepsit că eu am fost mult mai devotat mamei, deși îl respectam pe tata foarte tare. Vara mergeam cu mama în fața Palatului, iar cu tata mergeam la Ștrand, pe locul actualului Palas Mall. Acolo locul meu predilect era să ne plimbăm cu barca unde tata m-a învățat de mic să vâslesc, chiar dacă la început îl mai stropeam cu o vâslă de apă în opinteala mea eșuată de a înfige adânc vâsla ca să am forță la propulsare. Vâsla se înnoda cu lianele aflate în apă. Lacul cu bărci era atât de limpede încât se vedeau peștișorii care înotau în jurul bărcii. Nu cred că apa avea o adâncime mai mare de un metru, așa că eventualele răsturnări de barcă se lăsau doar cu o baie bună cu tot cu haine. Ștrandul avea lângă debarcader și două terenuri de tenis de câmp cu zgură, care iarna erau transformate în patinoar în aer liber unde mergeam și eu pe când eram la gimnaziu și apoi la liceu. Era iarna un oarecare om în vârstă pe care toți îl știau de nea Mișa. Purta o căciulă rusească cu urechile lăsate mereu în jos și se ocupa de vinderea second hand al croselor de hochei pe care el le recondiționa sau ascuțea patine. Lângă terenul de tenis/patinoar era o terasă de vară la capătul plajei din ștrand și mai încolo în spatele unui rând de cabine etajate era Popicăria cu 2 piste betonate. Și mie și lui tata ne plăcea să căscăm gura la vlăjganii din Ștrand care toată ziua băteau la popice pe bani, că fiecare punea câte 25 de lei la o partidă.

Cu 25 de lei se putea cumpăra la restaurant o baterie de vin (1 litru vin „de Mat” cu 1 sifon de 1 litru) sau o friptură la grătar cu cartofi prăjiți drept garnitură. Popice jucau doar interlopii, „pierde vară”, care nu prea aveau serviciu stabil.

Nu îi știam de frică, lui tata, dar nu trebuia decât să se uite urât la mine sau să îmi spună un lucru o singură dată, că nu crâcneam în fața lui. Când m-am apucat de fumat într-a 12-a și chiar ca student, nu am fumat în fața lui, deși era fumător ca și mama și știa că fumez. Era ceva care venea din interior. În fața mamei fumam, mai ales când lucram nopțile la proiecte cu Mircea, bunul meu prieten și coleg de grupă. Desenam planșe, mama ne făcea cafele, iar noi lucram în sufragerie pe masa mare întinsă cu ușa de la balcon deschisă să iasă fumul ascultând muzică la Radio Luxemburg.

Mama îmi aplica corecții care astăzi sunt încriminate de idioții globaliști. Corecțiile erau o palmă trasă la fund, o urecheală și cam atât, dacă spuneam vreo prostie auzită pe stradă și căreia nu-i știam nici sensul sau vreo înjurătură auzită la oamenii maturi, o palmă dată peste gură era reacția mamei însoțită de dojane de tipul „ți-am spus că nu ai voie să vorbești urât! Așa vorbesc doar golanii, doar oamenii răi și fără educație.”. Nu mă supăram, că simțeam că mama nu dă cu ură, ci doar ca învățătură de minte.

Mergeam cu mama prin oraș – de obicei în perimetrul Ștefan cel Mare – între Palat și Piața Unirii, cel mult până pe Lăpușneanu sau pe Cuza Vodă – Tg. Cucului – închizând circuitul la Hală. Umblam prin magazine și de când aveam 3-4 ani și o țineam de mână, ochii mei vedeau firmele scrise cu litere mari. Am început să întreb; „ce literă e aia?” „Ăla este un A.” „Dar aia?” „Aia este un C.” „Și aia?” „Este S.”

Nu îmi dau seama când și cum mi-au intrat în cap, dar într-o zi am început să nu o mai întreb ce literă este, ci întrebam „mama, acolo scrie APROZAR? Dar acolo, scrie ALIMENTARA? Acolo scrie IASUL?” Când m-au dat la patru ani la grădiniță puteam silabisi numele firmelor de magazine de pe stradă.

La Crăciunul din 1956 împlinisem patru ani. Moș Crăciun a venit la noi acasă pe nesimțite, în noaptea de Ajun, pe când eu dormeam cu un cearceaf peste pătuțul acoperit cu el ca să nu mă trezească lumina becului. Am aflat câțiva ani mai târziu, când am mers la școală, de la mama, că Moș Crăciun era Tata, care punea bradul cumpărat din piață în crucea suport, afară, pe palierul de la intrare, apoi aducea pomul în casă și pe tăcute îl împodobea cu mama. Globurile erau cumpărate de mama din timp, lumânările colorate de pom care înlocuiau beculețele de azi, cu clipsurile lor suport, ghirlande de material din glob înșirate pe o ață cu rozete din hârtie creponată intercalate, care imitau fulgii de ea. Mama confecționa noaptea când dormeam eu din toamnă jucării minunate pentru agățat în pom. Cumpăra din librărie niște păpușele micuțe din ghips, colorate, cu părul pictat, ochi și gură, vopsite din fabrică. Erau 3 lei bucata și erau de mărimea unui pachet de țigări. Mama le cosea fel de fel de hăinuțe cu care le îmbrăca, le confecționa căciuli din blăniță sau pălării „de cucoane”, cu umbreluțe de soare și rochii cu crinolină din materiale de mătase în culori pastelate cărora eu le spuneam „baletiste”, făcea îngerași cu aripi din pene de gâscă pe care le tăia ea cu priceperea ei. Dupăce am crescut, am asistat-o adesea pe mama când confecționa jucării pentru pom. Erau opere de artă, ar fi putut să facă mulți bani dacă ar fi existat atunci o posibilitate legală să vândă acele produse ca unicate de „hand-made”, dar ea lucra doar pentru casa noastră. A făcut o imitație de Iesle unde s-a născut pruncul Iisus Hristos, cu un beculeț de lanternă lipit la o baterie ascunsă în iesle sub paiele unde Maica Domnului l-a născut pe Iisus. În pom aceste jucărioare fiind mai greluțe, erau legate discret pe o creangă mai groasă,  aproape de trunchiul bradului, ca să nu se lase crengile. A mai făcut piticii Albei ca Zăpada, cu topor în mână confecționat dintr-un băț de chibrit și topor din staniol de la ciocolată, și bărbi lungi din lână de oaie, lipite cu Pelicanol.

Am avut un unchi – Nenea Nicu – care se căsătorise cu sora cea mai mare a mamei care era croitoreasă de lux. Nenea Nicu fusese ofițer cu grad de căpitan de cavalerie în Armata Regală și după 1947 fusese trecut în rezervă. Nu mai corespundea noului regim.

Pentru  că luptase sub Antonescu peste Prut.  Nenea Nicu era la a doua lui căsătorie, deoarece a ajuns văduv după ce prima sa soție – o austriacă din Linz – a murit doborâtă de cancer. Cu prima soție Nenea Nicu avea un băiat pe nume Sergiu, pe care eu mi-l amintesc doar că era mare, student la Mecanică și juca baschet în echipa studențească. S-a însurat cu o colegă de facultate pe nume Geta care era din Sibiu și după absolvire s-au mutat la Brașov.

Austriaca ce a fost prima soție a lui Nenea Nicu a avut de la părinții ei o Fabrică de Jucării la Viena. Din acele timpuri, în casă la Nenea Nicu erau multe jucării pentru pomul de Crăciun, care nu se găseau în comerț în România. Printre altele, am primit cadou de la Nenea Nicu niște figurine din carton tipărite pe ambele fețe care erau decupate din fabrică pe contur, cu pitici cu bărbi ce țineau în mână felinare aprinse și umblau printre brazi încărcați cu zăpadă. Mama i-a „îmbunătățit” presărând pe hainele piticilor sticlă pisată mărunt de la globuri sparte ca să strălucească în pom. Mai erau coronițe tot pe carton tipărite de brad, cu o lumânare aprinsă în mijloc. Astea erau doar câteva dintre podoabele de pom de Crăciun din perioada interbelică. Globurile erau monocolor, roșu aprins, alb, albastru, verde, galben auriu. Erau de mărimea unui măr mai mic. Globurelele mici cât nuca și mai mici, au apărut după anii 60. Toate erau dintr-un material casant ca o sticlă foarte subțire și te puteai tăia dacă globul era spart.  Mai târziu apăruseră și globulețele dintr-un plastic necasant, ghirlandele și alte „avioane”.

Mama meșterea în fiecare an câteva noi jucării. Din carton, paie, cutiuțe, nuci. Adapta unele jucării găsite în magazin pentru pom. De exemplu, a găsit undeva niște berze din sticlă pictate, pe la Fondul Plastic, care stăteau într-un picior. Le-a cumpărat, iar acasă le-a adaptat într-un arc de la pix pe care l-a lipit cu cositor de clipsul pentru lumânări, ce a făcut posibil să prindă barza pe creanga bradului. Într-un an, s-a rupt piciorușul firav din sticlă al unei berze și pur și simplu a făcut un cuib de barză dintr-o coajă de nucă cu niște paie, peste care a lipit barza fără picior. Inventivă, creativă, cu multă imaginație și bun gust. Toate astea le vedeam și le înmagazinam fără să-mi dau seama, dar toate puse una peste alta mi-au dat o cultură a bunului gust care avea să-mi folosească în viață.  Nu am moștenit îndemânarea și manualitatea lui mama, am fost superficial și fără răbdare de a face lucruri, așa că am ales să gândesc mereu cum să-mi fac lumea mai simplă și mai ușoară.

Deci la Crăciunul din 56, în prima zi de Crăciun, vin în vizită la noi Nenea Nicu Săvescu cu mătușa, Tanti Viorica. Săvescu – mi-l aduc aminte perfect – un bărbat zvelt, cu calviție pe tot capul, cu ochii albaștri ca cerul senin, îmbrăcat la ștaif mereu, cu un palton cu guler impunător de nutrie și căciulă din aceeași blană, cu pantofi peste care erau încălțați galoșii de gumă cum era moda în acele timpuri. Bărbați puneau iarna galoși peste pantofi ca să nu ude de zloată sau zăpadă pantofii. Galoșii din gumă lucioasă ca un lac îi descălțau la ușă la intrare în casă, să nu se murdărească covoarele. Femeile purtau niște șoșoni tot din gumă, chiar „îmblăniți”, adică erau căptușiți cu un fel de imitație de blăniță, ca să țină de cald, peste pantofii cu toc de pe picior. Lumea se descălța de astea la ușă și intra în cameră totuși cu încălțăminte, deoarece fiind sobe cu lemne mai peste tot, pe pardoseală era frig să stai doar în ciorapi.

Vine deci unchiul și mătușa și îmi aduc un pachet voluminos împachetat elegant, cu o panglică și o fundă roșie mare, pe pachet. Mi-l pun sub pom și îmi spun că astă noapte când dormeau, a fost Moș Crăciun la ei și a lăsat acel pachet pentru Gabi, cu un bilet ca să știe unchiul al cui e pachetul. Nici ei nu știau ce a pus Moșul în pachet, așa că erau foarte curioși să desfac eu pachetul și să vedem cu toții ce ne-a lăsat Moșul… Mă precipitam, nu știam cum să desfac mai repede ambalajul, așa că mama a sărit imediat să mă ajute. În fine, în pachet era o carte mare și groasă, cartonată, cu poza unei păpuși din lemn îmbrăcată foarte colorat cu o pălărie țuguiată de culoare mov, cu un guleraș alb ca din hârtie creponată ondulat în jurul gâtului, hăinuțe colorate și asortate cu pălăria. Păpușa avea un nas lung și ascuțit ca un morcov de om de zăpadă și niște ochi mari și rotunzi de copil șmecher.

Titlul, scris deasupra cu litere mari, colorate divers, puțin aplecate dezordonat, era: P I N O C H I O. Sub titlu, cu alte caractere era scris cu litere albe pe fondul negru C. COLLODI.

Lângă această carte învelită separat în pachet cu o hârtie de pergament, se afla o cutie mare cât cea de pantofi care avea pe capac o poză cu un tanc rusesc de război T-34 după cum aveam să aflu mult mai târziu. Înăuntru era chiar o imitație de tanc confecționat din piese din lemn și șenilele zimțate din cauciuc pe roțile motoare tot din lemn. Era vopsit verde cu însemnele steaua roșie, iar țeava era un tub metalic ce ieșea din corpul tancului. Turela se deschidea și se închidea ca o clapetă cu niște balamale fine. Tancul se deplasa cu un motoraș special ca la mai toate mașinuțele jucăriilor din acea vreme, cu un angrenaj interior de rotițe dințate care amplificau lucrul mecanic și după ce îl frecai de podea și-l puneai înapoi, mergea singur cam un metru…

Bucuros nevoie mare de ce îmi aduse Moș Crăciun – înafară de jocul de cuburi din lemn cu Capra cu Trei iezi, cu un fel de logo cu piese tot de lemn, cu care puteam clădi un castel de exemplu – mai primisem o carte de colorat și o păpușă pentru fetițe,cu o rochiță din catifea grena cu gulerașul alb, pe care eu cu mama am botezată-o Cristina. Era chipurile o surioară pentru mine, să am cu cine mă juca. Mai târziu, pe când eram în gimnaziu, mama a transformată-o în Moș Crăciun, lipindu-i o barbă de lână și îmbrăcând-o cu costumul  moșului și cizme negre confecționate din postav. Pe asta  o legam apoi de trunchiul bradului cu două sforicele subțiri care nu se vedeau din față. Trona de la distanță veghind camera din vârful pomului.

Dup ce au plecat musafirii, iar mama a strâns masa cu tacâmurile, m-am apucat de răsfoit cartea. Era un scris mare, „gigantic” în limbajul de azi, cu prima literă a capitolului frumos colorată cu roșu și cu caractere gotice. Am început să silabisesc singur primele cuvinte și când reușeam, repetam cuvântul cu glas tare sub supravegherea mamei și a lui tata care își făceau semne cu ochiul când vedeau precocitatea mea la patru ani.  Până prin martie am  reușit să silabisesc din ce în ce mai bine și am terminat de citit cartea Pinochio. Când nu înțelegeam un cuvânt, mama îmi explica cuvântul. Plângeam cu Pinochio citind când făcea pozne care au omorât-o pe Zâna cea Bună, când a fost jefuit de bandiții Vulpoiul și Motanul care se dădeau invalizi ca să-i intre sub piele, când a zdrobit cu ciocanul lui moș Gepetto pe Greieraș… Trăiam ce citeam, vedeam ca un film cu mintea mea de copil personaje și locuri. În vara următoare am recitit singur cartea, mult mai ușor, mult mai  cursiv. Acesta a fost probabil abecedarul meu, biblia mea de căpătâi.

Îmi amintesc că mergeam duminica cu mama la Biserica Sf. Neculai Domnesc, unde mama se închina la icoane și stăteam puțin la slujbă. Acolo mă ducea și mă împărtășea de două ori pe an, de Paște și de Crăciun, iar eu luam  din mâna preotului Popovici care scotea dintr-un pocal aurit un biscuit rotund ca un bănuț pe care mi-l băga în gură să-l mănânc și o linguriță tot aurită cu un vin roșu cu miros de tămâie. Nu înțelegeam nimic, dar stăteam cuminte și pios între oameni, mirosind fumul din cădelnița preotului care ieșea din altar și mergea printre lume până la ușa de intrare a bisericii. Mama mă ducea și la biserica Barnovschi, aflată chiar lângă școala unde a învățat ea, la Golia sau la Trei Irarhi, la Mitropolie, la  moaștele sfintei Parascheva. Se închina, punea un pomelnic, aprindea o lumânare și lăsa un ban în cutia milei. Așa m-a crescut. Mi-a explicat cine este Tatăl Nostru, Iisus Hristos, Maica Domnului, cum a fost Iisus răstignit pe cruce de romani trădat de Iuda și în general îmi explica toate nedumeririle mele cu privire la Dumnezeu și Împărăția Cerului. În permanență mi se spunea: „asta e păcat, nu avem voie să facem sau să spunem!”, sau să nu minți, să nu furi, erau mereu repetate până la saturație din fragedă copilărie. Așa erau educați de părinții lor și verișorii mei și mai toți copiii din acele vremuri. Spun mai toți, dar erau și multe excepții, pentru că se înfiripa „noua clasă muncitorească”, „noua orânduire socialistă”, în care era propovăduit ateismul și se căuta să se combată religia „care a înapoiat omenirea”… Cam ce spun și globaliștii astăzi, care vor să ne întoarcă pe alte căi la acele vremuri mult hulite de popor.

Vara lui 1959 a fost pentru mine o vară de șoc. Atunci, mama – ca să mă pregătească cumva cu adevărurile dure pe care aveam să le aflu inevitabil la școala nouă, comunistă – mi-a dezvăluit niște lucruri care mi-au zdruncinat din temelii inocența mea de copil cuminte.

În primul rând mi-a spus că nu există Moș Crăciun, ci doar Moș Gerilă, așa cum aveam să aflu la școală. La grădiniță fusesem ferit de această oroare, pentru că probabil nu se făceau serbări, fiind în vacanța de iarnă.

Asta m-a copleșit, ba chiar am plâns și nu doream să cred o asemenea blasfemie! Însă încetul, m-am consolat văzând că primesc în continuare cadouri de la același moș bărbos înțolit în roșu cu glugă cu moț alb și barbă albă, chiar dacă o vedeam că e din vată din Farmacie.

Cred că Postul Crăciunului din 1959 a fost ultima dată când m-am împărtășit în viața de copil. Apoi intram arareori cu mama la biserică. Tata lucra la Sfatul Popular, nu „era bine” să fie văzut el sau familia lui fiind prea evlavioși. Totuși, ce știu bine, tata a devenit epitrop al bisericii cimitirului Eternitate, fiind prieten apoi cu Administratorul cimitirului, un anume domn Ioncu, care avea un băiat pe nume Radu, mai mare ca mine cu doi ani, cu care eu mă jucam minunat pentru că ei locuiau chiar în casa de jos, de la intrarea în cimitir și aveau acolo în spatele casei o curte cu foișor unde mereu mergeam și noi cu părinții care petreceau cu familia Ioncu. Un chef de pomină mi-l amintesc și acum la care am mers cu familia Ioncu la preotul paroh acasă pe str. Eternitate, când urci din Podul de Fier. Era într-o vară, masa era pusă afară în grădină, sub un bec puternic, iar toți bărbații în frunte cu Părintele cântau în gura mare cât îi țineauputerile, că se auzea cred în liniștea nopții până în Târgu Cucului: „vâpim za Lenina, vâpim za Stalina, vâpin za ruski narod”…(bem penru Lenin, bem pentru Stalin, bem pentru poporul rus). Acum înțeleg că era bășcălie pentru securitate, care te aresta imediat ce auzea că ești contra rușilor sau a comunismului. Pe lângă astea, cântau în surdină și cântece pe care le știam și de la bunicii din Ciurchi, cântate acolo, precum „Deșteaptă-te române”, „Treceți batalioane române Carpații”, „Pui de lei” și altele. Mama le dădea tonul, că ea le învățase la școală și avea o voce minunată. Mama cânta apoi la cerere romanțe și muzică de petrecere din repertoriul vechi al Mariei Tănase, Mia Braia, Ioana Radu, Zavaidoc, Gică Petrescu.

Luăm acum o pauză, ca să nu vă plictisiți și mergem mai departe într-un capitol viitor.

(va urma)

„AMINTIRI DIN COPILĂRIE (1)”

Tata a fost la viața lui de profesie economist, una din primele promoții din anii „puterii populare”. A fost fiul unui ceferist mecanic de locomotivă la Depoul Iași, dar se născuse la Vaslui. Prin urmare, am și origini vasluiene. Acolo mi-am petrecut mai târziu vacanțele de vară, la bunicii din partea tatălui. Trăia străbunica Ruxanda, care avea vreo 98 de ani când a trecut în lumea drepților. Mă striga Relu, nu Gabi cum mă strigau cu toții. Era mică de statură, gârbovită de ani, sprijinită într-un băț în loc de baston. Era îmbrăcată cu straie țărănești cu fotă și ie din pânză țesută, vara umbla desculță prin grădină și chiar pe stradă, că așa prinsese ea timpurile. O țin minte că avea ochii albaștri acoperiți de albeață, care nu se putea opera atunci, însă băga ața în ac fără niciun fel de ochelari de vedere, că oricum nu-i avea. Era blândă la vorbă, fuioare de păr alb ca zăpada îi ieșeau rebele de sub batic.. Totuși, după ce sora tatei s-a stins la o vârstă fragedă de numai opt ani în urma unei pneumonii căpătate și a lipsei antibioticelor în acea vreme, bunicii au venit la Iași, primind locuință de serviciu în vechile Pavilioane CFR Nicolina, care mai există și astăzi și care au fost modernizate ulterior mai mult de locatari. Sunt situate în apropierea Podului de piatră, în spatele primului rând de blocuri de pe Bd. Nicolae Iorga (fost str. Republicii). Bunicul s-a mutat de la Vaslui la Iași tocmai ca să asigure condiții mai bune de școală fiului rămas după moartea surorii sale. Așa că tata a urmat Liceul Comercial, după care a făcut ISEP-ul (Institutul de Studii Economice și Planificare) cum se numea atunci în anii 50 actuala FEEA de azi, terminată de fiica mea la începutul acestui mileniu.

Voi povesti atât din amintirile proprii, dar și din acelea pe care mi le aduc încă aminte de la părinții mei și bunici, sau rude apropiate.

Mi-am dat seama acum, la senectute, că între generația părinților și a bunicilor noștri – care ne-au povestit în cele mai multe cazuri adevăruri care erau evitate de propaganda comunistă – noi, ăștia care suntem pensionarii de azi nu am făcut același lucru cu copiii și apoi cu nepoții noștri, iar asta a produs o fractură de memorie colectivă între generații care a dus la dezastrul de acum, când tineretul (de la 20 până la 40 de ani) nu mai are în genele sale acea informație, acel „cip” al nației române, nu mai are apartenență la acest mic popor care a însemnat mult de-a lungul istoriei noastre milenare. Pur și simplu nu mai au acea legătură de familie firească cu rudele lor, cu locurile lor natale, cu fibrele acestui neam, iar gândul lor primordial de când sunt încă elevi de gimnaziu și până încheie ciclul de învățământ este să împungă fuga „afară”, să plece unde văd cu ochii numai să plece, că aici în România „le pute urât” și nu mai este de trăit. Iar părinții lor – care sunt și copiii noștri – dacă nu au plecat și ei între timp, nu se opun deloc acestui fenomen, sunt blazați, anesteziați, paralizați ca să mai miște ceva, nu prea au nicio reacție, deoarece și ei au regretul că îi prinde bătrânețea pe aceste meleaguri și vor muri lent într-o stare de letargie socială, o îmbătrânire fără apărare și fără speranțe din partea statului român, un fel de frunze căzătoare din copacul vieții la voia lui Dumnezeu.

Încerc prin povestirile mele să refac acest hiatus existent în memoria societății noastre, să  înnod niște fire de memorie rupte, sau cel puțin să explic acestor concetățeni care nu se mai uită peste umăr care au fost vremurile pe care ei nu le-au prins, sau pe care nu le-au înțeles…

Revin la tatăl meu născut la Vaslui, dar ulterior crescut la Iași, în Pavilioanele CFR Nicolina ca fiu de ceferist mecanic de locomotivă la Depoul Iași și mama (bunica Luța) casnică. Bunicul era mecanic pe locomotivele alea cu abur pe care am învățat că erau de două categorii, „Pacific” și „duble”), iar eu le deosebeam de la 4-5 ani că Pacificurile aveau botul cazanului ascuțit cu un creion, ca un con atașat în bot, spre deosebire de „duble” care aveau botul plat.  „Pacificurile” erau mult mai rapide, în timp ce „dublele” erau mult mai puternice, bune pentru marfare, care puteau trage ușor și 30 de vagoane încărcate.

Din poveștile lui tata am aflat că în copilăria lui, bunicul Mihai îl lua cu el pe locomotivă în vacanțe, când pleca cu acceleratul sau cu rapidul la București, ca să-l plimbe și să vadă și dânsul capitala. Când tata a mai crescut pe la 14-15 ani, bunicul îl lăsa pe tata „să conducă” el trenul, deoarece – avid de a cunoaște ca orice copil, mai ales băiat – prinsese de la taică-su și de la fochist toate treburile din cabina locomotivei. Mecanicul de locomotivă avea obligatoriu un ajutor pe mașină numit fochist, care avea grijă să urmărească cadranele manometrelor de pe panoul cabinei și să tot bage lemne sau cărbunii aflați aprovizionați înainte de plecare în „tenderul” locomotivei, să deschidă sau să închidă  robineții cu apă sau cu aburi. Locomotiva se mai alimenta periodic cu apă chiar și pe traseu, în alte gări, în caz că pierdea sau consuma mai multă apă pentru aburi, dar de obicei un plin făcut la Iași la Depou, ajungea pentru o cursă până la București.,

La destinație, unde ajungea trenul, ceferiștii aveau la Gara unde ajungeau un dormitor amenajat cu paturi și cazarmament curat, baie cu duș și apă caldă la orice oră și o mică sală de mese unde puteau mânca în tihnă ajunși la destinație… Pentru ei era gratuită cazarea, chiar dacă erau doar în tranzit prin localitate în concediu. Arătau Carnetul de ceferist care era ca un Buletin de identitate și erau trecuți în Registru. Evident, prioritate aveau cei aflați în serviciu în delegație. Aveau timp de odihnă de obicei de 12 ore, după care aveau de dus înapoi trenul de călători la Iași, unde ajungeau acasă. Erau trenuri „perechi”. Unul pleca, iar perechea se întorcea. Undeva, cam pe la mijlocul traseului „făceau cruce”, adică se încrucișau unul cu celălalt.

Cei care lucrau pe marfare duceau de obicei trenurile până la limita Regionalei CFR proprii sau a Depoului propriu, de unde se urca și prelua trenul altă echipă, care îl ducea mai departe spre destinație. Cei care coborau luau în primire alt tren aflat în așteptare la marginea Regionalei unde lăsau ei trenul lor și îl aduceau la Iași pe acel tren care îl preluau cu acte de predare/primire.

Îmi povestea tata cu mare mândrie că odată l-a lăsat bunicu să oprească trenul accelerat la întoarcerea de la București în gara Bârnova, înainte de tunel și de panta spre Piciorul Lupului. Era un act de mare curaj al lui bunicu, deoarece dacă trenul nu era oprit din lungimea șarpelui cu vagonul de cl. I-a exact în dreptul biroului de Mișcare al gării, toți râdeau de mecanic și îi mergea vestea până la Depou, care se putea lăsa chiar cu scăderea salariului. Lumea era preocupată de exactitate, de măiestria meseriei. Tata a oprit fix la locul corect acceleratul și bunicul a ieșit mândru la geamul cabinei răspunzând impiegatului de mișcare care venea să ștampileze foaia de drum: „Trăți dom mecanic, maestru, ca întotdeauna!”

Bunicu, mândru nevoie mare, îi făcut cu ochiul impiegatului și îi răspunse: „ei, nu pe mine trebuie să mă lauzi, ci ucenicul ăsta care este întâmplător fecioru-miu!” Chestia cu oprirea vagonului de cl.I-a în dreptul Biroului de Mișcare era ca „boierii” care mergeau la cl. I-a și ar fi coborât în acea gară să meargă direct și comod până la peronul gării, pe trecătoarea „la nivel” cu șinele de tren, ca să nu fie nevoiți să calce printre linii și bolovanii de macadam dintre traverse, ca să nu-și julească cumva pantofii de lac sau doamnele să-și scrintească frumusețe de piciorușe  pe care apoi Șeful de gară ar fi fost nevoit să le maseze și să le mângâie cu comprese reci ca să nu se umfle și să se învinețească… Glume pline de adevăr. Așa era cândva standardul societății…

După ce a urmat Liceul Comercial la Iași, tata a intrat student la ISEP, pe care l-a terminat în 1951. A fost coleg de promoție și foarte bun coleg și prieten cu Mihai Todosia, cel care avea să devină eminent Profesor, decan și apoi Rectorul Universității din Iași. Mama îmi povestea că atunci – era doar prietenă cu tatăl meu – și mergea la diverse sindrofii cu grupul lor, iar domnul Todosia era un băiat foarte, foarte sărac, umbla pe stradă cu papuci din cârpă și același costum de haine toată facultatea, însă lua bursă de stat maximă. În promoția lui tata au mai terminat și alți colegi de-ai săi care ulterior au devenit oameni de seamă ai Iașiului, conducând diferite instituții sau fabrici și uzine.

Tata a luat repartiție la absolvire la „Sfatul popular Iași”, la Serviciul de Gospodărie comunală. Erau așteptați  tinerii absolvenți în toate domeniile ca pâinea caldă, deoarece era o mare lipsă de cadre bine pregătite. Comunismul împins de la spate de structurile sovietice doreau să ardă etape, să recupereze înapoierea „din anii burgheziei capitaliste”.

După căsătoria lor în anul absolvirii lui tata, mama – care era funcționară la Triajul Spitalului „Caritatea” de pe str. Lascăr Catargi (pe atunci cu numele de Max Vexller) lângă actualul IRO, avea post de statisticiană.

Nici azi nu știu ce a fost în mintea lui taică-meu, dar știu că a fost o mare prostie din care mama a suferit și s-a consumat toată viața ei. Nu a mai lăsat-o să facă serviciu, ba a avut pretenția absurdă să rămână casnică și să se ocupe doar de gospodărie și de educația mea. Degeaba se ruga mama mai târziu după ce crescusem și eu, aproape de absolvirea gimnaziului, să intre într-un serviciu de unde să aibă și ea un mic salariu cu bani cât de puțini, dar câștigați cu munca ei, să aibă pensia ei, tata a ținut-o morțiș că nu și nu, că el câștigă suficient cât să țină toată familia. Un orgoliu și o ambiție pe care i-am reproșat-o la maturitate fără sfială, dar poate gelozia, sau orgoliul său exagerat că este în putere să ducă el în spate casa, nu știu să fi fost alt motiv… Mult mai târziu am găsit explicația… Așa erau atunci timpurile, erau foarte aproape încă acei ani în care mentalitatea socială spunea că femeile bogate, bine situate, cu bărbați bogați sau salarii mari erau „Domni”, aduceau banii acasă, iar soțiile lor, erau ținute acasă să se ocupe doar de formarea și educarea copiilor. Cei foarte bogați, „boierii”, își permiteau să aibă chiar guvernante și servitori, dar statutul lor era privilegiat, de „casnice”. Erau ani când apăruse un fel de „parvenitism” social, bunicul și de la tată și de la mamă își ținuseră nevestele lor casnice, iar tata avea încă în mintea lui că „așa trebuie să fie”, că așa este cel mai bine și prin asta cred că își imagina că și el este considerat „cineva” dacă își permite să țină nevasta casnică. Viața probabil că avea să-l facă să regrete asta, însă orgoliul lui masculin l-a făcut să nu cedeze, crezând poate că își știrbește autoritatea. De multe ori tata era apostrofat de cei mai buni prieteni ai lor cu care fusese coleg din copilărie și veneau la noi în casă la „jour fix” să joace rumy sau canasta cu soțiile, că nu e corect să nu o lase pe mama să facă serviciu, dar tata imediat se oțăra la ei și le reteza scurt: „voi vedeți-vă de ale voastre, pentru voi e bine cum faceți voi, la noi e bine așa.” Și gata, se schimba discuția.

Mama cunoștea foarte bine croitoria, fiind de mică învățată de surorile ei mai mari cu această meserie și nu odată era învățată de ele lucruri de măiestrie. Avea și un talent nativ extraordinar și făcea lucruri minunate tip „hand-made”, gen jucării pentru pomul de iarnă, croșeta mileuri în macrame, cosea pe etamină și câte și mai câte. Era și o gospodină desăvârșită, o bucătăreasă de elită, făcea niște mese de sărbătorile familiei sau de Paște și Crăciun că se minunau neamurile de bunătățile puse pe masă, de aranjamentele de pe platouri și mama avea o satisfacție aparte când erau lăudate bucatele. I se dusese vestea despre mesele ei, ceea ce l-a făcut pe tata să vină câteodată de la niște chefuri cu lăutari și somități vremelnice ale Iașului la ore de noapte, iar mama era în stare ca într-un sfert de oră sculată din somn să pună o masă cu gustări și să facă față. Odată, când eu eram deja în liceu, tata a sunat pe la 12 noaptea la telefon și i-a spus mamei să se pregătească că îi aduce acasă un oaspete deosebit care îi va face plăcere. O suna din gara Iași, iar peste o oră sună la ușă și intră tata în casă cu un mic alai în frunte cu… Gică Petrescu, care venea în concert la Iași și avea cazare la Hotel Unirea, iar drumul l-a făcut de la București la Iași cu tata la vagonul restaurant, deoarece tata era un mare fan al lui Gică Petrescu, ca și mama de altfel. Și eu îi cunoșteam  perfect șlagărele pe care el le lansase în timpul lungii sale vieți, aveam în casă toată colecția de discuri de vinil care apăruseră la Electrecord. Maria Tănase, Mia Braia, Ioana Radu, ca să vorbesc doar de clasici, erau tot timpul ascultate la boxele radioului cu pick-up deși ascultam cu colegii din generație la magnetofonul lor sau la Radio Luxemburg și Europa Liberă la emiosiunea Metronom a lui Cornel Chiriac, asasinat mai târziu de Securitate la Munchen, Jimy Hendrix, Led Zepelin, Deep Purple, Slade, Jenis Joplin.

Intră toți în casă, tata face prezentările, arată către mine și spune „juniorul”, iar oaspeții se  așează în jurul mesii din sufragerie. Ne mutasem deja la trei camere pe Str. Republicii (actual Bd. N. Iorga) intersecție cu str. Nicolina, la piciorul actualului Pasaj Nicolina care trece din Podu Roș peste calea ferată spre CUG.

Cu ei erau doi instrumentiști din orchestra lui nea Gică, un chitarist și un acordeonist, dar cum omul nu avea și acordeonul cu el, tata m-a pus să îi dau acordeonul meu care stătea de multă vreme prăfuit și nefolosit în cutie. Nu mai era la modă pentru mine, că mă mușca talentul cu bateria și cu vocea.

A fost un chef de pomină, că nea Gică Petrescu era un om de lume, adusese din Piața Unirii un buchet mare de trandafiri pentru mama și o ladă de vin „cocostârc” de trei sferturi, luată de la restaurantul Unirea unde se cazaseră.

Au cântat cu toții toate romanțele și melodiile lui nea Gică, iar mama a fost remarcată în mod deosebit cu „vocea și talentul ei” de Gică Petrescu, ceea ce a copleșit-o și l-a iertat pe loc pe tata că a avut nebunia asta de mare boem să aducă acasă lume necunoscută. Însă boema din firea lui taică-meu aveam să o moștenesc și eu fără să știu, ceea ce a făcut apoi să-i mai iert din păcatele lui din tinerețe care îi aducea reproșurile maică-mi.

Aceste episoade petrecute și povestite vor doar să facă un flash asupra educației care m-a marcat. Aveam o casă deschisă, vecinii de  pe palier veneau dimineața să bea cafeaua făcută la ibric de mama într-o tavă cu nisip, după ce periodic prăjea boabele verzi pe care le cumpăra de la „Delicatese” de la UNIC și le prăjea cu mâna ei în mașina specială de prăjit cafea făcută manufacturier la uzina Nicolina unde tata ajunsese Șeful Serviciului Financiar. Mirosea a cafea prăjită proaspăt până în Podu Roș la Poștă, că oricum geamul bucătăriei era larg deschis să iasă fumul.

Hai că mă întorc înapoi în timp de unde am rămas de fapt cu amintirile, adică din primii ani de viață. Fiind salariat la Sfatul Popular, la Gospodărie comunală, tata a primit imediat o locuință cu două camere în buricul târgului, chiar lângă Hala Centrală. Acum înțeleg că nu era cine știe ce în privința confortului, erau două camere lipite una de alta, cu intrarea de afară în prima cameră mai mare care era dormitor și sufragerie în același timp și cu ușă care dădea în cealaltă cameră, puțin mai mică, care era de fapt folosită drept bucătărie. În prima aveam dormitorul și masa cu două-trei scaune cu spătar, iar la bucătărie erau pe  două taburete  lămpile de gătit, o măsuță pe care prepara mama efectiv mâncarea și un bufet de bucătărie arhaic și vopsit cu multe straturi de diferite culori în timp, unde stăteau oalele și farfuriile cu cănile și paharele. Bucătăria era perete în perete cu locuința vecinilor Leibovici care era și ea tot cu două camere. Leibovici era funcționar pe la „Raion” cred, doamna Rașela era casnică și aveau două fetițe mai mici decât mine cu unu și doi ani; Clara și Evika. Ei aveau acces la apartamentul lor lângă noi pe aceleași scări exterioare din lemn care fuseseră atașate la clădire din curte, o curte de circa zece pe zece pe unde se intra. Din strada care ne despărțea de piața Halei. Acolo aveam cușca lui Șerpălău, un câine lup pe care ni l-au otrăvit niște ticăloși deranjați probabil de lătratul său de paznic. În clădirea alăturată, către Palat – în corpul următor de clădiri, dar cu intrare separată prin altă curte – perete în perete cu noi la dormitor era apartamentul familiei doctorului Leon Saul, care aveau o fetiță de vârsta mea pe care o chema Sybil cu care ne întâlneam doar când mergeam cu mamele în parcul din fața Palatului Culturii care devenise parc și loc de joacă al multor copii din zonă. Sybil lua lecții de pian acasă, că aveau o pianină, iar sunetul scos se auzea bine prin pereții de cărămidă.

Orașul avea atunci un aspect destul de lugubru, cu clădiri rănite de război, cu bucăți de grinzi de lemn de la podul caselor atârnând fracturate, cu urme de gloanțe pe fațadele nevăruite de dinainte de război, cu tencuieli căzute și cărămida la vedere, cu case părăsite, nelocuite lângă altele locuite, cu gropi adânci și maidane provocate de bombele războiului. Luminatul stradal electric era cu o lumină chioară, mai mult simbolică, că abia sub stâlp puteai probabil să distingi vârful țigării băgate în gură ca să-i aprinzi capătul. În cea mai mare parte străzile aveau pavaj cu pavele transilvănene, așa cum aveam să învăț mai târziu la facultate, din granit tăiat aproape cubic pe 5 fețe și înfipte pe pat de nisip de râu argilos. Fațadele clădirilor udate de intemperii – că nu mai aveau uluce și burlane – erau lipsite de tencuială, până la cărămida roșie îmbibată cu apă,  tabla pe case era ruginită și peticită. Rareori puteai vedea o clădite întreagă cu un aspect plăcut care să-ți încânte ochiul…

Acesta era Iașiul anilor 1955 când am eu amintiri – unele estompate – din jurul meu.  Trecuseră deci zece ani de la război, lumea încă nu-și revenise, eram în plin proces de schimbare a regimului, cu doar șapte ani înainte se abolise Monarhia, lumea vorbea încă cu respect de Rege, deși comuniștii ajunși la putere cu ajutorul automatului rusesc și cu tancurile sovietice staționate în țară făceau eforturi din răsputeri să scoată din mintea oamenilor noțiuni esențiale precum Biserica ortodoxă, sărbătorile religioase, mentalitățile capitaliste ale economiei de piață, se refăceau din temelii pe alte principii aduse din URSS sistemul sanitar și de învățământ, se refăcea împărțirea administrativ-teritorială, se trecea de la „județ” la Raion, la Regiune, iar asta presupunea structuri noi, dublate politic cu Partidul, ce se străduia să rămână „unic”, cât și administrativ, cu alți „tovarăși”, subordonați politicului.

Erau eforturi incipiente de organizare administrativă pe scheletul vechilor structuri cărora li se schimbau conducerile cu „tovarăși destoinici”, luați direct din „masa muncitorească” și trimiși la școli formate ad-hoc la care predau activiști trimiși de Partid de unde după șase luni primeau Diplomă de absolvire și erau puși să conducă anumite sectoare cu bruma de cunoștințe acumulată, dar mai mult cu experiența de viață dobândită până atunci…

Se inventaseră „Universitățile Muncitorești”, unde erau luați din fabrici și uzine muncitori mai pricepuți, cu 7-8 clase absolvite, iar apoi absolveau în maximum doi ani Universitatea Populară – uneori fără scoaterea din producție. Se forma din mers o nouă clasă politică în locul celei  „burghezo-moșierești”. Apăreau intelectuali făcuți pe bandă rulantă, la apelu de seară, erau infiltrați în toate domeniile, de la Armată, Securitate, fabrici și uzine, etc.

Securitatea vâna „partizani” retrași în munți care refuzau să trăiască în comunism, țăranii erau obligați să doneze pământurile agricole pe care părinții și strămoșii lor îl primiseră de la Al. I. Cuza și de la Rege prin împroprietărire, sau cumpărat cu sudoarea muncii lor pe pogoane, ca să aibă „fata” zestre… Acum Partidul voia colectivizare și toate bunurile țărănimii să fie adunate la un loc în CAP-uri după modelul colhozurile sovietice. Drame peste drame, sinucideri, morți în răscoale mici făcute ad-hoc individual de gloanțele jandarmilor.

Locuințele pe vremea aceea în casele naționalizate așa cum primise tata de la Sfatul Popular nu aveau nicio dotare de instalație sanitară. Doar de apă sau de încălzire. Aveam doar sursă de apă în casă, o chiuvetă din fontă care fusese cândva smălțuită dar acum era știrbită de smalț și era vopsită de mama cu vopsea albă de ulei de câte ori i se părea că apare un punct de rugină. Aveam în dormitor în dreapta ușii de intrare din lemn de brad o sobă înaltă de teracotă pentru toată casa, de asta pe timpul iernii ușa dintre camere ara tot timpul închisă, iar mama când intra în bucătărie ca să gătească purta în picioare șosete groase din lână croșetate de ea sau de bunica, pâslari,  pantaloni groși de treining și o flanea de lână sau o vestă din bundiță peste flanea, cu fesul pe cap. Când fierbeau oalele cu mâncare geamul de lângă lămpile de gătit era obligatoriu lăsat întredeschis, indiferent că afară era ger sau că era viscol. Aburul trebuia lăsat să iasă repede și direct, că altfel se făcea igrasie și mucegai pe pereți. Eu stăteam în dormitorul-sufragerie unde mă jucam cu jucăriile mașinuțe sau coloram cărticele de colorat. Nu aveam voie să deschid ușa de la bucătărie cât gătea mama, ca să nu aduc în cameră aburul și frigul de acolo. Când mâncarea era gata și când venea tata de la serviciu, mâncarea era servită de mama pe masa din sufragerie. La început, știu că în casă era pus un difuzor de radioficare în bucătărie.

Ca să înțelegeți, pe timpul acela erau foarte rare aparatele de radio, care erau cu lămpi numite diode. Foarte rare, spre deloc. Tata a cumpărat de la talcioc mult mai târziu, când eu aveam vreo 4-5 ani un aparat de radio de fabricație rusească a căror litere latinești le văd și acum în fața  ochilor: „OGONIOK”

Asta a fost o mare performanță în familia noastră, eram printre puținii din marea noastră familie care avea aparat de radio, dacă nu chiar singurii. De altfel tata în familia numeroasă a mamei era perceput ca un fel de șef de clan, pentru că era considerat intelectual și un „ștab” că lucra la Sfatul Popular. Doar mai târziu am aflat că Nenea Culai, un frate mai mare al mamei care locuia cu familia sa în București mai era privit cu atâta respect, pentru că lucra la Agerpress în calitate de telegrafist. Telegrafist fusese și în armată, în timpul războiului, a căzut prizonier la nemți în Germania de unde a evadat și mergând pe jos, prin Iugoslavia – și ajutat de partizanii sârbi – a ajuns în România. O vreme îndelungată familia nu a știut nimic de el și l-au crezut chiar mort în război, dar Bunul Dumnezeu l-a adus acasă.

Cum vă spuneam, oamenii aveau în toate locuințele montate niște cutii dreptunghiulare cam de 50X30 și 15 cm lățime cu o pânză lipită în față „de dizain”, iar în cutie erau niște difuzoare conectate printr-o rețea aeriană pe stâlpi de lemn, montați pe toate străzile împreună cu cablul electric de iluminat. Difuzoarele din casele oamenilor erau gratuite, aveau doar un buton potențiometru de unde prin răsucire îi închideai sonorul complet, sau îl dădeai la maximum. Mergea non stop, fără nicio pauză, pe postul național de radio. Erau ale Stației orășenești de difuzare, care de fapt făcea conexiunea Stației, la postul de Radio București – Programul 1 și Programul 2 – care se schimbau între ele de obicei la Jurnalul de la ora 14. Acolo se transmiteau și oamenii ascultau  înafară de Știrile transmise de propagandă la  Buletinele de știri și „ora exactă”, care era precedată de 5 piuituri distincte după care crainicul anunța; „ a fost ora…”. Acolo auzeai zi de zi „Cotele apelor Dunării”, începând de la Baziaș și până la Sulina, plus cotele unor râuri interioare, dar mai ales Mureșul. După limba română, erau repetate pe rând în limba rusă și limba franceză, considerate „limbi de circulație internațională”. De limba engleză nu era vorba nicicum. Întrebând-o pe mama de ce trebuie să ascultăm noi cotele acestea, mama mi-a răspuns că sunt necesare marinarilor care navighează pe Dunăre, că atunci era foarte dezvoltată navigația mărfurilor pe toată Dunărea.

La aparatul de radio se transmiteau duminica meciurile de fotbal, iar tata era un mare microbist și asculta mereu meciurile. Jucau CCA București (apoi Steaua a armatei), Rapid, Dinamo, Știința Iași(CSMS Iași), Dinamo Bacău, Dinamo Brașov, UTA Arad, Ripensia Timișoara, ASA Tg. Mureș, etc

Aflasem apoi că și tata a jucat fotbal în studenție, la Știința Iași, unde era „half” dreapta. Îmi amintesc de faptul că Stadionul actual „Emil Alexandrescu” era administrat și atunci tot de Sfatul Popular, dar era doar o toloacă fără tribune, înconjurat doar de niște grinzi din  lemn pe niște stâlpi înfipți în pământ ca o „bară” – pe toată circomferința terenului – așa cum am văzut în westernuri că au toate „SALLON”-urile unde cowboii legau caii de căpăstru, dar care delimita de fapt spațiul de joc cu zona în care stăteau spectatorii sau „gură cască”. Îmi amintesc că mergeam deseori cu mama și cu tata la stadion și tata juca în echipa de „olds boy” cu alți colegi de ai săi de serviciu cu care fusese coleg și prin liceu sau facultate. Aveau echipament adevărat cu tricouri și șorturi de aceeași culoare, cu bocanci cu crampoane, ca și adversarii cu care jucau. După meci se lăsa întotdeauna cu o agapă alături, în Parcul Expoziției, la „Vânătorul”, sau „Hanu Ancuței”cum i se mai spunea acelei hrube gen cramă de lângă terasa Vânătorul existentă și azi.. Ambele echipe participau la agapă cu soții și copii, iar cine pierdea susținea masa cu mici și bere.

Tribunele s-au făcut mai târziu, după 1960 cred… Atunci trata mă lua cu el la meciuri pe Stadion și învățasem toți jucătorii, de la Drobotă, Damigeană, Matei, Șoșonel, Ursache, Faur, Cuperman, Deleanu, Stoicescu…

Deși aveam doar 13-14 ani strigam dume în gura mare de râdea toată tribuna, spre amuzamentul lui taică-meu care se dădea mai departe de mine… Când cădea faultat un adversar pe teren și nu se mai ridica de jos ca să tragă de timp, eu strigam cât mă țineau bojocii; „să vină veterinarul!” și lumea râdea la ce scotea pe gură un copil.

Cu fotbalul la Iași la stadion a ținut până ce CSMS  sau Poli cum se numea mai nou, a retrogradat în B la un meci, după care tata de nervi s-a jurat că el nu mai calcă la stadion. Și din solidaritate, nici eu…

S-a dedicat după aceia total pescuitului, cu care cocheta din tinerețe, iar mie mi-a făcut permis de pescuit de copil de la vârsta mea de 4 ani. |Microbul oricum fusese inoculat, că aveam și o familie de pescari deasupra noastră în Pavilioane, în care tata, mama, 2 băieți și nurorile erau pescari înrăiți. Familia Merschi, care lucrau cu tata la Nicolina. Ăștia, cu mic cu mare mergeau toamna la pădure la Bârnova și recoltau bețe de alun și stuf din bălțile Iașiului pe care iarna/primăvara le prelucrau în curte cojindu-le și perpelindu-le la foc mic din pănușe de porumb ca să le usuce și să le întărească. La Nicolina, la strung, își făceau ei elemente de îmbinare ale tronsoanelor de băț și rezultau niște lansete de mai mare dragul. Nu erau mulinete ca azi, cine avea mulinetă avea rude în Basarabia și erau aduse de peste Prut, dar erau și alea mai rudimentare ca acum. Erau numai pe lagăre și nu aveau rulmenți. De aceea lansarea aruncătorului se făcea departe cu un băț scurt de alun, cu un inel montat în vârf, cam cu diametrul de 2 cm, prin care se trecea capătul aruncătorului cu tot cu forfac, iar apoi se derula invers firul în linii scurte ordonate, ca să  u se încâlcească. Rudimentar azi, dar atunci aruncai așa 100 de metri, fără noduri de înnădire la fir.  De mână erau confecționate și inelele de băț și vârfurile cu inel de lansare. Plecau vecinii Merschi tocmai la Galați să-și cumpere ață pescărească și plasă deasă împletită din care își confecționau juvelnice, ciorpacuri și alte alea… Tocmai se inaugurase lacul Ciric 1 și doi, despărțite de stăvilarul de azi betonat, dar se pescuia și la Aroneanu sau Veneția….

Doamna Merschi era pensionară ca și domnul Merschi, iar la Nicolina lucrau feciorii Carol și Gogru, care erau băieți tineri, proaspăt însurați. Cu toții locuiau deasupra noastră în Pavilioane, că azi nu-mi închipui cum încăpeau.

Apropo de Ciric… Vreau să vă spun că am prins Ciricul de azi ca o mică gârlă între cele două dealuri, de putea fi sărită de un om matur cu piciorul. Eu aveam 3-4 ani când mergeam adesea acolo cu mama și cu tata și cu alte familii de colegi de-ai lui tata de la Sfatul Popular aduși de camioane cu bănci în ladă, iar primăria avea rolul de Organizator al muncii voluntare. Toate întreprinderile orașului mergeau după un grafic întocmit de la Sfatul Popular la Ciric, unde primăria le aducea cu camioanele lopeți, hârlețe și tărgi confecționate din lemn, că roabe nu erau atât de multe pe vremea acea. Oamenii săpau pământul dintre cele două maluri care se conturau atunci cu zid de piatră și beton făcut de primărie și scoteau din mijloc prin săpare pământul pe care îl duceau pe maluri în spatele zidului de contur, cu tărgile purtate de două persoane. Exista doar un biet excavator vechi și antic cu cabluri, că încă nu aveam scule hidraulice, care pufăia din greu să încarce în cupa mică de 0,25 mc pământul pe care îl săpa și care îl descărca în cuva a două autobasculante de 3-5 to marca „ZIS”, că încă nu apăruseră mașinile românești „Steagul Roșu” de la Brașov. Erau porțiuni unde mașinile nu puteau intra, fiind zone mlăștinoase, iar acolo intrau oamenii cu hârlețe, târnăcoape și lopeți. Cred că o dată, într-o zi de muncă voluntară, veneau circa 200 de oameni – femei și bărbați, nu conta – de la Nicolina, de la Uzina Electrică, de la Fabrica de Antibiotice, de la Țesătura, etc

Primăria – prin Gospodăria comunală unde lucra și tata ca economist –  trebuia să asigure tuturor unelte și să existe un inginer coordonator care le spunea ce și eventual cum să facă. Așa s-a construit lacul de agrement Ciric, pe care ulterior au fost aduse bărci cu vâsle și chiar o șalupă cu zece locuri care acosta la ponton și făcea plimbări pe lac. Eu cu alți copii ne jucam în voia cea bună păziți de mame, care rămâneau cu noi cât bărbații aveau treabă de făcut. Tot primăria asigura prin TAPL ca la terminarea zilei de muncă (oamenii erau scoși pe rând din producție) la restaurantul cu terasă în trepte care era acolo să vină un camion încărcat cu sticle sau butoaie cu bere, chiar dacă în oraș puteai să tragi cu pușca și nu găseai o bere… evident, contra cost din banii clienților.

Era un fel de „avânt proletar”, în care femeile și bărbații salariați ai Iașului se înhămau fără jenă la muncă voluntară pentru diferite obiective pe care le cerea și le coordona Partidul, prin primărie. Era un fel de „voluntariat” care a devenit astăzi la modă, ca un act de mare bravură, în scopuri umanitare.

(va urma)

CÂNTATUL COCOȘILOR

„Bruscamente” și de-o dată, mi-am dat seama că am o revelație… Pur și simplu am realizat că noi, ăștia născuți în anii 50 ai secolului trecut XX, avem fără să ne dăm seama un tezaur închis bine în cutia craniană – cu, sau fără ucraineni.

Măi oameni buni, bunăoară „moa” sunt născut la doar șapte ani după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, când întreaga populație a Europei își lingea rănile, se uita cu oarecare încredere spre viitor – cu gândul evident, că alt război este foarte, foarte departe.

În primii 3-4 ani de viață nu am eu poate amintiri, că nici nu pot spune că eram conștient de aerul pe care îl absorbeam din lume cu nesaț exact ca și peștele pe care îl scoți din apă și înghite în gol cu speranța că poate va extrage din natură hidrogenul și oxigenul necesar să le transforme în apă. Așa eram și eu în ‘52 când am văzut lumina zilei și am închis imediat ochii orbit de reflectoarele din sala de nașteri a Maternității Cuza Vodă din Iași.

Aveam să aflu apoi peste vreo trei ani că mă trezeam dimineața într-un mic pătuț cu zăbrele din lemn, de culoare albă, cu perete glisant pe verticală pe care părinții îl ridicau obligatoriu ca să nu fug prin lume de la o vârstă atât de fragedă…

Moșule, apoi am localizat și amplasarea locuinței părinților. Nu cu GPS, că atunci nici lumea nu aflase ce este asta, dar orișicât, vă pot spune celor care vă mai amintiți, că erau niște case cu etaj – lipite unele de celelalte – pe strada Anastasie Panu, la nr. 9. Vedeți ce memorie matusalemică am? Ieșenilor, le localizez:  locuința cu 2 camere a părinților: era la etajul unu (că altul mai sus nu era) cam unde se află astăzi amplasat fostul restaurant „Dunărea”, lângă „Blocul Finanțe” actual. Ieșind din curte, traversai mica stradă pavată care exista pe vremea aia acolo și intrai direct în Piața Halei, în zona unde piețarii vindeau legume și fructe. Traversând piața mai departe printre tarabe, intrai direct în Hala acoperită, o clădire imensă pentru statura mea de copil precoce; cu un schelet din metal forjat și laminat, îmbinat prin nituire, cu stâlpi intermediari de câmp din profile în formă de „I” alăturate. Mult mai târziu că era proiectul marelui inginer român Anghel Saligny, cel care a făcut la Iași și actualul Hotel Traian, dar este și autorul podului peste Dunăre de la Cernavodă, care a revoluționat în acele vremuri Lumea Liberă. Totul era grunduit cu minium de plumb „antirugină” și mai apoi văxuit cu o vopsea maro de te durea burta. Sub acoperișul tot metalic – din ferme mari, de „grinzi cu zăbrele”, care se sprijineau pe capete  pe alte grinzi tot metalice, din același profil „I”  –  luminat natural (erau pe ambele laturi ale halei cu niște luminatoare cu sticlă groasă), existau niște cambuze din zid de cărămidă de cca 6-8 mp, cu un gol de ghișeu care ținea loc și de vitrină, dar și de tejghea de vânzare cu o ușă laterală pentru aprovizionare. Ei, bine, pe o parte a Halei (spre linia de tramvai) cambuzele din zidărie erau prăvălii de carne, (3 sau 4) la număr, care se numeau pe vremea aia „căsăpie”, că abia apoi comunismul să le găsească o denumire decentă și le-a numit „Măcelărie”.

Vă spun doar că primele amintiri conștiente le am când mergeam cu mama de mână traversând piața într-o abundență de munți de roșii cărați la piață cu căruțele agricultorilor din jurul Iașiului în niște covățele din lemn cu mânere ca de targă și deasupra cu o pătură, ștergar sau față de masă brodată cu motive naționale și legată împrejur cu sârmă subțire sau sfoară, ardei grași aduși în saci de iută, zarzavaturi și rădăcinoase, mere, pere, prune, gutui, harbuji și zămoși (pepeni verzi și galbeni pentru „expații” nonmoldoveni). Mergeam în hală, unde mama mergea țintită la o „căsăpie” unde atârnau carcase de porc, șolduri de vite agățate în niște cuie de fier îndoite ca un cuier, și tot acolo erau agățate oi, șolduri de cal, toate etichetate și separate pe un desen tipărit colorat cu respectivul animal împărțit pe calități: a-ntâia, a doua și a treia. Altele, erau resturi care se dădeau gratis de măcelar pentru animale de casă sau pur și simplu oase de vită din care mama și alte gospodine făceau un borș sau o supă cu rasol de îți lingeai singur limba…

Ce m-a mirat pe mine un timp era că mama îi spunea lui nenea casapu, „tataie”, ca după aceia să descopăr dumineca când mergeam cu toții în vizită pe Ciurchi, că ăla era Bunelu Vasile, soțul bunicii Maria, care în particular erau părinții mamei mele și al celorlalți 7 frați și surori ale ei.

Mama era mezina „grupului”, iar asta părea să fie un atu care o făcea tare îndrăgită de toată familia.

Prin urmare, în funcție de ce își propunea ea să gătească, mama cerea lui Bunelu acel fel de carne care era în magazin și îi trebuia ei în acea zi, că deși avusese loc Naționalizarea din 47, micii negustori și meșteșugari rămăseseră fiecare cu prăvălioarele lui, cu dughenele lui prin care se desfășura comerțul, Apoi aveam să aflu de la mama că înainte de război Bunelu Vasile avusese acolo o mică afacere cu Căsăpie împreună cu fratele său „Moșu Ghiță”, care semăna foarte bine cu Bunelu Vasile. Ei doi, frații Alexandrescu, cumpărau vite de tot felul din târgurile și iarmaroacele Moldovei pe care apoi le mânau perpedes – sau cele mici în căruță până la Iași – unde mergeau cu ele la Abator, care le sacrifica și opreau pieile care mergeau spre industria pielăriei, iar carnea rămânea casapului, după ce plătea manopera sacrificării… carnea o împărțea el și o vindea clienților la măcelărie. Țin minte că la Bunelu în magazin erau tot felul de cuțite, bărdițe, toporiști, pile speciale de ascuțit lame, pietre de polizor de toate formele și dimensiunile, ba chiar și fierăstrău pentru tăiat oase, cu dinți mărunți ca de bomfaier, dar și un trunchi imens de copac înalt cât  o masă. Atârnate în cuie erau șorțurile cu pieptar dintr-o mușama cauciucată și halatele albe apretate care se pătau într-o zi de muncă la mâneci de sângele cărnii proaspete. Din acest motiv, ei purtau niște mânecuțe peste halat cu gume la pumn și la cot de culori închise care le protejau mânecile halatelor. Auzeam pe mama vorbind de vrăbioare de muguri de piept, de ficat sau rinichi, dar nu vedeam zburând acolo nicio vrabie. Bunelu Vasile și cu Moșu Ghiță vindeau pe rând marfa clienților. Unul o lua din cui și o tranșa pe trunchi folosindu-se de toporișcă sau cuțitul mare cât iataganul lui Soliman Pașa, sau altul mic și ascuțit ca un hanger haiducesc. Așeza pe cântarul cu greutăți calibrate  o hârtie de ambalaj mai grosieră, de un alb gălbui sau cenușiu, îndoită în două, iar după ce carnea era cântărită și acceptată vizual de client, Bunelu lua pachetul și cu o mare dexteritate îl împacheta în fața clientului, lua banii și dădea restul. Dacă la tejghea stătea Moșu Ghiță, Bunelu făcea oficiul de tranșare. Cine lua comanda de la client, striga peste umăr: „trei cotlete de porc!” sau „două cotlete de vită!”, „un rasol de vită!”

Pe marginea pieței de legume și fructe erau de obicei țăranii care veneau la piață cu păsări de vânzare, cu ouă proaspete de găină, rață sau gâscă, după pofta inimii. Mai țin minte că roșiile – în funcție de mărime, formă, culoare – erau așezate pe tarabă în piramidă și o etichetă din carton înfiptă cu un băț într-o roșie din vârf, afișa de la 25 de bani, 30 de bani și maximum 50 de bani kilogramul; cam tot aici se învârteau prețurile la harbuz și zămos,  zămosul fiind de la 50 de bani la 75 de bani kilogramul. O legătură de zarzavat (mărar, pătrunjel, lobodă, hațmațuchi, leuștean) nu depășea 25-30 de bani bucata. Totul era învăluit până în ceruri, până la Poarta Raiului de niște miresme care te îmbătau și te amețeau de arome amestecate, „miesme” care te săturau doar uitându-te și respirând acel aer.

O lume pestriță, de tot felul, de gospodine tinere sau mai în vârstă, de oameni „de oraș” care mișunau acolo în toate direcțiile, cu treabă sau fără treabă. Îmi amintesc că mama se oprea în loc și asista cu un zâmbet pe buze când vedea o evreică sau un evreu care se tocmea până la sânge cu vreun târgoveț care vindea o pasăre. Era fascinant și acum am în urechi acele vorbe tânguite și întrebătoare ale evreilor – altfel negustori înnăscuți.

Deși lua în mână un cocoș care avea picioarele legate cu o cordeluță, întreba pe negustor: „cu cât vinzi găina astaa?” „Da-i cucoș cucoană, ori nu știi să i te uiți la creastă?” răspundea moșul oțărându-se. „Da cii, guinul n-are creastă?” „Ba are cucoană, dar cucoșul are creastă mai mare și o coadă îmbârligată ca cucoșu ista. Găina are codă scurtă și o ține sus!” nu se lăsa moșul.

Acu, că își făcuse intrarea și pornise un dialog prietenos cu țăranul, evreica lua cocoșul în mână și-l sălta în sus și în  jos ca și cum l-ar fi prețăluit ca să vadă ea ce greutate are. „Cât cei pe el?” „Apăi… doamnă dă și mata cincizeci de lei și i-al, că acasă eu nu-l mai duc”. „Câââât? Cincizeci di lei? da ci, îi purcel di lapti?” se răstea evreica. „Da doamnî, cucoșu ista are aproape șase kile! Cât vrei mata sî-mi dai pi el? Doi lei îți convine?” „Ei hai, nu mă lua în batjocură că nu am spus că îți dau doi lei, dar face un pol și nimic în plus!” „Un pol? Atâta dai mata cucoană pe cucoșul ăsta? Un pol? Mai dă-l naibii di cucoș dară, că amu îi tai legătoarea și-l arunc în sus să-l prindă cine o vrea și să-l ia di pomană!” Și moșul nervos scotea briceagul sub formă de pește din buzunarul pantalonilor săi de postav cu care era prins cu un lanț mai subțire decât cel al câinelui. „Hei, hei, omule, stai așa, nu fi îndărătnic, că ne putem înțelege. Hai să nu fie nici pe a me șî nici pi a matali. Îți dau douășcinci di lei pi el. Corect?” „Cucoană, mai pune cinci lei și du-l! Fără cinci lei acu îi dau slobozire în piață și fugi după el să-l prinzi și să-l iei pi digiaba.”

Evreica vede că nu o scoate la capăt cu moșu cu cucoșu și îi spune întinzând banii: „hai, ia-ți treizeci de lei, dar să știi că azi m-am păcălit, o să-mi pară rău toată săptămâna. Nu am făcut niciun gheșeft cu cucoșul aista că-i slab ca o găină”

Eram singura familie de români în acel grup de locuințe cu etaj din centrul vechi al Iașiului. Peste tot eram înconjurați doar de vecini evrei. Mă jucam și iarna și vara cu fetițele de alături Clara și Evika, mai mici decât mine cu unu și doi ani. Stăteam în grup pe olițe și ne uitam la cărți cu poze. Știu că mama s-a speriat tare când a aflat că surorile Leibovici au făcut scarlatină, iar pe mine m-a ferit Dumnezeu. În curtea de alături era familia doctorului Leon. Avea o fată pe nume Sybil, de o seamă cu mine. Ne jucam împreună când mergeam cu mama la Palat în față unde era de fapt locul meu preferat de joacă. Pe tunuri, unde mă zgâriam și îmi rupeam pantalonii scurți în fund cățărându-mă pe țeavă și apoi pe scaunul artileriștilor. Stăteam pe zidul de piatră ca un gărduț care înconjura perimetrul parcului din fața Palatului. Mulți evrei cu copii de toate vârstele își luau plozii „la aer”, unde îi îndopau după rugăminți fierbinți cu mușchiuleț, cu pâine cu unt, cu „pârjoluțe” sau pifteluțe, cu un „țop” de pui gata prăjit sau cu șnițel din piept de pui. Toți copii evreilor erau plini de mofturi și de ifose, cu pielea albă ca pergamentul, iar cei de români plesneau de sănătate și cu bujori în obraji deși lor părinții le dădeau doar un sandviș împachetat de mame într-unșervețel cu pâine cu parizer sau un pește stavrid din conservă. Noi cu pâine neagră proaspătă sau un covrig sau corn, evreii cu pâine albă împletită ca să-i atragă să mănânce. „Hai Sybil mamă, uite băiețelul ăsta ce frumos mănâncă și ce mare și roșu la față este! Uite mămica lui nu se roagă de el să mănânce și nu plimbă mâncarea în gură așa cum faci tu ca să te prefaci că te-ai săturat. Tu nu vrei să crești mare și sănătoasă, Sybil, să ajungi o mamă care să-ți crești și tu copii?!”

Ulterior aveam să ajung coleg la școală într-a-tâia  cu unii dintre ei. Fii și fiice de doctori, de avocați, de funcționari ai statului…  Prieten bun și ulterior și coleg de a-ntâia la „Gh. Asachi”, era Marcel Burah, din casa de alături, care avea apartamentul deasupra magazinului „Ciocanul”, iar geamul lor dădea spre curtea casei mele. Ieșeam în capul scărilor din lemn și îl strigam cât puteam „Marceeel!” Imediat ieșea la geam și ne invitam unul pe altul, la el sau la mine.

Alături de casa mea, la magazinul „Ciocanul” era o curte mare, pentru aprovizionarea mărfii cu camioanele. Curtea era pietruită cu pavaj stradal, iar poarta auto avea un lanț întins de portar ce oprea mașinile, dar și persoanele străine. Eu nu aveam interdicție, pentru că la Marcel nu puteam ajunge decât intrând în curte. Măi oameni bun, nici prin minte nu vă poate vouă trece cu locuri de joacă aveau acolo doi băieți de șapte ani! Erau depozitele magazinului din față cu lucruri utile gospodăriei, începând cu scule, cuie, șuruburi, scoabe, lanțuri, felinare, opinci din cauciuc, sticlă pentru geamuri în lăzi din lemn cu coli de hârtie și talaj între foile de sticlă, baloturi imense de hârtie pentru ambalare, dar cred că erau și baloturi de hârtie pentru ziare ale Tipografiei, erau magazii pe toată latura curții cu rampe auto de descărcare sub care se aciuiseră câțiva câini ce puiau de două ori pe an și noi aveam tot timpul cățeluși mici de joacă. Ne jucam de-a hoții și vardiștii printre baloții mari de hârtie stivuite unul peste altul. Dacă s-ar fi răsturnat vreo unul când ne urcam noi până în vârful stivei, cu siguranță că ne-ar fi strivit sub greutatea de peste 300 de kilograme bucata. Dumnezeu ne păzea. Era paznic al curții un țigan negricios, unu Lupu, ciung de o mână, pe care și-o pierduse în război. Pe stradă vedeai frecvent oameni mutilați, cu proteze din lemn butucănoase la picioare legate cu curelușe de trunchiul omului. Mergeau pe stradă șontâcăind și cu o mână întinsă cerșind pomană. Era ceva firesc, erau anii de după război, când omenirea încerca să se reculeagă, să se redreseze, să „repornească” și să-și refacă viețile întrerupte.. Pe străzi nu vedeai prea multe mașini, dar ce vedeai erau camioane de fabricație rusească marca „Molotov” sau „Zis”, foste ale armatei, iar mașini mici, vedeai câteva Buik-uri, Opel sau Ford, așa cum doar în filmele interbelice mai poți azi vedea. La Partid circula numai „Pobeda” și mai târziu „Volga” – neagră obligatoriu. Ăla era semn de supremă șefie și intuiai că ai în ea lângă șofer stătea musai un ștab de la Partid.

Oamenii circulau cu tramvaiul, niște droage ca niște cutii scurte, dreptunghiulare, cu scaune din fier și lemn, cu mânere de prindere din piele agățate la barele de susținere. Postul de conducere al vatmanului era la ambele capete ale vagonului, că la capătul liniei nu existau ronduri pentru schimbarea direcției la întoarcere. Vatmanul își lua în mână manivela cu care pornea motorul electric al tramvaiului și se muta în capătul celălalt. Stătea în picioare, că postul nu avea încă scaun… Iarna era un frig în tramvai de îți îngheța scuipatul în gură, iar vara te topeai de căldură ca lumânarea ajunsă la muc. Liniile de tramvai erau vălurite precum marea la țărm și de departe vedeai tramvaiul care sălta pe șine ca  pluta undiței pe valurile apei. Scotea un zgomot și un huruit de fier pe fier cu un scârțâit de îți strepezea urechile. Totuși vatmanul avea la picior un buton cu arc ce punea în funcțiune o sonerie electrică ce țârâia foarte tare ca să atenționeze țăranii veniți la oraș să se dea la o parte. Unii săreau săracii peste linii, ca să nu se curenteze… Câinii vagabonzi umblau pe stradă alături de oameni peste tot, într-o simbioză perfectă, deși hingherii de la ecarisaj erau trimiși periodic de primărie ca să-i rărească. Copiii din cartier umblau ciopor după căruța cușcă a hingherilor și din mers deschideau ușa ca să scape bieții căței după care alergaseră cei doi de pe capră.

Sub locuința noastră erau magazinele domnilor Leibovici (altul decât vecinul cu surorile Clara și Evika) și al domnului Zaraf. Primul vindea stofe și mătăsuri în cupoane de fel de fel de materiale și culori de unde omul își cumpăra „de-o rochiță” sau de-un costum, de-un pantalon, de-o fustă, sau de-o „pestelcă”.  Vânzătorul se uita la tine, te punea să te învârți o dată în jurul tău și deja știa cât material ți-ar trebui pentru ca acel croitor la care mergeai să-ți facă lucrul cerut. Alături, domnul Zaraf vindea lucruri gospodărești, aproape ca magazinul Universal „Ciocanul”, dar mult mai ieftine și cred că și de calitate mai proastă, însă avea mușterii pe țăranii veniți în piață care vindeau ieftin și aveau bani puțini. Depozitul magazinului lui Zaraf era într-un beci chiar la noi în curte, iar ușile grele din tablă nici nu erau încuiate cu vreun lacăt. Și eu cu Marcel puteam să intrăm dacă aveam putere să deschidem o ușă grea. Nu intram, pentru că șobolanii umblau acolo ca popoarele migratoare în Europa de azi. Vremuri…

Vis-a-vis, peste strada A. Panu pe care circula tramvaiul 1, Copou – Socola, era un maidan imens pentru percepția mea de copil, acolo unde astăzi sunt clădirile de la aleea care dă la Hotelul Ramada de lângă fostul Tribunal și până la str. Sf. Lazăr. Fuseseră și acolo clădiri, dar bombardamentele le-au pus la pământ și terenul fusese dat de primărie pentru bâlciul din „Luna Iașului”, care se ținea în octombrie odată cu Târgul de toamnă. Ei, atunci se revărsa Cornul Abundenței, cu mustării îmbrăcate cu stuf verde și cu grătare mereu încinse care fumegau fuioare  de fum cu miros de mititei și pastramă de oaie, toate servite pe butoaie pe post de mese și lume ce se înghesuia la „vin nou”, cu 1 leu paharul, care le lua multora mințile de îi găseai trântiți prin boscheți  gata pișați de îți întorcea stomacul.

Cum aveam bâlciul peste stradă și îl priveam de la fereastră, mai mereu mergeam numai cu tata să mă dau în „bărcile” pentru copii (scrânciobe) sau în „căișori” care se învârteau cu mici statuete de căluți proaspăt pictați ce trăgeau chipurile mici calești din basme., că în lanțurile „lui Iuju” se dădeau doar soldații și fetele de la țară care veneau special să se învârtă chiuind de mama focului de acopereau muzica de fanfară a țiganilor de la Trei Prăjini tocmiți de patron să cânte hore și sârbe. Tot atunci, toamna, venea în turneu la Iași pe spațiul unde se ținea Luna Iașiului și Circul de Stat din București, dar cu cooperare ale unor circuri private din Europa gen Kludțky, Globus, sau Medrano. Acolo era și menajeria circului, cu elefanți, lei sau tigri, cu maimuțe, câini dresați sau urși polari. Ca vecin, cu gașcalionul de prieteni intram ziua la circ ca la noi în curte și ne învârteam printre vagoanele cu artiști ca fiind și noi din familie, că aveau și ei copii de vârsta noastră cu care ne împrieteneam și ne jucam.  Rămâneau de obicei iarna la Iași, unii copii ne deveneau colegi de școală, iar la sfârșitul iernii plecau spre alte zări, cu alte spectacole.

Mergeam la cuștile animalelor cu părinții lor, dresorii sau îngrijitorii de animale și vedeam cu ochii noștri cum arată o cămilă sau un elefant, o girafă sau un rinocer, despre care învățam la școală. Elefanții erau scoși călăriți la spălat cu furtunul, iar din trompe scoteau sunete de trompete. Erau duși peste drum, în curte la magazinul „Ciocanul”, iar noi nu puteam lipsi de la eveniment.

Și când aveam vreo cinci ani, într-un septembrie, eram singurel încuiat în casă că mama se duse până la depozitul de gaz aflat lângă piață să  cumpere petrol pentru lampa de gătit. Am uitat să vă  spun că în acei ani 50 din care vă povestesc, lumea nu prea avea aragaze, adică „mașini de gătit” cu butelie. Mama gătea la două lămpi cu petrol cumpărate din comerț, care erau așezate pe  două scaune de tip taburet. Lămpile erau de forma unui schelet metalic în formă de cub cu o tablă suport deasupra, cu o gaură în mijloc pe care așezai oala în care găteai. Dedesupt, în acel cub era o lampă cu petrol cu un arzător cu un fitil care se tot ridica cu o rotiță pe măsură ce se ardea. „Consumabilele” – adică fitilul și chiar arzătorul – se găseau de exemplu la nenea Zaraf de sub noi, dar și la magazinul statului, „Universal Ciocanul”.  Acolo, pe cele două lămpi, una albastră și alta verde făcea mama ciorbe, supe, cartofi prăjiți sau piure de cartofi, șnițel sau pârjoale moldovenești. Era greu, îi lua o jumate de zi să termine  până venea tata de la serviciu.

Cum spuneam, jucându-mă singur cu mașinuțele mele în casă, aud deodată țipete din stradă, zgomote necunoscute, dar și o căldură foarte mare pe care o simțeam cum dogorește aproape de mine. Pun iute un taburet sub geam și mă urc pe el, dar deschid și geamul. Cred că aveam vreo 5 ani. Văd vizavi un incendiu imens care cuprinse toate construcțiile din lemn uscat de brad și toate pavoazările cu stuf și papură uscată, talaș vopsit cu verde ca să imite iarba care era pe tot terenul. Luase foc bâlciul „Luna Iașiului”! Ardea cu o pălălaie mare și înaltă întinzându-se cu repeziciune în jur. Casa noastră era cam la 20-25m de foc.Lumea fugea bezmetic în toate direcțiile și țipa în gura mare. Erau vremuri fără 112 și un telefon nu știai unde poate fi găsit, că abia mai târziu au apărut semnele și cabinele de telefoane publice. Nimeni nu știa unde este un telefon de unde se poate suna, dar nici vreun număr de telefon la pompieri. Eu țin minte parcă numărul 002 la pompieri că ar fi fost scris pe mașinile lor, dar nu pot garanta că mă ajută memoria.

Dogoarea focului de peste drum mă înspăimânta cel mai tare, mai mult decât bucățile de tăciuni încinși care săreau de vizavi și se izbeau de tocul geamurilor… Disperat am fugit în capătul opus al geamurilor, în camera de dormitor, unde era ușa de la intrare în casă. Urlam disperat strigând „mama, mama!”

La un moment dat aud de partea cealaltă a ușii vocea mătușii mele, tanti Pacuța, o soră mai mare a mamei care striga la mine să nu mă sperii că mama ajunge imediat, că este aproape în piață și vine la mine. Degeaba, eu nu o credeam și țipam cât mă ținea gura. Ulterior am aflat că mama a văzut de la magazinul de gaz fumul negru și flăcările chiar în dreptul casei noastre. În linie dreaptă, cred că ar fi fost cam 3-400 de metri. Dar trebuia să fugi printre oamenii care se înghesuiau prin piață. Mama povestea apoi că „i s-au tăiat picioarele” și a crezut că arde chiar casa în care locuiam noi. A lăsat din mână bidonul de tablă de trei litri cu gaz undeva unde nici nu își amintea și a luat-o la fugă spre casă, cu disperare. Ajunsă în curte a văzut-o pe tanti Pacuța care striga la ea să se grăbească că eu țip că iau foc.

Între timp au ajuns pompierii care dădeau cu apă și pe ferestrele clădirilor de lângă incendiu, așa că noi nu am luat foc, însă în acel an tot ce a fost la Bâlciul de „Luna Iașului”, s-a făcut scrum de parcă nu a existat niciodată.  Dar și eu am conștientizat și am realizat prima dată că lumea are și pericole de moarte și nu doar lucruri minunate sub aripa ocrotitoare a părinților.

(va urma)